Armenia și Azerbaidjan, două state din zona caucaziană, detașate de contemporaneitatea progresivă și adesea respinse pe baza coruptibilității, sunt în centrul atenției politice. În acest sens, conflictul dintre cele două state, deși reprezintă consecințele unor ostilități antice, bazate pe recunoașterea unui simplu teritoriu, a devenit un adevărat ring de luptă ale superputerilor lumii, dominând știrile internaționale prin acuzații și amenințări.

Oricât de complicat a devenit acest conflict în momentul de față, la baza acestuia stă o problemă relativ simplă; teritoriul Nagorno-Karabah. Teritoriul, situat în Caucazul de Sud, este recunoscut de către comunitatea internațională ca aparținând statului Azerbaidjan. Totuși, populația sa este formată, în proporție de aproximativ 95%, din armeni ortodocși, astfel inițiându-se numeroase mișcări separatiste susținute de guvernul Armeniei.

În timp ce Armenia susținea mișcările separatiste, considerându-le un aspect vital al suveranității lor, Azerbaidjan făcea tot posibilul pentru a le imita puterea. Desigur, regiunea dispune de resurse naturale limitate, iar poziția sa geostrategică nu este de o importanță sporită, totuși, teritoriul a reprezentat și reprezintă cauza a zeci de mii de decese.

De-a lungul războiului dintre anii 1988 și 1994 și în prezent, s-au comis masacre de către ambele părți, deși Organizația Națiunilor Unite a încercat să intervină de numeroase ori. Fără îndoială, analizarea problemei prin obiectivitate și imparțialitate reprezintă o provocare, ambele state modificând, adesea, istoria în favoarea lor. Totuși, interesant este că rădăcinile acestui conflict au fost modelate, surprinzător, de nimeni altcineva decât conducătorul politic sovietic, Iosif Vissarionovici Stalin.

La începutul aniilor 90′, s-a decis ca regiunea Nagorno-Karabah să aparțină  Republicii Sovietice Socialiste Armenia, dar Comisarul Naționalităților URSS, Iosif Stalin, a inversat decizia, oferind terioriul Republicii Sovietice Socialiste Azerbaidjan. Desigur, armenii au protestat împotriva deciziei, dar intoleranța sovietică generală față de naționalism a stimulat ignorarea acestora. În prezent, prim-ministrul Armeniei, Nikol Pashinyan, susține că această decizie, desigur nedreaptă, a fost luată în favoarea Președintelui Atatürk, deși putem remarca o lipsă a doveziilor în acest sens.

În consecință, de-a lungul anilor, sentimentul anti-armean s-a amplificat, atingând cote inimaginabile. Potrivit Comisiei Europene împotriva Rasismului și Intoleranței, armenii reprezintă grupul cel mai vulnerabil din Azerbaidjan, din punct de vedere al discriminării rasiale. Din păcate, acest sentiment a fost, de multe ori, stimulat și încurajat de politicienii celor două țări caucaziene. Ca exemplu notabil, fostul primar din Baku, Hajibala Abutalybov, a declarat în anul 2005: “Scopul nostru este eliminarea completă a armenilor”. Mai mult decât atât, actualul Președinte, Ilham Aliyev, a declarat de nenumărate ori: “Armenia este o țară nevaloroasă”. În acest sens, nu este de mirare că, de-a lungul anilor, teritoriul Nagorno-Karabah a devenit incredibil de militarizat, reprezentând una dintre cele mai periculoase granițe ale lumii.

Ostilitățile au părut nerezolvabile și, implicit, inevitabile. În consecință, mediatizarea acestora la nivel internațional a fost limitată. La începutul acestui an, în luna februarie, premierul Armeniei și președintele Azerbaidjanului au participat chiar și la o dezbatere publică și diplomatică, pe tema teritoriului disputat, la Conferința de securitate din München. Cu toate acestea, primul atac a fost lansat în luna iulie, războiul propriu-zis izbucnind la sfârșitul lunii septembrie.

