Uniunea Europeană și incendiul din tabăra Moria

Politica Uniunii Europene, Politică simplificată, Probleme sociale

Tema identității naționale și a globalizării reprezintă un subiect controversat, una dintre problemele ce stau în fața solidarității și un aspect ce testează autenticitatea nu doar a valorilor Uniunii Europene, dar și a eficienței legii. În ciuda numeroaselor tratate, convenții și acorduri, Uniunea Europeană se confruntă din nou cu o criză a refugiaților, iar, din nefericire, mulți se îndoiesc că aceasta va fi ultima.

Legea Uniunii Europene impune refugiaților solicitarea azilului în prima țară în care ajung; aceasta a amplificat problema nedistriburii, mărind responsabilitatea țărilor din sudul Europei, precum Italia, Spania și Grecia. În ciuda ascensiunii politicienilor naționaliști, inițiative de a redistribui refugiații au existat. Cu toate acestea, intervențiile “celor patru cumpătați” și a țărilor din “estul conservator” au reprezentat motivele ce au sprijint neconcretizarea acestora.

Deși problema refugiaților în Uniunea Europeană pare a fi, mai degrabă, o problemă a anului 2015, consecințele unor hotărâri ineficiente s-au dovedit, recent, a fi inevitabile.

Tabăra de refugiați Moria

Încă din timpul “primăverii arabe”, Grecia a reprezentat principala intrare în Europa pentru migranți și refugiați, mulți dintre aceștia evadând războiul din Siria sau sărăcia extremă din Africa subsahariană și din Asia de Sud.

Sub aceste circumstanțe, în anul 2012 s-a construit tabăra de refugiați Moria, pe insula elenă Lesbos. Deși capacitatea inițială era de 750, aceasta a fost extinsă în anul 2015 pentru a găzdui un număr de 3.000 de oameni, devenind, așadar, cea mai mare tabără de refugiați din Europa. De-a lungul anilor, numărul refugiaților din centrul Moria a depășit 20.000, iar organizații non-guvernamentale din întreaga lume au încercat să intervină pentru a atrage atenția asupra condițiilor inumane din Moria și a sentimentului de xenofobie în creștere din Lesbos.

Centrul Moria

Centrul Moria a reprezentat dintotdeauna un loc periculos, dar situația s-a agravat odată cu răspândirea virusului COVID-19. Majoritatea celor găzduiți neputând să-și asigure nevoile de bază, accesul la produse de igienă a fost limitat, așadar, situația nu a putut fi controlată, iar guvernul a impus carantină.

Deoarece au izbucnit proteste spontane, în rândul locuitorilor insulei Lesbos, în luna februarie guvernul Greciei a început construcția a cinci noi centre de refugiați, dar acest lucru nu a făcut decăt să agraveze nemulțumirea localnicilor. Sub sloganul “Ne vrem insulele înapoi, ne vrem viețile înapoi”, sute de oameni au ieșit în stradă pentru a bloca accesul constructorilor, iar, nu după mult timp, manifestările au devenit violente. Locuitorii au solicitat îndepărtarea imediată a refugiaților, amplificând sentimentele anti-imigrație ce domina insula Lebos.

În timp ce rata criminalității creștea, iar pandemia punea în pericol viața tuturor, pe 9 septembrie a izbucnit un incendiu ce a evacuat 13.000 de refugiați. Deși incendiul principal a fost adus sub control de pompierii eleni, tabăra a fost devastată, iar numeroasele documente ale refugiaților ce solicitau azil au fost distruse.

Deși nu putem știi cu siguranță cum au început incendiile (ministrul Greciei a spus că focurile au fost începute de către refugiați, dar nu a elaborat), cert este că acestea au jucat un rol important în atragerea atenției internaționale. Fără îndoială, incendiul din tabăra Moria nu ar fi trebuit declanșat, doarece tabăra Moria nu ar fi trebuit să existe, cel puțin nu în condițiile descrise și nu sub legea Uniunii Europene. Flăcările din Lesbos au reprezentat, pur și simplu, consecințele unui plan ineficient, ce nu a fost elaborat pe termen lung.  

