Influența Criminală din Triunghiul Nordic

Politică simplificată, Probleme sociale

Redactor: Diana Sîrbu Grafician: Mara Săvescu

Fiecare dintre noi a văzut vreodată un film ori a citit o carte ce se încadra în categoria “acțiune”, unde regăseam cadre ce descriau lupte între grupări criminale adversare, guverne infestate de corupție, cât și pericolul impus de activitatea pieței negre, ori pieței interzise. Ei bine pentru noi, totul se limita la o distopie, la un film, la o carte, pe care odată ce le terminam, ne întoarcem la activitățile noastre obișnuite. Cu toate acestea, din nefericire, în trei state care împreună constituie „Triunghiul Nordic” toate acestea reprezintă realitatea de zi cu zi, unde oamenii fie fac parte din aceste rețele, fie trăiesc zilnic cu frica zilei de mâine, încercând să găsească soluții de a emigra, de a scăpa, de a-și redobândi libertatea.

Triunghiul Nordic reprezintă termenul de referință pentru o regiune din America Centrală care este constituită din trei mici țări, Guatemala, Honduras și El Salvador. Această zonă este notorie pentru abundența grupurilor de crimă organizată și activitatea pieței negre, cât și pentru rata îngrijorătoare de corupție care împânzește conducerea celor trei state. Poziția strategică în drumul dintre țările latine precum Venezuela sau Columbia unde producția de droguri este în continuă creștere și consumatorii din continentul de Nord, fragilitatea instituțiilor democratice și consecințele războaielor civile din El Salvador și Guatemala care au dus moartea a mii de oameni și la un număr însemnat de șomeri ce, având acces la arme, au ales să devină membrii ale gang-urilor criminale din zonă, constituie factorii care au condus la formarea situației atât de precare a zonei.

Statisticile ce reprezentau rata de omucideri au poziționat Triunghiul Nordic în anul 2010 pe primul loc în lume într-o zonă unde nu există război. Masacrul din 2011, când o serie de membrii ai unui cartel mexican au ucis și decapitat 27 de oameni în Guatemala a demonstrat seriozitatea amenințării pe care crima organizată o joacă asupra a multiplii factori ai vieții cotidiane, precum stabilitatea democrației, respectarea drepturilor fundamentale ale omului, cât și a statutului de drept. Toate acestea au motivat comunitatea internațională, în mod special Statele Unite ale Americii și Mexic, cât și instituții precum Organizația Națiunilor Unite să își concentreze atenția asupra regiunii și asupra identificării unor soluții.

Au fost încercate o serie de abordări care nu au reușit să rezolve complet situația, printre care s-au numărat încarcerarea membrilor grupurilor criminale sau creșterea numărului de ofițeri de poliție în cele mai afectate zone. Acest lucru nu a făcut decât să aglomereze pușcăriile a căror volum maxim de capacitate era deja depășit, creându-se cadrul oportun pentru recrutarea de noi membrii. Cea mai eficienta inițiativă, care deși a trezit o serie de controverse, s-a dovedit a fi cea a președintelui El Salvadorului, Mauricio Funes, în anul 2012, prin care a ajutat la negocierea și stabilirea unui armistițiu între cele mai periculoase două grupări, Mara Salvatrucha (MS-13) și Mara 18 (M-18) care a dus la scăderea considerabilă a numărului de crime, acesta aproape înjumătățindu-se. 

Pentru a se putea înțelege mai ușor cum reușesc aceste grupuri să se afle în continuă expansiune, mecanismele lor de funcționare trebuie să fie analizate. În primul rând, aceștia sunt atrași de vulnerabilitate, aceasta oferindu-le controlul ușor asupra recruților și posibilitatea manipulării acestora, astfel că au în vizor recrutarea celor tineri, în special copii, pe care îi folosesc în general drept diversiune, sau a acelora care sunt îndatorați. Sărăcia este o problemă de largă întindere în aceste țări, una care a fost adusă în discuție în anul 2014 de președintele Barack Obama în timpul unei întâlniri oficiale cu președinții celor trei state care compun Triunghiul Nordic. Condițiile de viață din zonă permit cu atât mai mult extinderea cu cât cetățenii nu reușesc să vadă o soluție de scăpa și de a supraviețui, grijile acestea lăsând în urmă o singură posibilitate, aceea de a se alătura. De asemenea, ei folosesc frica drept unealtă principală de propagandă, aceasta fiind cu atât mai ușor de folosit acum, odată cu apariția și popularizarea media. Corupția sistematică care s-a răspândit îmbolnăvind întregul sistem de conducere reprezintă de asemenea o problemă demnă de luat în considerare. Din cauza acesteia, nu există o structură suficient de bine reglementată, care să aibă autoritatea necesară de lua măsurile benefice țării. Ba chiar mai mult, cum ar putea fi pedepsiți acești criminali atunci când cei de la conducere acceptă să fie plătiți pentru a închide ochii în fața nelegiuirilor, sau chiar mai mult, când ei ajung să se numere printre criminali? Situația s-a înrăutățit atât de tare încât s-a ajuns într-un punct în care nu voturile contează, acestea fiind doar o copertină pentru lanțul de afaceri care se petrec în spatele ușilor închise. Liderii sunt aleși în mod convenabil astfel încât să păstreze tăcerea, să faciliteze condițiile necesitate pentru buna funcționare a nelegiuirilor, și în general, pentru a nu crea probleme. În definitiv, conducerea nu este asigurată de guvern, ci de cele mai puternice carteluri. Lucrul acesta poate fi posibil deoarece ele au dobândit temerea oamenilor și în definitiv influența lor integrală. Iar într-un loc unde asemenea fapte se întâmplă, cu ce șanse mai rămân cetățenii? Cum se mai poate pune măcar problema respectării drepturilor fundamentale sau a progresului?

Toate acestea îi împing pe locuitori să fugă. Cei mai mulți încearcă să migreze, creând valuri îngrijorătoare de refugiați, către Mexic sau SUA, însă puțini sunt aceia care reușesc. Mii de copii ajung să fie despărțiți de părinții lor, mulți mor de foame ori din cauza bolilor dobândite pe drum. Cu toții sunt căutători de azil, dar acesta nu ajunge mereu să fie asigurat. Unele dintre motivele principale care l-au determinat pe fostul președinte american Donald Trump să construiască zidul care delimita granița cu Mexic a fost acela al fluxului de imigranți din Triunghiul Nordic, o inițiativă care a fost puternic judecată la nivel internațional și care a lăsat un număr important de oameni în spate, fără o alternativă. Actualul președinte Joe Biden a ridicat problema refugiaților și a situației din această zonă, însă aceasta e departe de a fi rezolvată. 

Orice soluție care își dorește redobândirea stabilității din Triunghiul Nordic trebuie să adreseze toți factorii implicați, de la sursa violenței și până la actualitate și mecanismele de funcționare, având în vedere lipsurile, cadrul legislativ și segmentul afectat. În trecut a fost lansat “Planul Alianței pentru prosperitate în Triunghiul Nordic”, în colaborare cu “Banca de Dezvoltare InterAmericană” (IDB- Inter American Development Bank) care se axa pe concentrarea resurselor astfel încât să faciliteze condiții favorabile în America Centrală, folosindu-se de patru metode: stimularea sectorului de producție pentru oportunități economice, investiția în capitalul uman, reglementarea cadrului legislativ și recâștigarea încrederii populare. Președintele Obama a cerut Congresului suma de un miliard de dolari în 2016, această sumă urmând să fie folosită pentru îmbunătățirea guvernării, securității și a dezvoltării economice prin programul “US Strategy for Engagement in Central America”. Guvernul Trump a oprit introducerea acestui program în 2017, reducând bugetul cu 95 de milioane de dolari. 

Probleme cu care aceste state se confruntă sunt unele care, deși ar putea suna aproape imposibile pentru străini, sunt extrem de îngrijorătoare pentru noi toți. Cartelurile au început să se popularizeze și în Mexic și Statele Unite ale Americii, iar dacă măsuri drastice nu sunt luate curând prin efort comun și susținut la nivel mondial, nimic nu le va opri din a se extinde și în alte state, afectând din ce în ce mai mulți oameni. 

Criza din Belarus și picătura care a umplut paharul

Politică simplificată, Probleme sociale

Redactor: Ștefan Brădianu, Grafician: Antonia Drăgan

Poate fi greu pentru majoritatea europenilor, atât de obișnuiți cu roadele dulci ale democrației încât nu le mai apreciază gustul, să își imagineze că la granițe Uniunii Europene se află una dintre cele mai stricte dictaturii din lume, însă, acesta este adevărul. Lukashenko, cândva un procuror anticorupție și reformator democratic, a transformat Belarusul într-o Coree de Nord cu un regim asemănător, dar nu la fel de strict.

