Politica Uniunii Europene

Lupta pentru scaunul lui Macron

Politica Uniunii Europene, Politică Europa

Redactor: Eliza Ene

Grafică: Anca Lazăr

Electoratul francez are, ca de obicei, și anul acesta, luxul de alege dintre un număr de 12 candidați de toate orientările, de la extrema stângă la extrema dreaptă, pentru primul tur de scrutin prezidențial din 10 aprilie.

     Dacă va fi reales, Macron va deveni primul președinte francez din ultimele două decenii care obține al doilea mandat. Macron intră în cursa prezidenţială cu doar aproximativ o lună înainte de primul tur al alegerilor din 10 aprilie. Sondajele de opinie îl dau favorit pentru câştigarea unei competiţii în care mai mulţi adversari de stânga şi de dreapta fragmentează votul.

Care sunt candidații favoriți ai francezilor?

     Conservatoarea Valerie Pecresse are cele mai mari şanse să ajungă în turul doi al alegerilor prezidenţiale din Franţa pentru un duel final, în aprilie 2022, cu preşedintele în exerciţiu, progresistul Emmanuel Macron, arată un nou sondaj. Valerie Pecresse, care a câştigat la începutul acestei luni nominalizarea partidului Republicanii, este creditată cu 17% în intenţiile de vot din turul întâi, cu 8% mai puţin decât Emmanuel Macron. Pecresse cunoaşte un avans de zece la sută în sondaje în doar două luni. 

     Polemistul Eric Zemmour, cu opinii de extremă dreaptă, a coborât la 14,5% în intenţiile de vot, faţă de 16% în octombrie. Acest pronostic îl plasează la egalitate cu Marine Le Pen, preşedinta partidului Adunarea Naţională (fostul Front Naţional, de extremă dreapta), care a înregistrat un regres similar, notează Reuters.

Cu cine se luptă Macron?

Marine Le Pen

      Candidatul de dreapta al Frontului Naţional la preşedinţie, Marine Le Pen, a promis că va scoate Franţa din NATO dacă va câştiga alegerile prezidenţiale, într-un discurs ţinut în faţa alegătorilor din Reims. Potrivit lui Marine Le Pen, Franţa trebuie să se retragă din blocurile militare şi să îşi protejeze propriile interese.

     “Ne vom retrage din Comandamentul Comun al NATO, astfel încât să nu mai putem fi târâţi în conflictele altora”, a spus Le Pen. “În această lume, ţara noastră trebuie să aibă o voce puternică. Francofonia, în special în Africa, trebuie să fie unul dintre vectorii de influenţă”. Marine Le Pen a avut un discurs dur şi faţă de migraţie. “Este la latitudinea francezilor să decidă cine populează Franţa. Depinde de francezi să spună cine poate deveni francez.”

Éric Zemmour 

     Deși Le Pen rămâne la aceeași retorică populistă, anti-imigranți și anti-Uniunea Europeană, pe care a folosit-o și în alegerile din 2017, de data aceasta ea va avea un noi adversar din dreapta.

     Éric Zemmour, editorialist şi vedetă de televiziune, cunoscut pentru luările sale  de poziție extreme şi limbajul critic împotriva imigraţiei, a feminismului sau a islamului, fost condamnat de două ori din cauza discursurilor care instigau la ură, va candida și el la alegerile prezidențiale din anul acesta, împărțind astfel electoratul de dreapta. El este una dintre acele voci rare pe care Franţa le scoate de la bun început în momentele sale istorice cele mai complexe pentru a găsi soluţia ieşirii din impas. Ca retorică, Zemmour pare să meargă tot pe drumul pavat de Trump, al nostalgiei după vremuri glorioase. Nu se sfiește însă să spună că-l admiră și pe Trump și într-o declarație publică s-a și asemănat cu fostul președinte american, adăugând că vrea să reușească și el să ”aducă împreună clasa muncitoare cu burghezimea patriotică”.

     ”Ăsta e visul meu de 20 de ani”, a spus Zemmour.

     Atât Trump, cât și Zemmour apelează într-un mod emoțional la nostalgia vremurilor apuse, dar Eric Zemmour are acel talent în plus de a vorbi în numele unei republici care pare pierdută în faţa avalanşei de solicitări religioase, socio-economice şi, cum spune el, în faţa asaltului aproape final pe care îl dau stângiştii.

Valérie Pécresse 

     Conform BBC, un alt candidat care prezintă un pericol la adresa lui Emmanuel Macron, este Valérie Pécresse, candidată a partidului Republican. 

     “Vreau să aduc o nouă speranţă, cea a unei noi Franţe pe care trebuie să o reconstruim împreună”, a spus Valérie Pécresse în deshiderea discursului său. 

     Considerând că Franţa „se află la o răscruce de drumuri”, candidata republicanilor şi-a prezentat propunerile în materie de imigraţie şi şi-a asumat o politică fermă de „zero vize” şi de frontiere intens „controlate”. Valérie Pécresse a vorbit şi despre o descentralizare a Franţei, ce ar duce la o scădere a influenţei pe care Parisul o exercită asupra ţării. Ea s-a angajat să „pună capăt acestei preşedinţii verticale care dispreţuieşte teritoriile”. 

     Fără a-i numi pe Zemmour sau Le Pen, Pécresse a spus mulţimii: „Extremiştii vă mint. Refuzaţi veninul nostalgiei lor. Nu lăsaţi furia şi frica să învingă”.

Realegerea lui Macron, o mai mare influenţă a Franţei în relaţiile cu România?”

     „Există patru candidaţi mari și lați: candidata Dreptei, care abia a intrat în cursă, ăştia doi- naţionaliştii, suveraniștii – şi Macron. Există şi scenariul în care Macron poate să nu intre în turul 2, inclusiv asta se vehiculează astăzi. Nu are resurse de creştere. Proiectele mari pe care ar fi vrut să le implementeze nu a reuşit să le implementeze, pe motiv de COVID, de criză, iar anul viitor el speră că prin acest prestigiu pe care el îl va purta numele Franţei, de şef rotativ al Comisie Europene – un fel de Viorica Dancila a vremurilor apuse… Asta e situația acolo. Revenind la România şi la importanţa alegerilor din Franţa, dacă Macron negociază în continuare, s-ar putea ca o realegere a lui să însemne şi o mai mare influenţă a Franţei în relaţiile cu România. Am aceste informaţii. În rest, noi nu avem legături cu restul candidaţilor”, a spus Cozmin Gușă, în emisiunea “Deferiți mass-media”, la DCNews TV.

Pe plan extern

     Războiul din Ucraina a bulversat deja campania electorală, complicând intrarea lui Macron în cursă. Doi contracandidaţi de extremă dreapta care au avut rezultate bune în sondaje trebuie să îşi explice poziţia lor pro-Rusia şi pro-Putin de până acum.

