Probleme sociale

This year’s dos and don’ts for back to school

Probleme sociale

Redactor: Bianca Dumitrașcu & Daria Dana

Design: Amalia Popa

Articol realizat în colaborare cu Intercept Hub Magazine

If until the ’70s plastic waste was relatively manageable, in the ’90s that amount of waste had tripled, and today we squander over 400 million tonnes of plastic every year. And, as you can imagine, it all goes into our rivers and oceans, polluting our waters, dwindling our species, and changing our climate. If that doesn’t sound shocking enough for you, you should know that more than 1 million seabirds and 100,000 marine animals die from plastic pollution each year, most baby turtles have plastic in their stomach and 8 million pieces of plastic are thrown into the ocean every day. So yes, plastic pollution is a very serious and threatening problem all around the world, especially since 71% of our planet is water. This is one of the greatest issues we’re facing at the moment! 

But the good news is that you can still take action! If we would all reduce at least a small amount of plastic waste in our daily lives, there would be a much bigger change worldwide. And you can actually start with your back-to-school shopping list. So, here are our dos and don’ts for this school year! 

Our first and foremost advice would be to shop your own home before going to any kind of stationery store. You might not even realize how many things you still have left from the previous years that you can use. We know that school supplies shopping can be addictive. And we get it! Pens, notebooks, washi tapes, or desk accessories are fun! But sometimes you just have to cut off the list all those highlighters you won’t be using and save some turtles! 

Another easy step you can make, as a student, is to reuse your water bottle. However, don’t reuse your plastic water bottles, because such bottles contain chemicals, and those chemicals can leach into your water. Plastic leachate can have detrimental health effects on consumers. At certain levels of exposure, some of the chemicals in plastic, especially the chemical known as bisphenol A (BPA), have even been implicated as carcinogens. Instead, you are very welcome to use a reusable water bottle. When it comes to the materials they are made of, glass is the best choice in the reusable water bottle category. It is the safest and best way to store both food and liquids for several reasons. Water in glass bottles isn’t affected by any flavor from the container, giving it a “purity of taste” benefit compared to the plastic ones, or other options. Overall, choosing a reusable water bottle is clearly better for the environment in countless ways. They use less oil, release less carbon dioxide, won’t pack landfills, and they’re good for water in general. It’s a no-brainer!

A bit more uncomfortable step you can make is traveling to school by public transportation. Compared to driving alone, taking public transportation reduces CO2 emissions by 45%, decreasing pollutants in the atmosphere and improving air quality. Improved air quality in a community means greater health benefits for those who live there. That can mean fewer cases of respiratory ailments, such as asthma, and even cancer. Plus, people are also more prone to get out and exercise when the air quality is better. When it comes to green spaces and natural rivers, more cars mean more roads need to be built, which causes water run-off that contributes to ground and water pollution. Fewer cars in favor of active transportation, such as bikes mean more bike paths and lanes which are more sustainable. If you live in an industrial city, noise pollution is certainly annoying. Less driving will make your neighborhood quieter to everyone’s benefit. 

     One more trick you can do in order to be a sustainable student is to move your class work as much as you can on a phone, laptop, or tablet. Although this alternative might seem more expensive, it can make a difference in the long run. If a notebook can be used for up to three months, a digital document can be used for years and, by taking care of your device, you are able to constantly increase its durability. 

       You can also join clubs and NGOs that aim to make the world a less polluted place, by advocating for climate change, marine conservation, or plastic waste. Some of our favorite associations would be “Greenpeace”, “Tinerii verzi” (who have a branch in almost every county), ASAP, Declic, and “Let’s do it, Romania”, but you can always start your own project and help your community! 

As you are probably expecting to gain some practical tips and tricks for your studies as well, we won’t let you down! As we see it, time is one of the most important factors during the school season. If you aren’t able to manage your time properly, it is nearly impossible to get your tasks done. So, stop procrastinating and write a to-do list! We all know that every year you set a goal to be productive and finish your homework in time, so this year actually achieve that goal! A to-do list will help you keep track of all your deadlines, so you won’t miss a thing. You can even set “fake deadlines” if you’re worried that you won’t be able to finish your assignments in time. 

However, sometimes it might be hard to keep up with your work if you can’t see the reason why you’re studying all those long hours. Therefore, our recommendation would be to set small-term goals and to give yourself rewards after completing them. It could be anything that gives you satisfaction (“after I finish my French homework, I’ll get a snack”, or “I’ll go out with my friends if I manage to complete this project”). Plus, you can always put up a dream board with the job you want to have or the university you might want to go to. It will give you motivation, and it might even work for manifesting your way there ( 😁)

We know (and hope) that this article motivated you to get involved in your community, by advocating for the causes that you believe in, and not fall behind with your work, but remember that mental health is also crucial for a productive school year. So, in order to manage your stress, try to get as many breaks as you can (maybe try the Pomodoro method if that works for you). Use that free time to put your thoughts in place, spend time with your family and go out with your friends. And don’t forget to sleep either. You should be getting at least 7-8 hours of sleep per night. So don’t pull an all-nighter because you’ve left your work last minute! 

It was a long read, we know, but we hope it was also interesting and motivating. Maybe not all dos and don’ts are applicable to your lifestyle, however, we encourage you to make that first step that feels most comfortable and continue making a change for both your and your society’s well-being. Don’t forget that big goals are tackled by small steps, as they get us started. Because success breeds success, every little achievement will bring another one, creating a positive domino effect. When you do a task regularly, may it be using a reusable water bottle, setting small-term goals, a dream board, or joining an NGO, it slowly adds to benefits and it becomes easier to do in time. 

      Good luck!

Depp v Heard

Probleme sociale

Redactor: Ana Maria Ciolac

Grafica: Antonia Drăgan

În 2016, mișcarea #MeToo făcea ravagii prin Hollywood, demascându-i pe mai mulți bărbați proeminenți din industrie ca fiind prădători sexuali. Scopul acestei mișcări sociale era de a încuraja femeile (în special din comunitățile de culoare) care au suferit abuzuri sexuale să își dezvăluie povestea în fața lumii. În 2018, #MeToo își cunoștea apogeul pe Twitter, prin hashtag-ul #MeTooTimesUp. În același an, în luna decembrie, Amber Heard, actriță și ambasadoare a Uniunii Americane pentru Libertățile Civile, publica un Op-Ed în ziarul american The Washington Post care avea să zguduie lumea mondenă. Un Op-Ed (Opinion Piece) este un soi de articol, specific publicațiilor nord-americane, ce exprimă opiniile a diverși autori, de obicei neafiliați cu publicațiile respective. 

Dar, mai întâi, un pic de context. Johnny Depp și Amber Heard s-au întâlnit acolo unde încep toate relațiile eșuate între actori – pe un platou de filmare, mai exact al producției ,,The Rum Diary”. În același an, Heard a fost arestată pentru că ar fi agresat-o fizic pe iubita ei, Tasya Van Ree, urmând ca acuzațiile să fie însă retrase. Într-adevăr, un început promițător pentru relația dintre Heard și Depp. Cei doi au început să iasă împreună în 2011, dar nu și-au făcut relația publică până în 2012, când Depp a divorțat de Vanessa Paradis, cu care are doi copii. Johnny Depp și Amber Heard s-au căsătorit în februarie 2015, însă căsnicia lor nu avea să dureze decât 23 de luni. Heard a intentat divorț în luna mai a anului 2016, acesta fiind finalizat anul următor. Deși mariajul lor a început cu o ceremonie privată pe insula tropicală a lui Depp, despărțirea lor avea să atragă atenția întregii lumi. 

Amber Heard a pretins că Johnny Depp ar fi violent cu ea și ar fi abuzat-o fizic de nenumărate ori. Aparent, Depp avea un fel de alter-ego pe care îl numeau ,,monstrul” și care ieșea la suprafață când acesta o bătea. Heard a apărut de mai multe ori în public cu vânătăi pe față și a povestit despre mai multe instanțe când Depp ar fi rănit-o, când era beat sau când se droga. Situația a devenit atât de rea, încât Heard a cerut un ordin de restricție împotriva lui Depp. În 2017, actele de divorț au fost semnate, iar Heard a primit 7 milioane de dolari, pe care a jurat cu mâna pe inimă că îi va dona spitalului pediatric din Los Angeles și Uniunii Americane a Libertăților Civile. S-a dovedit însă că și această promisiune avea să fie la fel de adevărată precum restul acuzațiilor pe care le-a făcut împotriva lui Johnny Depp – pe scurt, Amber Heard a mințit. Mult. Și a reușit să îi păcălească pe toți. 

Bineînțeles că Depp a negat toate acuzațiile, dar Heard a profitat de mișcarea #MeToo, care promova ideea cum că femeile ar trebui crezute întotdeauna atunci când pretind că ar fi fost abuzate de bărbați, chiar dacă nu există nicio dovadă. Astfel, oamenii s-au înghesuit să vină de partea lui Heard, iar reputația lui Depp a avut grav de suferit. El a fost concediat din rolul iconic în cadrul francizei ,,Pirații din Caraibe”, unde îl juca pe Jack Sparrow, iar o petiție care cerea ca acesta să fie exclus din franciza ,,Animale Fantastice”, ce adaptează noua serie de cărți a lui J.K. Rowling, a strâns peste 20 de mii de semnături. În ciuda protestelor lui Rowling, Depp a fost înlocuit în cadrul celui mai recent film din această serie, ,,Secretele lui Dumbledore” (2022), însă co-starul lui, Ezra Miller, în cazul căruia există dovezi clare ce atestă că ar fi agresat fizic mai multe femei, și-a păstrat rolul. Acest lucru a creat nemulțumiri profunde în rândul spectatorilor și, ca urmare, fimul a eșuat complet la Box Office, iar rating-urile fanilor, precum și ale criticilor, au intrat în cădere liberă. Este estimat că Johnny Depp a pierdut în jur de 100 de milioane de dolari din cauza rolurilor care i-au fost retrase în urma scandalului. 

Dar minciuna are picioare scurte, iar adevărul va găsi întotdeauna o cale de a ieși la lumină. Curentul care i-a atras pe oameni de partea lui Amber Heard și-a schimbat direcția, iar hashtag-ul #JusticeForJohnnyDepp a devenit viral, după ce noi dovezi au dezvăluit că aparenta victimă a fost de fapt abuzatorul de la bun-început. Imagini dureroase cu Johnny Depp au ieșit la iveală, arătând răni brutale cauzate de Heard pe fața și pe mâinile lui. Într-un videoclip infam în care Depp și Heard pozează pe covorul roșu, Depp tresare când soția lui își ridică mâna. Cel mai grav incident a avut loc când Heard l-a lovit peste mână pe Depp cu o sticlă, un ciob retezându-i vârful degetului. Într-o înregistrare audio, Amber Heard spunea: ,,Nu te loveam. Te băteam”. 