Reprezentanții Armeniei susțin în mod convingător că Azerbaidjan a susținut primul atac, dar reprezentanții Azerbaidjanului susțin că au acționat în autoapărare, deslușirea adevărului constituind o dificultate însemnată. Totuși, putem spune că Azerbaijdan a atacat Stepanakert, unul dintre cele mai mari orașe din regiunea Nagorno-Karabah, stârnind un număr colosal de tineri armeni ce au acționat în numele patriotismului. Totodată, indiferent de desfășurarea primului atac, comparația dintre cele două armate reprezintă poate una dintre cele mai interesante aspecte ce demonstrează inechitabilitatea acestui război. În primul rând, în timp ce Azerbaidjan alocă suma de aproape 3 miliarde de dolari în scopuri de apărare, bugetul Armeniei este unul modest, reprezentând doar 500 de milioane de dolari. În acest sens, Azerbaidjan investește pentru o armată performantă, ce evidențiază vulnerabilitatea Armeniei.

În al doilea rând, ceea ce fac aceste lupte diferite de toate celelalte din istoria popoarelor din Caucaz reprezintă implicarea semnificativă a altor puteri. Pe de-o parte, Turcia susține, în mod public, Azerbaidjan. În acest sens, Președintele Erdogan a descris relația dintre cele două state ca fiind strânsă, spunând adesea: “o singură națiune, două state”. Mai mult decât atât, în afară de cultură, asemănări lingvistice și religie, relația celor două state poate fi definită și prin dependența Turciei față de petrol și gaze. De-a lungul anilor, Turcia s-a bazat tot mai mult pe azeri, gazele naturale facilitând aproape 90% din exporturile statului. Așadar, putem înțelege cu ușurință de ce instabilitatea regiunii reprezintă o problemă pentru statul turc.

Deși nu putem știi cu certitudine cât de implicată este Turcia, este important să luăm în considerare declarațiile Armeniei. Prim-ministrul Payshinyan a numit acțiunile lui Erdogan “echivalente unui atac terorist”, în timp ce Ministerul armean al apărării a oferit argumente convingătoare în acest sens. Mai mult decât atât, acest conflict a atras atenția președintelui Siriei. În luna august, Bashar al-Assad a acuzat președintele Turciei că a declanșat acest război, trimițând soldați în regiune și respingând eforturile internaționale de a sfârși ostilități regretabile.     Desigur, oficialii turci au negat acuzațiile. Totuși, o analiză însemnată a acestor acuzații trebuie să menționeze că Turcia nu recunoaște, nici în prezent, genocidul armean, refuzând în general asumarea unei responsabilități semnificative.

Pe de altă parte, la începutul acestui conflict, Armenia aștepta ajutorul Rusiei, ambele state fiind membre ale Organizației Tratatului de Securitate Colectivă, ce percepe agresiunea împotriva unui semnatar ca fiind agresiune împotriva tuturor. Așadar, la începutul lunii noiembrie, Armenia a solicitat președintelui Vladimir Putin, pentru prima oară în ultimii douăzeci de ani, o discuție urgentă pentru a determina natura și cantitatea de ajutor pe care Federația Rusă l-ar fi putut oferi. Bineînțeles, Rusia a declarat disponibilitatea asistenței, dar doar dacă conflictul din Nagorno-Karabah s-ar fi extins pe teritoriul Armeniei, dovedindu-se, din multe puncte de vedere, ineficient.

Cu toate acestea, Rusia a ales să intervină, recent, într-un mod semnificativ, intermediind chiar săptămâna aceasta un acord de încetare a conflictului din Nagorno-Karabah, pacea urmând să fie menținută de 2.000 de soldați ruși. Semnarea acestui acord pare să fi încetat conflictul, momentan, dar lipsa unui compromis echitabil a declanșat proteste violente, ale căror urmări vor influența profund viitorul Armeniei.

Acordul, ce prevede încetarea tuturor acțiunilor militare din regiune, declară că regiunea aparține statului Azerbaidjan, impulsionând o adevărată victorie pentru poporul azer, dar o înfrângere tragică pentru poporul armean. Din numeroase puncte de vedere, toate statele implicate beneficiază de urmările acestui armistițiu, cu excepția Armeniei, ce este mai vulnerabilă ca niciodată. Astfel de conflicte și astfel de urmări demonstrează ineficiența Organizației Națiunilor Unite în prevenirea și gestionarea conflictelor, superputerile lumii, motivate de beneficii economice, având ultimul cuvânt de spus cu privire la suveranitatea statelor subdezvoltate.  