Scurt istoric

În această țară, principiul separării puterilor în stat ține de domeniul fantasy, întrucât puterea este centralizată în mâinile președintelui Aleksander Lukashenko, care conduce cu o mână de fier (fără o mănușă de catifea) alături de gașca sa mafiotă. În general, alegerile sunt fraudate, ultimele alegeri democratice (de asemenea și singurele) au avut loc în 1994, chiar anul în care Lukashenko a devenit președinte și a eliminat limita de mandate prezidențiale. Parlamentul este o instituție formală, lipsită de orice putere, care este formată doar din susținători ai dictatorului. Presa liberă a dispărut în mare parte, fiind înlocuită de către mașina de propagandă a guvernului.

Acesta a fost status quo-ul, însă recent, odată cu răspândirea rețelelor de socializare în toată țara, mișcările de opoziție au început să devină din ce în ce mai populare. Platforme precum Telegram sau Signal, care fac urmărirea de către stat a utilizatorilor aproape imposibilă, le permit activiștilor pro-democrație să se organizeze și să intre în contact cu susținătorii lor, iar prin Youtube aceștia își pot promova ideile și mai eficient către un număr foarte mare de oameni, fiind ultimele refugii ale presei libere. Astfel, această mișcare subterană de rezistență a crescut rapid în popularitate, într-atât de mult, încât YouTuberul Sergei Tikhanovsky, care milita deschis pentru democrație și libertate, a anunțat că va candida împotriva lui Lukashenko la alegerile prezidențiale din vara anului 2020.

În același timp, răspunsul guvernului de la Minsk față de criza cauzată de Coronavirus a fost, puțin spus dezamăgitor. Inițial, președintele susținea că munca pe câmp și alcoolul vor apăra oamenii de virus, iar când situația s-a înrăutățit, au fost falsificate multe dintre datele publicate cu privire la numărul infectărilor și deceselor.

Miza alegerilor din August și o nouă speranță

În acest context, Lukashenko se simțea vulnerabil. De aceea, a decis să îl aresteze pe Tikhanovsky, împreună cu alți opt activiști, sperând că are de-a face cu o opoziție fragmentată, care se va speria ușor și va fi dominată de lupte interne. Însă, nu acesta a fost cazul, dimpotrivă, soția bloggerului, Svetlana Tsikhanovskaya, a preluat ștacheta, candidând la alegerile prezidențiale, iar întreaga mișcare de opoziție s-a unit în spatele ei. După arestarea lui Sergei, proteste stradale și meeting-uri pentru susținerea Svetlanei au izbucnit în toată țara. Carismatică, calculată și neînfricată, ea s-a dovedit a fi omul potrivit la locul potrivit, întrucât rândurile opoziției și odată cu ele speranța într-un viitor mai bun creșteau mai repede ca niciodată.

Lukashenko nu putea să o aresteze și pe ea, întrucât ar fi riscat să cauzeze o adevărată revoluție. În schimb, dictatorul a fost nevoit să facă un lucru ce ne aduce aminte de alegerile din vest. A ținut, la rândul său, meeting-uri în cadrul unei adevărate campanii electorale. Deşi campania sa era direct sponsorizată de stat cu banii contribuabililor, iar mesajele sale erau misogine, populiste și conspiraționiste (din nefericire, și acestea aduc aminte de alegerile vestice), a fost totuși o bună gură de aer pentru dictatura robusta de până atunci, în cadrul careia alegerile nu erau decât o formalitate, care nu părea să îi sperie pe oficialii publici în vreun fel. Lukashenko spera că dacă nu va câștiga, măcar va obține îndeajuns de multe voturi încât o fraudă ulterioară să poată trece neobservată. De cealaltă parte, Svetlana miza că va câștiga cu diferență îndeajuns de zdrobitoare încât, având în vedere protestele din stradă, guvernul nu își va permite să fraudeze și aceste alegeri și va accepta o tranziție.

Trezirea forțată la realitate

Optimismul oamenilor față de o posibilă schimbare s-a dovedit a fi nerealistic, întrucât și aceste alegeri au fost fraudate. Diferite surse estimează că Svetlana a obținut între 60 și 70% din voturi, însă Lukashenko susținea că a obținut 80% din voturi și s-a autoproclamat învingător. Protestele s-au intensificat, însă, de această dată autoritățile nu au mai ezitat, au reprimat brutal manifestările pașnice, fără a le păsa de copii, vârstnici sau femeile gravide ce participau, bătând, arestând și torturând protestatarii (în unele cazuri i-au infectat intenționat cu COVID-19 și i-au lasat fără tratament).  Liderii opoziției au fost arestați, mulți dintre ei fiind răpiți de acasă sau din mașină în drumul către graniță. După ce a fost arestată, Svetlana a fost lăsată să fugă în străinătate. De ce? Ei bine, dacă ar fi fost încarcerată sau chiar omorâtă, regimul risca să întărâte protestele și să-și îndepărteze până și ultimii susținători, iar o reacție a vestului ar fi fost mult mai aspră. În schimb, astfel pot foarte ușor să o caracterizeze drept o lașă, care a fugit către siguranță abandonându-și colegii și susținătorii, ba chiar printr-o ulterioară colaborare de-a ei cu vestul ar putea să își justifice acuzațiile eronate de complot cu agenți străini împotriva patriei.

Totuși, protestele au continuat cu o intensitate și mai ridicată în aproape toate orașele, iar Lukashenko, speriat că ar putea fi următorul Ceaușescu, lucru pe care experții nu îl exclud,  a fugit (nu, nu cu elicopterul) într-o „vizită de lucru” în brațele călduroase ale mamei Rusiei, care a profitat de moment pentru a trimite trupe în Belarus și a anunțat că este dispusă să trimită „forțe de ordine” pentru a dejuca „lovitura de stat” orchestrată de către puterile străine.

Răspunsul puterilor străine a fost dezamăgitor (cum este de obicei în astfel de situații). Acestea au transmis câteva mesaje dure și au încetat din a îl recunoaște pe Lukashenko ca președinte legitim al țării. Uniunea Europeană a anunțat rapid un set de sancțiuni asupra mai multor oficiali și oligarhi din Belarus, care au fost implicați în fraudarea alegerilor și în reprimarea violentă a demonstrațiilor, dar au fost blocate la nivelul Consiliului European de către Cipru. Înainte de a vă îndrepta furia asupra acestei perle a Mediteranei (și paradis fiscal pentru miliardarii lumii) este bine de știut că, totuși, motivul din spatele acestei acțiuni a fost just, fie el egoist – răspunsul Uniunii Europene împotriva Turciei, care a amenințat în mod direct Cipru și Grecia în acea perioadă, trena de câteva săptămâni.

Lituania a fost țara cea mai implicată în această criză, adăpostind mulți fugari din Belarus, dezvoltându-și o adevărată infrastructură a dizidenților, oferindu-le tot felul de ajutoare pentru a duce lupta mai departe.

În cele din urmă, sancțiunile au fost aprobate, însă indiferent, totul părea a fi o repetiție a situației din 2010, când alegerile au fost fraudate iar proteste stradale au urmat, dar s-au sfârșit după câteva luni. Numărul protestatarilor scădea iar oamenii își pierdeau speranța că vor apuca să trăiască sub o democrație reală. Regimul părea să iasă învingător.

Ryanair 4978 – ultimul zbor către Belarus

Pe 23 Mai, Roman Protasevich, un jurnalist și lider al opoziției s-a urcat în Atena în avionul către Vilnius. La îmbarcare, a observat cum mai mulți indivizi suspecți îl urmăreau. Avionul a trecut pe deasupra Belarusului și, înainte de a intra în spațiul aerian lituanian, a fost forțat de către autoritățile belaruse să aterizeze, susținând că o bombă a Hamas s-ar afla la bord. După aterizare, Protasevich și prietena sa, Sofia Sapega, au fost arestați de alți 3 presupuși agenți ai KGB-ului belarus (simplul fapt că au păstrat această denumire le dă de gol metodele și aduce aminte de originile guvernului curent). Restul pasagerilor și-au continuat zborul.

După aceea, televiziunea de stat a difuzat mai multe videoclipuri și așa-zise interviuri cu tânărul activist, în care acesta își recunoștea „faptele criminale” și își cerea scuze, plângând, față de milostivul președinte. În viodeoclipuri este vizibil cum a fost torturat și forțat să declare asemenea lucruri.

