Epidemiile în istorie – Cum ne schimbă traiectoria vieții?

Întrebări ale politicii contemporane, Probleme sociale

Text – Alexandra Dicu

Grafică – Maria Cristea

Trăim în mileniul al treilea,viețile noastre își continuă cursul pe care îl au,chiar dacă ne confruntăm cu probleme la care luam pentru prima dată parte în viețile noastre, dar acestea nu reprezintă ceva nou sub soare pentru istorie.De-a lungul timpului, omenirea s-a confruntat cu 3 mari probleme: foametea, războiul și molimele.

Ne trezim dimineața, ne întindem și ne întrebăm : ”Ce îmi va aduce ziua de astăzi?”.  În Roma Antică sau Egiptul Antic, omenirea avea aceleași 3 mari probleme. Dar vremurile s-au schimbat.  Desigur, încă ne confruntăm în diferite părți ale lumii cu ele, dar acum avem șansa la o viață mai liniștită, în cazul în care avem și norocul să trăim în niște zone privilegiate. În ultimele câteva decenii au reușit să fie ținute în frâu aceste probleme, comparativ cu secole în urmă. Desigur, problemele acestea nu sunt rezolvate total , nici măcar pe aproape, dar ”au fost transformate din forțe incomprehensibile și incontrolabile ale naturii în provocări care pot fi gestionate” -Yuval Noah Harari.

Omenirea îmbrățișează cu ardoare credința. Generație după generație, oamenii s-au rugat la zei, îngeri, sfinți , dar foametea, războiul și epidemiile tot au apărut și au cauzat moarte si teroare. Oare zeii să îi fi abandonat pe oameni , oare credința lor nu era destul de puternică sau încă nu evoluase știința destul pentru a afla care sunt cauzele, pentru a stopa și a combate ?

Un aspect esențial al raportului dintre om și mediu privește rolul factorilor microbieni și al epidemiilor în istorie.Este o problemă complexă,de ordin biologic,dar și social în același timp. Nu încape îndoială că acțiunea microbiană și evoluția epidemiilor sunt strâns legate de particularitățile fiecărei epoci și civilizații, de întreaga evoluție socială și științifică. Astfel, se poate observa fără doar și poate, că odata cu progresul științific, speranța de viață a omului a crescut. În ultima sută de ani, progresele tehnologice, economice și politice au creat o plasă de siguranță din ce în ce mai rezistentă pentru omenire.

Molimele și bolile infecțioase reprezentau pentru oamenii din Antichitate o mare problemă. „Orațele în continuă agitație, conectate între ele de un flux necontenit de negustori, funcționari, pelerini, au fost deopotrivă leagănul civilizației umane și focarul ideal pentru agenții patogeni”, precum spune Yuval Noah Harari. Oamenii erau pe deplin conștienți că s-ar putea îmbolnăvi și muri în orice moment, o epidemie s-ar putea declanța oricând iar vietile lor ar lua sfârșit.

Dezastrul s-a produs de câteva ori pe scară largă în cursul istoriei, atunci când civilizații venite din Europa luau contact cu civilizații diferite, care erau relativ izolate și care nu aveau un sistem imunitar la fel de bine dezvoltat ca al acestora. Astfel, se ajungea în situația ca populații neimunizate, care nu cunoscuseră niciodată o anumită boală, să intre în chip brutal sub stăpânirea ei, fără ca organismul să aibe vreo cale de scăpare. Acest fenomen al epidemiilor pricinuite de contactul între populații diferite este cunoscut de multă vreme. Darwin nota următoarele cu privire la declinul demografic al unor populații din diferite părți ale lumii: „Oriunde pătrunde europeanul, moartea pare a urmări pe baștinași”.

Mână în mână cu epidemiile a mers foametea,care slăbea astfel organismul, iar în momentul în care o epidemie se declanșa era clar că organismul nu va avea forța necesară în a se apăra și a ieși victorios din această lupta crâncenă. Dintre factorii naturali este pusă în cauză și clima,cu variațiile sale, care pot influența răspândirea epidemiilor fie direct, fie, mai ales, prin intermediul rolului lor economic: foametea,explicabilă adesea prin dereglări climatice.

Epidemiile nu au acționat singure, ele reprezintă doar o verigă dintr-un lanț mult mai complicat. Foametea, războaiele, dereglările climatice, ca și alte carențe ale mecanismului ecologic, social sau economic au mers împreună și, chiar dacă în cele din urmă epidemiile sunt cele care au secerat cele mai multe vieți omenești, o privire de ansamblu nu le poate detașa de întregul context al realității sociale și naturale.

Prima pandemie cunoscută este cea de ciumă, boală care își are originile în platourile Asiei Centrale, boală care atinge bazinul mediteranean în anii 541-542. Cunoscută și sub numele de ”ciuma lui Iustinian”, răspândirea acesteia a fost favorizată de comerțul activ din Mediterană, ciuma bântuind până în anul 767.

Una dintre cele mai cunoscute epidemii este „Moartea Neagră”, declanșată în anii 1330, în Asia. A început când o bacterie, găzduita de purici, a început să infecteze oamenii pișcați de aceștia. S-a răspândit rapid cu o armată numeroasă formată din șoareci și șobolani, ciuma ajungând în mai puțin de 20 de ani pe țărmurile Oceanului Atlantic. Au murit între 75 de milioane si 200 de milioane de oameni, mai bine de un sfert din populația Eurasiei. Moartea Neagră nu a fost un eveniment singular și nici cea mai cumplită molimă din istorie, pentru că ceea avea a urma , avea să schimbe din nou viețile oamenilor și să le aducă un zbucium permanent în suflete.