Oamenii aplaudă Dior, singura companie care a rămas alături de Johnny Depp. În ciuda dovezilor evidente ale abuzurilor lui Heard, actrița va apărea în Aquaman 2, jucând-o în continuare pe Mera. Dublul standard i-a revoltat pe oameni, care cer boicotarea noului film DC, dorind ca aceasta să fie înlocuită de Emilia Clarke sau de… Johnny Depp purtând o perucă roșie. Cine știe, poate că acesta este singurul mod în care Warner Bros. se pot căi pentru greșelile lor. Actorul Jason Momoa, care îl joacă pe Aquaman, a cerut personal pe internet concedierea lui Heard. Printre celebritățile care îl sprijină public pe Depp se numără și Sia, Winona Ryder, Paul Bettany, Penelope Cruz, Sharon Osbourne. Toată lumea care l-a cunoscut sau a lucrat la un moment dat cu Johnny Depp are același lucru de spus despre el – că este un om bun, ce pune nevoile altora înaintea propriei persoane și este mereu respectuos cu femeile. Grăitor este gestul Vanessei Paradis de a-i lua apărarea fostului ei soț, spunând că, în 14 ani de căsnicie, acesta nu a fost niciodată violent. Exemplul ei a fost urmat de sora ei, Alysson Paradis, precum și de Lily Rose Depp, fiica lui Johnny Depp și a fostei lui soții. O surpriză a fost întoarcerea la 180 de grade a miliardarului Elon Musk, cu care Amber Heard a avut o escapadă și care trebuia să depună mărturie în favoarea ei la proces, acesta alegând să îl susțină în schimb pe Depp. 

Înapoi la Op-Ed. În acest articol, Heard povestește experiența ei ca victimă a abuzurilor bărbaților și ca figură publică emblematică pentru abuzul domestic. Problema este că actele de soluționare a divorțului dintre Depp și Heard stipulau o clauză, conform căreia niciunul dintre ei nu avea voie să spună public lucruri rele la adresa celuilalt. Și uite așa, am ajuns la procesul care se desfășoară chiar în momentul în care dragii noștri cititori lecturează acest articol. Johnny Depp a dat-o în judecată pe Amber Heard pentru defăimare, pretinzând 50 de milioane de dolari despăgubiri. În schimb, Heard l-a dat și ea în judecată pe Depp, de data aceasta pentru 100 de milioane de dolari. Opinia publică l-a declarat deja învingător pe Johnny Depp și, uitându-te la doar câteva înregistrări din timpul procesului, nu este greu să îți dai seama de ce. Discrepanța dintre cele două partide este evidentă, iar oamenii sunt mai aliați cu Depp ca niciodată. 

Procesul se desfășoară de zile bune, așa că am să punctez doar highlight-urile săptămânii. Depp a cucerit sala cu șarmul, politețea și calmul lui, părând în general relaxat. Împarte bomboane cu avocații lui, iar sarcasmul lui dulce-amar destinde mulțimea. Pe de altă parte, Heard a revoltat internetul cu teatrul pe care îl joacă, evident într-o filmare din sala de judecată ce o surprinde trecând de la o expresie tristă și rănită, când o cameră o filmează îndeaproape, la un zâmbet condescendent, odată ce crede că nu mai este înregistrată. Și, cu o asemenea șefă, la ce te poți aștepta de la subordonați? Oamenii râd cu poftă de fiecare dată când unul din avocații lui Heard sunt la microfon. Cea mai recentă perlă a unuia dintre avocați este o obiecție… la propria lui întrebare, care a fost formulată ambiguu și, ca atare, a atras un răspuns nesatisfăcător. 

Noi detalii tulburătoare, ce conturează psihicul bolnav al personajului Amber Heard, ies la iveală cu fiecare oră din zi. Toată lumea a fost dezgustată când Depp a dezvăluit cum Heard a defecat în patul lor și a dat vina pe câine. Acest incident, împreună cu personalitatea ei pe măsură, i-au atras lui Heard porecla ,,Amber Turd”, ,,turd” fiind denumirea colocvială în engleză pentru materiile fecale. Zilele trecute, apărarea lui Depp a chemat-o la boxă pe doamna doctor Shannon Curry, care a impresionat prin inteligență și profesionalism. Ea a diagnosticat-o pe Heard cu Histrionic Personality Disorder, o formă extremă de narcisism, la care se adaugă condiția ei psihologică deja cunoscută – Borderline Personality Disorder. Depp a comentat faptul că persoana de care s-a îndrăgostit nu a existat, de fapt, niciodată, fiind totul o iluzie creată de Heard. Narcisismul este trecut des cu vederea, nefiind considerat o boală psihologică gravă. Însă narcisiștii distrug viețile tuturor persoanelor de care se atașează, așa cum Heard ne exemplifică în direct. O să redactez un articol întreg despre acest subiect, însă, în momentul de față, nu acesta este focusul discuției. 

La finalul ultimei zile de proces, avocații lui Depp au pus o înregistrare emblematică pentru acest caz, în care Heard îl ironiza pe Depp: ,,Spune-le oamenilor, Johnny, spune-le <<Johnny Depp…>> Spune-le <<Eu, Johnny Depp, un bărbat, sunt și eu o victimă a violenței domestice.>>”. Replica lui Depp a fost: ,,Da, sunt”.  Cazul Depp v Heard a scos la iveală problemele cauzate de mișcarea #MeToo, care la rândul ei a fost creată de o formă de feminism numită ,,woke”. ,,Woke feminism”, al treilea val al mișcării feministe, este o formă mult mai radicală de feminism, ce pare a se concentra nu pe egalitatea dintre femei și bărbați, ci pe antagonizarea bărbaților. În America, extrema stânga promovează această politică ,,woke”, care portretizează minoritățile rasiale și sexuale, precum și femeile, ca victime perpetue ale patriarhatului rasist și opresor. Problema cu această doctrină este că nu analizează individul, ci îl categorizează în funcție de culoarea pielii sau de alți factori înnăscuți. Cazul tragic al lui Johnny Depp este exemplul perfect a ce se întâmplă când asumi din start cine este victima și cine este opresorul bazat doar pe factori biologici arbitrari. 

Refugiații, armă împotriva Uniunii Europene?

Diplomație și relații internaționale, Politica Uniunii Europene, Probleme sociale

Redactor: Ștefania Gheorghe

Tehnoredactor: Diana Neagu

Puțin după începutul lunii noiembrie, Uniunea Europeană s-a confruntat cu o nouă problemă, de data aceasta de natură politico-socială, și anume începutul unei posibile noi crize a refugiaților. Aceste tensiuni există încă la granița dintre Polonia, Lituania (țări din Uniunea Europeană) și Belarus. În prezent, oficialii Vestului îl acuză pe Aleksandr Lukașenko, președintele Belarusului, că ar orchestra toată această situație, introducând intenționat refugiați pe teritoriul Uniunii, cu promisiunea că vor găsi o salvare în statele membre. Acesta profită de contextul nefericit și dureros din care acești oameni provin, pentru a pune presiune pe blocul politic european. Președintele Belarusului a respins inițial această posibilitate, însă a afirmat că dacă Uniunea Europeană își va menține poziția împotriva Belarusului, atunci poate chiar va recurge la acțiunile de care este acuzat, asumându-și în statu-quo parțial vina pentru aceste evenimente. 

Posibile crize ale refugiaților sunt probleme reale cu care ne confruntăm de ani încoace și sunt determinate de conflictele și speranța mică de viață din țările Orientului Mijlociu și Africii de Nord. 

Care sunt relațiile dintre UE și Belarus?

În ultima vreme, relațiile dintre Belarus și Uniunea Europeană sunt din ce în ce mai tensionate, președintele autoritar al Belarusului primind sancțiuni din partea liderilor europeni. Una dintre cele mai cunoscute situații în care reacțiile lui Lukașenko au atras după sine astfel de repercusiuni, a fost reprezentată de sechestrarea lui Roman Pratasevič, un jurnalist în vârstă de 26 de ani care judeca aspru regimul lui Lukașenko. Acesta se afla într-un avion împreună cu iubita lui, în timp ce zborul i-a fost redirecționat brusc la Minsk din cauza unei amenințări cu bomba. Imediat aterizat pe aeroportul capitalei, Pratasevič a fost ridicat de autorități și sechestrat. Uniunea Europeană a cerut insistent eliberarea jurnalistului  și a iubitei sale, Minsk-ul ignorând aceste cerințe. 

Tensiunile prezente în momentul de față la granița dintre Belarus și Polonia dezgroapă probleme adânci ale blocului european, confruntând direct două state, Belarusul, un stat ce are legături strânse cu Rusia, făcând în trecut parte din Uniunea Sovietică și Polonia, un stat european, democratic, care pedalează accelerat în ultima vreme spre populism. 

Au existat de asemenea și acuzații asupra Rusiei privitor la situația imigranților, judecând după alianța dintre cele două state, acestea formând încă din anul 2000 Uniunea Statală Rusia-Belarus. În contextul imigranților, Kremlinul judecă deciziile Vestului și se implică militar, trimițând trupe de desant și bombardiere ca sprijin pentru Belarus, la granița cu Polonia.

Cum a organizat Belarus aceste valuri de refugiați?

Frontex (Agenția Europeană pentru Poliția de Frontieră și Garda de Coastă) a declarat că cel mai mare procent de refugiați vine din Irak, fiind urmați de Afganistan și Siria, toate fiind țări conflictuale.

Pe aeroportul din Minsk aterizează frecvent avioane ce călătoresc din Orientul Mijlociu, Comisia Europeană acuzând Belarusul că ademenește imigranții în Belarus, cu falsa promisiune că asta le va oferi posibilitatea de a intra în spațiul european. De asemenea, la începutul anului 2021, Belarusul a simplificat tot procesul pentru obținerea vizelor pentru cetățenii din Irak, aceștia putând călătorii ca „turiști”. Ajunși pe teritoriul lui Lukașenko, imigranții sunt ghidați de autorități prin păduri, până la granițele cu Polonia și Lituania. 

Ce face Polonia pentru a opri valul de refugiați?

Polonia s-a arătat reticentă în discuțiile referitoare la oferirea de azil refugiaților și acceptarea acestora în țară. Discursurile naționaliste ale guvernului polonez conțin narative ce dezaprobă deciziile Vestului legate de refugiați, dar mai mult decât atât, îi consideră o amenințare asupra siguranței, culturii și autorității țării.