De această dată, răspunsul vestului a fost ferm, aspru și unitar, întrucât, nu numai că Lukashenko a încălcat din nou drepturile fundamentale ale omului, dar și mai multe tratate internaționale, punând în pericol cetățeni europeni și americani, atacând direct Uniunea Europeană. Imediat după incident, Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană și Marea Britanie au interzis avioanelor din Belarus să intre în spațiul lor aerian și au anunțat că nu vor mai traversa Belarusul.

Aceste măsuri au fost mai degrabă formale, însă, și mai multe sancțiuni au fost anunțate de către ambasadorul american la Minsk și de vicepreședintele Comisiei Europene, Frans Timmermans, care a adăugat că Uniunea Europeană va arăta solidaritate față de Lituania și că va face tot posibilul pentru a ajuta refugiații politici din Belarus, propunând o abordare constructivă. Acestea sunt așteptate să fie aprobate chiar luna aceasta și vor avea ca țintă exporturile de lemn, fertilizator, petrol și chimicale. Mai multe bănci de investiții și-au anunțat, de asemenea, sistarea acțiunilor din Belarus.

Rusia a justificat acțiunile guvernului, amintind că aceasta este o practică des întâlnită la puterile vestice, mai ales în Statele Unite, care au oprit până și avionul președintelui Boliviei, crezând în mod eronat că jurnalistul Snowden se afla la bord. Acțiunile acestea sunt, la rândul lor, revoltătoare, însă, diferă de cele ale Belarusului întrucât acest avion a fost oprit din a traversa anumite spații aeriene, nu adus la sol cu avioane de luptă.

Măsuri reale sau vorbe în vânt?

Având în vedere că până și președintele ceh, Ziman, un cunoscut apărător al lui Putin, s-a declarat împotriva regimului de la Minsk și că situația din Cipru s-a liniștit temporar este puțin probabil că sancțiunile anunțate să nu devină realitate. Însă, rămâne eternul paradox al încercărilor vestice de a democratiza un stat. Dacă nu iau măsuri drastice, acestea par să îl ierte sau chiar să-l susțină pe respectivul dictator, însă, dacă izolează acea țară, riscă doar să înrăutățească situația oricum nefericită a cetățenilor și să îndrepte țara către dictaturi.

Belarusul se află exact în această situație. În ciuda aparențelor, Lukașenko nu este prietenul lui Putin, dimpotrivă, de când se află la putere, a întreținut un dans periculos, dar ingenios, între est și vest. A luat mai multe măsuri pentru a reduce influența rusească din cultura țării, inclusiv reforme ale limbii, a refuzat să recunoască independența unor state artificiale create de Rusia în Caucaz prin război, ba chiar a ținut un război economic cu Moscova, numit  Războiul Laptelui. Totuși, Rusia a rămas principalul partener economic al Belarusului, făcând investiții generoase în țară și oferind mite ce constau în petrol multor oligarhi. Ca semn de recunoștință, Belarusul a ținut numeroase exerciții militare cu armata rusă.

Prin această strategie, Lukashenko a ținut o distanță de siguranță față de Putin, în timp ce a părut îndeajuns de prietenos cu acesta pentru a speria vestul. Însă, din vară, nu mai poate continua acest joc, are nevoie de un aliat determinat chiar acum și nu are puterea de negociere necesară pentru a menține pe deplin suveranitatea țării, sacrificând-o chiar el agenților străini, transformând încet Belarusul într-un stat marionetă.

De asemenea, Beijing dorește mereu să își mărească numărul de aliați europeni, fiind gata să ofere împrumuturi generoase și să finanțeze proiecte ambițioase de infrastructură. Desigur, acestea nu fac decât să subjuge țara respectivă, întrucât de proiecte beneficiază în principal (și, de obicei) doar China. Sri Lanka a învățat asta pe calea cea grea când nu a reușit să își plătească o investiție chinezească,  într-un port, care nu a adus, de fapt, niciun beneficiu, așa că fost nevoită să vândă tot portul Chinei, pentru a-și plăti doar o parte dintre datorii. Un exemplu mai aproape de casă este Muntenegru, care a cerut, fară succes, ajutor Uniunii Europene pentru a-și plăti un împrumut în valoare de câteva miliarde față de Beijing. Oricum, aceste investiții nu fac decât să asigure dependența țării respective față de China. Lukashenko nu este neghiob și știe acest lucru, motiv pentru care a evitat guvernul chinez pe cât posibil, însă după o posibilă izolare totală din partea vestului, s-ar putea să nu mai aibă de ales.

În orice caz, în acest moment, economia Belarusului este într-atât de izolată, încât mulți experți susțin că mai multe sancțiuni economice nu ar avea vreun efect semnificativ, ci ar fi doar ultimul pas ce ar transforma țara într-o adevărată Coree de Nord (cu tot cu dependența față de China și Rusia).  Dacă sancțiunile chiar ar avea un efect puternic, nota de plată pentru abuzurile guvernului ar ajunge tot la oamenii de rând, ce ar putea rămâne fără locuri de muncă dacă vestul refuză să le accepte produsele.

De aceea, mulți experți nu avertizează împotriva sancțiunilor care ar putea avea efecte reduse sau chiar nedorite, ci în schimb încurajează promovarea pieței libere și comerțului cu Belarus – o strategie clasică a Statelor Unite, care datează încă de pe vremea Războiului Rece. Ea își are originea în credința că, odată cu capitalismul, vine și democrația, libertatea fiind, de fapt, principalul import pe care l-ar primi Belarusul. Astfel, o strategie de compromis este propusă, în care Lukașenko își poate menține poziția, însă, este nevoit să elibereze deținuții politici și să facă mai multe reforme democratice, în schimbul ridicării mai multor sancțiuni. Comisia Europeană pare să fi ascultat și aceste voci, întrucât un fond în valoare de 3 miliarde de euro pentru Belarus a fost anunțat, ce poate fi accesat doar dacă țara vă deveni democratică.

Totuși, rezultatele acestei strategii au fost de multe ori modeste sau chiar inexistente (adesea unicii beneficiari fiind companiile vestice, care se întâmplă să fie și principalii susținători), astfel este greu de zis dacă ar putea avea efecte în acest caz. Cert este că, după cele întâmplate, opoziția din Belarus, fie ea fracturată, este unită în jurulul unui singur lucru: Lukashenko trebuie să plece, Svetlana Tikhanovsky fiind chiar principalul susținător al sancțiunilor. Astfel, este greu de crezut că vor accepta o asemenea abordare.

Indiferent care este calea pe care vestul o va urma, este important ca aceasta să fie decisă cât mai curând și să fie pusă în practică de către toate țările vestice, întrucât, chiar dacă nu știm care este drumul ce va duce către succes, inacțiunea și coordonarea proastă sunt singurele care pot asigura un final nefericit.

“Plata o Plomo” – Cum buturuga mică a răsturnat o Columbie întreagă

Istorie, Politică simplificată, Probleme sociale

Text: Daria Maria Anghel

Grafică: Mara Savescu

Tehnoredacție: Andreea Vaida, Daniela Dobre

Un articol nu e greu de scris în momentul în care ai ideea potrivită; problema era că eu încă așteptam să-mi pice din cer pentru că, oricât de mult o căutam, era de negăsit.

Dar cum să o găsesc dacă eu căutam ideea printre postările de pe Instagram,  în versurile melodiilor sau printre rândurile subtitrării serialului “Narcos”…  Totuși, urmărind firul narativ și evoluția lui Wagner Moura în rolul lui Pablo Escobar, mi-am dat seama că mi-am găsit ideea. 

***

Columbia- țara cu două anotimpuri și trei tipuri de climă, al treilea exportator de cafea la nivel global, dar cunoscută pentru carteluri și cele mai mari organizații de narcotraficanți din lume. 

Echilibrul  dintre “Puterea Forței și Calea Întunecată” din Republica Columbia s-a stricat când, în sectorul public, a apărut Pablo Escobar ; una dintre cele mai cunoscute personalități la nivel mondial. Astfel, în acest articol veți descoperi cum un singur om poate da peste cap o țară întreagă, atât din punct de vedere social, cât și din punct de vedere politic și poate chiar economic.

Pablo Emilio Escobar Gaviria s-a născut în 1949, Antioquia, Columbia. La scurt timp după nașterea sa, familia s-a mutat în Envigado, o suburbie a orașului Medellin. Venind dintr-o familie modestă, în care tatăl său era fermier și mama sa profesoară, Pablo a arătat o dorință aparte de a-și depăși condiția. Deși acesta a urmat Universitatea Autonomă Latino-americană din Medellin, nu a absolvit-o niciodată. În schimb, și-a întâmpinat tinerețea vânzând diplome și bilete false de loterie sau implicându-se în furturi de mașini și de pietre de mormânt. Observând că lucrurile decurg bine, acesta a început să comită și alte fapte ilegale precum răpirea anumitor persoane doar pentru răscumpărarea acestora. 

