Masacrul din Jonestown și cum s-a ajuns la el

Uncategorized

Redactare: Anghel Daria

Tehnoredactare: Buliga Andreea Sînziana

Design: Oancea Diana

Tragediile și “știrile de la ora 5” nu au fost niciodată un subiect de mare interes pentru mine, dar reprezintă un lucru de cultură generală să cunoști povestea din spatele atentatului terorist de la 11 septembrie sau câteva istorisiri ale supraviețuitorilor holocaustului. Bineînțeles că cele două exemple aduse sunt adesea discutate în școli, menționate anual pe diferite posturi de televiziune sau constituie subiect de dezbatere între tați la reuniunile de familie. 

            De cele mai multe ori, doar cele mai faimoase și mediatizate astfel de evenimente istorice (ca cele menționate mai sus) ajung la urechile oamenilor și sunt folosite drept exemple pertinente în diferite situații. 

Acum ceva timp, citind despre culte și personalitatea autoritariană am întâlnit, de mai multe ori, descrierea vagă a unui anume Jim Jones. Am fost intrigată de această personalitate atât de semnalată încât am dorit să îi aflu povestea. Nu, nu este un personaj fictiv înrudit cu Indiana Jones, ci omul care a condus cel mai mare suicid în masă.

            Pentru a înțelege cât mai bine un eveniment și de ce impactul acestuia a fost atât de mare, trebuie plasat, bineînțeles, într-un context istoric. Astfel, ne imaginăm (pe instrumentalul de liră) anul 1955, Indianapolis, Statele Unite ale Americii. Ca o rază de soare ce iese printre nori, Jim Jones a înființat comunitatea religioasă People’s Temple (Templul Oamenilor) care, așa cum zicea el, era deschisă pentru orice om, indiferent de rasă, sex sau convingeri. Ținând cont de diferențele rasiale din perioada respectivă, această ideologie a fost una revoluționară în ochii oamenilor, adunând până în anul 1978 peste 5000 de adepți dovediți. 

           Ce a declanșat această dorință de egalitate în mintea lui Jim Jones? Diferite surse afirmă că în copilărie, tatăl acestuia nu i-a permis să vină acasă împreună cu prietenul său de culoare și că i-a ținut o teorie care l-a marcat. Deseori era bătut de acesta pentru întrebările sau acțiunile sale. 

          Deși lumea din jurul lui credea că va ajunge doctor datorită priceperii sale în acest domeniu, Jim s-a alăturat unei congregații unde a început să predice în timpul facultății. Cu timpul, acesta a devenit din ce în ce mai pasionat de biserică și de modul în care aceasta își atrăgea oamenii, nu de ceea ce Biblia susținea. Astfel, după o analiză atentă în rolul său de predicator și după o întâlnire cu unul dintre cei mai cunoscuți conducători ai mișcărilor religioase din perioada anilor 1900, Father Divine, Jones reușește să atragă adepți în cadrul People’s Temple. Chiar dacă acesta a făcut diferite acte de caritate precum construirea caselor pentru bătrâni, lupta împotriva rasismului, reabilitarea dependenților de droguri sau inițierea unei campanii pentru oamenii săraci, avea un cu totul alt comportament față de adepții credinței sale.

          Pe măsură ce timpul trecea, Jones își trata oamenii cu un aer de superioritate din ce în ce mai proeminent, învățându-i să i se adreseze cu “tată” și soției sale cu “mamă”, altă formulă de adresare reprezentând un lucru ofensator. De cele mai multe ori acesta li se adresa oamenilor cu “da, dragul meu, animăluțul meu”, iar încetul cu încetul au apărut și pedepsele în lipsa conformării sau a oricărei mici inconveniențe în fața “conducătorului“.

         “De ce nu au plecat oamenii în momentul în care au început să fie tratați astfel?” poate vă întrebați- și dacă nu v-ați întrebat, e cazul. Pentru un motiv simplu- erau deja mult prea acaparați de ideile lui Jim Jones- în termeni exacți și mai puțin plăcuți, erau îndoctrinați. Așadar, cum a reușit Jones să atragă și să convingă un număr atât de mare de oameni că ceea ce făcea People’s Temple era demn de urmat?