Erdogan și Europa

Reacția Europei la criza anului 2015 a reprezentat elaborarea acordului UE-Turcia, semnat în anul 2016. Potrivit acordului, Uniunea Europeană a plătit Turciei șase miliarde de euro pentru întreținerea refugiaților de pe teritoriul său. În alte cuvinte, acordul închieat la Bruxelles oferă Turciei o sumă considerabilă pentru a împiedica refugiații să ajungă pe teritoriile Europei, în ciuda faptului că Turcia este implicată în războiul ce a pus în pericol viața refugiaților.

Acordul UE-Turcia este criticabil, din diverse motive.

În primul rând, existența acordului sacrifică principii umaniste pentru a proteja valori xenofobe și ultra-naționaliste. Acționând împotriva solidarității și a cooperării, acordul nu poate reprezenta valorile originare ce au pus bazele clădirii Uniunii. Mai mult decât atât, acordul sugerează că Europa nu găsește modalități de a limita puterea extremismului de dreapta, așadar, îl va proteja.

În al doilea rând, acest acord nu a luat în considerare regimul autoritar și non-democratic ce caracterizează Turcia din ziua de astăzi, condusă de Recep Tayyip Erdoğan. Diminuând responsabilitățile liderilor europeni, acordul oferă președintelui Turciei posibilitatea de extorcare. Chiar dacă acordul a stabilizat situația pentru început, instabilitatea situației politice din Turcia a făcut ca rezultatul nefavorabil să fie inevitabil. Președintele Erdoğan a anunțat, de numeroase ori, că nu va mai putea respecta înțelegerea făcută la Bruxelles, iar, cel mai recent, a amenințat că va anula acordul, cu scopul de a pune presiune pe Uniunea Europeană, care refuză să sprijine Turcia în războiul cu Siria.

Așadar, dezastrul din tabăra Moria a reprezentat consecința directă a planurilor ineficiente elaborate de către Uniunea Europeană. Micșorându-și responsabilitățile legale și diminuând importanța responsabilității morale, strategiile pe termen scurt ale Uniunii Europene nu au rezolvat problemele cu care ne confruntam în anul 2015, ci le-a multiplicat, punând în pericol integritatea ce ar fi trebuit să ne definească.

Cum este distrusă Brazilia, chiar acum?

Întrebări ale politicii contemporane, Probleme sociale

Probabil ați auzit despre toate atrocitățile care se întâmplă în Brazilia, nu?

Știm că Pădurea Amazoniană, un ecosistem de care o lume întreagă are nevoie pentru supraviețuirea sa, arde; știm că orașele Braziliei au cele mai mari rate ale  criminalității din lume și știm că a devenit una dintre cele mai afectate  țări în ceea ce privește cazurile de coronavirus, dar cine este responsabil?

Brazilia este una dintre cele mai influente țări ale lumii. Nu doar prin importanța acesteia la nivelul Americii latine, dar și prin faptul că deține controlul asupra 1/5 din oxigenul pe care îl respirăm, bunăstarea țării ar trebui să ne preocupe pe toți. Cu toate acestea, din păcate, prosperitatea Braziliei este sufocată de Președintele Jair Bolsonaro.

Provocările democrației și ordinii civice din Brazilia, a cincea cea mai populată țară din lume, au crescut semnificativ în ultimele două luni.

Președintele Braziliei, Jair Bolsonaro, a fost adesea descris ca fiind un “Trump latin”, iar această descriere poate fi ușor justificată. Cei doi lideri sunt naționaliști ce își declară, adesea, dragostea atât pentru Dumnezeu, cât și pentru arme și conservatorism. Mai mult decât atât, ambii lideri prezintă o pasiune pentru Twitter, aplicație prin intermediul căreia fac observații subtile și retorice.

Jair Bolsonaro- un Trump brazilian?

Dar cine este Bolsonaro, Președintele ce refuză să ia în considerare atât criza epidemiologică, cât și criza climatică?

Un alt lider de dreapta…

În 2018, Jair Bolsonaro, un politician de extremă-dreaptă și un fost membru al congresului, cunoscut pentru retorică ultraconservatoare și profund ofensivă, a fost ales președinte.