Mai târziu, pe la mijlocul anilor ‘70, după ce industria cocainei a luat amploare în Columbia, Pablo Escobar a înființat cartelul din Medellin. Pană în 1980, cartelul reușea deja să exporte lunar între 70 și 80 de tone de cocaină în Statele Unite ale Americii. Vă întrebați acum ce a făcut cu toți acei bani? Inițial, pe lângă faptul că și-a plătit angajații cu 1$ pe kilogramul de producție (care până când ajungea în afară valora peste 200.000$) și-a construit case luxoase și a devenit proprietarul unei grădini zoologice. Din păcate, din cauza sărăciei din Columbia, actele de caritate precum oferirea banilor pe stradă oamenilor nevoiași, fondarea diferitelor cluburi de fotbal sau construirea reședințelor pentru persoanele neajutorate i-au oferit titlul de “Robin Hood”. De ce spun din păcate? Pentru că, pe de o parte făcea trafic de substanțe care dăunau oamenilor, iar pe de altă parte credea cu tărie că i-ar putea ajuta foarte mult pe cetățenii săraci ai Columbiei. Astfel, Escobar a ajuns la concluzia că ar trebui să se afle la conducerea țării; dar pentru asta, a fost nevoie de alte asasinări și șantaje ca să mușamalizeze adevărul.

După multă muncă de convingere, datorită statutului său de Robin Hood, acesta a reușit să obțină un loc în Camera Reprezentanților Congresului din Columbia; din nefericire pentru el, nu a durat prea mult. În cadrul primei ședințe, Ministrul Justiției l-a acuzat pentru trafic de narcotice și i s-a cerut să se retraga din funcția pe care o avea. În ochii multor cetățeni, Pablo a rămas la fel de iubit și important, dar în ochii guvernului columbian, acesta reprezenta o țintă.

Un război în adevăratul sens al cuvantului s-a declanșat atunci în țara sud-americană; oricine încerca să se întoarcă împotriva lui, fie politician sau om de rând, nu mai avea garanția că o să rămână în viață, decât dacă se lăsa cumpărat; oamenii lui Pablo fiind adepți ai principiului “Plata o Plomo” (banii sau glonțul). 

Poziția lui Pablo s-a făcut cunoscută în momentul în care Luis Galan, fruntaș în alegerile electorale pentru funcția de președinte și totodată un dușman declarat al cartelurilor, a fost asasinat în fața publicului. Guvernul a mobilizat atunci armata, poliția și Agenția Națională Antidrog în scopul de a-l prinde și de a-l duce la închisoare. Totuși, Escobar era de negăsit și își continua afacerea din umbră, la fel ca până atunci. 

Dacă o bombă “plantată” într-un avion cu scopul de a omorî noul președinte, asasinarea a sute de polițiști, apariția unui grup terorist numit “Los Pepes”-care avea ca scop omorârea oricărei persoane implicată până și în cea mai mică măsură în vreo afacere cu Escobar- nu v-a convins, pe mai marii politicieni i-a făcut să își concentreze atenția numai pe modul în care l-ar putea prinde. Se spune că Pablo s-ar fi oferit să plătească datoriile în valoare de 14 miliarde de dolari ale Columbiei în schimbul amnistiei sale, dar nu a avut succes. Singura înțelegere la care a putut ajunge cu guvernul a fost de a-și construi propria închisoare. 

Escobar s-a predat și, ulterior, în 1991, a fost închis. Închisoarea sa a avut, însă, un efect redus asupra activităților sale criminale și asupra stilului său de viață. I s-a permis să construiască o închisoare de lux, păzită de oameni angajați de el, care a devenit cunoscută sub numele de “La Catedral”. Nu numai că interiorul includea un club de noapte, saună, cascadă și teren de fotbal, ci și telefoane, computere și faxuri, care îl ajutau să discute afaceri în continuare. Astfel, cu cel mai periculos om al Columbiei în închisoare, traficul de droguri mergea mai bine ca niciodată. Totuși, după ce Escobar a torturat și a ucis doi membri ai cartelului său în interiorul La Catedral; membrii care l-ar fi putut trăda și oficialii au decis să-l mute într-o închisoare mai puțin găzduitoare. Înainte de a putea fi transferat, Escobar a scăpat din custodie în iulie 1992. 

Cu ajutorul altor rivali ai lui Pablo și alți oficiali americani, guvernul columbian a lansat o “vânătoare ” în scopul de a-l găsi cât mai repede posibil. La 3 decembrie 1993, presupunând că s-a bucurat cu o seară înainte de ziua sa de naștere, Pablo a fost descoperit într-una dintre casele sale care îi servea drept ascunzătoare. Împreună cu un sicario, Escobar a urcat pe acoperiș și a încercat să fugă, însă, a fost prea târziu; se spune că a fost împușcat fatal, dar alții speculează că s-ar fi împușcat singur în cap. 

După moartea sa, cartelul din Medellin s-a prăbușit repede. Banii au fost găsiți în pereții caselor sale sau îngropați. S-a descoperit că o zecime din suma anuală produsă de cartel era mâncată de rozătoare sau pur și simplu se distrugea din cauza modului de depozitare. De asemenea, s-a mai descoperit faptul că în 1987, economia columbiană a crescut cu 5,5%, totul în timpul apogeului traficului de droguri. Profitul din comerțul ilicit cu droguri a reprezentat 2,7% din PIB-ul total al Columbiei, ceea ce, dacă stăm să ne gândim puțin, este enorm în condițiile în care un singur om a mobilizat o astfel de acțiune și a reușit să o mențină la un nivel atât de înalt timp de peste 15 ani. 

***


Toată lumea vrea să citească despre “băieții buni” (sau aș putea să zic Goodfellas în contextul actual), dar e nevoie să realizăm că din greșelile pe care omenirea le-a făcut de-a lungul timpului se învață cel mai bine. 

Tot ceea trebuie să știi despre războiul din Nagorno-Karabah

Politică simplificată, Probleme sociale

Armenia și Azerbaidjan, două state din zona caucaziană, detașate de contemporaneitatea progresivă și adesea respinse pe baza coruptibilității, sunt în centrul atenției politice. În acest sens, conflictul dintre cele două state, deși reprezintă consecințele unor ostilități antice, bazate pe recunoașterea unui simplu teritoriu, a devenit un adevărat ring de luptă ale superputerilor lumii, dominând știrile internaționale prin acuzații și amenințări.

Oricât de complicat a devenit acest conflict în momentul de față, la baza acestuia stă o problemă relativ simplă; teritoriul Nagorno-Karabah. Teritoriul, situat în Caucazul de Sud, este recunoscut de către comunitatea internațională ca aparținând statului Azerbaidjan. Totuși, populația sa este formată, în proporție de aproximativ 95%, din armeni ortodocși, astfel inițiându-se numeroase mișcări separatiste susținute de guvernul Armeniei.

În timp ce Armenia susținea mișcările separatiste, considerându-le un aspect vital al suveranității lor, Azerbaidjan făcea tot posibilul pentru a le imita puterea. Desigur, regiunea dispune de resurse naturale limitate, iar poziția sa geostrategică nu este de o importanță sporită, totuși, teritoriul a reprezentat și reprezintă cauza a zeci de mii de decese.

De-a lungul războiului dintre anii 1988 și 1994 și în prezent, s-au comis masacre de către ambele părți, deși Organizația Națiunilor Unite a încercat să intervină de numeroase ori. Fără îndoială, analizarea problemei prin obiectivitate și imparțialitate reprezintă o provocare, ambele state modificând, adesea, istoria în favoarea lor. Totuși, interesant este că rădăcinile acestui conflict au fost modelate, surprinzător, de nimeni altcineva decât conducătorul politic sovietic, Iosif Vissarionovici Stalin.

La începutul aniilor 90′, s-a decis ca regiunea Nagorno-Karabah să aparțină  Republicii Sovietice Socialiste Armenia, dar Comisarul Naționalităților URSS, Iosif Stalin, a inversat decizia, oferind terioriul Republicii Sovietice Socialiste Azerbaidjan. Desigur, armenii au protestat împotriva deciziei, dar intoleranța sovietică generală față de naționalism a stimulat ignorarea acestora. În prezent, prim-ministrul Armeniei, Nikol Pashinyan, susține că această decizie, desigur nedreaptă, a fost luată în favoarea Președintelui Atatürk, deși putem remarca o lipsă a doveziilor în acest sens.