În  anul 1520, printre trilioanele de celule ale sclavului Francisco de Eguia, se afla o bombă cu ceas, care abia aștepta a fi detonată. La 5 martie 1520,o flotă de 900 de soldați spanioli a pornit de pe insula Cuba către Mexic. Ajunși pe terioriulMexicului,bomba periculoasă pe care o avea Francisco in organism a fost declanșată,virusul începând a se mutiplica în corpul său, fiind vizibil  nivelul pielii. A fost îngrijit de o familie amerindiana din orașul Cempoallan. A infectat membrii familiei, care și-au infectat vecinii. De aici era deja clar în ce sens o va lua această viitoare epidemie pe tot cuprinsul Mexicului și mai departe. În martie 1520 sosise flota spaniola, în Mexic traiau 22 de milioane de oameni, în septembrie mai erau în viață 14 milioane. Variola a fost doar prma lovitură, băștinașii au fost ”îmbogățiți ”mereu de către flotele europene cu noi boli, care le-au determinat sfărșitul prematur. Nimic în viața aceasta nu vine singur, vine mereu însoțit, exact așa a fost și pentru mexicani . A pornit cu variola, s-au adăugat valuri mortale de gripă, pojar și alte boli infecțioase, astfel, în anul 1580, populația scăzuse la mai puțin de 2 milioane de locuitori.

Primii agenți patogeni ai gripei, tuberculozei și sifilisului au fost introduși de căpitanul James Cook, în 1778, în Hawaii. La început, insulele hawaiiene aveau o populație de jumătate de milion de locuitori. Până în 1853, în Hawaii mai erau 70 000 de supraviețuitori.

Un alt val important al epidemiilor este în 1918, în timpul Primului Război Mondial, când soldații din tranșeele din nordul Franței au început să moară cu miile din cauza a ceea ce a fost botezat ca ”gripa spaniolă”. În mai puțin de jumătate de an, aproximativ jumătate de miliard din populația globului a fost infectată (pe atunci populația era de 1,5 miliarde de locuitori). În mai puțin de un an, pandemia a ucis între 50 și 100 de milioane de oameni.

Lumea s-a confruntat întotdeauna cu epidemii,dar de diferite forme. Uneori vin în valuri mai mici, alteori în valuri mai mari.Uneori omoară milioane de oameni, alteori zeci sau sute de milioane.

Odată cu evoluția pe care a cunsoscut-o lumea, cu precădere în ultimul secol, omenirea a devenit și mai vulnerabilă în fața epidemiilor, ca urmare a creșterii populației și, pe scurt, a globalizării. Dar medicina secolului XX, și mai ales a secolului XXI a evoluat, astfel ele reprezintă o așa-zisă ”portiță de scăpare”. Grație acestor evoluții din cadrul medicinei avem vaccinuri, antibiotice.  Incidența, cât și impactul epidemiilor au scăzut drastic în ultimele decenii. Dar nu se știe niciodată când o epidemie poate să bată la ușa întregii umanități și să schimbe direcția vieții oamenilor, exact așa cum s-a înâmplat în noiembrie –decembrie 2019.

Odata la câțiva ani, ne alarmăm din pricina izbucnirii unei potențiale molime noi, precum gripa aviară din 2005 și Ebola din 2014. Epidemia de Ebola din Africa de Vest a părut la început că va scăpa de sub control, iar pe 26 octombrie 2014 OMS a descriis-o ca fiind ”cea mai gravă urgență de sănătate publică din epoca modernă. Cu toate acestea, până la începutul lui 2015 epidemia fusese ținută în frâu,iar în 2016 OMS a declarat că luase sfârșit. De orice fel ar fi epidemiile ,de lungă sau scurtă durată, acestea tot provoacă daune economice însemnate și, mai ales, anxietate în rândul oamenilor.

Nimeni nu poate garanta că epidemiile nu se vor întoarce, deoarece tocmai ce ne confruntăm cu una.Viețile ne-au fost schimbate, am avut sentimentul că bâjbâim prin lume și că ne căutăm locul, pentru că lumea pe care o știam s-a schimbat, iar uneori poate părea că s-a schimbat aproape peste noapte. Nu putem compara numărul deceselor de acum cu cele produse de Moartea Neagră, dar în comparație cu epidemiile precedente, acum omenirea nu se confruntă cu un virus atât de agresiv, probabil și datorită evoluției la care am luat parte.

Există o istorie ciclică a epidemiilor, ”cu apariția, amplificarea și dispariția unei boli, uneori cu revenirea ei, cu înlocuirea unor valuri epidemice cu altele”, precum spune Lucian Boia. Societatea reacționează prin metode specifice, prin felul în care societatea receptează agenții microbieni, prin capacitatea de a-și organiza apărarea.

Nu există nicio cale de a izola o secțiune a realității pentru a o transforma într-un loc veșnic sigur și previzibil. Indiferent de grija noastră, parte din lucrurile excluse vor reveni mereu înapoi, sub diferite forme. Dar chiar de ar fi posibil să elimini premanent orice amenințare, orice pericol, orice provocare – toate aceste lucruri a însemna să faci loc unui alt pericol: „acela al infantilizării umane permanente și al inutilității umane”.(Jordan B. Peterson)

Chiar dacă medicina a evoluat considerabil, globalizarea contribuie și ea la o răspandire mult mai puternică a epidemiilor, ca urmare a raporturilor tot mai strânse dintre zonele  lumii. Omul a contribuit astfel la modificarea datelor naturale, dar nu le-a putut anihila, factorul microbian rămânând in permanență un element fundamental al mediului și al istoriei.

Tot ceea trebuie să știi despre războiul din Nagorno-Karabah

Politică simplificată, Probleme sociale

Armenia și Azerbaidjan, două state din zona caucaziană, detașate de contemporaneitatea progresivă și adesea respinse pe baza coruptibilității, sunt în centrul atenției politice. În acest sens, conflictul dintre cele două state, deși reprezintă consecințele unor ostilități antice, bazate pe recunoașterea unui simplu teritoriu, a devenit un adevărat ring de luptă ale superputerilor lumii, dominând știrile internaționale prin acuzații și amenințări.

Oricât de complicat a devenit acest conflict în momentul de față, la baza acestuia stă o problemă relativ simplă; teritoriul Nagorno-Karabah. Teritoriul, situat în Caucazul de Sud, este recunoscut de către comunitatea internațională ca aparținând statului Azerbaidjan. Totuși, populația sa este formată, în proporție de aproximativ 95%, din armeni ortodocși, astfel inițiându-se numeroase mișcări separatiste susținute de guvernul Armeniei.