     Cu Macron în fruntea eforturilor europene de a asigura o încetare a focului şi o rezolvare paşnică a conflictului din Ucraina, se pare că va fi o campanie cu mai puţine mitinguri ale preşedintelui în exerciţiu şi cu un accent neobişnuit pe politica externă.

Poarta Globală – sfârșitul Drumului Mătăsii? Începutul războiului rece dintre Uniunea Europeană și China

Întrebări ale politicii contemporane, Diplomație și relații internaționale, Economie, Politica Uniunii Europene, Politică Asia, Politică Europa, Politică simplificată

Redactor: Brădianu Ștefan

Grafică: credits The Times

Războiul armat – cea mai infamă modalitate de a cuceri o țară, acaparându-i instituțiile, resursele și chiar teritoriul, care a marcat mii de ani de istorie umană – a fost înlocuit ca armă preferată de marile puteri. Uitați de tancuri, de avioanele militare și de navele de luptă. În secolul XXI, banii câștigă orice bătălie. Procesul de stăpânire a unui stat nu mai începe cu o declarație de război și cu un foc de pușcă, ci cu contract comercial însoțit de un buchet de flori.

Context

Acest nou curent al geopoliticii a început odată cu Războiul Rece, când Statele Unite au creat Planul Marshall, pentru a susține economic țările europene, devastate de al doilea război mondial, și, mai ales, pentru a le așeza ferm în propria sfera de influență. Evident, Uniunea Sovietică nu s-a lăsat mai prejos, creând un fond rival, Planul Molotov și oprind statele de la estul cortinei de fier din a beneficia de planul Marshall. Evident, aceasta nu este decât o parte mică din Războiul Rece, care a fost, la sfârșitul zilei, un război economic, al cărui sfârșit este bine cunoscut: URSS s-a prăbușit economic, nepermițându-și să mențină la nesfârșit o asemenea confruntare.

Însă, în urma unei stagnări economice a occidentului, după criză financiară din 2008, și a unei ascensiuni proprii impresionante, Republica Populară Chineză a preluat ștafeta, creând cel mai impresionant program economic de acest fel al lumii moderne. Intitulat “Noul Drum al Mătăsii” (după ruta istorică parcursă de negustorii chinezi pentru a-și vinde bunurile, predominant textile, în restul lumii), cunoscut și ca “Inițiativa Centură și Drum” (BRI), proiectul are că țel construirea unei rețele intercontinentale de infrastructură pentru a putea transporta, distribui și vinde produse chinezești (mai exact, doar produse chinezești) sub pretextul dezvoltării acelor state. Pentru a realiza acest obiectiv, Partidul Comunist Chinez (PCC) dorește să construiască drumuri, autostrăzi, poduri, căi ferate, porturi și aeroporturi pentru a creea mai multe rute ce vor conecta Africa, Asia și Europa cu China. Astfel, controlând lanțul de aprovizionare către o treime din lume, cvasi-monopolul chinezesc asupra producției a mare parte dintre bunurile de consum la nivel mondial va fi definitivat pentru următoarele decenii. De aici, influența politică a Chinei asupra acestor țării va crește considerabil, deja permițându-și de facto să ia decizii diplomatice pentru țările, mai mult să mai puțin, dependente economic de ea.  

Cum funcționează acest mecanism?

Guvernul de la Beijing oferă împrumuturi generoase pe perioade îndelungate de timp, în principal țărilor subdezvoltate sau în curs de dezvoltare, care altfel nu ar putea obține o asemenea sumă de la alți investitori, nefiind considerate de încredere sau promițătoare, cu condiția ca acești bani să fie folosiți pentru realizarea unor anumite proiecte dorite de PCC. Statele cu o situație internă instabilă sau cu un sistem dictatorial opresiv sunt primele care bat la ușa Chinei. Cu fiecare nou proiect început, încă o piesă din marele puzzle este adăugată. Și cum ar putea oficialii unei nații să refuze oportunitatea de a obține atât de multe fonduri acum, când viitorul în care ele trebuie să fie plătite pare atât de departe, mai ales întrucât probabil ei nu vor mai fi cei responsabili să le plătească, la acel moment?

Pericolul banilor chinezești și influența asupra Uniunii Europene

Din nefericire, cea mai mare parte a proiectelor nu avantajează în niciun fel țara respectivă, ci doar, ați ghicit, China, care poate accesa piața locală mai ușor, ba chiar poate stabili un monopol. Degeaba există o autostradă nouă dacă ea nu este folosită de niciun cetățean. Nu doar atât, dar până la urmă, tot țara respectivă este cea care trebuie să achite nota de plată, iar dacă nu reușește, Beijingul este întotdeauna dispus să se comporte asemenea unui cămătar, pentru că, la sfârșitul zilei, acesta este rolul pe care și l-a asumat. 

Sri Lanka a învățat asta pe calea cea grea, după ce a construit întreg portul Hambantota cu împrumuturi chinezești, deși majoritatea experților avertizau că nu va reuși să-și plătească datoriile și că, proiectul este, oricum, inutil pentru insulă. Cele mai negre previziunii s-au adeverit: după ce nu a reușit să își plătească datoriile, Sri Lanka a fost nevoită să “împrumute” portul Chinei, pentru 99 de ani, dar și să plătească mai târziu o parte din costuri. Astfel că, Beijingul s-a ales și cu banii, și cu portul (un punct strategic extrem de important pentru comerțul maritim chinezesc). Într-un moment de umor negru istoric, China s-a transformat din țara care condamna Marea Britanie pentru că a forțat-o să îi cedeze un port pentru 99 ani, în cea care face exact același lucru.

Adesea însă, guvernul chinez preferă să se folosească de datoria exorbitantă a unei țări pentru a o ține ostatică, obținând favoruri diplomatice din partea ei, la nevoie. Prin această strategie, China reușește să influențeze sau chiar să acapareze anumite organizații mondiale (precum OMS) sau, cel puțin, să le paralizeze. 

Principala victimă este Uniunea Europeană, întrucât trebuie ca doar un singur stat din toate cele 27 să se opună pentru ca orice inițiativă să fie oprită. În acest fel, China nu trebuie să depună prea mult efort pentru a compromite și a corupe încet dar sigur, din interior, întreaga Uniune Europeană. Astfel că, în urma unor investiții chinezești în portul grecesc Piraeus, Grecia și-a folosit puterea de veto pentru a opri condamnarea UE a încălcării drepturilor omului din China. Ungaria a făcut același lucru recent, blocând condamnarea noii legi a securității din Hong Kong. Guvernul maghiar este, de altfel, și cel mai loial aliat al Beijingului din cadrul uniunii, importând vaccinuri Sinovac, plănuind deschiderea unei universități chinezești în capitală (fapt ce a început o adevărată confruntare cu primarul orașului, care se opune influenței excesive a Chinei din țară) și susținând construirea unei căi ferate de la Budapesta până la Belgrad (Serbia fiind un alt aliat important al Chinei în regiune) și Atena.