În consecință, de-a lungul anilor, sentimentul anti-armean s-a amplificat, atingând cote inimaginabile. Potrivit Comisiei Europene împotriva Rasismului și Intoleranței, armenii reprezintă grupul cel mai vulnerabil din Azerbaidjan, din punct de vedere al discriminării rasiale. Din păcate, acest sentiment a fost, de multe ori, stimulat și încurajat de politicienii celor două țări caucaziene. Ca exemplu notabil, fostul primar din Baku, Hajibala Abutalybov, a declarat în anul 2005: “Scopul nostru este eliminarea completă a armenilor”. Mai mult decât atât, actualul Președinte, Ilham Aliyev, a declarat de nenumărate ori: “Armenia este o țară nevaloroasă”. În acest sens, nu este de mirare că, de-a lungul anilor, teritoriul Nagorno-Karabah a devenit incredibil de militarizat, reprezentând una dintre cele mai periculoase granițe ale lumii.

Ostilitățile au părut nerezolvabile și, implicit, inevitabile. În consecință, mediatizarea acestora la nivel internațional a fost limitată. La începutul acestui an, în luna februarie, premierul Armeniei și președintele Azerbaidjanului au participat chiar și la o dezbatere publică și diplomatică, pe tema teritoriului disputat, la Conferința de securitate din München. Cu toate acestea, primul atac a fost lansat în luna iulie, războiul propriu-zis izbucnind la sfârșitul lunii septembrie.

Reprezentanții Armeniei susțin în mod convingător că Azerbaidjan a susținut primul atac, dar reprezentanții Azerbaidjanului susțin că au acționat în autoapărare, deslușirea adevărului constituind o dificultate însemnată. Totuși, putem spune că Azerbaijdan a atacat Stepanakert, unul dintre cele mai mari orașe din regiunea Nagorno-Karabah, stârnind un număr colosal de tineri armeni ce au acționat în numele patriotismului. Totodată, indiferent de desfășurarea primului atac, comparația dintre cele două armate reprezintă poate una dintre cele mai interesante aspecte ce demonstrează inechitabilitatea acestui război. În primul rând, în timp ce Azerbaidjan alocă suma de aproape 3 miliarde de dolari în scopuri de apărare, bugetul Armeniei este unul modest, reprezentând doar 500 de milioane de dolari. În acest sens, Azerbaidjan investește pentru o armată performantă, ce evidențiază vulnerabilitatea Armeniei.

În al doilea rând, ceea ce fac aceste lupte diferite de toate celelalte din istoria popoarelor din Caucaz reprezintă implicarea semnificativă a altor puteri. Pe de-o parte, Turcia susține, în mod public, Azerbaidjan. În acest sens, Președintele Erdogan a descris relația dintre cele două state ca fiind strânsă, spunând adesea: “o singură națiune, două state”. Mai mult decât atât, în afară de cultură, asemănări lingvistice și religie, relația celor două state poate fi definită și prin dependența Turciei față de petrol și gaze. De-a lungul anilor, Turcia s-a bazat tot mai mult pe azeri, gazele naturale facilitând aproape 90% din exporturile statului. Așadar, putem înțelege cu ușurință de ce instabilitatea regiunii reprezintă o problemă pentru statul turc.

Deși nu putem știi cu certitudine cât de implicată este Turcia, este important să luăm în considerare declarațiile Armeniei. Prim-ministrul Payshinyan a numit acțiunile lui Erdogan “echivalente unui atac terorist”, în timp ce Ministerul armean al apărării a oferit argumente convingătoare în acest sens. Mai mult decât atât, acest conflict a atras atenția președintelui Siriei. În luna august, Bashar al-Assad a acuzat președintele Turciei că a declanșat acest război, trimițând soldați în regiune și respingând eforturile internaționale de a sfârși ostilități regretabile.     Desigur, oficialii turci au negat acuzațiile. Totuși, o analiză însemnată a acestor acuzații trebuie să menționeze că Turcia nu recunoaște, nici în prezent, genocidul armean, refuzând în general asumarea unei responsabilități semnificative.

Pe de altă parte, la începutul acestui conflict, Armenia aștepta ajutorul Rusiei, ambele state fiind membre ale Organizației Tratatului de Securitate Colectivă, ce percepe agresiunea împotriva unui semnatar ca fiind agresiune împotriva tuturor. Așadar, la începutul lunii noiembrie, Armenia a solicitat președintelui Vladimir Putin, pentru prima oară în ultimii douăzeci de ani, o discuție urgentă pentru a determina natura și cantitatea de ajutor pe care Federația Rusă l-ar fi putut oferi. Bineînțeles, Rusia a declarat disponibilitatea asistenței, dar doar dacă conflictul din Nagorno-Karabah s-ar fi extins pe teritoriul Armeniei, dovedindu-se, din multe puncte de vedere, ineficient.

Cu toate acestea, Rusia a ales să intervină, recent, într-un mod semnificativ, intermediind chiar săptămâna aceasta un acord de încetare a conflictului din Nagorno-Karabah, pacea urmând să fie menținută de 2.000 de soldați ruși. Semnarea acestui acord pare să fi încetat conflictul, momentan, dar lipsa unui compromis echitabil a declanșat proteste violente, ale căror urmări vor influența profund viitorul Armeniei.

Acordul, ce prevede încetarea tuturor acțiunilor militare din regiune, declară că regiunea aparține statului Azerbaidjan, impulsionând o adevărată victorie pentru poporul azer, dar o înfrângere tragică pentru poporul armean. Din numeroase puncte de vedere, toate statele implicate beneficiază de urmările acestui armistițiu, cu excepția Armeniei, ce este mai vulnerabilă ca niciodată. Astfel de conflicte și astfel de urmări demonstrează ineficiența Organizației Națiunilor Unite în prevenirea și gestionarea conflictelor, superputerile lumii, motivate de beneficii economice, având ultimul cuvânt de spus cu privire la suveranitatea statelor subdezvoltate.  

Uniunea Europeană și incendiul din tabăra Moria

Politica Uniunii Europene, Politică simplificată, Probleme sociale

Tema identității naționale și a globalizării reprezintă un subiect controversat, una dintre problemele ce stau în fața solidarității și un aspect ce testează autenticitatea nu doar a valorilor Uniunii Europene, dar și a eficienței legii. În ciuda numeroaselor tratate, convenții și acorduri, Uniunea Europeană se confruntă din nou cu o criză a refugiaților, iar, din nefericire, mulți se îndoiesc că aceasta va fi ultima.

Legea Uniunii Europene impune refugiaților solicitarea azilului în prima țară în care ajung; aceasta a amplificat problema nedistriburii, mărind responsabilitatea țărilor din sudul Europei, precum Italia, Spania și Grecia. În ciuda ascensiunii politicienilor naționaliști, inițiative de a redistribui refugiații au existat. Cu toate acestea, intervențiile “celor patru cumpătați” și a țărilor din “estul conservator” au reprezentat motivele ce au sprijint neconcretizarea acestora.

Deși problema refugiaților în Uniunea Europeană pare a fi, mai degrabă, o problemă a anului 2015, consecințele unor hotărâri ineficiente s-au dovedit, recent, a fi inevitabile.

Tabăra de refugiați Moria

Încă din timpul “primăverii arabe”, Grecia a reprezentat principala intrare în Europa pentru migranți și refugiați, mulți dintre aceștia evadând războiul din Siria sau sărăcia extremă din Africa subsahariană și din Asia de Sud.

Sub aceste circumstanțe, în anul 2012 s-a construit tabăra de refugiați Moria, pe insula elenă Lesbos. Deși capacitatea inițială era de 750, aceasta a fost extinsă în anul 2015 pentru a găzdui un număr de 3.000 de oameni, devenind, așadar, cea mai mare tabără de refugiați din Europa. De-a lungul anilor, numărul refugiaților din centrul Moria a depășit 20.000, iar organizații non-guvernamentale din întreaga lume au încercat să intervină pentru a atrage atenția asupra condițiilor inumane din Moria și a sentimentului de xenofobie în creștere din Lesbos.

Centrul Moria

Centrul Moria a reprezentat dintotdeauna un loc periculos, dar situația s-a agravat odată cu răspândirea virusului COVID-19. Majoritatea celor găzduiți neputând să-și asigure nevoile de bază, accesul la produse de igienă a fost limitat, așadar, situația nu a putut fi controlată, iar guvernul a impus carantină.

Deoarece au izbucnit proteste spontane, în rândul locuitorilor insulei Lesbos, în luna februarie guvernul Greciei a început construcția a cinci noi centre de refugiați, dar acest lucru nu a făcut decăt să agraveze nemulțumirea localnicilor. Sub sloganul “Ne vrem insulele înapoi, ne vrem viețile înapoi”, sute de oameni au ieșit în stradă pentru a bloca accesul constructorilor, iar, nu după mult timp, manifestările au devenit violente. Locuitorii au solicitat îndepărtarea imediată a refugiaților, amplificând sentimentele anti-imigrație ce domina insula Lebos.