În timp ce Armenia susținea mișcările separatiste, considerându-le un aspect vital al suveranității lor, Azerbaidjan făcea tot posibilul pentru a le imita puterea. Desigur, regiunea dispune de resurse naturale limitate, iar poziția sa geostrategică nu este de o importanță sporită, totuși, teritoriul a reprezentat și reprezintă cauza a zeci de mii de decese.

De-a lungul războiului dintre anii 1988 și 1994 și în prezent, s-au comis masacre de către ambele părți, deși Organizația Națiunilor Unite a încercat să intervină de numeroase ori. Fără îndoială, analizarea problemei prin obiectivitate și imparțialitate reprezintă o provocare, ambele state modificând, adesea, istoria în favoarea lor. Totuși, interesant este că rădăcinile acestui conflict au fost modelate, surprinzător, de nimeni altcineva decât conducătorul politic sovietic, Iosif Vissarionovici Stalin.

La începutul aniilor 90′, s-a decis ca regiunea Nagorno-Karabah să aparțină  Republicii Sovietice Socialiste Armenia, dar Comisarul Naționalităților URSS, Iosif Stalin, a inversat decizia, oferind terioriul Republicii Sovietice Socialiste Azerbaidjan. Desigur, armenii au protestat împotriva deciziei, dar intoleranța sovietică generală față de naționalism a stimulat ignorarea acestora. În prezent, prim-ministrul Armeniei, Nikol Pashinyan, susține că această decizie, desigur nedreaptă, a fost luată în favoarea Președintelui Atatürk, deși putem remarca o lipsă a doveziilor în acest sens.

În consecință, de-a lungul anilor, sentimentul anti-armean s-a amplificat, atingând cote inimaginabile. Potrivit Comisiei Europene împotriva Rasismului și Intoleranței, armenii reprezintă grupul cel mai vulnerabil din Azerbaidjan, din punct de vedere al discriminării rasiale. Din păcate, acest sentiment a fost, de multe ori, stimulat și încurajat de politicienii celor două țări caucaziene. Ca exemplu notabil, fostul primar din Baku, Hajibala Abutalybov, a declarat în anul 2005: “Scopul nostru este eliminarea completă a armenilor”. Mai mult decât atât, actualul Președinte, Ilham Aliyev, a declarat de nenumărate ori: “Armenia este o țară nevaloroasă”. În acest sens, nu este de mirare că, de-a lungul anilor, teritoriul Nagorno-Karabah a devenit incredibil de militarizat, reprezentând una dintre cele mai periculoase granițe ale lumii.

Ostilitățile au părut nerezolvabile și, implicit, inevitabile. În consecință, mediatizarea acestora la nivel internațional a fost limitată. La începutul acestui an, în luna februarie, premierul Armeniei și președintele Azerbaidjanului au participat chiar și la o dezbatere publică și diplomatică, pe tema teritoriului disputat, la Conferința de securitate din München. Cu toate acestea, primul atac a fost lansat în luna iulie, războiul propriu-zis izbucnind la sfârșitul lunii septembrie.

Reprezentanții Armeniei susțin în mod convingător că Azerbaidjan a susținut primul atac, dar reprezentanții Azerbaidjanului susțin că au acționat în autoapărare, deslușirea adevărului constituind o dificultate însemnată. Totuși, putem spune că Azerbaijdan a atacat Stepanakert, unul dintre cele mai mari orașe din regiunea Nagorno-Karabah, stârnind un număr colosal de tineri armeni ce au acționat în numele patriotismului. Totodată, indiferent de desfășurarea primului atac, comparația dintre cele două armate reprezintă poate una dintre cele mai interesante aspecte ce demonstrează inechitabilitatea acestui război. În primul rând, în timp ce Azerbaidjan alocă suma de aproape 3 miliarde de dolari în scopuri de apărare, bugetul Armeniei este unul modest, reprezentând doar 500 de milioane de dolari. În acest sens, Azerbaidjan investește pentru o armată performantă, ce evidențiază vulnerabilitatea Armeniei.

În al doilea rând, ceea ce fac aceste lupte diferite de toate celelalte din istoria popoarelor din Caucaz reprezintă implicarea semnificativă a altor puteri. Pe de-o parte, Turcia susține, în mod public, Azerbaidjan. În acest sens, Președintele Erdogan a descris relația dintre cele două state ca fiind strânsă, spunând adesea: “o singură națiune, două state”. Mai mult decât atât, în afară de cultură, asemănări lingvistice și religie, relația celor două state poate fi definită și prin dependența Turciei față de petrol și gaze. De-a lungul anilor, Turcia s-a bazat tot mai mult pe azeri, gazele naturale facilitând aproape 90% din exporturile statului. Așadar, putem înțelege cu ușurință de ce instabilitatea regiunii reprezintă o problemă pentru statul turc.

Deși nu putem știi cu certitudine cât de implicată este Turcia, este important să luăm în considerare declarațiile Armeniei. Prim-ministrul Payshinyan a numit acțiunile lui Erdogan “echivalente unui atac terorist”, în timp ce Ministerul armean al apărării a oferit argumente convingătoare în acest sens. Mai mult decât atât, acest conflict a atras atenția președintelui Siriei. În luna august, Bashar al-Assad a acuzat președintele Turciei că a declanșat acest război, trimițând soldați în regiune și respingând eforturile internaționale de a sfârși ostilități regretabile.     Desigur, oficialii turci au negat acuzațiile. Totuși, o analiză însemnată a acestor acuzații trebuie să menționeze că Turcia nu recunoaște, nici în prezent, genocidul armean, refuzând în general asumarea unei responsabilități semnificative.

Pe de altă parte, la începutul acestui conflict, Armenia aștepta ajutorul Rusiei, ambele state fiind membre ale Organizației Tratatului de Securitate Colectivă, ce percepe agresiunea împotriva unui semnatar ca fiind agresiune împotriva tuturor. Așadar, la începutul lunii noiembrie, Armenia a solicitat președintelui Vladimir Putin, pentru prima oară în ultimii douăzeci de ani, o discuție urgentă pentru a determina natura și cantitatea de ajutor pe care Federația Rusă l-ar fi putut oferi. Bineînțeles, Rusia a declarat disponibilitatea asistenței, dar doar dacă conflictul din Nagorno-Karabah s-ar fi extins pe teritoriul Armeniei, dovedindu-se, din multe puncte de vedere, ineficient.