Dictatura Braziliei a căzut în 1985, însă, Bolsonaro pare să regrete evenimentele istorice. Afirmându-și public admirația pentru trecutul dictator brazilian, Bolsonaro își dorește un regim autoritar puternic și o armată și mai puternică.

Reprezentând o țară ce își împarte granițele cu cele mai mari țări producătoare de droguri din lume, o mare parte a problemelor naționale au fost declanșate din cauza acestor rivalități. Cu toate că susține un guvern autoritar, acțiunile lui Bolsonaro au rezultat în nepregătirea, de multe ori chiar și neplătirea, poliției ce nu mai poate face față violenței. De când a fost ales președinte, accesibilitatea armelor este în creștere.

“Ce vă interesează de pădurea amazoniană? Este a Braziliei.

Majoritatea brazilienilor consideră că focul din 2019 nu a reprezentat un simplu accident; ei cred că au fost declanșate de agricultorii care s-au simțit încurajați de președintele ce sprijină defrișarea în scop economic.

Cu doar câteva luni în urmă, pădurea amazoniană se afla în pragul distrugerii, deoarece regimul autoritar descoperise un potențial profit. Aceasta prezintă numeroase resurse naturale , dar majoritatea sunt inaccesibile, motiv pentru care Bolsonaro a oferit terenuri gratuite și i-a plătit pe brazilieni să se stabilească mai adânc în pădure.

Populația indigenă- pădurea amazoniană

Incendiile reprezintă o modalitate obișnuită de a curăța terenurile, iar, în august 2019, peste 30.000 de incendii au devastat pădurea amazoniană.

Trebuie menționat faptul că, în ultimii cincizeci de ani, 17% din pădure a fost defrișată. Un raport din 2018 avertizează că, dacă cifra se apropie de 25, se va prăbuși, eliberând o cantitate imensă de dioxid de carbon în atmosferă, încălzind și mai mult planeta.

De asemenea, Bolsonaro a micșorat bugetul de finanțare a numeroase rezerve indigene situate în interiorul pădurii tropicale. Aproape un milion de indigeni sunt în pericol, deoarece politicienii pun creșterea economică înaintea mediului înconjurător.

Deoarece pădurea amazoniană nu reprezintă doar o problemă națională, G7 a oferit un ajutor de 22 de milioane de dolari pentru combaterea incendiilor din amazon, ajutor care, din păcate, nu a fost acceptat. Bolsonaro și-a pus mândria în fața țării sale, respingând ajutorul G7, pentru că Președintele Macron “l-a acuzat de minciună”.

Bolsonaro a răspuns tuturor comentariilor internaționale, ce și-au exprimat neliniștea față de ceea ce se întâmpla în Brazilia, prin a spune: “Pădurea amazoniană este a Braziliei, nu a lumii.”

“Brazilienii au imunitate la coronavirus-”

Ca mulți alți lideri conservatori, Bolsonaro nu admite gravitatea pandemiei, chiar dacă 1,6 de milioane de brazilieni au fost infectați.

Controversatul președinte a afirmat, în martie, că brazilienii au imunitate naturală la coronavirus, de aceea măștile nu erau necesare, dar, la doar o lună după acest comentariu detașat, Brazilia a devenit una dintre cele mai afectate țări.

Încă de la începutul pandemiei, Bolsonaro a promovat neîntreruperea activităților economice. În primele săptămâni, un ministru al sănătății a demisionat, iar altul a fost concediat, ca răspuns la nefavorabila gestionare a situației. Pe fondul acestui haos, testarea în masă nu a decolat niciodată.

De asemenea, la începutul lunii iunie, guvernul lui Bolsonaro a încetat să mai publice totalul său zilnic de cazuri și decese, argumentând că cifrele pe care le-a eliberat erau inexacte, deoarece erau prea mari.

Bolsonaro a apărut adesea în public, strângând mâna susţinătorilor, de multe ori fără să poarte masca. A spus, adesea, că trecutul său de atlet îl va proteja de virus, şi chiar dacă ar fi să se infecteze va fi ca o gripă uşoară.

În mod ironic, Bolsonaro a fost infectat cu coronavirus acum câteva săptămâni…

Atunci, cum a câștigat?

Cu toate că Bolsonaro și Berdimuhamedow au răspuns în același mod neglijent pandemiei, Brazilia se deosebește de Turkmenistan prin faptul că este o democrație.