Ce face Polonia în prezent pentru a ține imigranții în afara țării este să îi oprească prin intermediul autorităților la graniță. În situațiile în care aceștia reușesc totuși să treacă granița, pășind astfel într-un stat al Uniunii Europene, sunt expulzați înapoi în Belarus.

Este totuși această metodă de „push-back” legală?

Respingerile imigranților sunt în creștere încă de la începutul lunii august, acest lucru însemnând că refugiații nu primesc nici măcar o șansă pentru a-și găsi azil în țara respectivă.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului oferă garanția că orice persoană care cere protecție într-un stat european are dreptul la primirea procesului de azil, indiferent dacă a intrat legal sau nu în țara respectivă, adică țărilor le este interzis să trimită imigranții în țări unde se pot afla în pericol și unde ar putea fi supuși la tratamente inumane. Acest lucru ne dovedește că Polonia nu este numai o victimă în aceste discuții, dovedind un comportament opus valorilor europene. 

Ce face UE în aceste condiții?

Uniunea Europeană este aspru criticată de Organizațiile pentru Drepturile Omului, fiind acuzată de ignoranță față de gravitatea situației. Deși UE și Polonia se aflau într-o perioadă tensionată, blocul european asigură sprijinul Poloniei și îi sare în ajutor, dovedind că unitatea Uniunii este mai importantă în aceste circumstanțe decât discrepanțele dintre retorica Poloniei și cea a UE. Reprezentații vestici susțin că atât Polonia cât și Lituania trebuie să se asigure singure de respectarea legislației. 

Ce se întâmplă cu refugiații?

Din păcate, cea mai mare problemă nu este faptul că UE și Belarus își impun sancțiuni, sau că Polonia respinge politicile UE prin acțiunile ei. Cea mai mare problemă însă, este că discuțiile politice ale Vestului cu Belarusul se poartă acum prin niște oameni nevinovați, victimele unor condiții de viață inumane, care își doresc o viață mai bună. Aceștia își părăsesc țările cu regimuri opresive în speranța că vor găsi liniștea în Vest, dar se lovesc de manipularea Belarusului și de respingerea Poloniei.

SOS: Turnul Londrei arde. Incendiul Grenfell

Istorie, Probleme sociale

Redactor- Ana Ciolac

Grafică: Antonia Drăgan

Ora 00:54 – Momentul în care toate ceasurile din blocul-turn Grenfell s-au oprit și a fost efectuat primul apel la serviciile de urgență. 

Ora 01:14 – Toate cele 24 de etaje, însumând 124 de apartamente, erau mistuite de flăcări. 

*** 

Pe data de 14 iunie 2017, puțin după miezul nopții, londonezii din North Kensington au fost treziți din somn de strigăte de ajutor ce umpleau străzile Londrei. Ducându-se la geam, aceștia au văzut pentru prima dată limbile de foc și coloanele de fum negru de pe Latimer Road. Dorind să dea o mână de ajutor, și-au croit ușor drum prin noaptea luminată de incendiul ca un foc de tabără. Într-un final, au ajuns în fața blocului-turn Grenfell, unde sute de polițiști și pompieri se luptau pentru viețile oamenilor prinși în apartamentele lor, iar în acel moment și-au dat seama că erau martorii unuia dintre cele mai mari dezastre din istoria modernă a Angliei. 

Între timp, în interiorul clădirii, cei 350 de rezidenți au fost luați prin surprindere de fumul dens și înecăcios, care inunda casa scării și împiedica evacuarea. Ușile apartamentelor erau singurul lor scut împotriva aerului toxic și al flăcărilor. La etajul 4, în apartamentul 16, un frigider cu probleme la sistemul electric luase foc. La ora 00:54 a fost făcut primul apel la serviciile de urgență. Locatarii nu aveau altceva de făcut decât să se baricadeze în camerele lor și să aștepte să fie salvați. În încercarea de a scăpa de fumul mortal, unii oameni s-au adăpostit împreună în apartamentele vecinilor care stăteau mai departe de epicentru, dar asta nu le-a cumpărat decât câteva minute în plus, până flăcările au străpuns ușile și geamurile. 

Răspunsul serviciile de urgență a fost prompt, primii pompieri ajungând la doar șase minute de la tragerea semnalului de alarmă. Mai întâi au fost trimise cinci echipaje de pompieri, încă 45 fiind chemate pe parcurs, împreună cu 100 de polițiști și două unități aeriene, pe măsură ce gravitatea situației îi depășea pe salvatori. Pompierii au intrat în apartamentul 16 la 01:07. La 01:18, doar 34 de oameni se aflau în siguranță afară. 250 de pompieri duceau lupta vieții lor în încercarea de a salva oamenii din foc, dintre care 100 au intrat în colivia de foc să aducă supraviețuitorii la lumină. În următoarele zece minute, încă 110 persoane au fost salvate. În fuga lor din calea flăcărilor, unii rezidenți au făcut greșeala fatală de a urca spre etajele superioare, unde ajutorul nu avea să mai ajungă. Ultima persoana scoasă din clădire a fost salvată la 08:07. Toți supraviețuitorii locuiau la primele 12 etaje, doar două persoane reușind să scape din apartamente situate mai sus. 

Dar, în ciuda comportamentului exemplar, salvatorii și-au găsit și ei limitele. Scările şi furtunurile lor ajungeau doar până la etajul 12, toți rezidenții care locuiau la etajele superioare fiind practic condamnați la moarte, fără vreo cale de a scăpa de văpaie. După doar 20 de minute de la primul strigăt de ajutor, Grenfell era o torță în noapte. Toate cele 24 de etaje ardeau, iar apa și spuma din furtunurile pompierilor nu aveau niciun efect. Orice misiune de salvare era de acum imposibilă. În vreme ce primele trei etaje ale clădirii au scăpat relativ neatinse și locatarii lor au putut să iasă singuri din clădire, incendiul s-a răspândit de la frigiderul de la etajul 4 în sus, până la acoperișul blocului. Oamenii strigau înnebuniți la ferestre, făceau semne cu lanternele telefoanelor sau cu steaguri confecționate în grabă, iar părinții își ridicau copiii mici în brațe și îi arătau pe geam – orice pentru a le atrage atenția salvatorilor. 

Atât supraviețuitorii, cât și pompierii și martorii oculari au văzut lucruri care îi vor bântui pentru tot restul vieții. Un pompier care îi scotea pe un băiețel de cinci ani și pe mama lui grav rănită din flăcări l-a întrebat pe copil dacaă mai este cineva blocat în apartamentul lor. Băiețelul i-a răspuns: “Da, fratele meu. Dar el este deja mort.” 70 de oameni au murit în incendiu, iar doi au fost declarați decedați la spital, ridicând bilanțul victimelor la 72 de persoane. Patru dintre ei și-au luat propriile vieți sărind de la geamuri. Din acest punct de vedere, tragedia Grenfell se aseamănă cu 9/11. 223 de persoane au reușit să scape din cușca de flăcări, dar mai mult de 70 dintre ei au avut nevoie de spitalizare. 

Dimineața următoare a spulberat orice speranță că infernul nu fusese decât un coșmar. Silueta clădirii, neagră și fumegândă, adăpostea zeci de corpuri neînsuflețite ale oamenilor care nu au reușit să găsească unica scară de ieșire din bloc. Pompierii continuau și la această oră să se lupte cu flăcările, întrucât, deși exteriorul arsese complet, focul încă mistuia interiorul apartamentelor. A fost nevoie de 24 de ore pentru a aduce incendiul sub control, dar focul a ars pentru nu mai puțin de 60 de ore. Oameni din întreaga Londră s-au mobilizat în sprijinul supraviețuitorilor care au rămas fără casă și au adus mâncare, apă, haine și produse de igienă personală. La ora 8 dimineața, Theresa May, premier al Marii Britanii între anii 2016 și 2019, a ținut primul discurs pe tema incendiului și a promis începerea unei investigații care să îi determine cauza. 

Torța în care s-a transformat Grenfell s-a stins abia vineri, iar frica și panica au lăsat locul furiei. Neputința – sau, mai de grabă, dezinteresul – politicienilor de a proteja viețile oamenilor a clătinat viața politică și socială britanică din temelii, punându-i la pământ pe cei care nu aveau o bază solidă. Politicienii de bază, precum președinta Camerei Comunelor, au fost trimiși în stradă să calmeze spiritele, dar încercările lor de a rezona cu oamenii a fost întâmpinată cu reticență din partea oamenilor “de rând” care suferiseră deja destul. Nemulțumirea oamenilor s-a manifestat în zilele următoare prin proteste de stradă. Însăși regina Angliei și nepotul ei, prințul William, s-au întâlnit cu supraviețuitorii și au vorbit cu ei despre traumele suferite. 

Întrebarea este cum a putut o cladire întreagă să fie cuprinsă de flăcări atât de violente încât echipamentul pompierilor a devenit inutil? Răspunsul se află, după cum am discutat și în articole precedente, în dorința proprietarilor blocului de a stoarce cât de mult profit se poate din investiția lor. În general, când se întâmplă o astfel de tragedie, oamenii sunt loviți din plin de șocul naturii bruște cu care s-a produs. Dar semnele prevestitoare există, oamenii preferând pur și simplu să nu le vadă și să ia în calcul doar cel mai bun scenariu. 

Grenfell a fost construit în 1974 și era destinat oamenilor din păturile inferioare. În 2002, Organizația de Management a Chiriașilor Kensington și Chelsea a fost numită răspunzătoare pentru modernizarea lui. În 2013, locatarii blocului și-au exprimat pentru prima dată îngrijorarea cu privire la siguranța în caz de incendiu, ca urmare a unei pene masive de curent. Între anii 2015 și 2016, Grenfell a fost renovat de către compania Rydon, pereții exteriori fiind placați cu un amestec de aluminiu și polietilenă, care avea rolul de a păstra mai bine căldura în interiorul clădirii. Dar această substanță mai are o proprietate care nu a fost luată în seamă – este extrem de inflamabilă. Soarta blocului Grenfell a fost pecetluită în momentul în care focul a scăpat din apartamentul 16. Acesta a început să urce cu repeziciune pe laterala blocului, facilitat de placaj, care a creat un tunel de aer asemănător unui lift, împingând focul cu viteză uluitoare spre acoperiș, sărind prin geamurile deschise. 

Două articole cel puțin deranjante care au fost postate pe blog-ul Grupul de Acțiune Grenfell par că au prezis viitorul. Primul articol, postat pe 20 noiembrie 2016, spune că: “Doar un eveniment catastrofic va expune inaptitudinea și incompetența proprietarului nostru.” Al doilea articol, postat cu fix o lună înainte de incendiul Grenfell, exprima credința scriitorului că: “Un incident serios și catastrofic va pune punct acestei mini-mafia.” 