Cu toate acestea, Rusia a ales să intervină, recent, într-un mod semnificativ, intermediind chiar săptămâna aceasta un acord de încetare a conflictului din Nagorno-Karabah, pacea urmând să fie menținută de 2.000 de soldați ruși. Semnarea acestui acord pare să fi încetat conflictul, momentan, dar lipsa unui compromis echitabil a declanșat proteste violente, ale căror urmări vor influența profund viitorul Armeniei.

Acordul, ce prevede încetarea tuturor acțiunilor militare din regiune, declară că regiunea aparține statului Azerbaidjan, impulsionând o adevărată victorie pentru poporul azer, dar o înfrângere tragică pentru poporul armean. Din numeroase puncte de vedere, toate statele implicate beneficiază de urmările acestui armistițiu, cu excepția Armeniei, ce este mai vulnerabilă ca niciodată. Astfel de conflicte și astfel de urmări demonstrează ineficiența Organizației Națiunilor Unite în prevenirea și gestionarea conflictelor, superputerile lumii, motivate de beneficii economice, având ultimul cuvânt de spus cu privire la suveranitatea statelor subdezvoltate.  

Uniunea Europeană și incendiul din tabăra Moria

Politica Uniunii Europene, Politică simplificată, Probleme sociale

Tema identității naționale și a globalizării reprezintă un subiect controversat, una dintre problemele ce stau în fața solidarității și un aspect ce testează autenticitatea nu doar a valorilor Uniunii Europene, dar și a eficienței legii. În ciuda numeroaselor tratate, convenții și acorduri, Uniunea Europeană se confruntă din nou cu o criză a refugiaților, iar, din nefericire, mulți se îndoiesc că aceasta va fi ultima.

Legea Uniunii Europene impune refugiaților solicitarea azilului în prima țară în care ajung; aceasta a amplificat problema nedistriburii, mărind responsabilitatea țărilor din sudul Europei, precum Italia, Spania și Grecia. În ciuda ascensiunii politicienilor naționaliști, inițiative de a redistribui refugiații au existat. Cu toate acestea, intervențiile “celor patru cumpătați” și a țărilor din “estul conservator” au reprezentat motivele ce au sprijint neconcretizarea acestora.

Deși problema refugiaților în Uniunea Europeană pare a fi, mai degrabă, o problemă a anului 2015, consecințele unor hotărâri ineficiente s-au dovedit, recent, a fi inevitabile.

Tabăra de refugiați Moria

Încă din timpul “primăverii arabe”, Grecia a reprezentat principala intrare în Europa pentru migranți și refugiați, mulți dintre aceștia evadând războiul din Siria sau sărăcia extremă din Africa subsahariană și din Asia de Sud.

Sub aceste circumstanțe, în anul 2012 s-a construit tabăra de refugiați Moria, pe insula elenă Lesbos. Deși capacitatea inițială era de 750, aceasta a fost extinsă în anul 2015 pentru a găzdui un număr de 3.000 de oameni, devenind, așadar, cea mai mare tabără de refugiați din Europa. De-a lungul anilor, numărul refugiaților din centrul Moria a depășit 20.000, iar organizații non-guvernamentale din întreaga lume au încercat să intervină pentru a atrage atenția asupra condițiilor inumane din Moria și a sentimentului de xenofobie în creștere din Lesbos.

Centrul Moria

Centrul Moria a reprezentat dintotdeauna un loc periculos, dar situația s-a agravat odată cu răspândirea virusului COVID-19. Majoritatea celor găzduiți neputând să-și asigure nevoile de bază, accesul la produse de igienă a fost limitat, așadar, situația nu a putut fi controlată, iar guvernul a impus carantină.

Deoarece au izbucnit proteste spontane, în rândul locuitorilor insulei Lesbos, în luna februarie guvernul Greciei a început construcția a cinci noi centre de refugiați, dar acest lucru nu a făcut decăt să agraveze nemulțumirea localnicilor. Sub sloganul “Ne vrem insulele înapoi, ne vrem viețile înapoi”, sute de oameni au ieșit în stradă pentru a bloca accesul constructorilor, iar, nu după mult timp, manifestările au devenit violente. Locuitorii au solicitat îndepărtarea imediată a refugiaților, amplificând sentimentele anti-imigrație ce domina insula Lebos.

În timp ce rata criminalității creștea, iar pandemia punea în pericol viața tuturor, pe 9 septembrie a izbucnit un incendiu ce a evacuat 13.000 de refugiați. Deși incendiul principal a fost adus sub control de pompierii eleni, tabăra a fost devastată, iar numeroasele documente ale refugiaților ce solicitau azil au fost distruse.

Deși nu putem știi cu siguranță cum au început incendiile (ministrul Greciei a spus că focurile au fost începute de către refugiați, dar nu a elaborat), cert este că acestea au jucat un rol important în atragerea atenției internaționale. Fără îndoială, incendiul din tabăra Moria nu ar fi trebuit declanșat, doarece tabăra Moria nu ar fi trebuit să existe, cel puțin nu în condițiile descrise și nu sub legea Uniunii Europene. Flăcările din Lesbos au reprezentat, pur și simplu, consecințele unui plan ineficient, ce nu a fost elaborat pe termen lung.  

Erdogan și Europa

Reacția Europei la criza anului 2015 a reprezentat elaborarea acordului UE-Turcia, semnat în anul 2016. Potrivit acordului, Uniunea Europeană a plătit Turciei șase miliarde de euro pentru întreținerea refugiaților de pe teritoriul său. În alte cuvinte, acordul închieat la Bruxelles oferă Turciei o sumă considerabilă pentru a împiedica refugiații să ajungă pe teritoriile Europei, în ciuda faptului că Turcia este implicată în războiul ce a pus în pericol viața refugiaților.

Acordul UE-Turcia este criticabil, din diverse motive.