O asemenea influență a Chinei pe bătrânul continent ar trebui să ne înspăimânte pe toți. Nevoia unor instituții europene mai puternice, cu un grad mai ridicat al autonomiei – care nu se blochează de fiecare dată când un stat membru este mituit să se opună –  este evidentă. Însă, nu este încă prea târziu, iar majoritatea semnelor indică faptul că cele mai multe guverne europene au realizat situația dificilă în care se află uniunea și amenințarea fundamentală pe care o prezintă China. 

O nouă atitudine europeană

Pe când nu demult, atmosfera dintre UE și China era, dacă nu prietenoasă, măcar cordială, datorită impresionantei înțelegeri comerciale (susținută mai ales de președintele francez Emmanuel Macron), ce mai trebuia doar ratificată, anul 2021 s-a terminat cu o provocare directă lansată de Bruxelles către Beijing: “Poarta Globală”, proiectul menit să fie rivalul BRI. Acesta ar trebui să valoreze în jur de 300 de miliarde de euro (de trei ori mai mult decât a primit Europa, la rândul ei, din Planul Marshall) și ar avea ca scop susținerea economică a țărilor în curs de dezvoltare, promovând, în același timp, valorile europene. Astfel, UE încearcă să atace influența Chinei în zonele mai puțin dezvoltate ale lumii, oferind o alternativă mai bună și forțând Beijingul, prin existența unei competiții, să își mai îndulcească practiciile cinice, întrucât statele au acum unde să plece dacă sunt deranjate de comportamentul Chinei. Așadar, ar dilua influența ei chiar și asupra statelor care îi rămân abonate.

Avantajul principal al acestui plan este evident, iar Comisia Europeană a făcut tot posibilul să-l sublinieze: proiectele sunt făcute în favoarea țării respective, nu a unui actor extern. 

Evident, totul s-ar transforma într-un război rece între Uniunea Europeană și Beijing, al cărui front principal ar fi Africa, acolo unde Franța simte cum sfera ei de influență, cândva cea mai largă, se micșorează, în favoarea Chinei. Este întrutotul posibil ca PCC-ul, același partid care transformat Xinjiangul într-un lagăr în aer liber, să recurgă la metode mai puțin onorabile pentru a își asigura victoria, însă Europa ar trebui să fie pregătită pentru asta.

Optimism prudent

Inițiativa a fost întâmpinată cu puține laude și mai mult scepticism. Cea mai criticată a fost absența unei structurii bine definite și a clarității în privința a cum ar funcționa acest mecanism. Acesta pare că mai are multă birocrație și multe formalități de înfruntat până când va fi pus în practică, moment în care ar fi deja prea târziu, iar asta dacă chiar va fi pus în practică, întrucât este mereu posibil ca unul sau mai multe state să se opună. Cine știe cum va arăta programul, câte mici ajustări vor fi făcute, când va fi, în sfârșit, pus în aplicare? Aceasta este o întrebare relevantă mai ales întrucât, suma propusă, deși generoasă, este cu mult mai mică decât cea oferită de Beijing.

Anumiți specialiști au propus ca planul să fie mutual exclusiv cu “Noul Drum al Mătăsii”, forțând statele să aleagă și, în unele cazuri, să iasă din sfera de influență a Chinei. Astfel, ar fi trasată o linie clară între țările ce prețuiesc valorile occidentale – libertatea, democrația, progresul – și cele ce doresc să se asocieze cu un regim dictatorial opresiv.

Totuși, deși critica productivă este întotdeauna bine-venită, această inițiativă nu trebuie ucisă în fașă, mai ales deoarece are atât de mult potențial. Anual, discrepanțele revoltătoare dintre statele dezvoltate și așa-zisa “lume a treia” se adâncesc, iar planul de investiții ar putea opri acest fenomen regretabil. Cu atât mai importantă este o dezvoltare sustenabilă, inclusivă și ecologică a acestor state, iar proiectele finanțate prin BRI sunt fix opusul: falimentare pe termen lung, devastatoare pentru comunitățile locale și, mai ales, pentru mediu. “Poarta Globală” ar putea asigura o dezvoltare fezabilă, o cooperare economică sănătoasă (în care nu există un stat maestru și unul suspus) și un viitor verde pentru aceste țări.

Dar, pentru a realiza asta este nevoie de unitate și coeziune la nivel european, ar trebui ca state precum Polonia și Ungaria, care se îndreaptă din ce în ce mai mult către dreapta extremă, sau Grecia și Cipru, cochetate de regimul chinez, să colaboreze, iar giganții economici precum Franța și Germania să fie dispuși să riște în lupta cu China.

Refugiații, armă împotriva Uniunii Europene?

Diplomație și relații internaționale, Politica Uniunii Europene, Probleme sociale

Redactor: Ștefania Gheorghe

Tehnoredactor: Diana Neagu

Puțin după începutul lunii noiembrie, Uniunea Europeană s-a confruntat cu o nouă problemă, de data aceasta de natură politico-socială, și anume începutul unei posibile noi crize a refugiaților. Aceste tensiuni există încă la granița dintre Polonia, Lituania (țări din Uniunea Europeană) și Belarus. În prezent, oficialii Vestului îl acuză pe Aleksandr Lukașenko, președintele Belarusului, că ar orchestra toată această situație, introducând intenționat refugiați pe teritoriul Uniunii, cu promisiunea că vor găsi o salvare în statele membre. Acesta profită de contextul nefericit și dureros din care acești oameni provin, pentru a pune presiune pe blocul politic european. Președintele Belarusului a respins inițial această posibilitate, însă a afirmat că dacă Uniunea Europeană își va menține poziția împotriva Belarusului, atunci poate chiar va recurge la acțiunile de care este acuzat, asumându-și în statu-quo parțial vina pentru aceste evenimente. 

Posibile crize ale refugiaților sunt probleme reale cu care ne confruntăm de ani încoace și sunt determinate de conflictele și speranța mică de viață din țările Orientului Mijlociu și Africii de Nord. 

Care sunt relațiile dintre UE și Belarus?

În ultima vreme, relațiile dintre Belarus și Uniunea Europeană sunt din ce în ce mai tensionate, președintele autoritar al Belarusului primind sancțiuni din partea liderilor europeni. Una dintre cele mai cunoscute situații în care reacțiile lui Lukașenko au atras după sine astfel de repercusiuni, a fost reprezentată de sechestrarea lui Roman Pratasevič, un jurnalist în vârstă de 26 de ani care judeca aspru regimul lui Lukașenko. Acesta se afla într-un avion împreună cu iubita lui, în timp ce zborul i-a fost redirecționat brusc la Minsk din cauza unei amenințări cu bomba. Imediat aterizat pe aeroportul capitalei, Pratasevič a fost ridicat de autorități și sechestrat. Uniunea Europeană a cerut insistent eliberarea jurnalistului  și a iubitei sale, Minsk-ul ignorând aceste cerințe. 