În timp ce ochi din întreaga lume priveau desfășurarea dezastrului Grenfell, pare că liderii Regatului Unit au decis să le întoarcă spatele victimelor, familiilor acestora și supraviețuitorilor și să se uite în partea cealaltă. Nu s-a găsit nici până acum un vinovat pentru pierderea tragică a 72 de vieți omenești; nimeni nu a fost adus în fața justiției. În prezent, la patru ani după ce și-au pierdut locuințele, supraviețuitorii încă nu au fost relocați de către stat în case noi. Cu toate acestea, incendiul Grenfell a inspirat schimbare în intreaga lume. Țări precum Germania, Olanda și Australia au depistat și schimbat placaje asemănătoare cu cel folosit la Grenfell, pentru a evita tragedii similare. În Marea Britanie, incendiul Grenfell a scos la lumină criza siguranței clădirilor engleze în fața incendiilor. Guvernul a depistat zeci de mii de clădiri placate cu materiale inflamabile și a început renovarea acestora, dar guvernul englez este încă reticent cu privire la interzicerea completă a utilizării materialelor inflamabile în construcții. 

“Noi nu am văzut pur și simplu Grenfell; l-am auzit, l-am simțit, l-am mirosit. Este un mormânt ce se ridică până la cer. Asta este ceea ce numesc distopia.” – Nahid, locatară a blocului vecin turnului Grenfell.

Cât, cum și când ne prețuim monumentele

Istorie, Probleme sociale

Text: Alina Vițel

Grafică: Amalia Radu

Nu aș vrea sub nicio formă să rămân înăuntrul vechii portretizări cum că România este epicentrul indiferenței și nicăieri nu se poate mai rău de atât. 

Totodată, nu vreau să „iert” nejustificat neregulile care ies la iveală când luăm țara la pas sau zapăm pe site-urile de știri. Ceea ce poate fi observat, atât în prezența, cât și în absența tangențelor cu patrimoniul e faptul că în spatele atitudinii noastre se află un mecanism de autoapărare recogniscibil: să se facă, dar de preferabil să nu mă număr printre cei împuterniciți, pentru că nu îmi doresc responsabilitatea care vine la pachet cu acest statut. 

Este foarte adevărat și că un particular nu poate să ia inițiativă/inițiative fără să aibă la îndemână alte puncte de sprijin, asta neînsemnând că nu îi rămâne nimic de făcut. Îmi doresc să aflu motivele pentru care multe dintre fragmentele noastre identitare se află într-o stare deplorabilă sau rămân în anonimat. Am avut șansa vara aceasta să particip la o tabără la Conacul Cantacuzino-Pașcanu de la Ceplenița, județul Iași. Aici, specialiști în arhitectură, arheologie, restaurare, istorie au colaborat, unii dintre ei aparținând unei instituții publice (Institutul Național al Patrimoniului), alții unui O.N.G.(Asociația ACOLO). Se pot realiza parteneriate, comunitățile cu monumente istorice aflate în ruină pot căpăta un reviriment dacă nu total, măcar unul al memoriei. 

Există în domeniu și alte inițiative precum cea a asociației „Ambulanța pentru monumente”(cu o parte din membrii acesteia am apucat să fac cunoștință) care sunt o oază pe care ar trebui să o multiplicăm cât mai repede. Ne plângem de ani buni că ne pierdem gradat identitatea, dar nu încercăm să înțelegem care e cauza agravării acestui fenomen. Simplul fapt că avem o rețea muzeală redusă, care se luptă cu subfinanțarea, conduce la existența unor muzee care nu sunt atractive, mai ales pentru publicul tânăr. Majoritatea muzeelor din țară nu au mai mult de 300 de vizitatori pe an, deci sunt zile în care nimeni nu le trece pragul. 

Un alt dezavantaj major este faptul că nu toate clădirile/ansamblul de patrimoniu pot fi vizitate, unele constituind un pericol sau având alte funcțiuni, fapt care îngreunează vizitarea și cunoașterea istoriei lor. De multe ori, din păcate, abia când realizăm că salvarea unui monument este pe punctul de a nu mai fi posibilă, abia atunci decidem că trebuie intervenit.

 Subiectul este unul sensibil, factorul financiar trebuie luat în calcul și am ajuns la concluzia că se pot realiza parteneriate, comunitățile cu monumente istorice aflate în ruină pot căpăta un reviriment dacă nu total, măcar unul al memoriei, deci câștigul este atât cultural, cât și economic. Pentru ca acest deziderat să se concretizeze, este necesară o prezentare reactualizată a importanței monumentelor, punându-se accentul pe faptul că modul în care ne raportăm la ele spune multe despre cine suntem noi, despre gradul de înțelegere a legăturii noastre cu trecutul.

Scandalul Pegasus

Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată, Probleme sociale

Redactor: Ștefania Țenescu

Grafician: Diana Oancea

Scandalurile globale, o constantă de mare anvergură a zilelor noastre, captează feroce atenția publicului larg. Odată ieșite la iveală, acestea declanșează un lanț lung de evenimente ce periclitează atât reputația marilor nume ale lumii, cât și stabilitatea națiunilor. Fie că e vorba de acțiuni de spionaj, plagiatură, corupție la nivel înalt sau acuzații de agresiune sexuală, orice neregulă ce depășește normele acceptate, explodează într-o mulțime opinii publice ce modelează lumea.

Unul dintre cele mai controversate subiecte la nivel global este spionajul — o acțiune ce a evoluat de la misiuni ample de stat până la controlarea și supravegherea întregii populații la un singur click de infectare distanță, o imagine scoasă parcă din romanele SF. De la cazul WaterGate (1972) și până la scandalul NSA (2013), dezvăluirea invadării informațiilor private și utilizarea lor în scheme politice sau de manipulare a mulțimii globale a reprezentat întotdeauna o infracțiune greu de ținut sub control. Identitatea noastră ca indivizi  este crucial să aparțină propriei persoane, fără tangențe exterioare. Odată răpită și ultima fărâmă de intimitate și caracteristică personală, ne pierdem într-o mulțime de unelte bune de aruncat după ce am fost folosiți în jocul altor oameni. Precum deținuții de la Auschwitz, devenim niște numere ce se evaporă în neant. De aceea, spionajul, în special cel cibernetic, este o metodă subtilă și îngrozitor de eficientă pentru a sustrage cele mai periculoase arme, informațiile private descoperite atât la nivel internațional, cât și personal.

Printre momentele culminante ale anului se numără scandalul Pegasus, un software ce a permis spionarea persoanelor publice, de la jurnalișți, activiști ai drepturilor oamenilor și până la oameni politici, incluzând președintele Franței, Emmanuel Macron.

Prototipul Pegasus reprezintă un program spion sau spyware care este o categorie de software rău intenționată ce ajunge pe computer, adesea fără să realizezi, pentru a urmări, a monitoriza și a obține informațiile tale personale. Există multe programe gratuite care vin la pachet cu add-ons periculoase, extensii şi plugin-uri. Paraziţii de tip spyware sunt viruşi periculoşi ce sunt prezentați ca şi componente necesare ca programul gazdă să funcţioneze în mod adecvat. Dezinstalarea aplicaţiei gazdă nu elimină spyware-ul, iar acesta nu poate fi șters cu ajutorul metodelor de eliminare manuală sau cu produsele normale antivirus.

Spyware-ul Pegasus, noul răcnet în lumea spionajului, se află acum în centrul scandalului mondial dezvăluit la jumătatea lui iulie 2021. Produs de către compania israeliană NSO Group, software-ul permite infiltrarea sistemelor informatice. Începând cu anul 2016, Pegasus este capabil să citească mesaje text⁠, să urmărească apelurile⁠, să colecteze parole, să urmărească locația⁠, să acceseze microfonul și camera dispozitivului țintă și să culeagă informații din aplicații.  Programul spyware poartă numele legendarului cal înaripat Pegas — pentru că este un cal troian care poate fi trimis „zburând prin aer” pentru a infecta dispozitivele.

Pegasus a fost descoperit în august 2016 după ce o încercare eșuată de instalare pe iPhone-ul unui activist pentru drepturile omului⁠ a condus la o investigație care a dezvăluit detalii despre spyware, capacitățile sale și vulnerabilitățile de securitate pe care le-a exploatat. Vestea despre spyware a produs o acoperire mediatică semnificativă. Acesta a fost numit „cel mai sofisticat” atac de smartphone din toate timpurile.

Totuși, lucrurile au început să ia amploare atunci când o investigaţie recentă a scos la iveală operaţiuni ample de spionaj cibernetic, desfăşurate împotriva unor politicieni, jurnalişți și militanţi pentru apărarea libertăţilor civile. Forbidden Stories, o organizație media non-profit cu sediul la Paris, și Amnesty Internațional au avut acces la o listă de 50.000 de numere care ar fi aparținut persoanelor de interes pentru clienții firmei NSO încă din anul 2016. Astfel, cu ajutorul  listei obținute de organizația media franceză, un consorțiu format din 17 organizații media internaționale a publicat o anchetă legată de software-ul Pegasus care a permis guvernelor sau altor clienți ai companiei să spioneze la nivel global cel puțin 180 de jurnaliști, 600 de politicieni, 85 de activiști pentru drepturile omului și 65 de oameni de afaceri din diferite țări.

 De altfel, printre persoanele vizate de către clienții companiei se numără și preşedintele francez Emmanuel Macron, ceea ce NSO confirmă. Aceștia au declarat că Macron nu a fost niciodată „ținta” niciunuia dintre clienții săi. Compania a adăugat că numărul apărut pe listă nu a indicat în niciun fel dacă acest număr a fost selectat pentru supraveghere utilizând Pegasus. Cu toate acestea, cercetările efectuate în legătură cu software-ul Pegasus sugerează că Marocul ar fi fost țara interesată de Macron și de echipa sa, crescând astfel temerile că telefoanele lor au fost selectate de unul dintre aliații diplomatici apropiați ai Franței.