În primul rând, existența acordului sacrifică principii umaniste pentru a proteja valori xenofobe și ultra-naționaliste. Acționând împotriva solidarității și a cooperării, acordul nu poate reprezenta valorile originare ce au pus bazele clădirii Uniunii. Mai mult decât atât, acordul sugerează că Europa nu găsește modalități de a limita puterea extremismului de dreapta, așadar, îl va proteja.

În al doilea rând, acest acord nu a luat în considerare regimul autoritar și non-democratic ce caracterizează Turcia din ziua de astăzi, condusă de Recep Tayyip Erdoğan. Diminuând responsabilitățile liderilor europeni, acordul oferă președintelui Turciei posibilitatea de extorcare. Chiar dacă acordul a stabilizat situația pentru început, instabilitatea situației politice din Turcia a făcut ca rezultatul nefavorabil să fie inevitabil. Președintele Erdoğan a anunțat, de numeroase ori, că nu va mai putea respecta înțelegerea făcută la Bruxelles, iar, cel mai recent, a amenințat că va anula acordul, cu scopul de a pune presiune pe Uniunea Europeană, care refuză să sprijine Turcia în războiul cu Siria.

Așadar, dezastrul din tabăra Moria a reprezentat consecința directă a planurilor ineficiente elaborate de către Uniunea Europeană. Micșorându-și responsabilitățile legale și diminuând importanța responsabilității morale, strategiile pe termen scurt ale Uniunii Europene nu au rezolvat problemele cu care ne confruntam în anul 2015, ci le-a multiplicat, punând în pericol integritatea ce ar fi trebuit să ne definească.

Cum este distrusă Brazilia, chiar acum?

Întrebări ale politicii contemporane, Probleme sociale

Probabil ați auzit despre toate atrocitățile care se întâmplă în Brazilia, nu?

Știm că Pădurea Amazoniană, un ecosistem de care o lume întreagă are nevoie pentru supraviețuirea sa, arde; știm că orașele Braziliei au cele mai mari rate ale  criminalității din lume și știm că a devenit una dintre cele mai afectate  țări în ceea ce privește cazurile de coronavirus, dar cine este responsabil?

Brazilia este una dintre cele mai influente țări ale lumii. Nu doar prin importanța acesteia la nivelul Americii latine, dar și prin faptul că deține controlul asupra 1/5 din oxigenul pe care îl respirăm, bunăstarea țării ar trebui să ne preocupe pe toți. Cu toate acestea, din păcate, prosperitatea Braziliei este sufocată de Președintele Jair Bolsonaro.

Provocările democrației și ordinii civice din Brazilia, a cincea cea mai populată țară din lume, au crescut semnificativ în ultimele două luni.

Președintele Braziliei, Jair Bolsonaro, a fost adesea descris ca fiind un “Trump latin”, iar această descriere poate fi ușor justificată. Cei doi lideri sunt naționaliști ce își declară, adesea, dragostea atât pentru Dumnezeu, cât și pentru arme și conservatorism. Mai mult decât atât, ambii lideri prezintă o pasiune pentru Twitter, aplicație prin intermediul căreia fac observații subtile și retorice.

Jair Bolsonaro- un Trump brazilian?

Dar cine este Bolsonaro, Președintele ce refuză să ia în considerare atât criza epidemiologică, cât și criza climatică?

Un alt lider de dreapta…

În 2018, Jair Bolsonaro, un politician de extremă-dreaptă și un fost membru al congresului, cunoscut pentru retorică ultraconservatoare și profund ofensivă, a fost ales președinte.

Dictatura Braziliei a căzut în 1985, însă, Bolsonaro pare să regrete evenimentele istorice. Afirmându-și public admirația pentru trecutul dictator brazilian, Bolsonaro își dorește un regim autoritar puternic și o armată și mai puternică.

Reprezentând o țară ce își împarte granițele cu cele mai mari țări producătoare de droguri din lume, o mare parte a problemelor naționale au fost declanșate din cauza acestor rivalități. Cu toate că susține un guvern autoritar, acțiunile lui Bolsonaro au rezultat în nepregătirea, de multe ori chiar și neplătirea, poliției ce nu mai poate face față violenței. De când a fost ales președinte, accesibilitatea armelor este în creștere.

“Ce vă interesează de pădurea amazoniană? Este a Braziliei.

Majoritatea brazilienilor consideră că focul din 2019 nu a reprezentat un simplu accident; ei cred că au fost declanșate de agricultorii care s-au simțit încurajați de președintele ce sprijină defrișarea în scop economic.

Cu doar câteva luni în urmă, pădurea amazoniană se afla în pragul distrugerii, deoarece regimul autoritar descoperise un potențial profit. Aceasta prezintă numeroase resurse naturale , dar majoritatea sunt inaccesibile, motiv pentru care Bolsonaro a oferit terenuri gratuite și i-a plătit pe brazilieni să se stabilească mai adânc în pădure.

Populația indigenă- pădurea amazoniană

Incendiile reprezintă o modalitate obișnuită de a curăța terenurile, iar, în august 2019, peste 30.000 de incendii au devastat pădurea amazoniană.

Trebuie menționat faptul că, în ultimii cincizeci de ani, 17% din pădure a fost defrișată. Un raport din 2018 avertizează că, dacă cifra se apropie de 25, se va prăbuși, eliberând o cantitate imensă de dioxid de carbon în atmosferă, încălzind și mai mult planeta.

De asemenea, Bolsonaro a micșorat bugetul de finanțare a numeroase rezerve indigene situate în interiorul pădurii tropicale. Aproape un milion de indigeni sunt în pericol, deoarece politicienii pun creșterea economică înaintea mediului înconjurător.

Deoarece pădurea amazoniană nu reprezintă doar o problemă națională, G7 a oferit un ajutor de 22 de milioane de dolari pentru combaterea incendiilor din amazon, ajutor care, din păcate, nu a fost acceptat. Bolsonaro și-a pus mândria în fața țării sale, respingând ajutorul G7, pentru că Președintele Macron “l-a acuzat de minciună”.