Înțelegând atitudinea lui Bolsonaro nu doar față de pandemie, dar și față de mediul înconjurător, multiculturalism și societate, ați crede că oamenii nu l-ar putea susține, nu-i așa?

Dar, deși mulți sunt revoltați de comentariile sale rasiste, sexiste și homofobe, conservatorismul său a reușit să atragă o mare parte a brazilienilor ce proritizează tradiția, religia și cultura.

Așadar, ca și câștigul lui Trump, susținerea lui Bolsonaro va rămâne, cel puțin pentru noi, o mare enigmă…

Ce se întâmplă în Venezuela?

Întrebări pentru secolul XXI, Probleme sociale

Știați că Venezuela a fost, cândva, cel mai bogat stat din America latină?

Acum nu foarte mult timp, politica democratică a statului era lăudată în toată lumea, Venezuela fiind cunoscută nu doar pentru rezervele de petrol și buna administrare politică, dar și pentru orașele cu grad ridicat al calității vieții.

Dar, în prezent, ceva atât de simplu precum cumpărarea hârtiei igienice din magazine a devenit aproape imposibil pentru mai mult de jumătate din populația Venezuelei, care trăiește în sărăcie extremă.

Cum a reușit guvernul să aducă țara în acest punct și să îi distrugă economia într-un timp atât de scurt?

Toate dezastrele din această țară au apărut deoarece rata inflației a scăpat de sub control.

Dacă rata de inflație a României, care crește între 1,5%  și 3.8% de la an la an, vi se pare una mare, aflați că Venezuela suferă o hiperinflație, ceea ce înseamnă că procentul de creștere al prețurilor este de aproximativ 50% lunar! Au existat situații când prețul bunurilor se dubla la fiecare 26 de zile.

Venezuela – cea mai mare rată a inflației din lume

Ce a adus statul în acest punct al hiperinflației?

1.Cheltuielile guvernului

Perioada de prosperitate sub președintele Hugo Chávez  (1999-2013)

Administrația condusă de președintele Chávez a implementat programe precum The Bolivarian Mission, care erau menite să îmbunătățească condițiile de trai ale săracilor prin reformarea modului de folosire a pământului.

Efectele strategiilor adoptate de Chávez: 

 Anul 1999Anul 2011
Rata persoanelor șomere14.5%7.8%
Rata sărăciei50%31.9%
Rata sărăciei extreme19.9%8.6%

Deși totul părea că se îndreaptă spre direcția cea bună, lucrurile au luat o întorsătură…

Administrația Chávez  nu a mai păstrat bani pentru eventualele crize economice viitoare.

Banii pe care Chávez  îi folosea pentru a crea și pentru a face se funcționeze aceste programe pentru a ajuta oamenii erau împrumutați de la multe alte state. Țara a cheltuit mai mult decât îți putea permite, acest lucru afectând economia. În anul 2013 datoriile Venezuelei depășeau 100 de miliarde de dolari. Deși se spune că președintele știa despre dificultățile care urmau să apară în urma acțiunilor sale, acesta a continuat deoarece dorea să își mențină popularitatea și succesul printre locuitorii statului și nu se gândea la consecinșele extrem de grave.

După moartea lui Chávez programele sale nu au mai funcționat, iar începând cu anul 2014, statul a colapsat, produsul intern brut a scăzut foarte mult, ceea ce a adus foametea a peste 32 de milioane de persoane și o decădere a sistemului sanitar.

PIB (miliarde) per capita

2. Scăderea prețurilor petrolului

Economia statului se bazează pe vinderea și prelucrarea petrolului, având peste 300,878 de barili de petrol , conform The World Atlas. Printre zonele bogate în petrol se numără râul Orinoco, unde exista The Orinoco Pteroleum Belt (600 km) și zona din apropierea lacului Maracaibo.

Sursa: South Front

Descoperirea petrolului de la începutul secolului XX a adus prosperitate statului, prețul ridicat al acestuia făcând statul să fie mult mai bogat decât vecinii săi, Brazilia și Columbia. Pe la mijlocul secolului XX, Venezuela avea un pib pe cap de locuitor mult mai mare decât vecinii săi și nu mult sub cel al Statelor Unite ale Americii.