Contrastează totuși cazul în care liderii mondiali au fost cei ce s-au folosit de software-ul spyware pentru a-și spiona rivalii politici sau pe jurnaliștii incomozi lor. Printre aceștia se numără inclusiv premierul Ungariei, Viktor Orban. Astfel, programul Pegasus a fost utilizat în Ungaria pentru spionarea mai multor jurnalişți, proprietari ai unor mass-media, avocaţi şi fotografi. Guvernul Orban s-a folosit de această nouă armă în războiul pe care l-a dus și îl duce cu presa din Ungaria, în încercarea de a o subordona complet. Investigațiile estimează la aproximativ 300 numărul persoanelor spionate în Ungaria cu ajutorul acestui software incluzând numerele de telefon ale unor persoane aflate sub investigații legitime și cercului de apropiați al unuia dintre ultimii proprietari de trust media independent din Ungaria. „Dacă acest lucru chiar s-a întâmplat, ar fi inacceptabil, revoltător şi ilegal”, a reacţionat Federaţia Ungară a Jurnaliştilor care, la fel ca opoziţia ungară, a cerut guvernului să lămurească dacă şi în ce scop este implicat într-o asemenea operaţiune.

În ciuda tuturor atacurilor și dovezilor obținute la adresa sa, compania israeliană a negat ferm „acuzațiile false formulate” în cadrul anchetei, despre care a spus că sunt „pline de ipoteze eronate și teorii nefondate”, menționând că are în vedere deschiderea unor procese de defăimare. Aceasta s-a apărat spunând chiar că cifra este una exagerată şi că felul în care este folosit software-ul pe care-l vinde este doar responsabilitatea clienţilor.

De asemenea, proprietarul WhatsApp, Will Cathcart, a intervenit în scandalul spionajului  şi a spus că acelaşi software a fost folosit pentru a sparge şi conturile de WhatsApp ale mai multor politicieni, fiind vizaţi prin intermediul celei mai populare aplicaţii de comunicare. Aceştia ar fi fost printre ţintele unui atac mai amplu, din 2019, când WhatsApp a dezvăluit că soft-ul NSO a fost folosit pentru a trimite malware către 1400 de telefoane prin folosirea unei vulnerabilități — doar printr-un apel pe WhatsApp, telefonul țintă putea fi infectat cu Pegasus, chiar dacă persoana nu a răspuns la telefon. Astfel, Cathcart a declarat că, în lumina celor 1.400 de conturi de WhatsApp vizate, este posibil ca cifra de 50.000 de telefoane implicate în ampla campanie de spionaj ieşită recent la iveală, să fie aproape de adevăr.

 Acuzată astfel cu regularitate că ar face jocul regimurilor autoritare, NSO Group asigură că software-ul său serveşte — teoretic — doar pentru a obţine informaţii despre combaterea terorismului şi a criminalităţii organizate. Totuși, dezvăluirile au stârnit indignarea organizațiilor pentru drepturile omului, a presei și a liderilor politici din întreaga lume. Această operațiune ilegală de infiltrare în sistemele informaționale începe să scape ușor ușor de sub control și este luată în calcul chiar confirmarea spionajului în masă, un aspect cu totul inadmisibil și controversat.

Armele de tip informatic devin treptat la fel de periculoase ca armele atomice sau chimice. Cu deosebirea că acestea nu sunt supuse, cel puţin pentru moment, unui control internaţional. Informațiile însă au căpătat o putere manipulatoare uriașă. Dacă ți se pune un pistol la cap, luptând pentru cauza și principiile tale, devii martir, dar o reputație distrusă va păta pentru totdeauna cărțile de istorie.

„Studenții” din Afganistan

Politică simplificată, Probleme sociale

Redactor: Daria Anghel

Telefonul vibrează uitat pe birou. Notificarea din partea aplicației de tip „Upday News” se strecoară undeva în partea de sus a ecranului. Afganistanul a fost luat cu asalt de către talibani.”

***

Te așezi pe canapea, deblochezi telefonul și dai scroll pe una dintre rețelele de socializare; vezi un titlu de știre scris cu litere îngroșate: „Talibanii au ucis o femeie care nu purta burka”. 

***

Televizorul ce rulează în fundal, doar ca să-ți dea impresia că nu ești singur, prezintă imagini cu ce se întâmplă în Afganistan. Nu îți este destul de clar dacă pozele sunt, de fapt, reale, sau dacă sunt luate dintr-un joc tip Counter Strike. 

***

Situația în care se află acum Afganistanul a șocat și continuă să șocheze oameni din toată lumea. Deși marile puteri se așteptau la o astfel de intervenție din partea talibanilor, nu se așteptau la ceva atât de rapid.  Totuși, cine sunt aceștia pe care i-am tot menționat și despre care se vorbește atât de mult în ultima vreme în mass-media? 

Cu siguranță ați auzit despre grupări teroriste măcar o dată; fie de la doamna tunsă scurt, care se întâmplă să fie și profesoară de istorie, fie din alte surse. Un lucru important de punctat este totuși modul în care se formează și motivul din spate. În urma studiilor psihologice din spatele terorismului s-a descoperit faptul că foarte rar oamenii iau decizia conștientă de a face parte dintr-o astfel de organizație. Astfel, cea mai mare implicare în terorism a rezultat din expunerea graduală a anumitor persoane la un comportament și un mod de socializare extrem. După cum afirmă unii specialişti în domeniu, motivul pentru care astfel de grupări se formează îl reprezintă ideologia comună pe care o împărtășesc, dar pot fi și alte varii cazuri.

Revenind la „ora de istorie”… Talibanul este o organizație teroristă asociată cu Afganistanul. Numele acesteia este de asemenea un cuvânt împrumutat din arabă, care în limba pashto înseamnă „studenți”. Gruparea s-a format propriu-zis în anul 1979, în urma invadării Afganistanului de către URSS. Bineînțeles că un sistem politic comunist apărut de nicăieri, care le dă peste cap, în definitiv, tot ce înseamnă cultura nu le-a convenit, așa că cetățenii au pornit un război împotriva sovieticilor. Primii care au început războiul contra URSS se numeau „Mujahideen”, care în arabă înseamnă „Apărătorii credinței” și care joacă un rol important în istoria talibanilor. 

Pe măsură ce Afganistanul și URSS se luptau, cetățenii deveneau din ce în ce mai afectați de violență și de vărsarea de sânge din jurul lor. Astfel, femei și copii au părăsit țara, majoritatea îndreptându-se către Pakistan. Din cauza faptului că erau săraci, singura cale de scăpare pentru tinerii bărbați și pentru copii a fost să meargă să învețe în școlile religioase islamice numite „madrasa”. Atunci a fost momentul cand ISI, prima agenție de informații din Pakistan, și-a dat seama cum poate folosi contextul în care se aflau în favoarea lor. 

În 1994, ISI începea să-i antreneze pe tinerii imigranți din școlile religioase în tactici de luptă și în forme radicale ale islamului. De ce este relevant? Pentru că „picturile rupestre”, originile talibanilor acolo au apărut. 

După ce ruşii s-au retras, la conducere a ajuns guvernul mujahideen, dar acesta nu a rezistat prea mult, din cauza unui război civil (dar nu vă imaginați că seamănă cu cel dintre Căpitanul America și Iron Man). Astfel, în 1994 talibanii au intrat în peisaj, iar în 1996 au pus monopol atât pe capitala Afganistanului, Kabul, cât și pe multe alte zone din țară. Din acel moment, s-a instaurat conducerea talibanilor asupra Afganistanului. Dintr-un anumit punct de vedere, talibanii au reprezentat stabilitate (prin existența unui guvern) pentru poporul lor după ani sângeroşi de război, în care nu a existat niciun conducător, dar urmau un set de legi numite „sharia” în care, în cele mai multe cazuri, încălcau drepturile omului, dar cu precădere pe cele ale femeilor. Pe lângă faptul că pedeapsa capitală și amputarea anumitor părți ale corpului puteau fi aplicate în funcție de crimele săvârșite, femeile nu au dreptul la libera exprimare, la educație și erau pedepsite dacă nu purtau pe față burqa. 

Din punct de vedere religios, în perioada în care talibanii erau la conducere, deobandismul, un fel de secta a islamismului, a fost „îmbrățișat ”. Această religie se întâlnea mai ales în Pakistan, unde tinerii erau nevoiți să o urmeze dacă învățau în cadrul unei școli  madrasa. 

După atacul de la 11 septembrie 2001, talibanii, fiind apărători ai lui Osama bin Laden, au fost luați cu asalt de către americani. Deși o parte dintre talibani au fost omorâți, mulți dintre ei au reușit să scape, mergând în Pakistan și apelând la ajutorul ISI, care a format organizația în 1994.

Acum, aruncând o privire în istoricul talibanilor (se pare că au uitat să intre pe incognito), înțelegem, de fapt, de ce totul s-a mișcat atât de repede. Talibanii nu au dispărut cu adevărat niciodată din peisaj, ci doar au așteptat să iasă din umbră la momentul oportun; „umbra” a țărilor vecine și a altor zone din Afganistan în care s-au ascuns.

Cum au reușit să rămână de-a lungul anilor atât de puternici? Un răspuns la care sigur te-ai gândit dacă ai văzut destule filme cu Al Pacino: și-au asigurat veniturile pentru cumpărarea de arme făcând trafic de opioide din maci pe care îi cultivau în mod ilicit. În prezent, Afganistanul deține mai mult de 80% din producția de opiu din lume și reprezintă mai mult de 11% din economia țării.  

      ***

Ca un semn al exclamării (evidențiat cu galben neon), mi-ar plăcea să abordez un aspect care ridică semne de întrebare din punct de vedere moral asupra situației din Afghanistan. 

America a făcut investiții de miliarde de dolari în statul afgan din momentul în care au adus un nou guvern in 2001, astfel ei au investit: aproximativ 80 de miliarde în Fondul Forțelor de Securitate, aproximativ 10 miliarde în campania anti-drog, 1,5 miliarde în ambasada americană, 174 de milioane de dolari în drone care să ajute armata în misiunile sale, mai mult de 800 de milioane, sau poate chiar miliarde de atunci, așa cum spune revista Forbes, în campania “Respectă femeile”. În urma acestor investiții, și nu numai, nu s-a văzut nicio schimbare majoră în Afghanistan, exceptând campania care a redat femeilor drepturile pe care ar fi trebuit să le aibă încă de la început.  Ce înseamnă asta?

Lăsând motivul corupției la o parte, s-a putut observa destul de limpede faptul că cetățenii Afganistanului nu au îmbrățișat impunerea punctului de vedere american asupra statului lor. Culturile mult prea diferite, modul de viață, ideologiile și principiile nu au funcționat încă de la bun început.

Dacă privim dintr-o altă perspectivă, Afghanistanul, sub conducerea talibanilor, se întoarce la vechile sale valori culturale și își recapătă modul de viață pe care, din anumite puncte de vedere, americanii au încercat să-l schimbe cu atâta ardoare.