Bolsonaro a răspuns tuturor comentariilor internaționale, ce și-au exprimat neliniștea față de ceea ce se întâmpla în Brazilia, prin a spune: “Pădurea amazoniană este a Braziliei, nu a lumii.”

“Brazilienii au imunitate la coronavirus-”

Ca mulți alți lideri conservatori, Bolsonaro nu admite gravitatea pandemiei, chiar dacă 1,6 de milioane de brazilieni au fost infectați.

Controversatul președinte a afirmat, în martie, că brazilienii au imunitate naturală la coronavirus, de aceea măștile nu erau necesare, dar, la doar o lună după acest comentariu detașat, Brazilia a devenit una dintre cele mai afectate țări.

Încă de la începutul pandemiei, Bolsonaro a promovat neîntreruperea activităților economice. În primele săptămâni, un ministru al sănătății a demisionat, iar altul a fost concediat, ca răspuns la nefavorabila gestionare a situației. Pe fondul acestui haos, testarea în masă nu a decolat niciodată.

De asemenea, la începutul lunii iunie, guvernul lui Bolsonaro a încetat să mai publice totalul său zilnic de cazuri și decese, argumentând că cifrele pe care le-a eliberat erau inexacte, deoarece erau prea mari.

Bolsonaro a apărut adesea în public, strângând mâna susţinătorilor, de multe ori fără să poarte masca. A spus, adesea, că trecutul său de atlet îl va proteja de virus, şi chiar dacă ar fi să se infecteze va fi ca o gripă uşoară.

În mod ironic, Bolsonaro a fost infectat cu coronavirus acum câteva săptămâni…

Atunci, cum a câștigat?

Cu toate că Bolsonaro și Berdimuhamedow au răspuns în același mod neglijent pandemiei, Brazilia se deosebește de Turkmenistan prin faptul că este o democrație.

Înțelegând atitudinea lui Bolsonaro nu doar față de pandemie, dar și față de mediul înconjurător, multiculturalism și societate, ați crede că oamenii nu l-ar putea susține, nu-i așa?

Dar, deși mulți sunt revoltați de comentariile sale rasiste, sexiste și homofobe, conservatorismul său a reușit să atragă o mare parte a brazilienilor ce proritizează tradiția, religia și cultura.

Așadar, ca și câștigul lui Trump, susținerea lui Bolsonaro va rămâne, cel puțin pentru noi, o mare enigmă…

Ce se întâmplă în Venezuela?

Întrebări pentru secolul XXI, Probleme sociale

Știați că Venezuela a fost, cândva, cel mai bogat stat din America latină?

Acum nu foarte mult timp, politica democratică a statului era lăudată în toată lumea, Venezuela fiind cunoscută nu doar pentru rezervele de petrol și buna administrare politică, dar și pentru orașele cu grad ridicat al calității vieții.

Dar, în prezent, ceva atât de simplu precum cumpărarea hârtiei igienice din magazine a devenit aproape imposibil pentru mai mult de jumătate din populația Venezuelei, care trăiește în sărăcie extremă.

Cum a reușit guvernul să aducă țara în acest punct și să îi distrugă economia într-un timp atât de scurt?

Toate dezastrele din această țară au apărut deoarece rata inflației a scăpat de sub control.

Dacă rata de inflație a României, care crește între 1,5%  și 3.8% de la an la an, vi se pare una mare, aflați că Venezuela suferă o hiperinflație, ceea ce înseamnă că procentul de creștere al prețurilor este de aproximativ 50% lunar! Au existat situații când prețul bunurilor se dubla la fiecare 26 de zile.

Venezuela – cea mai mare rată a inflației din lume

Ce a adus statul în acest punct al hiperinflației?

1.Cheltuielile guvernului

Perioada de prosperitate sub președintele Hugo Chávez  (1999-2013)

Administrația condusă de președintele Chávez a implementat programe precum The Bolivarian Mission, care erau menite să îmbunătățească condițiile de trai ale săracilor prin reformarea modului de folosire a pământului.

Efectele strategiilor adoptate de Chávez: 

 Anul 1999Anul 2011
Rata persoanelor șomere14.5%7.8%
Rata sărăciei50%31.9%
Rata sărăciei extreme19.9%8.6%

Deși totul părea că se îndreaptă spre direcția cea bună, lucrurile au luat o întorsătură…

Administrația Chávez  nu a mai păstrat bani pentru eventualele crize economice viitoare.

Banii pe care Chávez  îi folosea pentru a crea și pentru a face se funcționeze aceste programe pentru a ajuta oamenii erau împrumutați de la multe alte state. Țara a cheltuit mai mult decât îți putea permite, acest lucru afectând economia. În anul 2013 datoriile Venezuelei depășeau 100 de miliarde de dolari. Deși se spune că președintele știa despre dificultățile care urmau să apară în urma acțiunilor sale, acesta a continuat deoarece dorea să își mențină popularitatea și succesul printre locuitorii statului și nu se gândea la consecinșele extrem de grave.

După moartea lui Chávez programele sale nu au mai funcționat, iar începând cu anul 2014, statul a colapsat, produsul intern brut a scăzut foarte mult, ceea ce a adus foametea a peste 32 de milioane de persoane și o decădere a sistemului sanitar.

PIB (miliarde) per capita

2. Scăderea prețurilor petrolului

Economia statului se bazează pe vinderea și prelucrarea petrolului, având peste 300,878 de barili de petrol , conform The World Atlas. Printre zonele bogate în petrol se numără râul Orinoco, unde exista The Orinoco Pteroleum Belt (600 km) și zona din apropierea lacului Maracaibo.

Sursa: South Front

Descoperirea petrolului de la începutul secolului XX a adus prosperitate statului, prețul ridicat al acestuia făcând statul să fie mult mai bogat decât vecinii săi, Brazilia și Columbia. Pe la mijlocul secolului XX, Venezuela avea un pib pe cap de locuitor mult mai mare decât vecinii săi și nu mult sub cel al Statelor Unite ale Americii.

Începând cu anul 2014, prețul petrolului exportat a scăzut considerabil. Prețul unui baril de petrol a scăzut treptat, iar dacă acesta costa în 2013 100 de dolari, peste doar 3 ani deja ajunsese să coste doar 33 de dolari, conform Institutului American de Cercetare Economică.