  “Cu toții vărsăm același sânge”

Au trecut aproape 57 de ani de când Martin Luther King a condus marșul din Washington pentru justiție rasială. Unde este această justiție acum, pentru ce au luptat înaintașii noștri?

La 25 mai 2020, George Floyd, un bărbat negru în vârstă de 46 de ani, a fost ucis în Minneapolis, Minnesota, în timpul unei arestări, pentru că ar fi folosit o presupusă bancnotă contrafăcută. Derek Chauvin, un ofițer de poliție alb, a îngenuncheat pe gâtul lui Floyd timp de aproape nouă minute, în timp ce Floyd era încătușat și întins cu fața în jos, cerșindu-și viața și spunând în mod repetat „Nu pot respira”. Un al doilea și cel de-al treilea ofițer l-au reținut pe Floyd în timp ce un al patrulea a împiedicat martorii să intervină. Ofițerul a ignorat rugămințile martorilor oculari de a-și îndepărta genunchiul, lucru pe care nu l-a făcut până când medicii nu i-au ordonat.

După ce înregistrările realizate de martori și de camerele de securitate au devenit publice, toți cei patru ofițeri au fost concediați a doua zi. Două autopsii au declarat moartea lui Floyd prin omucidere. Inițial, Chauvin a fost acuzat de omor de gradul trei și omor de gradul doi; ceilalți trei ofițeri au fost acuzați că au fost complici și au comis crime de gradul doi. 

Un avocat al lui George Floyd a spus ca “o pandemie a rasismului” a cauzat moartea sa.

De la moartea lui Floyd, au existat proteste în întreaga țară, în peste 100 de orașe, inclusiv Minneapolis, New York, Atlanta, Denver, Memphis, Phoenix, Ann Arbor, Los Angeles, dar și în altele. Unele dintre aceste proteste au durat zile întregi. Mai mulți membri ai Congresului au introdus o rezoluție pentru a condamna brutalitatea poliției, profilarea rasială și utilizarea excesivă a forței.

Există un context și o istorie mai largă a bărbaților și băieților afro-americani care au fost uciși de mâna poliției, mulți dintre ei, precum George Floyd, nefiind înarmați. Începând din 2014, decese cu profil înalt îi includ pe Eric Garner (2014), Michael Brown (2014), Tamir Rice (2014), Laquan McDonald (2014), John Crawford (2014) Freddie Gray (2015), Walter Scott (2015), Alton Sterling (2016), Philando Castile (2016), Terence Crutcher (2016), Antwon Rose (2018) și alții. 

George Floyd nu a fost nici pe departe un caz individual, a fost însa cel mai mediatizat, ultimul om pe care societatea a mai putut să îl condamne, considerând ca pigmentul pielii sale e o infracțiune.

Femeile și fetele negre sunt, de asemenea, ținte ale violenței poliției, o realitate care a stârnit mișcarea „Spune-i numele” pentru a evidenția modul în care această violență trece adesea neobservată. Printre femeile care au murit în urma interacțiunilor cu politia se numără Sandra Bland (2015), Deborah Danner (2016), Atatiana Jefferson (2019) și Breonna Taylor (2020).

În ciuda înregistrărilor video a multor dintre aceste decese, este foarte rar ca polițiștii să fie arestați, cercetați sau condamnați pentru utilizarea excesivă a forței. Această lipsă de răspundere a dus la un strigăt public pentru justiție.

Black Lives Matter este o mișcare activistă care a început ca hashtag (#BlackLivesMatter) când, în iulie 2013, civilul alb George Zimmerman a fost achitat în moartea prin împușcare a lui Trayvon Martin, un adolescent afro-american înarmat, ucis în Florida. 

Mișcarea Black Lives Matter a devenit recunoscută și pusă în evidență după două decese de înaltă importanță, în 2014, a doi bărbați afro-americani neînarmați (Eric Garner în Staten Island, NY și Michael Brown din Ferguson, MO). Niciunul dintre polițiștii implicați în moartea lor nu a fost pus sub acuzare.

Rasismul sistemic, atunci cand ura atinge cel mai înalt nivel

Rasismul este definit ca: „marginalizarea și / sau opresiunea oamenilor de culoare, bazată pe o ierarhie rasială construită social, care privilegiează oamenii albi.” 