Astfel, în încheiere, revin cu o dilemă la care se poate răspunde doar subiectiv: ai crede că este „mai etic” să dai peste cap modul de viață, cultura și istoria unui întreg popor pentru a-l proteja într-o oarecare măsură sau îl lași să își păstreze valorile, dar să suporte consecințele în urma acțiunilor sale… 

Influența Criminală din Triunghiul Nordic

Politică simplificată, Probleme sociale

Redactor: Diana Sîrbu Grafician: Mara Săvescu

Fiecare dintre noi a văzut vreodată un film ori a citit o carte ce se încadra în categoria “acțiune”, unde regăseam cadre ce descriau lupte între grupări criminale adversare, guverne infestate de corupție, cât și pericolul impus de activitatea pieței negre, ori pieței interzise. Ei bine pentru noi, totul se limita la o distopie, la un film, la o carte, pe care odată ce le terminam, ne întoarcem la activitățile noastre obișnuite. Cu toate acestea, din nefericire, în trei state care împreună constituie „Triunghiul Nordic” toate acestea reprezintă realitatea de zi cu zi, unde oamenii fie fac parte din aceste rețele, fie trăiesc zilnic cu frica zilei de mâine, încercând să găsească soluții de a emigra, de a scăpa, de a-și redobândi libertatea.

Triunghiul Nordic reprezintă termenul de referință pentru o regiune din America Centrală care este constituită din trei mici țări, Guatemala, Honduras și El Salvador. Această zonă este notorie pentru abundența grupurilor de crimă organizată și activitatea pieței negre, cât și pentru rata îngrijorătoare de corupție care împânzește conducerea celor trei state. Poziția strategică în drumul dintre țările latine precum Venezuela sau Columbia unde producția de droguri este în continuă creștere și consumatorii din continentul de Nord, fragilitatea instituțiilor democratice și consecințele războaielor civile din El Salvador și Guatemala care au dus moartea a mii de oameni și la un număr însemnat de șomeri ce, având acces la arme, au ales să devină membrii ale gang-urilor criminale din zonă, constituie factorii care au condus la formarea situației atât de precare a zonei.

Statisticile ce reprezentau rata de omucideri au poziționat Triunghiul Nordic în anul 2010 pe primul loc în lume într-o zonă unde nu există război. Masacrul din 2011, când o serie de membrii ai unui cartel mexican au ucis și decapitat 27 de oameni în Guatemala a demonstrat seriozitatea amenințării pe care crima organizată o joacă asupra a multiplii factori ai vieții cotidiane, precum stabilitatea democrației, respectarea drepturilor fundamentale ale omului, cât și a statutului de drept. Toate acestea au motivat comunitatea internațională, în mod special Statele Unite ale Americii și Mexic, cât și instituții precum Organizația Națiunilor Unite să își concentreze atenția asupra regiunii și asupra identificării unor soluții.

Au fost încercate o serie de abordări care nu au reușit să rezolve complet situația, printre care s-au numărat încarcerarea membrilor grupurilor criminale sau creșterea numărului de ofițeri de poliție în cele mai afectate zone. Acest lucru nu a făcut decât să aglomereze pușcăriile a căror volum maxim de capacitate era deja depășit, creându-se cadrul oportun pentru recrutarea de noi membrii. Cea mai eficienta inițiativă, care deși a trezit o serie de controverse, s-a dovedit a fi cea a președintelui El Salvadorului, Mauricio Funes, în anul 2012, prin care a ajutat la negocierea și stabilirea unui armistițiu între cele mai periculoase două grupări, Mara Salvatrucha (MS-13) și Mara 18 (M-18) care a dus la scăderea considerabilă a numărului de crime, acesta aproape înjumătățindu-se. 

Pentru a se putea înțelege mai ușor cum reușesc aceste grupuri să se afle în continuă expansiune, mecanismele lor de funcționare trebuie să fie analizate. În primul rând, aceștia sunt atrași de vulnerabilitate, aceasta oferindu-le controlul ușor asupra recruților și posibilitatea manipulării acestora, astfel că au în vizor recrutarea celor tineri, în special copii, pe care îi folosesc în general drept diversiune, sau a acelora care sunt îndatorați. Sărăcia este o problemă de largă întindere în aceste țări, una care a fost adusă în discuție în anul 2014 de președintele Barack Obama în timpul unei întâlniri oficiale cu președinții celor trei state care compun Triunghiul Nordic. Condițiile de viață din zonă permit cu atât mai mult extinderea cu cât cetățenii nu reușesc să vadă o soluție de scăpa și de a supraviețui, grijile acestea lăsând în urmă o singură posibilitate, aceea de a se alătura. De asemenea, ei folosesc frica drept unealtă principală de propagandă, aceasta fiind cu atât mai ușor de folosit acum, odată cu apariția și popularizarea media. Corupția sistematică care s-a răspândit îmbolnăvind întregul sistem de conducere reprezintă de asemenea o problemă demnă de luat în considerare. Din cauza acesteia, nu există o structură suficient de bine reglementată, care să aibă autoritatea necesară de lua măsurile benefice țării. Ba chiar mai mult, cum ar putea fi pedepsiți acești criminali atunci când cei de la conducere acceptă să fie plătiți pentru a închide ochii în fața nelegiuirilor, sau chiar mai mult, când ei ajung să se numere printre criminali? Situația s-a înrăutățit atât de tare încât s-a ajuns într-un punct în care nu voturile contează, acestea fiind doar o copertină pentru lanțul de afaceri care se petrec în spatele ușilor închise. Liderii sunt aleși în mod convenabil astfel încât să păstreze tăcerea, să faciliteze condițiile necesitate pentru buna funcționare a nelegiuirilor, și în general, pentru a nu crea probleme. În definitiv, conducerea nu este asigurată de guvern, ci de cele mai puternice carteluri. Lucrul acesta poate fi posibil deoarece ele au dobândit temerea oamenilor și în definitiv influența lor integrală. Iar într-un loc unde asemenea fapte se întâmplă, cu ce șanse mai rămân cetățenii? Cum se mai poate pune măcar problema respectării drepturilor fundamentale sau a progresului?

Toate acestea îi împing pe locuitori să fugă. Cei mai mulți încearcă să migreze, creând valuri îngrijorătoare de refugiați, către Mexic sau SUA, însă puțini sunt aceia care reușesc. Mii de copii ajung să fie despărțiți de părinții lor, mulți mor de foame ori din cauza bolilor dobândite pe drum. Cu toții sunt căutători de azil, dar acesta nu ajunge mereu să fie asigurat. Unele dintre motivele principale care l-au determinat pe fostul președinte american Donald Trump să construiască zidul care delimita granița cu Mexic a fost acela al fluxului de imigranți din Triunghiul Nordic, o inițiativă care a fost puternic judecată la nivel internațional și care a lăsat un număr important de oameni în spate, fără o alternativă. Actualul președinte Joe Biden a ridicat problema refugiaților și a situației din această zonă, însă aceasta e departe de a fi rezolvată. 

Orice soluție care își dorește redobândirea stabilității din Triunghiul Nordic trebuie să adreseze toți factorii implicați, de la sursa violenței și până la actualitate și mecanismele de funcționare, având în vedere lipsurile, cadrul legislativ și segmentul afectat. În trecut a fost lansat “Planul Alianței pentru prosperitate în Triunghiul Nordic”, în colaborare cu “Banca de Dezvoltare InterAmericană” (IDB- Inter American Development Bank) care se axa pe concentrarea resurselor astfel încât să faciliteze condiții favorabile în America Centrală, folosindu-se de patru metode: stimularea sectorului de producție pentru oportunități economice, investiția în capitalul uman, reglementarea cadrului legislativ și recâștigarea încrederii populare. Președintele Obama a cerut Congresului suma de un miliard de dolari în 2016, această sumă urmând să fie folosită pentru îmbunătățirea guvernării, securității și a dezvoltării economice prin programul “US Strategy for Engagement in Central America”. Guvernul Trump a oprit introducerea acestui program în 2017, reducând bugetul cu 95 de milioane de dolari. 

Probleme cu care aceste state se confruntă sunt unele care, deși ar putea suna aproape imposibile pentru străini, sunt extrem de îngrijorătoare pentru noi toți. Cartelurile au început să se popularizeze și în Mexic și Statele Unite ale Americii, iar dacă măsuri drastice nu sunt luate curând prin efort comun și susținut la nivel mondial, nimic nu le va opri din a se extinde și în alte state, afectând din ce în ce mai mulți oameni. 

Criza din Belarus și picătura care a umplut paharul

Politică simplificată, Probleme sociale

Redactor: Ștefan Brădianu, Grafician: Antonia Drăgan

Poate fi greu pentru majoritatea europenilor, atât de obișnuiți cu roadele dulci ale democrației încât nu le mai apreciază gustul, să își imagineze că la granițe Uniunii Europene se află una dintre cele mai stricte dictaturii din lume, însă, acesta este adevărul. Lukashenko, cândva un procuror anticorupție și reformator democratic, a transformat Belarusul într-o Coree de Nord cu un regim asemănător, dar nu la fel de strict.

Scurt istoric

În această țară, principiul separării puterilor în stat ține de domeniul fantasy, întrucât puterea este centralizată în mâinile președintelui Aleksander Lukashenko, care conduce cu o mână de fier (fără o mănușă de catifea) alături de gașca sa mafiotă. În general, alegerile sunt fraudate, ultimele alegeri democratice (de asemenea și singurele) au avut loc în 1994, chiar anul în care Lukashenko a devenit președinte și a eliminat limita de mandate prezidențiale. Parlamentul este o instituție formală, lipsită de orice putere, care este formată doar din susținători ai dictatorului. Presa liberă a dispărut în mare parte, fiind înlocuită de către mașina de propagandă a guvernului.

Acesta a fost status quo-ul, însă recent, odată cu răspândirea rețelelor de socializare în toată țara, mișcările de opoziție au început să devină din ce în ce mai populare. Platforme precum Telegram sau Signal, care fac urmărirea de către stat a utilizatorilor aproape imposibilă, le permit activiștilor pro-democrație să se organizeze și să intre în contact cu susținătorii lor, iar prin Youtube aceștia își pot promova ideile și mai eficient către un număr foarte mare de oameni, fiind ultimele refugii ale presei libere. Astfel, această mișcare subterană de rezistență a crescut rapid în popularitate, într-atât de mult, încât YouTuberul Sergei Tikhanovsky, care milita deschis pentru democrație și libertate, a anunțat că va candida împotriva lui Lukashenko la alegerile prezidențiale din vara anului 2020.

În același timp, răspunsul guvernului de la Minsk față de criza cauzată de Coronavirus a fost, puțin spus dezamăgitor. Inițial, președintele susținea că munca pe câmp și alcoolul vor apăra oamenii de virus, iar când situația s-a înrăutățit, au fost falsificate multe dintre datele publicate cu privire la numărul infectărilor și deceselor.