Tensiunile prezente în momentul de față la granița dintre Belarus și Polonia dezgroapă probleme adânci ale blocului european, confruntând direct două state, Belarusul, un stat ce are legături strânse cu Rusia, făcând în trecut parte din Uniunea Sovietică și Polonia, un stat european, democratic, care pedalează accelerat în ultima vreme spre populism. 

Au existat de asemenea și acuzații asupra Rusiei privitor la situația imigranților, judecând după alianța dintre cele două state, acestea formând încă din anul 2000 Uniunea Statală Rusia-Belarus. În contextul imigranților, Kremlinul judecă deciziile Vestului și se implică militar, trimițând trupe de desant și bombardiere ca sprijin pentru Belarus, la granița cu Polonia.

Cum a organizat Belarus aceste valuri de refugiați?

Frontex (Agenția Europeană pentru Poliția de Frontieră și Garda de Coastă) a declarat că cel mai mare procent de refugiați vine din Irak, fiind urmați de Afganistan și Siria, toate fiind țări conflictuale.

Pe aeroportul din Minsk aterizează frecvent avioane ce călătoresc din Orientul Mijlociu, Comisia Europeană acuzând Belarusul că ademenește imigranții în Belarus, cu falsa promisiune că asta le va oferi posibilitatea de a intra în spațiul european. De asemenea, la începutul anului 2021, Belarusul a simplificat tot procesul pentru obținerea vizelor pentru cetățenii din Irak, aceștia putând călătorii ca „turiști”. Ajunși pe teritoriul lui Lukașenko, imigranții sunt ghidați de autorități prin păduri, până la granițele cu Polonia și Lituania. 

Ce face Polonia pentru a opri valul de refugiați?

Polonia s-a arătat reticentă în discuțiile referitoare la oferirea de azil refugiaților și acceptarea acestora în țară. Discursurile naționaliste ale guvernului polonez conțin narative ce dezaprobă deciziile Vestului legate de refugiați, dar mai mult decât atât, îi consideră o amenințare asupra siguranței, culturii și autorității țării.

Ce face Polonia în prezent pentru a ține imigranții în afara țării este să îi oprească prin intermediul autorităților la graniță. În situațiile în care aceștia reușesc totuși să treacă granița, pășind astfel într-un stat al Uniunii Europene, sunt expulzați înapoi în Belarus.

Este totuși această metodă de „push-back” legală?

Respingerile imigranților sunt în creștere încă de la începutul lunii august, acest lucru însemnând că refugiații nu primesc nici măcar o șansă pentru a-și găsi azil în țara respectivă.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului oferă garanția că orice persoană care cere protecție într-un stat european are dreptul la primirea procesului de azil, indiferent dacă a intrat legal sau nu în țara respectivă, adică țărilor le este interzis să trimită imigranții în țări unde se pot afla în pericol și unde ar putea fi supuși la tratamente inumane. Acest lucru ne dovedește că Polonia nu este numai o victimă în aceste discuții, dovedind un comportament opus valorilor europene. 

Ce face UE în aceste condiții?

Uniunea Europeană este aspru criticată de Organizațiile pentru Drepturile Omului, fiind acuzată de ignoranță față de gravitatea situației. Deși UE și Polonia se aflau într-o perioadă tensionată, blocul european asigură sprijinul Poloniei și îi sare în ajutor, dovedind că unitatea Uniunii este mai importantă în aceste circumstanțe decât discrepanțele dintre retorica Poloniei și cea a UE. Reprezentații vestici susțin că atât Polonia cât și Lituania trebuie să se asigure singure de respectarea legislației. 

Ce se întâmplă cu refugiații?

Din păcate, cea mai mare problemă nu este faptul că UE și Belarus își impun sancțiuni, sau că Polonia respinge politicile UE prin acțiunile ei. Cea mai mare problemă însă, este că discuțiile politice ale Vestului cu Belarusul se poartă acum prin niște oameni nevinovați, victimele unor condiții de viață inumane, care își doresc o viață mai bună. Aceștia își părăsesc țările cu regimuri opresive în speranța că vor găsi liniștea în Vest, dar se lovesc de manipularea Belarusului și de respingerea Poloniei.

Tratatul de la Quirinale- se naște un nou pol de putere în UE?

Diplomație și relații internaționale, Politica Uniunii Europene, Politică simplificată

Redactor: Eliza Ene

Grafică: Miruna Vasile

Guvernele Franței și Italiei au semnat vineri, 26 noiembrie 2021, la Roma, tratatul bilateral de cooperare aprofundată, care urmează să întărească relațiile dintre cele două țări și care are ca scop formarea unui nou pol de putere în Uniunea Europeană. Tratatul a fost parafat vineri dimineață la palatul prezidenţial Quirinale de preşedintele francez Emmanuel Macron şi şeful guvernului italian Mario Draghi, în prezenţa preşedintelui italian, Sergio Mattarella.

       Tratatul “pentru o cooperare bilaterală întărită”, sau tratatul de la Quirinale, este unul extrem de rar în Europa, fiind doar al doilea astfel de pact semnat de Franţa după cel de la Elysee din 1963 cu Germania care a fost completat de tratatul de la Aix-la-Chapelle (Aachen) din 2019.

       “Era aproape o anomalie să nu avem acest tratat de Quirinale în trecut, deoarece există atât de multe lucruri care ne unesc: istoriile noastre, culturile noastre, artiștii noștri”, a spus Macron reporterilor. El a menționat că ambele țări sunt membre fondatoare ale Uniunii Europene care apără „o Europă mai integrată, mai democratică, mai suverană”.

Care este scopul semnării acestui tratat?

       O sursă guvernamentală italiană a declarat înaintea ceremoniei de semnare  că mișcarea va avea o valoare simbolică importantă într-un context european marcat de instabilitate după Brexit și tranziția politică din Germania, după plecarea cancelarului Angela Merkel.

       Numit după palatul președinției italiene de la Roma, „Tratatul Quirinale” a fost anunțat în 2017 pentru a oferi un cadru mai stabil și mai ambițios cooperării celor două țări. Acest tratat va promova convergența pozițiilor franceze și italiene, precum și coordonarea celor două țări în aspecte politice europene și externe, securitate și apărare, politica de migrație, economie, educație, cercetare, cultură și cooperare transfrontalieră.