În timp ce rata criminalității creștea, iar pandemia punea în pericol viața tuturor, pe 9 septembrie a izbucnit un incendiu ce a evacuat 13.000 de refugiați. Deși incendiul principal a fost adus sub control de pompierii eleni, tabăra a fost devastată, iar numeroasele documente ale refugiaților ce solicitau azil au fost distruse.

Deși nu putem știi cu siguranță cum au început incendiile (ministrul Greciei a spus că focurile au fost începute de către refugiați, dar nu a elaborat), cert este că acestea au jucat un rol important în atragerea atenției internaționale. Fără îndoială, incendiul din tabăra Moria nu ar fi trebuit declanșat, doarece tabăra Moria nu ar fi trebuit să existe, cel puțin nu în condițiile descrise și nu sub legea Uniunii Europene. Flăcările din Lesbos au reprezentat, pur și simplu, consecințele unui plan ineficient, ce nu a fost elaborat pe termen lung.  

Erdogan și Europa

Reacția Europei la criza anului 2015 a reprezentat elaborarea acordului UE-Turcia, semnat în anul 2016. Potrivit acordului, Uniunea Europeană a plătit Turciei șase miliarde de euro pentru întreținerea refugiaților de pe teritoriul său. În alte cuvinte, acordul închieat la Bruxelles oferă Turciei o sumă considerabilă pentru a împiedica refugiații să ajungă pe teritoriile Europei, în ciuda faptului că Turcia este implicată în războiul ce a pus în pericol viața refugiaților.

Acordul UE-Turcia este criticabil, din diverse motive.

În primul rând, existența acordului sacrifică principii umaniste pentru a proteja valori xenofobe și ultra-naționaliste. Acționând împotriva solidarității și a cooperării, acordul nu poate reprezenta valorile originare ce au pus bazele clădirii Uniunii. Mai mult decât atât, acordul sugerează că Europa nu găsește modalități de a limita puterea extremismului de dreapta, așadar, îl va proteja.

În al doilea rând, acest acord nu a luat în considerare regimul autoritar și non-democratic ce caracterizează Turcia din ziua de astăzi, condusă de Recep Tayyip Erdoğan. Diminuând responsabilitățile liderilor europeni, acordul oferă președintelui Turciei posibilitatea de extorcare. Chiar dacă acordul a stabilizat situația pentru început, instabilitatea situației politice din Turcia a făcut ca rezultatul nefavorabil să fie inevitabil. Președintele Erdoğan a anunțat, de numeroase ori, că nu va mai putea respecta înțelegerea făcută la Bruxelles, iar, cel mai recent, a amenințat că va anula acordul, cu scopul de a pune presiune pe Uniunea Europeană, care refuză să sprijine Turcia în războiul cu Siria.

Așadar, dezastrul din tabăra Moria a reprezentat consecința directă a planurilor ineficiente elaborate de către Uniunea Europeană. Micșorându-și responsabilitățile legale și diminuând importanța responsabilității morale, strategiile pe termen scurt ale Uniunii Europene nu au rezolvat problemele cu care ne confruntam în anul 2015, ci le-a multiplicat, punând în pericol integritatea ce ar fi trebuit să ne definească.

Cum este distrusă Brazilia, chiar acum?

Întrebări ale politicii contemporane, Probleme sociale

Probabil ați auzit despre toate atrocitățile care se întâmplă în Brazilia, nu?

Știm că Pădurea Amazoniană, un ecosistem de care o lume întreagă are nevoie pentru supraviețuirea sa, arde; știm că orașele Braziliei au cele mai mari rate ale  criminalității din lume și știm că a devenit una dintre cele mai afectate  țări în ceea ce privește cazurile de coronavirus, dar cine este responsabil?

Brazilia este una dintre cele mai influente țări ale lumii. Nu doar prin importanța acesteia la nivelul Americii latine, dar și prin faptul că deține controlul asupra 1/5 din oxigenul pe care îl respirăm, bunăstarea țării ar trebui să ne preocupe pe toți. Cu toate acestea, din păcate, prosperitatea Braziliei este sufocată de Președintele Jair Bolsonaro.

Provocările democrației și ordinii civice din Brazilia, a cincea cea mai populată țară din lume, au crescut semnificativ în ultimele două luni.

Președintele Braziliei, Jair Bolsonaro, a fost adesea descris ca fiind un “Trump latin”, iar această descriere poate fi ușor justificată. Cei doi lideri sunt naționaliști ce își declară, adesea, dragostea atât pentru Dumnezeu, cât și pentru arme și conservatorism. Mai mult decât atât, ambii lideri prezintă o pasiune pentru Twitter, aplicație prin intermediul căreia fac observații subtile și retorice.

Jair Bolsonaro- un Trump brazilian?

Dar cine este Bolsonaro, Președintele ce refuză să ia în considerare atât criza epidemiologică, cât și criza climatică?

Un alt lider de dreapta…

În 2018, Jair Bolsonaro, un politician de extremă-dreaptă și un fost membru al congresului, cunoscut pentru retorică ultraconservatoare și profund ofensivă, a fost ales președinte.

Dictatura Braziliei a căzut în 1985, însă, Bolsonaro pare să regrete evenimentele istorice. Afirmându-și public admirația pentru trecutul dictator brazilian, Bolsonaro își dorește un regim autoritar puternic și o armată și mai puternică.

Reprezentând o țară ce își împarte granițele cu cele mai mari țări producătoare de droguri din lume, o mare parte a problemelor naționale au fost declanșate din cauza acestor rivalități. Cu toate că susține un guvern autoritar, acțiunile lui Bolsonaro au rezultat în nepregătirea, de multe ori chiar și neplătirea, poliției ce nu mai poate face față violenței. De când a fost ales președinte, accesibilitatea armelor este în creștere.

“Ce vă interesează de pădurea amazoniană? Este a Braziliei.

Majoritatea brazilienilor consideră că focul din 2019 nu a reprezentat un simplu accident; ei cred că au fost declanșate de agricultorii care s-au simțit încurajați de președintele ce sprijină defrișarea în scop economic.

Cu doar câteva luni în urmă, pădurea amazoniană se afla în pragul distrugerii, deoarece regimul autoritar descoperise un potențial profit. Aceasta prezintă numeroase resurse naturale , dar majoritatea sunt inaccesibile, motiv pentru care Bolsonaro a oferit terenuri gratuite și i-a plătit pe brazilieni să se stabilească mai adânc în pădure.

Populația indigenă- pădurea amazoniană

Incendiile reprezintă o modalitate obișnuită de a curăța terenurile, iar, în august 2019, peste 30.000 de incendii au devastat pădurea amazoniană.

Trebuie menționat faptul că, în ultimii cincizeci de ani, 17% din pădure a fost defrișată. Un raport din 2018 avertizează că, dacă cifra se apropie de 25, se va prăbuși, eliberând o cantitate imensă de dioxid de carbon în atmosferă, încălzind și mai mult planeta.

De asemenea, Bolsonaro a micșorat bugetul de finanțare a numeroase rezerve indigene situate în interiorul pădurii tropicale. Aproape un milion de indigeni sunt în pericol, deoarece politicienii pun creșterea economică înaintea mediului înconjurător.

Deoarece pădurea amazoniană nu reprezintă doar o problemă națională, G7 a oferit un ajutor de 22 de milioane de dolari pentru combaterea incendiilor din amazon, ajutor care, din păcate, nu a fost acceptat. Bolsonaro și-a pus mândria în fața țării sale, respingând ajutorul G7, pentru că Președintele Macron “l-a acuzat de minciună”.

Bolsonaro a răspuns tuturor comentariilor internaționale, ce și-au exprimat neliniștea față de ceea ce se întâmpla în Brazilia, prin a spune: “Pădurea amazoniană este a Braziliei, nu a lumii.”

“Brazilienii au imunitate la coronavirus-”

Ca mulți alți lideri conservatori, Bolsonaro nu admite gravitatea pandemiei, chiar dacă 1,6 de milioane de brazilieni au fost infectați.

Controversatul președinte a afirmat, în martie, că brazilienii au imunitate naturală la coronavirus, de aceea măștile nu erau necesare, dar, la doar o lună după acest comentariu detașat, Brazilia a devenit una dintre cele mai afectate țări.

Încă de la începutul pandemiei, Bolsonaro a promovat neîntreruperea activităților economice. În primele săptămâni, un ministru al sănătății a demisionat, iar altul a fost concediat, ca răspuns la nefavorabila gestionare a situației. Pe fondul acestui haos, testarea în masă nu a decolat niciodată.