Miza alegerilor din August și o nouă speranță

În acest context, Lukashenko se simțea vulnerabil. De aceea, a decis să îl aresteze pe Tikhanovsky, împreună cu alți opt activiști, sperând că are de-a face cu o opoziție fragmentată, care se va speria ușor și va fi dominată de lupte interne. Însă, nu acesta a fost cazul, dimpotrivă, soția bloggerului, Svetlana Tsikhanovskaya, a preluat ștacheta, candidând la alegerile prezidențiale, iar întreaga mișcare de opoziție s-a unit în spatele ei. După arestarea lui Sergei, proteste stradale și meeting-uri pentru susținerea Svetlanei au izbucnit în toată țara. Carismatică, calculată și neînfricată, ea s-a dovedit a fi omul potrivit la locul potrivit, întrucât rândurile opoziției și odată cu ele speranța într-un viitor mai bun creșteau mai repede ca niciodată.

Lukashenko nu putea să o aresteze și pe ea, întrucât ar fi riscat să cauzeze o adevărată revoluție. În schimb, dictatorul a fost nevoit să facă un lucru ce ne aduce aminte de alegerile din vest. A ținut, la rândul său, meeting-uri în cadrul unei adevărate campanii electorale. Deşi campania sa era direct sponsorizată de stat cu banii contribuabililor, iar mesajele sale erau misogine, populiste și conspiraționiste (din nefericire, și acestea aduc aminte de alegerile vestice), a fost totuși o bună gură de aer pentru dictatura robusta de până atunci, în cadrul careia alegerile nu erau decât o formalitate, care nu părea să îi sperie pe oficialii publici în vreun fel. Lukashenko spera că dacă nu va câștiga, măcar va obține îndeajuns de multe voturi încât o fraudă ulterioară să poată trece neobservată. De cealaltă parte, Svetlana miza că va câștiga cu diferență îndeajuns de zdrobitoare încât, având în vedere protestele din stradă, guvernul nu își va permite să fraudeze și aceste alegeri și va accepta o tranziție.

Trezirea forțată la realitate

Optimismul oamenilor față de o posibilă schimbare s-a dovedit a fi nerealistic, întrucât și aceste alegeri au fost fraudate. Diferite surse estimează că Svetlana a obținut între 60 și 70% din voturi, însă Lukashenko susținea că a obținut 80% din voturi și s-a autoproclamat învingător. Protestele s-au intensificat, însă, de această dată autoritățile nu au mai ezitat, au reprimat brutal manifestările pașnice, fără a le păsa de copii, vârstnici sau femeile gravide ce participau, bătând, arestând și torturând protestatarii (în unele cazuri i-au infectat intenționat cu COVID-19 și i-au lasat fără tratament).  Liderii opoziției au fost arestați, mulți dintre ei fiind răpiți de acasă sau din mașină în drumul către graniță. După ce a fost arestată, Svetlana a fost lăsată să fugă în străinătate. De ce? Ei bine, dacă ar fi fost încarcerată sau chiar omorâtă, regimul risca să întărâte protestele și să-și îndepărteze până și ultimii susținători, iar o reacție a vestului ar fi fost mult mai aspră. În schimb, astfel pot foarte ușor să o caracterizeze drept o lașă, care a fugit către siguranță abandonându-și colegii și susținătorii, ba chiar printr-o ulterioară colaborare de-a ei cu vestul ar putea să își justifice acuzațiile eronate de complot cu agenți străini împotriva patriei.

Totuși, protestele au continuat cu o intensitate și mai ridicată în aproape toate orașele, iar Lukashenko, speriat că ar putea fi următorul Ceaușescu, lucru pe care experții nu îl exclud,  a fugit (nu, nu cu elicopterul) într-o „vizită de lucru” în brațele călduroase ale mamei Rusiei, care a profitat de moment pentru a trimite trupe în Belarus și a anunțat că este dispusă să trimită „forțe de ordine” pentru a dejuca „lovitura de stat” orchestrată de către puterile străine.

Răspunsul puterilor străine a fost dezamăgitor (cum este de obicei în astfel de situații). Acestea au transmis câteva mesaje dure și au încetat din a îl recunoaște pe Lukashenko ca președinte legitim al țării. Uniunea Europeană a anunțat rapid un set de sancțiuni asupra mai multor oficiali și oligarhi din Belarus, care au fost implicați în fraudarea alegerilor și în reprimarea violentă a demonstrațiilor, dar au fost blocate la nivelul Consiliului European de către Cipru. Înainte de a vă îndrepta furia asupra acestei perle a Mediteranei (și paradis fiscal pentru miliardarii lumii) este bine de știut că, totuși, motivul din spatele acestei acțiuni a fost just, fie el egoist – răspunsul Uniunii Europene împotriva Turciei, care a amenințat în mod direct Cipru și Grecia în acea perioadă, trena de câteva săptămâni.

Lituania a fost țara cea mai implicată în această criză, adăpostind mulți fugari din Belarus, dezvoltându-și o adevărată infrastructură a dizidenților, oferindu-le tot felul de ajutoare pentru a duce lupta mai departe.

În cele din urmă, sancțiunile au fost aprobate, însă indiferent, totul părea a fi o repetiție a situației din 2010, când alegerile au fost fraudate iar proteste stradale au urmat, dar s-au sfârșit după câteva luni. Numărul protestatarilor scădea iar oamenii își pierdeau speranța că vor apuca să trăiască sub o democrație reală. Regimul părea să iasă învingător.

Ryanair 4978 – ultimul zbor către Belarus

Pe 23 Mai, Roman Protasevich, un jurnalist și lider al opoziției s-a urcat în Atena în avionul către Vilnius. La îmbarcare, a observat cum mai mulți indivizi suspecți îl urmăreau. Avionul a trecut pe deasupra Belarusului și, înainte de a intra în spațiul aerian lituanian, a fost forțat de către autoritățile belaruse să aterizeze, susținând că o bombă a Hamas s-ar afla la bord. După aterizare, Protasevich și prietena sa, Sofia Sapega, au fost arestați de alți 3 presupuși agenți ai KGB-ului belarus (simplul fapt că au păstrat această denumire le dă de gol metodele și aduce aminte de originile guvernului curent). Restul pasagerilor și-au continuat zborul.

După aceea, televiziunea de stat a difuzat mai multe videoclipuri și așa-zise interviuri cu tânărul activist, în care acesta își recunoștea „faptele criminale” și își cerea scuze, plângând, față de milostivul președinte. În viodeoclipuri este vizibil cum a fost torturat și forțat să declare asemenea lucruri.

De această dată, răspunsul vestului a fost ferm, aspru și unitar, întrucât, nu numai că Lukashenko a încălcat din nou drepturile fundamentale ale omului, dar și mai multe tratate internaționale, punând în pericol cetățeni europeni și americani, atacând direct Uniunea Europeană. Imediat după incident, Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană și Marea Britanie au interzis avioanelor din Belarus să intre în spațiul lor aerian și au anunțat că nu vor mai traversa Belarusul.

Aceste măsuri au fost mai degrabă formale, însă, și mai multe sancțiuni au fost anunțate de către ambasadorul american la Minsk și de vicepreședintele Comisiei Europene, Frans Timmermans, care a adăugat că Uniunea Europeană va arăta solidaritate față de Lituania și că va face tot posibilul pentru a ajuta refugiații politici din Belarus, propunând o abordare constructivă. Acestea sunt așteptate să fie aprobate chiar luna aceasta și vor avea ca țintă exporturile de lemn, fertilizator, petrol și chimicale. Mai multe bănci de investiții și-au anunțat, de asemenea, sistarea acțiunilor din Belarus.

Rusia a justificat acțiunile guvernului, amintind că aceasta este o practică des întâlnită la puterile vestice, mai ales în Statele Unite, care au oprit până și avionul președintelui Boliviei, crezând în mod eronat că jurnalistul Snowden se afla la bord. Acțiunile acestea sunt, la rândul lor, revoltătoare, însă, diferă de cele ale Belarusului întrucât acest avion a fost oprit din a traversa anumite spații aeriene, nu adus la sol cu avioane de luptă.

Măsuri reale sau vorbe în vânt?

Având în vedere că până și președintele ceh, Ziman, un cunoscut apărător al lui Putin, s-a declarat împotriva regimului de la Minsk și că situația din Cipru s-a liniștit temporar este puțin probabil că sancțiunile anunțate să nu devină realitate. Însă, rămâne eternul paradox al încercărilor vestice de a democratiza un stat. Dacă nu iau măsuri drastice, acestea par să îl ierte sau chiar să-l susțină pe respectivul dictator, însă, dacă izolează acea țară, riscă doar să înrăutățească situația oricum nefericită a cetățenilor și să îndrepte țara către dictaturi.

Belarusul se află exact în această situație. În ciuda aparențelor, Lukașenko nu este prietenul lui Putin, dimpotrivă, de când se află la putere, a întreținut un dans periculos, dar ingenios, între est și vest. A luat mai multe măsuri pentru a reduce influența rusească din cultura țării, inclusiv reforme ale limbii, a refuzat să recunoască independența unor state artificiale create de Rusia în Caucaz prin război, ba chiar a ținut un război economic cu Moscova, numit  Războiul Laptelui. Totuși, Rusia a rămas principalul partener economic al Belarusului, făcând investiții generoase în țară și oferind mite ce constau în petrol multor oligarhi. Ca semn de recunoștință, Belarusul a ținut numeroase exerciții militare cu armata rusă.

Prin această strategie, Lukashenko a ținut o distanță de siguranță față de Putin, în timp ce a părut îndeajuns de prietenos cu acesta pentru a speria vestul. Însă, din vară, nu mai poate continua acest joc, are nevoie de un aliat determinat chiar acum și nu are puterea de negociere necesară pentru a menține pe deplin suveranitatea țării, sacrificând-o chiar el agenților străini, transformând încet Belarusul într-un stat marionetă.

De asemenea, Beijing dorește mereu să își mărească numărul de aliați europeni, fiind gata să ofere împrumuturi generoase și să finanțeze proiecte ambițioase de infrastructură. Desigur, acestea nu fac decât să subjuge țara respectivă, întrucât de proiecte beneficiază în principal (și, de obicei) doar China. Sri Lanka a învățat asta pe calea cea grea când nu a reușit să își plătească o investiție chinezească,  într-un port, care nu a adus, de fapt, niciun beneficiu, așa că fost nevoită să vândă tot portul Chinei, pentru a-și plăti doar o parte dintre datorii. Un exemplu mai aproape de casă este Muntenegru, care a cerut, fară succes, ajutor Uniunii Europene pentru a-și plăti un împrumut în valoare de câteva miliarde față de Beijing. Oricum, aceste investiții nu fac decât să asigure dependența țării respective față de China. Lukashenko nu este neghiob și știe acest lucru, motiv pentru care a evitat guvernul chinez pe cât posibil, însă după o posibilă izolare totală din partea vestului, s-ar putea să nu mai aibă de ales.