       „Ceea ce știm este că vor fi 11 capitole care acoperă o mulțime de subiecte diferite, de la aspecte interne, cum ar fi tineretul și cercetarea, până la coeziunea europeană și politica externă”, a declarat Mathilde Ciulla, coordonatorul programului, la Consiliul European pentru Relații Externe în Paris înainte ca detaliile acordului să fie făcute publice.

       Măsurile cheie includ, de exemplu, noua cooperare între grupurile aeriene navale, o brigadă mixtă de poliție de frontieră și un serviciu civic franco-italian comun pentru tineri din 2022.

Trecerea de la dispute la prietenie?

       De asemenea, tratatul va ajuta la abordarea tensiunilor recente dintre Roma și Paris. Se cunoaște prea bine că, pe parcursul ultimilor ani, cele 2 mari puteri europene au fost prinse în mrejele unor tensiuni puternice de natură diplomatică și politică.

        Pentru guvernul italian, format din două partide populiste, Mişcarea 5 Stele (M5S) şi Liga Nordului, preşedintele francez era în 2019 inamicul ideal. Acesta era prezentat ca „reprezentantul elitei”, „prietenul bancherilor”, „întruchiparea birocraţiei din Bruxelles”. În retorica acestor partide, Macron întruchipează toate lucrurile rele ale globalizării. 

        Macron a fost aspru criticat de către Preşedintele M5S, Luigi Di Maio. Acesta a afirmat că preşedintele francez este responsabil pentru invazia refugiaţilor care vin din Africa spre Europa. „Motivul pentru care şi azi mulţi se îndreaptă către Europa este că unele ţări, în primul rând Franţa, nu au renunţat niciodată la colonizarea Africii”, spunea Di Maio. În opinia sa, Uniunea Europeană trebuie să pedepsească Franţa, pentru că îi împinge la sărăcie pe africani. Ideea presupusei colonizări a Africii de către Franţa apare şi în retorica lui Matteo Salvini. Acesta susținea că Parisul nu are interesul ca Libia să devină o ţară stabilă, pentru că, profitând de haos, doreşte să exploateze resursele naturale ale ţării. Aici trebuie menţionat că, pentru a obţine contractul de exploatare a ţiţeiului şi gazului natural din Libia, o luptă între firma franceză Total şi firma italiană Eni se duce de ani de zile. De altfel, Salvini îl numeşte pe Macron „signorino”, adică domnişor, spunând că nu va primi lecţii morale de la el.

        Ȋn luna august a anului 2018, la Milano, viceprim-ministrul şi ministrul de interne italian, Matteo Salvini, l-a calificat pe preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, drept inamicul numărul unu al Italiei, despre care afirma că este liderul spiritual al celor care sunt de partea imigranţilor

Tratatul Quirinale: Va schimba un nou pact franco-italian echilibrul de putere în Europa?

      “Interesul nostru în acest moment este să reluăm discuțiile cu Franța”, a declarat Lorenzo Fontana, parlamentarul Ligii, responsabil pentru politica externă a partidului, presei italiene. Din punct de vedere politic, guvernul Draghi dorește să aibă o relație mai bună cu Parisul pentru a juca un rol mai activ la nivel european – mai ales într-un moment în care se așteaptă ca Germania să se concentreze mai mult pe politica internă, pe măsură ce un nou guvern preia frâiele de la cancelarul Angela Merkel. .

       Există avantaje importante și în Franța. Întărirea legăturilor îl va ajuta pe Macron să consolideze nucleul vest-european moderat al UE și să câștige pârghie împotriva populiștilor de acasă, asigurându-și în același timp un aliat important care să-l sprijine în timpul președinției franceze a UE de la începutul anului 2022.

       Puntea dintre Roma și Paris ar putea ajuta, de asemenea, la negocierea unei reforme post-pandemice a regulilor fiscale ale UE. Pactul de Stabilitate și Creștere își propune să limiteze deficitele guvernamentale și este în prezent suspendat din cauza pandemiei. S-ar putea pregăti o luptă pentru reforme cu așa-numitele țări frugale, cum ar fi Austria, Danemarca, Finlanda și Țările de Jos .

            În cele din urmă, soarta și semnificația noului tratat vor depinde în mare parte de rezultatele viitoarelor alegeri de pe ambele maluri ale Alpilor, cele două țări urmând să organizeze concursuri prezidențiale în lunile următoare.

De ce nu avem un Elon Musk european?

Întrebări pentru secolul XXI, Științe, Politica Uniunii Europene

Text: Rania Derweesh, Grafică: Mara Săvescu

În timp ce majoritatea oamenilor contemplă dificultățile alarmante cu care ne confruntăm pe pământ, numeroși antreprenori americani contemplă călătoria omului spre planeta Marte. De la Blue Origin la SpaceX, societatea americană este copleșită de companii promițătoare ce anunță descoperiri impresionante cu privire la explorarea spațiului și viitorul uman. Cu toate acestea, pe listele amănunțite ale agențiilor sau ale companiilor ce concurează pentru titluri remarcabile lipsesc, adeseori, reprezentanți europeni. În acest sens, nu putem să nu ne întrebăm: de ce nu avem un Elon Musk european?

Desigur, acest articol poate fi un răspuns sau un factor care va declanșa alte o sută de întrebări în legătură cu această enigmă. Motivele ce stau la baza ascensiunii antreprenoriatului american sunt în strânsă legătură cu multă istorie, numeroși factori socio-economici și politică. Mai mult decât atât, trebuie să evidențiem că acest articol va încerca să accentueze progresul general, nelimitat de granița dintre sectorul public și cel privat. Astfel, deși inexistența unui Elon Musk european poate fi explicată prin lipsa oportunităților oferite antreprenorilor remarcabili, aceasta analiză va cuprinde, în primul rând, discrepanța în ansamblu dintre progresul nord american și cel european, cu privire la tehnologia spațială.

Poate pentru mulți nu contează de fapt din ce țară provine primul om ce va păși pe planeta Marte. Poate chiar nu contează. La urma urmei, cursa pentru cucerirea lunii, ce a marcat Războiul Rece, s-a încheiat. Într-o eră a globalizării, putem crede că Elon Musk acționează nu pentru Statele Unite ale Americii, ci pentru “continuarea conștiinței umane”, cel puțin în teorie. Totuși, având în vedere potențialul incontestabil al Uniunii Europene, este interesant să analizăm poziția sa în contemporaneitate.

Pentru început, trebuie să știm că Uniunea Europeană nu are, de fapt, o agenție spațială. Echivalentul NASA în Europa este Agenția Spațială Europeană, cunoscută sub acronimul ESA. Deși considerabil finanțată și de către UE (în proporție de aproximativ 20%), ESA reprezintă o organizație internațională independentă, ce nu se află sub jurisdicția organelor UE. Desigur, majoritatea statelor UE au aderat la ESA, dar nu toate (spre exemplu, Bulgaria). Mai mult decât atât, din ESA fac parte și state non-UE, precum Marea Britanie și Norvegia. În alte cuvinte, structura ESA poate fi comparată cu cea NATO, având în vedere chiar și fructuoasa colaborare cu Canada.