De asemenea, la începutul lunii iunie, guvernul lui Bolsonaro a încetat să mai publice totalul său zilnic de cazuri și decese, argumentând că cifrele pe care le-a eliberat erau inexacte, deoarece erau prea mari.

Bolsonaro a apărut adesea în public, strângând mâna susţinătorilor, de multe ori fără să poarte masca. A spus, adesea, că trecutul său de atlet îl va proteja de virus, şi chiar dacă ar fi să se infecteze va fi ca o gripă uşoară.

În mod ironic, Bolsonaro a fost infectat cu coronavirus acum câteva săptămâni…

Atunci, cum a câștigat?

Cu toate că Bolsonaro și Berdimuhamedow au răspuns în același mod neglijent pandemiei, Brazilia se deosebește de Turkmenistan prin faptul că este o democrație.

Înțelegând atitudinea lui Bolsonaro nu doar față de pandemie, dar și față de mediul înconjurător, multiculturalism și societate, ați crede că oamenii nu l-ar putea susține, nu-i așa?

Dar, deși mulți sunt revoltați de comentariile sale rasiste, sexiste și homofobe, conservatorismul său a reușit să atragă o mare parte a brazilienilor ce proritizează tradiția, religia și cultura.

Așadar, ca și câștigul lui Trump, susținerea lui Bolsonaro va rămâne, cel puțin pentru noi, o mare enigmă…

Ce se întâmplă în Venezuela?

Întrebări pentru secolul XXI, Probleme sociale

Știați că Venezuela a fost, cândva, cel mai bogat stat din America latină?

Acum nu foarte mult timp, politica democratică a statului era lăudată în toată lumea, Venezuela fiind cunoscută nu doar pentru rezervele de petrol și buna administrare politică, dar și pentru orașele cu grad ridicat al calității vieții.

Dar, în prezent, ceva atât de simplu precum cumpărarea hârtiei igienice din magazine a devenit aproape imposibil pentru mai mult de jumătate din populația Venezuelei, care trăiește în sărăcie extremă.

Cum a reușit guvernul să aducă țara în acest punct și să îi distrugă economia într-un timp atât de scurt?

Toate dezastrele din această țară au apărut deoarece rata inflației a scăpat de sub control.

Dacă rata de inflație a României, care crește între 1,5%  și 3.8% de la an la an, vi se pare una mare, aflați că Venezuela suferă o hiperinflație, ceea ce înseamnă că procentul de creștere al prețurilor este de aproximativ 50% lunar! Au existat situații când prețul bunurilor se dubla la fiecare 26 de zile.

Venezuela – cea mai mare rată a inflației din lume

Ce a adus statul în acest punct al hiperinflației?

1.Cheltuielile guvernului

Perioada de prosperitate sub președintele Hugo Chávez  (1999-2013)

Administrația condusă de președintele Chávez a implementat programe precum The Bolivarian Mission, care erau menite să îmbunătățească condițiile de trai ale săracilor prin reformarea modului de folosire a pământului.

Efectele strategiilor adoptate de Chávez: 

 Anul 1999Anul 2011
Rata persoanelor șomere14.5%7.8%
Rata sărăciei50%31.9%
Rata sărăciei extreme19.9%8.6%

Deși totul părea că se îndreaptă spre direcția cea bună, lucrurile au luat o întorsătură…

Administrația Chávez  nu a mai păstrat bani pentru eventualele crize economice viitoare.

Banii pe care Chávez  îi folosea pentru a crea și pentru a face se funcționeze aceste programe pentru a ajuta oamenii erau împrumutați de la multe alte state. Țara a cheltuit mai mult decât îți putea permite, acest lucru afectând economia. În anul 2013 datoriile Venezuelei depășeau 100 de miliarde de dolari. Deși se spune că președintele știa despre dificultățile care urmau să apară în urma acțiunilor sale, acesta a continuat deoarece dorea să își mențină popularitatea și succesul printre locuitorii statului și nu se gândea la consecinșele extrem de grave.

După moartea lui Chávez programele sale nu au mai funcționat, iar începând cu anul 2014, statul a colapsat, produsul intern brut a scăzut foarte mult, ceea ce a adus foametea a peste 32 de milioane de persoane și o decădere a sistemului sanitar.

PIB (miliarde) per capita

2. Scăderea prețurilor petrolului

Economia statului se bazează pe vinderea și prelucrarea petrolului, având peste 300,878 de barili de petrol , conform The World Atlas. Printre zonele bogate în petrol se numără râul Orinoco, unde exista The Orinoco Pteroleum Belt (600 km) și zona din apropierea lacului Maracaibo.

Sursa: South Front

Descoperirea petrolului de la începutul secolului XX a adus prosperitate statului, prețul ridicat al acestuia făcând statul să fie mult mai bogat decât vecinii săi, Brazilia și Columbia. Pe la mijlocul secolului XX, Venezuela avea un pib pe cap de locuitor mult mai mare decât vecinii săi și nu mult sub cel al Statelor Unite ale Americii.

Începând cu anul 2014, prețul petrolului exportat a scăzut considerabil. Prețul unui baril de petrol a scăzut treptat, iar dacă acesta costa în 2013 100 de dolari, peste doar 3 ani deja ajunsese să coste doar 33 de dolari, conform Institutului American de Cercetare Economică.

Astfel, guvernul nu iși mai putea permite să subvenționeze nevoile de bază ale oamenilor.

Poate vă întrebați cine stă în spatele acestui colaps? Cei de la conducerea țării nu au făcut nimnic văzând situația fără precedent în istorie care le lovește țara…?

3. Nicolas Maduro, cea mai mare problemă

Aflat la conducere încă din 2013 , Maduro continuă dezastrul inițiat de Chávez . Acesta a adoptat strategia de a printa mai mulți bani, ceea ce nu este o idee bună decât în aparență. Este, de fapt, cea mai iresponsabila decizie care poate fi luată de un politician.

Nicolas Maduro

 Printarea banilor excesiv duce la creșterea inflației.

Valoarea intrinsecă a banilor este egală cu zero, dar aceștia sunt considerați valoroși de către oameni pentru ca poate cumpăra bunuri și servicii. Acest lucru se cheamă Efectul Tinkerbell – descrie ceva ce e adevărat doar pentru că majoritatea oamenilor cred acel lucru, cum este în cazul valorii banilor.

Sursa: BBC

Sub administrația Maduro muncitorii primesc aproximativ 150.000 de bolivari în cash și încă alți 150.000 sub formă de bonuri de masă în fiecare lună. Deși pare foarte mult, oamenii nu îți pot asigura nici măcar strictul necesar cu acești bani. Doua sticle de apă și două pâini costă, conform localnicilor, mai mult de un sfert din salariul lunar. Salariile din acestă țară nu sunt suficiente pentru a acoperi totalul de produse pentru igiena zilnică, transportul public și hrană, ceea ce îi face pe oameni să se îndrepte spre black market.

Specialiștii sunt de părere că Nicolas Maduro vrea să elimine puterea Parlamentului, lucru posibil deoarece are o strânsă alianță cu armata. Această alianță îi menține statutul de președinte deși majoritatea oamenilor fac proteste pentru ca el să părăsească funcția.

Sute de oameni au părăsit Venezuela în căutarea unui trai mai bun.

Ieșirea oamenilor din țară este, pe de o parte, un avantaj, deoarece trebuie stabiliți în alte state din America de Sud și atfel unii din ei pot transfera fonduri familiilor care sunt încă în țară, lucru care stabilizează puțin economia.

Pe de altă parte, țările vecine care primesc acești migranți se destabilizează deoarece nu sunt obișnuite cu acest nivel mare de migrație în țara lor într-un timp atât de scurt. Spre exemplu, Columbia abia se stabilizează după războiul civil care a avut loc acolo. Migrația din Venezuela este cea mai mare care se întâmplă în emisfera vestică, chiar mai mare decât cea din Siria, având în vedere că în Venezuela nu este (încă) un război civil.

Tot ceea ce trebuie să știi despre protestele din SUA

Politică simplificată, Probleme sociale

  “Cu toții vărsăm același sânge”

Au trecut aproape 57 de ani de când Martin Luther King a condus marșul din Washington pentru justiție rasială. Unde este această justiție acum, pentru ce au luptat înaintașii noștri?