           Explicațiile sunt clare și dovedite de-a lungul a nenumărate studii psihologice și sociologice. Astfel, voi menționa doar motivele principale pentru cazul de față, căci altfel ne abatem prea mult de la “poveste”. În primul rând, adepții se aflau într-o perioadă vulnerabilă; fie erau victime ale discriminării, fie erau persoane excluse din anumite grupuri sociale, ceea ce le făcea mult mai ușor de convins că în mediul creat de People’s Temple contează, au un rol definit și se integrează- apartenența la un grup reprezentand o nevoie fundamentală. În al doilea rând, oamenilor li se inducea ideea unui univers aparte, special, care urmărește ideologiile lor, dar mai mult decât atât, un univers total opus de lumea de afară, de realitatea atât de rea, necinstită, care provoacă durere. Nu în ultimul rând, toate acestea sunt mereu conduse de un “lider” autoritar, carismatic care cere să fie tratat ca o figură dumnezeiasca. 

            Descrierea liderului este universală pentru orice doctrină, fie ea politică, filosofică sau religioasă (portrete precum Bonaparte, Hitler, Churchill), iar Jim Jones se conforma întru totul. 

            Revenind la evoluția People’s Temple, aceasta și-a mutat locația de câteva ori bune din cauza fricii lui Jones de începere a unui război nuclear, deoarece perioada despre care vorbim este cea a Războiului Rece, dar și de ura tot mai înrădăcinată pe care acesta o simțea față de America. În final, conducătorul propune oamenilor o utopie în afara țării- le promite un loc socialist, lipsit de griji, în care vor trăi așa cum merită. Astfel, în 1977, Jim împreuna cu peste 1000 de adepți, adulți și copii, zboară în Guyana, America de Sud, unde îi aștepta un sat locuibil sub numele de Jonestown.

           Cu toate acestea, Jonestown nu s-a dovedit a fi universul utopic pe care liderul lor îl promisese. Oamenii lucrau zile întregi pe câmp și erau aspru pedepsiți dacă își permiteau să pună la îndoială autoritatea lui Jones. De asemenea, pașapoartele și medicamentele le-au fost confiscate și au fost afectați de diferite boli și insecte. Paznicii înarmați patrulau zi și noapte, iar Jones crea intenționat revolte între oameni, sănătatea lui mentală devenind din ce în ce mai precară. 

            În data de 18 noiembrie 1978, congressman-ul Leo Ryan zboară în Guyana, în urma cererilor familiilor celor cărora părăsiseră America împreună cu Jones. Conducătorul People’s Temple vede venirea lui Ryan ca pe o declarație de război și își trimite oamenii să îl asasineze în drumul său de întoarcere către avion. 

           Simtindu-se dezamăgit și amenințat, Jones ajunge la concluzia că nu a reușit ce și-a propus să facă, spunându-le oamenilor că guvernul american îi vânează, explicându-le filosofia lui de viață- dacă nu pot trăi în pace, mai bine mor în pace. Astfel, conducătorul le ține un discurs despre faptul că moartea lor va fi o revoluție pentru lumea atât de inumană în care trăiesc și că este cea mai bună decizie pe care o pot lua în cazul în care se află, atât pentru ei înșiși, cât și pentru copiii lor. În urma discuției, cei mici au fost primii care au ingerat o băutură ce conținea cianura direct de la părinții lor, după care fiecare în parte și-a administrat doza ce ii revenea. Toată discuția dintre Jones și adepții ideologiei sale este înregistrată pe o casetă, așa-numita “Death tape”, iar cel mai frapant lucru este acela că, înainte de a ingera cianura, oamenii îi mulțumesc conducătorului pentru viața oferită, adresându-i-se de fiecare dată cu “tată”. 

             Peste 900 de oameni au fost găsiți întinși pe jos, de-a lungul suprafeței satului, printre care și Jim Jones, ce fusese împușcat în cap. Dintre toți oamenii din Jonestown, numai 33 au supraviețuit.