Începând cu anul 2014, prețul petrolului exportat a scăzut considerabil. Prețul unui baril de petrol a scăzut treptat, iar dacă acesta costa în 2013 100 de dolari, peste doar 3 ani deja ajunsese să coste doar 33 de dolari, conform Institutului American de Cercetare Economică.

Astfel, guvernul nu iși mai putea permite să subvenționeze nevoile de bază ale oamenilor.

Poate vă întrebați cine stă în spatele acestui colaps? Cei de la conducerea țării nu au făcut nimnic văzând situația fără precedent în istorie care le lovește țara…?

3. Nicolas Maduro, cea mai mare problemă

Aflat la conducere încă din 2013 , Maduro continuă dezastrul inițiat de Chávez . Acesta a adoptat strategia de a printa mai mulți bani, ceea ce nu este o idee bună decât în aparență. Este, de fapt, cea mai iresponsabila decizie care poate fi luată de un politician.

Nicolas Maduro

 Printarea banilor excesiv duce la creșterea inflației.

Valoarea intrinsecă a banilor este egală cu zero, dar aceștia sunt considerați valoroși de către oameni pentru ca poate cumpăra bunuri și servicii. Acest lucru se cheamă Efectul Tinkerbell – descrie ceva ce e adevărat doar pentru că majoritatea oamenilor cred acel lucru, cum este în cazul valorii banilor.

Sursa: BBC

Sub administrația Maduro muncitorii primesc aproximativ 150.000 de bolivari în cash și încă alți 150.000 sub formă de bonuri de masă în fiecare lună. Deși pare foarte mult, oamenii nu îți pot asigura nici măcar strictul necesar cu acești bani. Doua sticle de apă și două pâini costă, conform localnicilor, mai mult de un sfert din salariul lunar. Salariile din acestă țară nu sunt suficiente pentru a acoperi totalul de produse pentru igiena zilnică, transportul public și hrană, ceea ce îi face pe oameni să se îndrepte spre black market.

Specialiștii sunt de părere că Nicolas Maduro vrea să elimine puterea Parlamentului, lucru posibil deoarece are o strânsă alianță cu armata. Această alianță îi menține statutul de președinte deși majoritatea oamenilor fac proteste pentru ca el să părăsească funcția.

Sute de oameni au părăsit Venezuela în căutarea unui trai mai bun.

Ieșirea oamenilor din țară este, pe de o parte, un avantaj, deoarece trebuie stabiliți în alte state din America de Sud și atfel unii din ei pot transfera fonduri familiilor care sunt încă în țară, lucru care stabilizează puțin economia.

Pe de altă parte, țările vecine care primesc acești migranți se destabilizează deoarece nu sunt obișnuite cu acest nivel mare de migrație în țara lor într-un timp atât de scurt. Spre exemplu, Columbia abia se stabilizează după războiul civil care a avut loc acolo. Migrația din Venezuela este cea mai mare care se întâmplă în emisfera vestică, chiar mai mare decât cea din Siria, având în vedere că în Venezuela nu este (încă) un război civil.

Tot ceea ce trebuie să știi despre protestele din SUA

Politică simplificată, Probleme sociale

  “Cu toții vărsăm același sânge”

Au trecut aproape 57 de ani de când Martin Luther King a condus marșul din Washington pentru justiție rasială. Unde este această justiție acum, pentru ce au luptat înaintașii noștri?

La 25 mai 2020, George Floyd, un bărbat negru în vârstă de 46 de ani, a fost ucis în Minneapolis, Minnesota, în timpul unei arestări, pentru că ar fi folosit o presupusă bancnotă contrafăcută. Derek Chauvin, un ofițer de poliție alb, a îngenuncheat pe gâtul lui Floyd timp de aproape nouă minute, în timp ce Floyd era încătușat și întins cu fața în jos, cerșindu-și viața și spunând în mod repetat „Nu pot respira”. Un al doilea și cel de-al treilea ofițer l-au reținut pe Floyd în timp ce un al patrulea a împiedicat martorii să intervină. Ofițerul a ignorat rugămințile martorilor oculari de a-și îndepărta genunchiul, lucru pe care nu l-a făcut până când medicii nu i-au ordonat.