Această comparație prezintă potențial de dezvoltare, finanțarea celor două organizații funcționând deopotrivă. În acest sens, activitățile ESA sunt posibile prin contribuțiile bănești ale tuturor statelor-membre, însă fiecare stat-membru are suveranitate asupra propriului buget. Totuși, putem identifica o diferență însemnată între ESA și NATO- mărimea bugetului. În timp ce bugetul alocat NATO este unul în creștere (având în  vedere controversele din 2018), suma investită de europeni în programele spațiale este foarte mică.

Un alt factor ce contribuie la dificultățile activităților spațiale europene reprezintă programul UE pentru cercetare și inovare- Orizont Europa. Pentru a susține poziția UE de lider mondial în domeniul științei, UE a contribuit în mod direct la finanțarea ESA, prin programul Orizont 2020. Cu toate acestea, Orizont Europa, succesorul programului din 2020, micșorează bugetul alocat activităților spațiale. Făcând parte din categoria “industria digitală și spațială“, activitățile spațiale sunt în prezent puternic neglijate. Reprezentând un sector foarte competitiv, bugetul general este împărțit, iar resursele alocate ESA sunt mai neînsemnate ca niciodată. 

În orice caz, bugetul limitat poate fi, într-o oarecare măsură, fi justificat. Importanța explorării spațiului pentru societate nu este bine înțeleasă. Aceste provocări și obiective nu a reprezentat, adesea, o prioritate demnă de menționat în timpul discursurilor electorale (cel puțin, nu în ultimii șaizeci de ani). Statele sunt condiționate de opinia publică, iar politicienii evita finanțarea unor proiecte ce ar asigura rezultate doar pe termen lung, chiar foarte lung.

Pe de alta parte, poate chiar și acest interes limitat poate fi explicat. Cele mai ambițioase proiecte și programe pentru explorare spațială au fost implementate în timpul Războiului Rece dintre Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică. Așadar, în urma misiunii lui Iuri Gagarin în spațiul cosmic, John F. Kennedy a răspuns la provocarea URSS cu misiunea Apollo 11, un “salt mare pentru omenire”. Totuși, Europa lipsește din peisaj pentru mult timp, ESA fiind fondată de-abia în anul 1975.

Dacă cursa pentru cucerirea spațiului ar mai reprezenta o prioritate, Europa ar pierde. Desigur, poate chiar și Statele Unite ar pierde dacă statul s-ar baza exclusiv pe NASA. Totuși, ascendența companiilor private a însemnat și o creștere generală în parteneriatele dintre sectorul public și cel privat. În Europa, lucrurile stau diferit. Puțini ar considera Europa o putere mondială, iar lipsa unui sistem suficient de centralizat reprezintă doar una dintre cauze.

În prezent, UE își menține competitivitatea privind explorarea spațiului doar prin sinergie și colaborare. Dacă unul dintre partenerii săi actuali ar decide să se retragă, UE ar rămâne în urmă. În același timp, țări precum India și China luptă pentru a ajunge din urmă. Desigur, realizările Europei sunt notabile. Spre exemplu, misiunea ExoMars a lansat primul orbitator non-american pe planeta Marte (deși, chiar și această misiune s-a bazat pe colaborarea cu agenția rusă Roscosmos). Cu toate acestea, putem alege să fim optimiști.

Schimbarea ar putea începe chiar prin educație. După cum am menționat la începutul acestui articol, majoritatea oamenilor nu înțeleg importanța explorării spațiului cosmic. Promovarea cercetării științifice, înțelegerea unor idei fundamentale cu privire la om și la istoria universului și impulsionarea progresului tehnologic reprezintă doar câteva aspecte ce ar trebui să ne stimuleze. Mai mult decât atât, explorarea spațiului contribuie direct la viețile noastre de zi cu zi prin crearea locurilor de muncă, protejarea planetei și al mediului înconjurător și îmbunătățirea sănătății umane.

În orice caz, deși încă nu am aflat de existența unui Elon Musk european, poate acesta există. Poate tânărul John sau Ion caută chiar în acest moment finanțare pentru un proiect dedicat colonizării planetei Marte sau explorării spațiului cosmic. Numai timpul va spune.

Cui aparține de fapt insula Cipru?

Întrebări pentru secolul XXI, Diplomație și relații internaționale, Istorie, Politica Uniunii Europene

Text – Daria Primăvăruș

Grafică – Maria Cristea

Cipru, insula din Marea Mediterană care pentru mulți reprezintă doar un loc minunat de vacanță, cuprinde de fapt, două țări complet diferite din punct de vedere politic și economic.

Astăzi, pe insulă se regăsește Republica Cipru – membră a Uniunii Europene Națiunilor Unite, dar și Republica Cirpu de Nord, o țară recunoscută exclusiv de Turica. În acest articol veți afla cum s-a ajuns aici.

Deși conflictul insulei Cipru nu a avut parte de foarte multă atenție la nivel internațional, acesta este unul de o importanță covârșitoare, îmbinând relațiile politice cu istoria cutremurătoare a Greciei si a Turciei și este cu siguranță una dintre problemele nerezolvate ale Uniunii Europene.

Începând cu anul 1974, Cipru a fost neoficial divizată în două părți, pe o parte locuind greci, iar pe cealaltă turci, amândouă părțile având guverne diferite.  Bineînțeles, acest fapt este unul cunoscut, însă pentru a înțelege de ce s-a ajuns aici, trebuie să cunoaștem situația istorică a insulei.

Până la obținerea independenței Cipru a cunoscut numeroase stăpâniri. Inusla a fost stăpânită de bizantini până în anul 1192, apoi de venețieni, însă în jurul anului 1570, Imperiul Otoman urma să pună stăpânire pe Grecia timp de aproximativ  400 de ani și automat și pe insula Cirpu, populată atunci de greci. Bineînțeles, această mișcare a făcut ca foarte mulți turci să migreze pe această insulă. Cipru a fost parte a imperiului Otoman timp de secole, indiferent de răscoalele pe care greci ciprioți le făceau pentru a fi independenți.

Anul 1820 marchează începutul războiului de independență al Greciei, care a fost câștigat în fața otomanilor. În același timp, ciprioții s-au revoltat dorind ενωσις, (se traduce prin unire, adică unirea cu Grecia), însă revolta lor nu a avut același success în fața otomanilor.