Astfel, guvernul nu iși mai putea permite să subvenționeze nevoile de bază ale oamenilor.

Poate vă întrebați cine stă în spatele acestui colaps? Cei de la conducerea țării nu au făcut nimnic văzând situația fără precedent în istorie care le lovește țara…?

3. Nicolas Maduro, cea mai mare problemă

Aflat la conducere încă din 2013 , Maduro continuă dezastrul inițiat de Chávez . Acesta a adoptat strategia de a printa mai mulți bani, ceea ce nu este o idee bună decât în aparență. Este, de fapt, cea mai iresponsabila decizie care poate fi luată de un politician.

Nicolas Maduro

 Printarea banilor excesiv duce la creșterea inflației.

Valoarea intrinsecă a banilor este egală cu zero, dar aceștia sunt considerați valoroși de către oameni pentru ca poate cumpăra bunuri și servicii. Acest lucru se cheamă Efectul Tinkerbell – descrie ceva ce e adevărat doar pentru că majoritatea oamenilor cred acel lucru, cum este în cazul valorii banilor.

Sursa: BBC

Sub administrația Maduro muncitorii primesc aproximativ 150.000 de bolivari în cash și încă alți 150.000 sub formă de bonuri de masă în fiecare lună. Deși pare foarte mult, oamenii nu îți pot asigura nici măcar strictul necesar cu acești bani. Doua sticle de apă și două pâini costă, conform localnicilor, mai mult de un sfert din salariul lunar. Salariile din acestă țară nu sunt suficiente pentru a acoperi totalul de produse pentru igiena zilnică, transportul public și hrană, ceea ce îi face pe oameni să se îndrepte spre black market.

Specialiștii sunt de părere că Nicolas Maduro vrea să elimine puterea Parlamentului, lucru posibil deoarece are o strânsă alianță cu armata. Această alianță îi menține statutul de președinte deși majoritatea oamenilor fac proteste pentru ca el să părăsească funcția.

Sute de oameni au părăsit Venezuela în căutarea unui trai mai bun.

Ieșirea oamenilor din țară este, pe de o parte, un avantaj, deoarece trebuie stabiliți în alte state din America de Sud și atfel unii din ei pot transfera fonduri familiilor care sunt încă în țară, lucru care stabilizează puțin economia.

Pe de altă parte, țările vecine care primesc acești migranți se destabilizează deoarece nu sunt obișnuite cu acest nivel mare de migrație în țara lor într-un timp atât de scurt. Spre exemplu, Columbia abia se stabilizează după războiul civil care a avut loc acolo. Migrația din Venezuela este cea mai mare care se întâmplă în emisfera vestică, chiar mai mare decât cea din Siria, având în vedere că în Venezuela nu este (încă) un război civil.

Tot ceea ce trebuie să știi despre protestele din SUA

Politică simplificată, Probleme sociale

  “Cu toții vărsăm același sânge”

Au trecut aproape 57 de ani de când Martin Luther King a condus marșul din Washington pentru justiție rasială. Unde este această justiție acum, pentru ce au luptat înaintașii noștri?

La 25 mai 2020, George Floyd, un bărbat negru în vârstă de 46 de ani, a fost ucis în Minneapolis, Minnesota, în timpul unei arestări, pentru că ar fi folosit o presupusă bancnotă contrafăcută. Derek Chauvin, un ofițer de poliție alb, a îngenuncheat pe gâtul lui Floyd timp de aproape nouă minute, în timp ce Floyd era încătușat și întins cu fața în jos, cerșindu-și viața și spunând în mod repetat „Nu pot respira”. Un al doilea și cel de-al treilea ofițer l-au reținut pe Floyd în timp ce un al patrulea a împiedicat martorii să intervină. Ofițerul a ignorat rugămințile martorilor oculari de a-și îndepărta genunchiul, lucru pe care nu l-a făcut până când medicii nu i-au ordonat.

După ce înregistrările realizate de martori și de camerele de securitate au devenit publice, toți cei patru ofițeri au fost concediați a doua zi. Două autopsii au declarat moartea lui Floyd prin omucidere. Inițial, Chauvin a fost acuzat de omor de gradul trei și omor de gradul doi; ceilalți trei ofițeri au fost acuzați că au fost complici și au comis crime de gradul doi. 

Un avocat al lui George Floyd a spus ca “o pandemie a rasismului” a cauzat moartea sa.

Two men on an asphalt surface, behind a black van on which the letters "EAPOLIS" is seen, with a license plate ending "ICE". One man has light skin, a blue shirt with identifying badges on his chest and shoulder, black pants and boots, and black sunglasses pushed to the top of his close-shorn head. He is kneeling with his left knee and upper shin resting on the neck of the other man, and his right knee out of sight behind the van. The other man is lying prone, with his left cheek pressed against the asphalt close to a painted line. He is dark-skinned, with similarly short hair, and is not wearing a shirt; His mouth is slightly open, his eyes are closed with his eyebrows raised, and his arms are down, not visible behind the van. The kneeling man has his left hand in a dark glove, with his right arm hidden behind the van, and is looking at the viewer with his eyebrows slightly lifted and mouth slightly open.
Uciderea lui George Floyd

De la moartea lui Floyd, au existat proteste în întreaga țară, în peste 100 de orașe, inclusiv Minneapolis, New York, Atlanta, Denver, Memphis, Phoenix, Ann Arbor, Los Angeles, dar și în altele. Unele dintre aceste proteste au durat zile întregi. Mai mulți membri ai Congresului au introdus o rezoluție pentru a condamna brutalitatea poliției, profilarea rasială și utilizarea excesivă a forței.

Protestele din toată lumea nu sunt împiedicate nici măcar de criza acestei pandemii.

Există un context și o istorie mai largă a bărbaților și băieților afro-americani care au fost uciși de mâna poliției, mulți dintre ei, precum George Floyd, nefiind înarmați. Începând din 2014, decese cu profil înalt îi includ pe Eric Garner (2014), Michael Brown (2014), Tamir Rice (2014), Laquan McDonald (2014), John Crawford (2014) Freddie Gray (2015), Walter Scott (2015), Alton Sterling (2016), Philando Castile (2016), Terence Crutcher (2016), Antwon Rose (2018) și alții. 