             În era digitalizării, în care arta convingerii are impact la nivel global și se poate ascunde sub orice poză sau comentariu, este foarte important să conștientizăm cât de ușor putem fi influențați și să invatam totuși din toate aceste evenimente neplăcute, ca sa nu fim meniți să ne repetam istoria.

Fragilitatea adevărului în secolul XXI

Uncategorized

Omenirea se confruntă de o vreme îndelungată cu dificultatea de a distinge între adevăr, adevărul „îndulcit” și non-adevăr. Singura metodă prin care ne putem asigura că nu vom transmite mai departe acest neajuns este să ne tratăm la nivel colectiv, să fim verticali și asumați, să ne propunem să înțelegem proveniența acestei tentații de a ne lăsa furați de scenarii care împrumută elemente din realitate, dar nu sunt sub nicio formă conforme cu aceasta. 

Niciun domeniu nu a rămas ferit, tot ceea ce trăim este atins de retușuri care nu ne mai permit să ne dăm seama care sunt contururile exacte ale lumii în care trăim. De la deformarea trecutului pe care o promovează istoricii de ocazie precum Napoleon Săvescu, care susține că dacii au inventat roata, plugul, primul alfabet și au avut un imperiu care cuprindea mai toată lumea (în afară de America și Australia) la știrile false precum cea cum că Europa va cunoaște o criză energetică fără precedent, care va așterne o beznă cumplită. Fără a cădea în patima glorificării anilor pe care nu i-am prins, îmi permit totuși să afirm că mijloacele de direcționare a opiniei maselor nu erau înainte atât de bine puse la punct. Știm că împărații Romei Antice băteau o monedă pe care chipul lor era redat nicidecum fidel, ci atât de îmbunătățit încât nu mai semăna cu cel care era reprezentat, lucru care va fi continuat prin portrete care nu cuprind niciun defect fizic dintre cele pe care le avea persoana reală. Astăzi, pe lângă punerea într-o lumină bună a unui individ, mai gravă și mai atent instrumentată se dovedește aducerea cu forță în fața  unei idei, a unui grup, nivelul de control crescând. Evident, și înainte exista dorința unor grupuri de a-și impune crezurile asupra altora, dar nu aveau la dispoziție metode atât de rafinate și de bine orientate.

Isteria generalizată și anomia sunt la ordinea zilei. Un dezechilibru, fie el politic sau de orice altă natură, ne împarte în tabere în decurs de câteva minute, căci nu  mai avem răbdare să analizăm chestiunile sistematic, să îi acordăm celuilalt dreptul la replică, să întreprindem cercetări proprii. Dacă grupul căruia îi aparținem a adoptat o anumită atitudine față de un subiect (exemplu provaccin/antivaccin), șansele sunt foarte mari să ne identificăm cu crezul grupului, din dorința de apartenență. La fel stau lucrurile și în cazul simpatiei pentru un anumit partid ‒ mulți dintre noi ne poziționăm părtinitor, scoțând în evidență calitățile partidului în cauză și îi negăm/omitem gafele. Din perspectivă psihlogică, motivele sunt suficiente, dar asta nu înseamnă că, dacă ne-am propune să ne dezvățăm de această „comoditate a gândirii” nu am reuși să vedem lucrurile ca atare.

Cum facem să ne păstrăm adevărul personal? Cum facem să nu ne formăm un adevăr care deraiază de la faptele reale? Specialiștii nu se pun de acord, teoriile lor, nu de puține ori, se contrazic, dar ceea ce mulți dintre ei afirmă este că doi factori ne cresc vulnerabilitatea față de informațiile deformate ‒ singurătatea și neîncrederea. Situația pe care o traversăm a dovedit cu prisosință că reducerea comunicării la mediul online este un deserviciu, pentru că știrile sunt tot mai puțin controlate și organele care acum câteva decenii aveau o autoritate în domeniul lor de competență, acum sunt bagatelizate și ridiculizate (cazul OMS în contextul severității normelor anti-covid). Utilă în cadrul conștientizării faptului că ne agățăm irațional de adevărul personal este consultarea unor cărți/studii care tratează subiectul precum „Secolul singurătății” de Noreena Hertz ‒ „Relația dintre singurătate/izolare și agresivitate/neîncredere determină, în registru politic, preferința multor oameni pentru populism și sisteme politice autoritare. Altfel spus, cu cât suntem mai singuri, cu atât devenim mai agresivi, și cu cât suntem mai agresivi, cu atât suntem mai vulnerabili față de discursul utopiilor populiste”.