La 25 mai 2020, George Floyd, un bărbat negru în vârstă de 46 de ani, a fost ucis în Minneapolis, Minnesota, în timpul unei arestări, pentru că ar fi folosit o presupusă bancnotă contrafăcută. Derek Chauvin, un ofițer de poliție alb, a îngenuncheat pe gâtul lui Floyd timp de aproape nouă minute, în timp ce Floyd era încătușat și întins cu fața în jos, cerșindu-și viața și spunând în mod repetat „Nu pot respira”. Un al doilea și cel de-al treilea ofițer l-au reținut pe Floyd în timp ce un al patrulea a împiedicat martorii să intervină. Ofițerul a ignorat rugămințile martorilor oculari de a-și îndepărta genunchiul, lucru pe care nu l-a făcut până când medicii nu i-au ordonat.

După ce înregistrările realizate de martori și de camerele de securitate au devenit publice, toți cei patru ofițeri au fost concediați a doua zi. Două autopsii au declarat moartea lui Floyd prin omucidere. Inițial, Chauvin a fost acuzat de omor de gradul trei și omor de gradul doi; ceilalți trei ofițeri au fost acuzați că au fost complici și au comis crime de gradul doi. 

Un avocat al lui George Floyd a spus ca “o pandemie a rasismului” a cauzat moartea sa.

Two men on an asphalt surface, behind a black van on which the letters "EAPOLIS" is seen, with a license plate ending "ICE". One man has light skin, a blue shirt with identifying badges on his chest and shoulder, black pants and boots, and black sunglasses pushed to the top of his close-shorn head. He is kneeling with his left knee and upper shin resting on the neck of the other man, and his right knee out of sight behind the van. The other man is lying prone, with his left cheek pressed against the asphalt close to a painted line. He is dark-skinned, with similarly short hair, and is not wearing a shirt; His mouth is slightly open, his eyes are closed with his eyebrows raised, and his arms are down, not visible behind the van. The kneeling man has his left hand in a dark glove, with his right arm hidden behind the van, and is looking at the viewer with his eyebrows slightly lifted and mouth slightly open.
Uciderea lui George Floyd

De la moartea lui Floyd, au existat proteste în întreaga țară, în peste 100 de orașe, inclusiv Minneapolis, New York, Atlanta, Denver, Memphis, Phoenix, Ann Arbor, Los Angeles, dar și în altele. Unele dintre aceste proteste au durat zile întregi. Mai mulți membri ai Congresului au introdus o rezoluție pentru a condamna brutalitatea poliției, profilarea rasială și utilizarea excesivă a forței.

Protestele din toată lumea nu sunt împiedicate nici măcar de criza acestei pandemii.

Există un context și o istorie mai largă a bărbaților și băieților afro-americani care au fost uciși de mâna poliției, mulți dintre ei, precum George Floyd, nefiind înarmați. Începând din 2014, decese cu profil înalt îi includ pe Eric Garner (2014), Michael Brown (2014), Tamir Rice (2014), Laquan McDonald (2014), John Crawford (2014) Freddie Gray (2015), Walter Scott (2015), Alton Sterling (2016), Philando Castile (2016), Terence Crutcher (2016), Antwon Rose (2018) și alții. 

George Floyd nu a fost nici pe departe un caz individual, a fost însa cel mai mediatizat, ultimul om pe care societatea a mai putut să îl condamne, considerând ca pigmentul pielii sale e o infracțiune.

Femeile și fetele negre sunt, de asemenea, ținte ale violenței poliției, o realitate care a stârnit mișcarea „Spune-i numele” pentru a evidenția modul în care această violență trece adesea neobservată. Printre femeile care au murit în urma interacțiunilor cu politia se numără Sandra Bland (2015), Deborah Danner (2016), Atatiana Jefferson (2019) și Breonna Taylor (2020).

În ciuda înregistrărilor video a multor dintre aceste decese, este foarte rar ca polițiștii să fie arestați, cercetați sau condamnați pentru utilizarea excesivă a forței. Această lipsă de răspundere a dus la un strigăt public pentru justiție.

Black Lives Matter este o mișcare activistă care a început ca hashtag (#BlackLivesMatter) când, în iulie 2013, civilul alb George Zimmerman a fost achitat în moartea prin împușcare a lui Trayvon Martin, un adolescent afro-american înarmat, ucis în Florida. 

Mișcarea Black Lives Matter a devenit recunoscută și pusă în evidență după două decese de înaltă importanță, în 2014, a doi bărbați afro-americani neînarmați (Eric Garner în Staten Island, NY și Michael Brown din Ferguson, MO). Niciunul dintre polițiștii implicați în moartea lor nu a fost pus sub acuzare.

Rasismul sistemic, atunci cand ura atinge cel mai înalt nivel

Rasismul este definit ca: „marginalizarea și / sau opresiunea oamenilor de culoare, bazată pe o ierarhie rasială construită social, care privilegiează oamenii albi.” 

Rasismul apare în toate aspectele vieții și societății noastre: în comunicarea interpersonală, prin politici și practici discriminatorii, în limbaj părtinitor și în legile și instituțiile noastre (de exemplu, educație, mass-media, ocuparea forței de muncă, guvern și sistemul de justiție penală).

Mulți văd moartea lui Floyd ca un exemplu de rasism sistemic, referindu-se la modul în care rasa dezavantajează oamenii de culoare în sistemul de justiție penală. Bărbații afro-americani și latini sunt reprezentați în mod disproporționat in toate nivelurile sistemului de justiție penală, de la arest până la condamnarea la moarte. Mai mult, cercetările arată că populația afro-americanilor este de 2,5 ori mai probabil să fie ucisă de poliție decât oamenii albi, însa albii sunt mult mai numerosi în America, deci șansele unei persoane de culoare sa fie abuzată de poliție cresc vertiginos.

Atunci când ura și părtinirea cresc 

În aceeași zi în care George Floyd a fost ucis, un alt incident a avut loc în Central Park din New York. Christian Cooper, un bărbat afro-american, observa păsările atunci când a întâlnit un câine dezlănțuit. El i-a cerut proprietarului câinelui, Amy Cooper, o femeie albă, să pună câinele in lesă, așa cum impun regulile parcului. Când nu a făcut-o, el a început să o filmeze. În răspuns, Amy Cooper a spus că va apela la poliție, precizând ca „le voi spune că există un bărbat afro-american care mi-a amenințat viața”, în timp ce scotea telefonul mobil pentru a suna la 911.

În timp ce aceste două evenimente par să nu aibă legătură, ambele demonstrează un concept foarte important: atunci când sunt lăsate necontrolate, ura și părtinirea pot escalada și pot duce la rezultate grave.

Piramida Urii ilustrează modul în care nivelurile de atitudini și comportamente părtinitoare cresc în complexitate de jos în sus. Ca și o piramidă, nivelurile superioare sunt susținute de nivelele inferioare și devine din ce în ce mai dificil de contestat și de demontat pe măsură ce comportamentele escaladează. 

Partinirea la fiecare nivel are un impact negativ asupra indivizilor, instituțiilor și societății. Când aceasta nu este verificată, ea se „normalizează” și contribuie la un model de acceptare a discriminării, a urii și a nedreptății în societate.

Furia lui Amy Cooper a determinat-o să-l amenințe pe Christian Cooper cu părtinirea pe care a presupus-o că ar avea-o poliția, atunci când a descris bărbatul care o amenința drept afro-american. Aceasta este o situație care ar fi putut escalada cu ușurință dacă poliția ar fi ajuns la fața locului și s-ar fi angajat într-o confruntare, sau altceva mai rău, cu Christian Cooper. 

In cele 3 saptamani care au trecut de la moartea lui George Floyd, s-au spus multe adevaruri ascunse si despre provocarile oamenilor din rasa neagra care sunt cetateni americani.

In 2016, avutia unei familii obisnuite de albi era de 7 ori mai mare decat a unei familii de negri. Aceasta diferenta era mai mare in 2016 decat in 1983, atunci cand date de acest fel au fost pentru prima oara colectate.

Cercetatorii de la Institutul Brooklin spun ca: “Aceasta diferenta de venituri reflecta o societate care nu are si nu isi permite egalitate in oportunitati pentru toti cetatenii sai.”

Ce putem face ?

Multi spun ca un singur om nu poate impiedica un fenomen atat de larg raspandit, insa un singur om a fost capabil si de moartea lui George Floyd. Noi putem aduce un impact acolo unde nu ne-am putea astepta, daca nu pastram tacerea. 

Trebuie sa vorbim cu prietenii nostri, cu familia noastra, cu oamenii de langa noi care au inca ură în ei. Nu ne naștem cu această ură, copiii nu se vor discrimina niciodată rasial. Ea este inoculată de societate, și tot societatea o poate eradica. Trebuie sa avem aceste discutii inconfortabile, să încercăm sa schimbăm moduri de gandire bine înrădăcinate, sa raportăm un incident atunci când suntem martori, sa ne folosim privilegiul inspre binele celor care nu îl au.