George Floyd nu a fost nici pe departe un caz individual, a fost însa cel mai mediatizat, ultimul om pe care societatea a mai putut să îl condamne, considerând ca pigmentul pielii sale e o infracțiune.

Femeile și fetele negre sunt, de asemenea, ținte ale violenței poliției, o realitate care a stârnit mișcarea „Spune-i numele” pentru a evidenția modul în care această violență trece adesea neobservată. Printre femeile care au murit în urma interacțiunilor cu politia se numără Sandra Bland (2015), Deborah Danner (2016), Atatiana Jefferson (2019) și Breonna Taylor (2020).

În ciuda înregistrărilor video a multor dintre aceste decese, este foarte rar ca polițiștii să fie arestați, cercetați sau condamnați pentru utilizarea excesivă a forței. Această lipsă de răspundere a dus la un strigăt public pentru justiție.

Black Lives Matter este o mișcare activistă care a început ca hashtag (#BlackLivesMatter) când, în iulie 2013, civilul alb George Zimmerman a fost achitat în moartea prin împușcare a lui Trayvon Martin, un adolescent afro-american înarmat, ucis în Florida. 

Mișcarea Black Lives Matter a devenit recunoscută și pusă în evidență după două decese de înaltă importanță, în 2014, a doi bărbați afro-americani neînarmați (Eric Garner în Staten Island, NY și Michael Brown din Ferguson, MO). Niciunul dintre polițiștii implicați în moartea lor nu a fost pus sub acuzare.

Rasismul sistemic, atunci cand ura atinge cel mai înalt nivel

Rasismul este definit ca: „marginalizarea și / sau opresiunea oamenilor de culoare, bazată pe o ierarhie rasială construită social, care privilegiează oamenii albi.” 

Rasismul apare în toate aspectele vieții și societății noastre: în comunicarea interpersonală, prin politici și practici discriminatorii, în limbaj părtinitor și în legile și instituțiile noastre (de exemplu, educație, mass-media, ocuparea forței de muncă, guvern și sistemul de justiție penală).

Mulți văd moartea lui Floyd ca un exemplu de rasism sistemic, referindu-se la modul în care rasa dezavantajează oamenii de culoare în sistemul de justiție penală. Bărbații afro-americani și latini sunt reprezentați în mod disproporționat in toate nivelurile sistemului de justiție penală, de la arest până la condamnarea la moarte. Mai mult, cercetările arată că populația afro-americanilor este de 2,5 ori mai probabil să fie ucisă de poliție decât oamenii albi, însa albii sunt mult mai numerosi în America, deci șansele unei persoane de culoare sa fie abuzată de poliție cresc vertiginos.

Atunci când ura și părtinirea cresc 

În aceeași zi în care George Floyd a fost ucis, un alt incident a avut loc în Central Park din New York. Christian Cooper, un bărbat afro-american, observa păsările atunci când a întâlnit un câine dezlănțuit. El i-a cerut proprietarului câinelui, Amy Cooper, o femeie albă, să pună câinele in lesă, așa cum impun regulile parcului. Când nu a făcut-o, el a început să o filmeze. În răspuns, Amy Cooper a spus că va apela la poliție, precizând ca „le voi spune că există un bărbat afro-american care mi-a amenințat viața”, în timp ce scotea telefonul mobil pentru a suna la 911.

În timp ce aceste două evenimente par să nu aibă legătură, ambele demonstrează un concept foarte important: atunci când sunt lăsate necontrolate, ura și părtinirea pot escalada și pot duce la rezultate grave.

Piramida Urii ilustrează modul în care nivelurile de atitudini și comportamente părtinitoare cresc în complexitate de jos în sus. Ca și o piramidă, nivelurile superioare sunt susținute de nivelele inferioare și devine din ce în ce mai dificil de contestat și de demontat pe măsură ce comportamentele escaladează. 

Partinirea la fiecare nivel are un impact negativ asupra indivizilor, instituțiilor și societății. Când aceasta nu este verificată, ea se „normalizează” și contribuie la un model de acceptare a discriminării, a urii și a nedreptății în societate.

Furia lui Amy Cooper a determinat-o să-l amenințe pe Christian Cooper cu părtinirea pe care a presupus-o că ar avea-o poliția, atunci când a descris bărbatul care o amenința drept afro-american. Aceasta este o situație care ar fi putut escalada cu ușurință dacă poliția ar fi ajuns la fața locului și s-ar fi angajat într-o confruntare, sau altceva mai rău, cu Christian Cooper. 

In cele 3 saptamani care au trecut de la moartea lui George Floyd, s-au spus multe adevaruri ascunse si despre provocarile oamenilor din rasa neagra care sunt cetateni americani.

In 2016, avutia unei familii obisnuite de albi era de 7 ori mai mare decat a unei familii de negri. Aceasta diferenta era mai mare in 2016 decat in 1983, atunci cand date de acest fel au fost pentru prima oara colectate.

Cercetatorii de la Institutul Brooklin spun ca: “Aceasta diferenta de venituri reflecta o societate care nu are si nu isi permite egalitate in oportunitati pentru toti cetatenii sai.”

Ce putem face ?

Multi spun ca un singur om nu poate impiedica un fenomen atat de larg raspandit, insa un singur om a fost capabil si de moartea lui George Floyd. Noi putem aduce un impact acolo unde nu ne-am putea astepta, daca nu pastram tacerea. 

Trebuie sa vorbim cu prietenii nostri, cu familia noastra, cu oamenii de langa noi care au inca ură în ei. Nu ne naștem cu această ură, copiii nu se vor discrimina niciodată rasial. Ea este inoculată de societate, și tot societatea o poate eradica. Trebuie sa avem aceste discutii inconfortabile, să încercăm sa schimbăm moduri de gandire bine înrădăcinate, sa raportăm un incident atunci când suntem martori, sa ne folosim privilegiul inspre binele celor care nu îl au.