Rasismul apare în toate aspectele vieții și societății noastre: în comunicarea interpersonală, prin politici și practici discriminatorii, în limbaj părtinitor și în legile și instituțiile noastre (de exemplu, educație, mass-media, ocuparea forței de muncă, guvern și sistemul de justiție penală).

Mulți văd moartea lui Floyd ca un exemplu de rasism sistemic, referindu-se la modul în care rasa dezavantajează oamenii de culoare în sistemul de justiție penală. Bărbații afro-americani și latini sunt reprezentați în mod disproporționat in toate nivelurile sistemului de justiție penală, de la arest până la condamnarea la moarte. Mai mult, cercetările arată că populația afro-americanilor este de 2,5 ori mai probabil să fie ucisă de poliție decât oamenii albi, însa albii sunt mult mai numerosi în America, deci șansele unei persoane de culoare sa fie abuzată de poliție cresc vertiginos.

Atunci când ura și părtinirea cresc 

În aceeași zi în care George Floyd a fost ucis, un alt incident a avut loc în Central Park din New York. Christian Cooper, un bărbat afro-american, observa păsările atunci când a întâlnit un câine dezlănțuit. El i-a cerut proprietarului câinelui, Amy Cooper, o femeie albă, să pună câinele in lesă, așa cum impun regulile parcului. Când nu a făcut-o, el a început să o filmeze. În răspuns, Amy Cooper a spus că va apela la poliție, precizând ca „le voi spune că există un bărbat afro-american care mi-a amenințat viața”, în timp ce scotea telefonul mobil pentru a suna la 911.

În timp ce aceste două evenimente par să nu aibă legătură, ambele demonstrează un concept foarte important: atunci când sunt lăsate necontrolate, ura și părtinirea pot escalada și pot duce la rezultate grave.

Piramida Urii ilustrează modul în care nivelurile de atitudini și comportamente părtinitoare cresc în complexitate de jos în sus. Ca și o piramidă, nivelurile superioare sunt susținute de nivelele inferioare și devine din ce în ce mai dificil de contestat și de demontat pe măsură ce comportamentele escaladează. 

Partinirea la fiecare nivel are un impact negativ asupra indivizilor, instituțiilor și societății. Când aceasta nu este verificată, ea se „normalizează” și contribuie la un model de acceptare a discriminării, a urii și a nedreptății în societate.

Furia lui Amy Cooper a determinat-o să-l amenințe pe Christian Cooper cu părtinirea pe care a presupus-o că ar avea-o poliția, atunci când a descris bărbatul care o amenința drept afro-american. Aceasta este o situație care ar fi putut escalada cu ușurință dacă poliția ar fi ajuns la fața locului și s-ar fi angajat într-o confruntare, sau altceva mai rău, cu Christian Cooper. 

In cele 3 saptamani care au trecut de la moartea lui George Floyd, s-au spus multe adevaruri ascunse si despre provocarile oamenilor din rasa neagra care sunt cetateni americani.

In 2016, avutia unei familii obisnuite de albi era de 7 ori mai mare decat a unei familii de negri. Aceasta diferenta era mai mare in 2016 decat in 1983, atunci cand date de acest fel au fost pentru prima oara colectate.

Cercetatorii de la Institutul Brooklin spun ca: “Aceasta diferenta de venituri reflecta o societate care nu are si nu isi permite egalitate in oportunitati pentru toti cetatenii sai.”

Ce putem face ?

Multi spun ca un singur om nu poate impiedica un fenomen atat de larg raspandit, insa un singur om a fost capabil si de moartea lui George Floyd. Noi putem aduce un impact acolo unde nu ne-am putea astepta, daca nu pastram tacerea. 

Trebuie sa vorbim cu prietenii nostri, cu familia noastra, cu oamenii de langa noi care au inca ură în ei. Nu ne naștem cu această ură, copiii nu se vor discrimina niciodată rasial. Ea este inoculată de societate, și tot societatea o poate eradica. Trebuie sa avem aceste discutii inconfortabile, să încercăm sa schimbăm moduri de gandire bine înrădăcinate, sa raportăm un incident atunci când suntem martori, sa ne folosim privilegiul inspre binele celor care nu îl au.