Mici concluzii:

-nimeni nu este ferit de acest fenomen, dar gradul de educație și interes modifică probabilitatea de a deveni victime ale acestuia;

-niciodată nu putem fi siguri că ne poziționăm sută la sută de partea corectă într-un domeniu atât de volatil precum cel politico-social și este esențial să nu uităm niciodată acest lucru;

-este recomandat să ne formăm un adevăr personal, să nu ne limităm la simpla preluarea a adevărurilor „în vogă”, dar trebuie să avem disponibilitatea de a-l modifica/ a renunța la acesta atunci când se dovedește contrafactual, pripit.

De ce sunt cele două Corei încă în război?

Uncategorized

Text – Diana Sîrbu

Grafică – Maria Cristea

Peninsula care găzduiește Coreea de Nord și Coreea de Sud este o zonă în care tensiunea este puternic resimțită. Fiind teoretic încă în război, conflictul dintre cele două state datează de peste 70 de ani.

Ne mirăm de multe ori când doi gemeni, născuți și crescuți în aceeași casă, ajung să se dezvolte în direcții diametral opuse. Asta s-a întâmplat în cazul teritoriului din extrema estică a Asiei, unde s-au dezvoltat două state cu sisteme politice total diferite. Coreea de Nord este o țară cu un regim totalitar și condiții de viață precare, iar Coreea de Sud are un sistem democratic, și este în plină ascensiune.

La începutul secolului XX, în anul 1910, Japonia ocupa teritoriul pe care se regăsea teritoriul Coreean. Ocupația a durat până la finalul anului 1945, deoarece Japonia a capitulat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar Statele Unite si URSS au împărțit porțiunea în jumătate, de-a lungul paralelei 38, SUA luând partea sudică, iar sovieticii anexând Nordul.

Războiul, aparent unul de tip civil, a fost de fapt mai mult de atât. În război au intervenit și mari puteri mondiale, precum URSS, Republica Populară Chineză și SUA. RPC a fost un important aliat al Coreei de Nord, susținând-o financiar și chiar implicându-și propria armată. RPC a susținut puternic inițiativa războiului, și chiar și în ziua de azi este cel mai important partener economic. ONU s-a implicat alături de cealaltă beligerantă, SUA fiind statul care a adus cel mai important aport financiar, de arme și soldați.

Eșecul unor alegeri liberale în anul 1948 a dus la adâncirea prăpastiei dintre cele două state vecine, fragmentarea celor două fiind din ce în ce mai clară,  regiunea din Nord adoptând un regim comunist, în conformitate cu acela din Uniune Sovietică. Devenea din ce în ce mai clar faptul ca cele două regiuni aveau să se dezvolte în două sensuri complet diferite.  Coreea de Nord va prelua numele de Republica Populară Democrată Coreeană, care concentra spiritul unui sistem dictatorial, în conformitate cu acela al Uniunii Sovietice, ocupanta de la acea vreme, iar Coreea de Sud va deveni Republica Coreea, liberalistă, după modelul Statelor Unite.

Liderul nord-coreean, Kim Il-sung, a propus lui Stalin o invazie în sud, motivând că celulele Partidului Muncitoresc sunt foarte active în acea zonăși vor declanșa o revoltă odată ce vor primi semnalul. Iosif Stalin s-a consultat cu Mao Zedong, care aproba inițiativa asigurând că SUA nu se va implica deoarece acesta ar fi o problemă internă.  Liderul sovietic nu era la fel de încrezător, însă a aprobat  invazia, considerând că va fi un conflict scurt cu o victorie rapidă în favoarea lor. Dând dovadă de precauție, după un proces masiv de echipare a armatelor, URSS a retras consilierii militari pentru a ascunde orice implicare în conflict.