După ce înregistrările realizate de martori și de camerele de securitate au devenit publice, toți cei patru ofițeri au fost concediați a doua zi. Două autopsii au declarat moartea lui Floyd prin omucidere. Inițial, Chauvin a fost acuzat de omor de gradul trei și omor de gradul doi; ceilalți trei ofițeri au fost acuzați că au fost complici și au comis crime de gradul doi. 

Un avocat al lui George Floyd a spus ca “o pandemie a rasismului” a cauzat moartea sa.

Two men on an asphalt surface, behind a black van on which the letters "EAPOLIS" is seen, with a license plate ending "ICE". One man has light skin, a blue shirt with identifying badges on his chest and shoulder, black pants and boots, and black sunglasses pushed to the top of his close-shorn head. He is kneeling with his left knee and upper shin resting on the neck of the other man, and his right knee out of sight behind the van. The other man is lying prone, with his left cheek pressed against the asphalt close to a painted line. He is dark-skinned, with similarly short hair, and is not wearing a shirt; His mouth is slightly open, his eyes are closed with his eyebrows raised, and his arms are down, not visible behind the van. The kneeling man has his left hand in a dark glove, with his right arm hidden behind the van, and is looking at the viewer with his eyebrows slightly lifted and mouth slightly open.
Uciderea lui George Floyd

De la moartea lui Floyd, au existat proteste în întreaga țară, în peste 100 de orașe, inclusiv Minneapolis, New York, Atlanta, Denver, Memphis, Phoenix, Ann Arbor, Los Angeles, dar și în altele. Unele dintre aceste proteste au durat zile întregi. Mai mulți membri ai Congresului au introdus o rezoluție pentru a condamna brutalitatea poliției, profilarea rasială și utilizarea excesivă a forței.

Protestele din toată lumea nu sunt împiedicate nici măcar de criza acestei pandemii.

Există un context și o istorie mai largă a bărbaților și băieților afro-americani care au fost uciși de mâna poliției, mulți dintre ei, precum George Floyd, nefiind înarmați. Începând din 2014, decese cu profil înalt îi includ pe Eric Garner (2014), Michael Brown (2014), Tamir Rice (2014), Laquan McDonald (2014), John Crawford (2014) Freddie Gray (2015), Walter Scott (2015), Alton Sterling (2016), Philando Castile (2016), Terence Crutcher (2016), Antwon Rose (2018) și alții. 

George Floyd nu a fost nici pe departe un caz individual, a fost însa cel mai mediatizat, ultimul om pe care societatea a mai putut să îl condamne, considerând ca pigmentul pielii sale e o infracțiune.

Femeile și fetele negre sunt, de asemenea, ținte ale violenței poliției, o realitate care a stârnit mișcarea „Spune-i numele” pentru a evidenția modul în care această violență trece adesea neobservată. Printre femeile care au murit în urma interacțiunilor cu politia se numără Sandra Bland (2015), Deborah Danner (2016), Atatiana Jefferson (2019) și Breonna Taylor (2020).

În ciuda înregistrărilor video a multor dintre aceste decese, este foarte rar ca polițiștii să fie arestați, cercetați sau condamnați pentru utilizarea excesivă a forței. Această lipsă de răspundere a dus la un strigăt public pentru justiție.

Black Lives Matter este o mișcare activistă care a început ca hashtag (#BlackLivesMatter) când, în iulie 2013, civilul alb George Zimmerman a fost achitat în moartea prin împușcare a lui Trayvon Martin, un adolescent afro-american înarmat, ucis în Florida. 

Mișcarea Black Lives Matter a devenit recunoscută și pusă în evidență după două decese de înaltă importanță, în 2014, a doi bărbați afro-americani neînarmați (Eric Garner în Staten Island, NY și Michael Brown din Ferguson, MO). Niciunul dintre polițiștii implicați în moartea lor nu a fost pus sub acuzare.

Rasismul sistemic, atunci cand ura atinge cel mai înalt nivel

Rasismul este definit ca: „marginalizarea și / sau opresiunea oamenilor de culoare, bazată pe o ierarhie rasială construită social, care privilegiează oamenii albi.” 