A treia putere…

În anul 1878, pe lângă Turcia și Grecia, un alt actor intervine în acest conflict. Regatul Unit al Marii Britanii începe să administreze insula Cipru, colaborând cu Turica. Regatul Unit manifesta un interes foarte mare față de Cipru, nu doar pentru că astfel își putea aratăta suveranitatea teritorială față de Rusia, dar și pentru că Cipru reprezintă un punct strategic, iar de pe această inuslă armata putea ajunge cu ușurință la trei continente diferite, ceea ce cu sigurnață făcea teritoriul să fie mult prea valoros pentru a se renunța la el. La începutul Primului Război Mondial, Cipru a fost anexat de către Regatul Unit.

Episcopul Makarios III – liderul mișcării pentru eliberare

Sub epicsopul Makarios III apare organizația EOKA (Organizația Națională a Luptătorilor ciprioți) pentru a milita pentru unire și pentru a încheia dominația birtanică.

Reacția turcilor în fața acestei organizații nu a fost surprinzătoare. Turcii ciprioți susținuți de Britanici, nu au stat pe loc odată ce au aflat de această nouă organizație, astfel apare Forța de Apărare turcă (TMT), organizație ce avea ca scop păstrarea insulei împărțite. Astfel, ei au abordat o lege a istoriei, ci anume divide et impera. Odată cu aceste două organizații inamice, se naște și ura etnică între popoarele grec și turc, ură ce continuă până astăzi.

Independența Ciprului?

În cele din urmă, în jurul anului 1960, acordurile de la Zurich și Londra au proclamat Republica Cipru. Președintele republicii trebuia să fie grec, iar vicepreședintele turc. Totuși, lucrurile nu se termină atât de simplu…Deși în aparența Cipru era acum o republică independentă, tratatele interziceau unirea acesteia cu Grecia, adică ceea ce grecii ciprioți își doriseră cel mai mult. De asemenea, constituția considera că grecii și turcii nu erau cetățeni, ci membri ai celor două comunități. Pe langă asta, Grecia, Turcia și Marea Britanie erau încă actorii principali și puteau interveni în insulă oricând doreau.

Așa cum era de așteptat, președintele Makarios a dorit schimbări de constituție, lucru care a dus la izbucnirea unor conflicte și revolte grave în anul 1963 între greci și turci, iar în anul 1964 o rezoluție realizată de Națiunile Unite a fost admisă, forțe de menținere a păcii fiind trimise în inuslă, care era la doar un pas de un război civil. Violența care a apărut între cele două popoare a fost ceea ce a dus  la începutul delimitării capitalei Nicosia (Lefkosha) în partea de nord trăind turci, iar în cea de sud, greci.

Totuși, conflictele nu s-au terminat aici.

De ce există două țări diferite? Cum și-au declarat turcii ciprioți independența?

După cum am menționat anterior, anul 1960 a însemnat teoretic că, după 80 de ani de stăpânire britanică, Cipru era în sfârșit independent. O parte tratatului de independență includea și distribuirea puterilor în regiune, adică între grecii ciprioți  majoritari (pe atunci 78% din populație) și turcii ciprioți. (13%)

După 10 ani de la intervenția trupelor Națiunilor Unite, în 1974, conflictele  s-au intensificat atunci când regimul militar din Grecia a înlăturat guvernul cipriot (se spune că era parte din planul de a anexa insula).

Drept răspuns, Turcia a invadat Cirpu, sub pretextul că apără independența insulei, ceea ce era acceptat de către tratatele semnate la proclmarea independenței. Până la finalul anului 1974, turcii aveau să stăpânească mult mai mult, adică aproximativ 36% din insulă. Turcia își dorea ca Cipru să aibă un model federal iar liderul comunității de turci ciprioți de la acea vreme nu dorea reunificarea. În acest timp, guvernul cipriot (condus acum exclusiv de comunitatea grecilor ciprioți) dorea ca invazia făcută de Turcia să fie recunoscută și să li se facă dreptate.

Turcia a avut un avantaj în toate aceste intervenții, deoarece era aliat al Statelor Unite, iar acestea își doreau prezența Turciei pe insulă pentru ca Cipru să nu cadă în sfera sovietică aflată în expansiune tot in acel timp. Astfel, Statele Unite nu au intervenit, ci chiar au incurajat invazia în Cipru.

În anul 1983, Națiunile Unite au afirmat în cele din urmă printr-o rezoluție că ocuparea unui teritoriu prin forță era inadmisibilă (totuși, Turcia nu a fost numită explicit) și a cerut îndepărtarea imediată a forțelor străine din Cipru.

La auzul acestora, în decembrie 1983, ciprioții turci au anunțat crearea Republicii Ciprului de Nord, anunț așteptat probabil și de toți cititorii acestui articol.

Până și Regatul Unit a fost de părere că orice declarație de independență ar fi contrarie cu cea din 1960. Totuși, guvernul turc a clarificat ceea ce voia, declarând că este conștient de consecințele unui astfel de pas. Această decizie a fost privită cu mânie de către Grecia, Regatul Unit – ceilalți doi garanți ai independenței din 1960- dar și de către puterile internaționale. Mai mult decât atât, a fost realizată o rezoluție de către Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite care declara faptul că această independență nu este validă, dar le și cerea tuturor statelor membre să nu recunoască alt stat în afară de Republica Cipru (partea populată de greci).

Astfel, ne apropiem în sfârșit de prezent. Rezoluțiile date după 1983 au avut un impact puternic asupra Republicii Turce a Ciprului de Nord. Putem observa privilegiile pe care Republica Cipru (partea grecească) le are astăzi, fiind și membră a Uniunii Europene din 2004, față de nivelul de trai scăzut din partea turcească.

În ziua de astăzi, tensiunile nu mai au aceeași intensitate iar conflictul a fost considerat unul înghețat, deoarece au intervenit alți lideri cu viziuni mai conciliante (tot un astfel de conflict poate fi considerat și cel dintre Armenia și Azerbaijan – vezi articolul Tot ceea ce trebuie să sșii despre conflictul din Nagorno-Karabah), însă putem concluziona că grecii ciprioți au suferit timp de secole, au fost alungați din propriile locuințe de către invaziile turcești, iar astăzi turcii ciprioți resimt difrențe din punct de vedere social și economic.

Cu alte cuvinte, insula Cipru a fost victima propriei sale poziții strategice din Marea Mediterană.

Tragediile alegerilor parlamentare

Politica Uniunii Europene, Politică simplificată

Fiecare dintre noi ne dorim o lume în care să nu existe corupție, în care cetățenii să se poată bucura pe deplin de drepturile pe care le au și în care să fim guvernați de principii democratice. Alegerile reprezintă posibilitatea prin care noi, cetățenii români, îi putem desemna pe cei care îi vrem să ne reprezinte țara, astfel contribuind la ghidarea viitorului României. La alegerile parlamentare din 6 decembrie 2020, rezultatele au surprins mulți români. De asemenea, prezența la vot a fost la un nivel inimaginabil de scăzut.