În orice caz, în acest moment, economia Belarusului este într-atât de izolată, încât mulți experți susțin că mai multe sancțiuni economice nu ar avea vreun efect semnificativ, ci ar fi doar ultimul pas ce ar transforma țara într-o adevărată Coree de Nord (cu tot cu dependența față de China și Rusia).  Dacă sancțiunile chiar ar avea un efect puternic, nota de plată pentru abuzurile guvernului ar ajunge tot la oamenii de rând, ce ar putea rămâne fără locuri de muncă dacă vestul refuză să le accepte produsele.

De aceea, mulți experți nu avertizează împotriva sancțiunilor care ar putea avea efecte reduse sau chiar nedorite, ci în schimb încurajează promovarea pieței libere și comerțului cu Belarus – o strategie clasică a Statelor Unite, care datează încă de pe vremea Războiului Rece. Ea își are originea în credința că, odată cu capitalismul, vine și democrația, libertatea fiind, de fapt, principalul import pe care l-ar primi Belarusul. Astfel, o strategie de compromis este propusă, în care Lukașenko își poate menține poziția, însă, este nevoit să elibereze deținuții politici și să facă mai multe reforme democratice, în schimbul ridicării mai multor sancțiuni. Comisia Europeană pare să fi ascultat și aceste voci, întrucât un fond în valoare de 3 miliarde de euro pentru Belarus a fost anunțat, ce poate fi accesat doar dacă țara vă deveni democratică.

Totuși, rezultatele acestei strategii au fost de multe ori modeste sau chiar inexistente (adesea unicii beneficiari fiind companiile vestice, care se întâmplă să fie și principalii susținători), astfel este greu de zis dacă ar putea avea efecte în acest caz. Cert este că, după cele întâmplate, opoziția din Belarus, fie ea fracturată, este unită în jurulul unui singur lucru: Lukashenko trebuie să plece, Svetlana Tikhanovsky fiind chiar principalul susținător al sancțiunilor. Astfel, este greu de crezut că vor accepta o asemenea abordare.

Indiferent care este calea pe care vestul o va urma, este important ca aceasta să fie decisă cât mai curând și să fie pusă în practică de către toate țările vestice, întrucât, chiar dacă nu știm care este drumul ce va duce către succes, inacțiunea și coordonarea proastă sunt singurele care pot asigura un final nefericit.

“Plata o Plomo” – Cum buturuga mică a răsturnat o Columbie întreagă

Istorie, Politică simplificată, Probleme sociale

Text: Daria Maria Anghel

Grafică: Mara Savescu

Tehnoredacție: Andreea Vaida, Daniela Dobre

Un articol nu e greu de scris în momentul în care ai ideea potrivită; problema era că eu încă așteptam să-mi pice din cer pentru că, oricât de mult o căutam, era de negăsit.

Dar cum să o găsesc dacă eu căutam ideea printre postările de pe Instagram,  în versurile melodiilor sau printre rândurile subtitrării serialului “Narcos”…  Totuși, urmărind firul narativ și evoluția lui Wagner Moura în rolul lui Pablo Escobar, mi-am dat seama că mi-am găsit ideea. 

***

Columbia- țara cu două anotimpuri și trei tipuri de climă, al treilea exportator de cafea la nivel global, dar cunoscută pentru carteluri și cele mai mari organizații de narcotraficanți din lume. 

Echilibrul  dintre “Puterea Forței și Calea Întunecată” din Republica Columbia s-a stricat când, în sectorul public, a apărut Pablo Escobar ; una dintre cele mai cunoscute personalități la nivel mondial. Astfel, în acest articol veți descoperi cum un singur om poate da peste cap o țară întreagă, atât din punct de vedere social, cât și din punct de vedere politic și poate chiar economic.

Pablo Emilio Escobar Gaviria s-a născut în 1949, Antioquia, Columbia. La scurt timp după nașterea sa, familia s-a mutat în Envigado, o suburbie a orașului Medellin. Venind dintr-o familie modestă, în care tatăl său era fermier și mama sa profesoară, Pablo a arătat o dorință aparte de a-și depăși condiția. Deși acesta a urmat Universitatea Autonomă Latino-americană din Medellin, nu a absolvit-o niciodată. În schimb, și-a întâmpinat tinerețea vânzând diplome și bilete false de loterie sau implicându-se în furturi de mașini și de pietre de mormânt. Observând că lucrurile decurg bine, acesta a început să comită și alte fapte ilegale precum răpirea anumitor persoane doar pentru răscumpărarea acestora. 

Mai târziu, pe la mijlocul anilor ‘70, după ce industria cocainei a luat amploare în Columbia, Pablo Escobar a înființat cartelul din Medellin. Pană în 1980, cartelul reușea deja să exporte lunar între 70 și 80 de tone de cocaină în Statele Unite ale Americii. Vă întrebați acum ce a făcut cu toți acei bani? Inițial, pe lângă faptul că și-a plătit angajații cu 1$ pe kilogramul de producție (care până când ajungea în afară valora peste 200.000$) și-a construit case luxoase și a devenit proprietarul unei grădini zoologice. Din păcate, din cauza sărăciei din Columbia, actele de caritate precum oferirea banilor pe stradă oamenilor nevoiași, fondarea diferitelor cluburi de fotbal sau construirea reședințelor pentru persoanele neajutorate i-au oferit titlul de “Robin Hood”. De ce spun din păcate? Pentru că, pe de o parte făcea trafic de substanțe care dăunau oamenilor, iar pe de altă parte credea cu tărie că i-ar putea ajuta foarte mult pe cetățenii săraci ai Columbiei. Astfel, Escobar a ajuns la concluzia că ar trebui să se afle la conducerea țării; dar pentru asta, a fost nevoie de alte asasinări și șantaje ca să mușamalizeze adevărul.

După multă muncă de convingere, datorită statutului său de Robin Hood, acesta a reușit să obțină un loc în Camera Reprezentanților Congresului din Columbia; din nefericire pentru el, nu a durat prea mult. În cadrul primei ședințe, Ministrul Justiției l-a acuzat pentru trafic de narcotice și i s-a cerut să se retraga din funcția pe care o avea. În ochii multor cetățeni, Pablo a rămas la fel de iubit și important, dar în ochii guvernului columbian, acesta reprezenta o țintă.

Un război în adevăratul sens al cuvantului s-a declanșat atunci în țara sud-americană; oricine încerca să se întoarcă împotriva lui, fie politician sau om de rând, nu mai avea garanția că o să rămână în viață, decât dacă se lăsa cumpărat; oamenii lui Pablo fiind adepți ai principiului “Plata o Plomo” (banii sau glonțul). 

Poziția lui Pablo s-a făcut cunoscută în momentul în care Luis Galan, fruntaș în alegerile electorale pentru funcția de președinte și totodată un dușman declarat al cartelurilor, a fost asasinat în fața publicului. Guvernul a mobilizat atunci armata, poliția și Agenția Națională Antidrog în scopul de a-l prinde și de a-l duce la închisoare. Totuși, Escobar era de negăsit și își continua afacerea din umbră, la fel ca până atunci. 

Dacă o bombă “plantată” într-un avion cu scopul de a omorî noul președinte, asasinarea a sute de polițiști, apariția unui grup terorist numit “Los Pepes”-care avea ca scop omorârea oricărei persoane implicată până și în cea mai mică măsură în vreo afacere cu Escobar- nu v-a convins, pe mai marii politicieni i-a făcut să își concentreze atenția numai pe modul în care l-ar putea prinde. Se spune că Pablo s-ar fi oferit să plătească datoriile în valoare de 14 miliarde de dolari ale Columbiei în schimbul amnistiei sale, dar nu a avut succes. Singura înțelegere la care a putut ajunge cu guvernul a fost de a-și construi propria închisoare. 

Escobar s-a predat și, ulterior, în 1991, a fost închis. Închisoarea sa a avut, însă, un efect redus asupra activităților sale criminale și asupra stilului său de viață. I s-a permis să construiască o închisoare de lux, păzită de oameni angajați de el, care a devenit cunoscută sub numele de “La Catedral”. Nu numai că interiorul includea un club de noapte, saună, cascadă și teren de fotbal, ci și telefoane, computere și faxuri, care îl ajutau să discute afaceri în continuare. Astfel, cu cel mai periculos om al Columbiei în închisoare, traficul de droguri mergea mai bine ca niciodată. Totuși, după ce Escobar a torturat și a ucis doi membri ai cartelului său în interiorul La Catedral; membrii care l-ar fi putut trăda și oficialii au decis să-l mute într-o închisoare mai puțin găzduitoare. Înainte de a putea fi transferat, Escobar a scăpat din custodie în iulie 1992. 

Cu ajutorul altor rivali ai lui Pablo și alți oficiali americani, guvernul columbian a lansat o “vânătoare ” în scopul de a-l găsi cât mai repede posibil. La 3 decembrie 1993, presupunând că s-a bucurat cu o seară înainte de ziua sa de naștere, Pablo a fost descoperit într-una dintre casele sale care îi servea drept ascunzătoare. Împreună cu un sicario, Escobar a urcat pe acoperiș și a încercat să fugă, însă, a fost prea târziu; se spune că a fost împușcat fatal, dar alții speculează că s-ar fi împușcat singur în cap. 

După moartea sa, cartelul din Medellin s-a prăbușit repede. Banii au fost găsiți în pereții caselor sale sau îngropați. S-a descoperit că o zecime din suma anuală produsă de cartel era mâncată de rozătoare sau pur și simplu se distrugea din cauza modului de depozitare. De asemenea, s-a mai descoperit faptul că în 1987, economia columbiană a crescut cu 5,5%, totul în timpul apogeului traficului de droguri. Profitul din comerțul ilicit cu droguri a reprezentat 2,7% din PIB-ul total al Columbiei, ceea ce, dacă stăm să ne gândim puțin, este enorm în condițiile în care un singur om a mobilizat o astfel de acțiune și a reușit să o mențină la un nivel atât de înalt timp de peste 15 ani. 

***


Toată lumea vrea să citească despre “băieții buni” (sau aș putea să zic Goodfellas în contextul actual), dar e nevoie să realizăm că din greșelile pe care omenirea le-a făcut de-a lungul timpului se învață cel mai bine.