În anul 1950, la 25 iunie, Coreea de Nord atacă locuitoarea zonei sudice. Acesta a fost mai târziu considerat ca fiind primul conflict armat important din timpul Războiului Rece (1947-1991). Cu această ocazie este convocat Consiliul de Securitate al ONU, înființat în 1947, în cadrul căruia este discutată această problemă, fiind considerată un pericol pentru pacea mondială atât de prețuită. Consiliul a fost însă boicotat de Uniunea Sovietică ca semn de protest față deprezența Kuomintangului(guvern al naționaliștilor chinezi refugiați în Taiwan) ca reprezentant al Chinei, în urma înfrângerii suferite în Războiul Civil din China. O rezoluție a Consiliului de Securitate ONU de a se implica în conflict în vederea restabilirii păcii mondiale a fost invocată.  În lipsa reprezentanței URSS și deci a unei posibile exercitări de veto din partea acesteia, implicarea armată a ONU în conflictul ce se desfășura Estul Asiei a fost aprobată, cu o singură împotrivire (a Iugoslaviei comuniste). Astfel că organizația și-a trimis curând trupele în sprijinul Coreei de Sud.  SUA acoperea 90% din trupele militare trimise.

După două luni și pierderi considerabile de partea inamicilor, trupele din Nord avansaseră foarte mult, împingând adversarii mult spre extremitatea peninsulei, într-o zonă numită Perimetrul Pusan și reducând suprafața statului opozant la doar 10% din suprafața inițială. Văzând situația critică la care s-a ajuns, președintele american Harry Truman hotărăște să îl trimită pe generalul Douglas McArthur împreună cu trupele sale care erau instalate pe teritoriul Japoniei pentru a sprijini eforturile din peninsula Coreeană. Trupele din Nord erau tot mai extenuate, cu linii de aprovizionare tot mai lărgite, iar cele din Sud au profitat de acest lucru, cu ajutorul noilor trupe trimise de Aliați reușind să organizeze o apărare în Perimetrul Pusan care nu putea fi străpunsă. În fața unor noi atacuri și a unei armate odihnite și reînarmate, protejații Chinei erau neputincioși, fiind prost echipați, extenuați și nebucurându-se de suport aerian sau naval.

Generalul McArthurs-a folosit de o nouă strategie de atac, prin care a debarcat la 160 de km în spatele trupelor inamice, la Incheon, aproape de capitala Seoul. Atacul a fost unul de succes, iar în septembrie Stalin l-a trimis pe generalul Zaharov să consiliezeCoreea de Nord. Acesta a recomandat retragerea trupelor lângă Pusan, pentru a apăra capitala, însă chinezii au fost de altă părere, susținând intenția persistentă de atac a Nordului, pentru a scăpa de americani. Această strategie s-a dovedit greșită, iar Coreea de Sud a capturat Seoulul. După această desfășurare care înclina balanța în favoarea sudului, armata chineză a intervenit, contrabalansând șansele.

În cele din urmă, un armistițiu a fost semnat de către Comandamentul ONU care împărțea Coreea de-a lungul paralelei 38,acesta prevăzând încetarea focurilor. Cu toate astea, un acord de pace nu a fost niciodată semnat, ceea ce înseamnă că tehnic cele doua state sunt încă în stare de război.

China a fost un important aliat în acest război pentru regiunea nordică, și chiar și în ziua de astăzi influența RPC-ului este puternic resimțită, în mod special datorită vecinătății celor două state și a faptului că 90% dintre relațiile Coreei de Nord sunt stabilite cu acest stat. La rândul său pentru China este important acest teritoriu vecin, protejând-o de contactul direct cu state capitaliste precum Coreea de Sud, și de asemenea acționând ca un stat tampon între aceasta si Statele Unite.

Pe de altă parte, SUA și-a lăsat amprenta asupra statului sudic, fapt ce poate fi ușor demonstrat de sistemul din Coreea de Sud, și de asemenea de relațiile pe care cele două puteri le întrețin.

Războiul a răpit peste trei milioane de vieți, majoritar civili coreeni, și a distrus o serie de orașe importante. La peste 70 de ani după, Coreea de Nord a rămas o dictatură totalitară, săracă, condusă în continuare de dinastia Kim, în timp ce Coreea de Sud este în general considerată unul dintre cele mai democratice și mai înfloritoare state.