Rasismul apare în toate aspectele vieții și societății noastre: în comunicarea interpersonală, prin politici și practici discriminatorii, în limbaj părtinitor și în legile și instituțiile noastre (de exemplu, educație, mass-media, ocuparea forței de muncă, guvern și sistemul de justiție penală).

Mulți văd moartea lui Floyd ca un exemplu de rasism sistemic, referindu-se la modul în care rasa dezavantajează oamenii de culoare în sistemul de justiție penală. Bărbații afro-americani și latini sunt reprezentați în mod disproporționat in toate nivelurile sistemului de justiție penală, de la arest până la condamnarea la moarte. Mai mult, cercetările arată că populația afro-americanilor este de 2,5 ori mai probabil să fie ucisă de poliție decât oamenii albi, însa albii sunt mult mai numerosi în America, deci șansele unei persoane de culoare sa fie abuzată de poliție cresc vertiginos.

Atunci când ura și părtinirea cresc 

În aceeași zi în care George Floyd a fost ucis, un alt incident a avut loc în Central Park din New York. Christian Cooper, un bărbat afro-american, observa păsările atunci când a întâlnit un câine dezlănțuit. El i-a cerut proprietarului câinelui, Amy Cooper, o femeie albă, să pună câinele in lesă, așa cum impun regulile parcului. Când nu a făcut-o, el a început să o filmeze. În răspuns, Amy Cooper a spus că va apela la poliție, precizând ca „le voi spune că există un bărbat afro-american care mi-a amenințat viața”, în timp ce scotea telefonul mobil pentru a suna la 911.

În timp ce aceste două evenimente par să nu aibă legătură, ambele demonstrează un concept foarte important: atunci când sunt lăsate necontrolate, ura și părtinirea pot escalada și pot duce la rezultate grave.

Piramida Urii ilustrează modul în care nivelurile de atitudini și comportamente părtinitoare cresc în complexitate de jos în sus. Ca și o piramidă, nivelurile superioare sunt susținute de nivelele inferioare și devine din ce în ce mai dificil de contestat și de demontat pe măsură ce comportamentele escaladează. 

Partinirea la fiecare nivel are un impact negativ asupra indivizilor, instituțiilor și societății. Când aceasta nu este verificată, ea se „normalizează” și contribuie la un model de acceptare a discriminării, a urii și a nedreptății în societate.

Furia lui Amy Cooper a determinat-o să-l amenințe pe Christian Cooper cu părtinirea pe care a presupus-o că ar avea-o poliția, atunci când a descris bărbatul care o amenința drept afro-american. Aceasta este o situație care ar fi putut escalada cu ușurință dacă poliția ar fi ajuns la fața locului și s-ar fi angajat într-o confruntare, sau altceva mai rău, cu Christian Cooper. 

In cele 3 saptamani care au trecut de la moartea lui George Floyd, s-au spus multe adevaruri ascunse si despre provocarile oamenilor din rasa neagra care sunt cetateni americani.

In 2016, avutia unei familii obisnuite de albi era de 7 ori mai mare decat a unei familii de negri. Aceasta diferenta era mai mare in 2016 decat in 1983, atunci cand date de acest fel au fost pentru prima oara colectate.

Cercetatorii de la Institutul Brooklin spun ca: “Aceasta diferenta de venituri reflecta o societate care nu are si nu isi permite egalitate in oportunitati pentru toti cetatenii sai.”

Ce putem face ?

Multi spun ca un singur om nu poate impiedica un fenomen atat de larg raspandit, insa un singur om a fost capabil si de moartea lui George Floyd. Noi putem aduce un impact acolo unde nu ne-am putea astepta, daca nu pastram tacerea. 

Trebuie sa vorbim cu prietenii nostri, cu familia noastra, cu oamenii de langa noi care au inca ură în ei. Nu ne naștem cu această ură, copiii nu se vor discrimina niciodată rasial. Ea este inoculată de societate, și tot societatea o poate eradica. Trebuie sa avem aceste discutii inconfortabile, să încercăm sa schimbăm moduri de gandire bine înrădăcinate, sa raportăm un incident atunci când suntem martori, sa ne folosim privilegiul inspre binele celor care nu îl au.