La alegerile parlmentare din acest an, Alianța pentru Unirea Românilor (AUR) a obținut un număr de aproximativ 10% din voturi, iar 15.000 de români s-au înscris în doar 24 de ore în acest partid. Mai mult decât atât, acesta va avea în Parlament 46 de senatori și deputați, conform datelor prezente pe site-ul oficial al partidului.

De ce s-au iscat controverse în legătură cu acest partid?

Deși multe dintre celelalte opțiuni la alegerile parlamentar au fost controversate de-a lungul anilor, acesta este cu siguranță cel care a produs cele mai multe reacții, în principal de scepticism. De ce? Valorile acestui partid sunt reprezentate de națiune, familie tradițională, credință creștină și libertate. Deviza după care partidul se ghideaza este Unirea face puterea, dorind unirea României cu Republica Moldova, afirmând cu vehemență că odată cu acest pas România va deveni una dintre primele 40 de economii ale lumii. Euroscepticismul și ultranaționalismul se regăsesc de asemenea, iar orice alaturare a sexelor în afară de cea tradițională este considerată a nu avea legatură cu conceptul de familie. De asemenea, unii dintre membri acesti partid fac, atât public cât și în anumite scrieri, afirmații sexiste regretabile.

Redeschiderea de urgență a școlilor și organizarea manifestațiilor în plină pandemie, ignorând regulile impuse pentru a fi limitată răspândirea virsului sunt fapte prezentate chiar pe site-ul oficial al acestui partid.

Creșterea partidelor cu ideologii extremiste de dreapta, asemănătoare cu acesta, se poate observa într-o mare parte a Uniunii Europene.

Partidul Five Star Movement din Italia, condus de Matteo Slavini are de asemenea o viziune eurosceptică. În Germania, partidul Alternativă pentru Germania (AfD) a adoptat legi împotriva migrației, a denotat ostilitate față de religia islamică și multe altele. Marie Le Pen cu partidul Le Front Nationel a avut de asemenea viziuni anti-UE, blamând organizația pentru migrarea în masă.

Cea mai gravă situație este prezentă în Polonia și Ungaria  care  au foarte multe în comun- ambele refuză să găzduiască refugiați, să folosească energie regenerabilă, să încurajeze multiculturalismul și, cel mai rău, ambele beneficiază de fonduri UE, cu toate că încalcă legislația UE. Implementările acestor partide au iscat numeroase proteste în întreaga Europă.

 Cum a ajuns partidul AUR la un procent atât de mare?

Mulți specialiști pun acest procent pe baza prezenței scăzute la vot din acest an. Bineînțeles, există oameni care se regăsesc în ideologia acestui partid, dar este de necontestat faptul că și dezinfomarea și promisiunile petulante și utopice ale acestuia, precum poziționare României ca lider al Europei centrale și de est în Uniune Europeană, au influențat părerile cetățenilor.

Conform DW, o astfel de creștere explozivă și bruscă nu a mai fost niciodată întâlnită în istoria de după Revoluția din decembrie 1989 din România.

Până când următoarele alegeri vor veni, Parlamentul României va fi controlat în procent de aproximativ 10% și de parlamentari ai acestui partid, care distanțează țara de ambițiile euroatlantice, care pune sub semnul întrebării unele dintre cele mai mari realizări ale României – aderarea la NATO la Uniunea Europeană – realizări care au ajutat această țară să se dezvolte, să meargă pe o cale modernă și progresisă…

Uniunea Europeană și incendiul din tabăra Moria

Politica Uniunii Europene, Politică simplificată, Probleme sociale

Tema identității naționale și a globalizării reprezintă un subiect controversat, una dintre problemele ce stau în fața solidarității și un aspect ce testează autenticitatea nu doar a valorilor Uniunii Europene, dar și a eficienței legii. În ciuda numeroaselor tratate, convenții și acorduri, Uniunea Europeană se confruntă din nou cu o criză a refugiaților, iar, din nefericire, mulți se îndoiesc că aceasta va fi ultima.

Legea Uniunii Europene impune refugiaților solicitarea azilului în prima țară în care ajung; aceasta a amplificat problema nedistriburii, mărind responsabilitatea țărilor din sudul Europei, precum Italia, Spania și Grecia. În ciuda ascensiunii politicienilor naționaliști, inițiative de a redistribui refugiații au existat. Cu toate acestea, intervențiile “celor patru cumpătați” și a țărilor din “estul conservator” au reprezentat motivele ce au sprijint neconcretizarea acestora.

Deși problema refugiaților în Uniunea Europeană pare a fi, mai degrabă, o problemă a anului 2015, consecințele unor hotărâri ineficiente s-au dovedit, recent, a fi inevitabile.

Tabăra de refugiați Moria

Încă din timpul “primăverii arabe”, Grecia a reprezentat principala intrare în Europa pentru migranți și refugiați, mulți dintre aceștia evadând războiul din Siria sau sărăcia extremă din Africa subsahariană și din Asia de Sud.

Sub aceste circumstanțe, în anul 2012 s-a construit tabăra de refugiați Moria, pe insula elenă Lesbos. Deși capacitatea inițială era de 750, aceasta a fost extinsă în anul 2015 pentru a găzdui un număr de 3.000 de oameni, devenind, așadar, cea mai mare tabără de refugiați din Europa. De-a lungul anilor, numărul refugiaților din centrul Moria a depășit 20.000, iar organizații non-guvernamentale din întreaga lume au încercat să intervină pentru a atrage atenția asupra condițiilor inumane din Moria și a sentimentului de xenofobie în creștere din Lesbos.

Centrul Moria

Centrul Moria a reprezentat dintotdeauna un loc periculos, dar situația s-a agravat odată cu răspândirea virusului COVID-19. Majoritatea celor găzduiți neputând să-și asigure nevoile de bază, accesul la produse de igienă a fost limitat, așadar, situația nu a putut fi controlată, iar guvernul a impus carantină.

Deoarece au izbucnit proteste spontane, în rândul locuitorilor insulei Lesbos, în luna februarie guvernul Greciei a început construcția a cinci noi centre de refugiați, dar acest lucru nu a făcut decăt să agraveze nemulțumirea localnicilor. Sub sloganul “Ne vrem insulele înapoi, ne vrem viețile înapoi”, sute de oameni au ieșit în stradă pentru a bloca accesul constructorilor, iar, nu după mult timp, manifestările au devenit violente. Locuitorii au solicitat îndepărtarea imediată a refugiaților, amplificând sentimentele anti-imigrație ce domina insula Lebos.

În timp ce rata criminalității creștea, iar pandemia punea în pericol viața tuturor, pe 9 septembrie a izbucnit un incendiu ce a evacuat 13.000 de refugiați. Deși incendiul principal a fost adus sub control de pompierii eleni, tabăra a fost devastată, iar numeroasele documente ale refugiaților ce solicitau azil au fost distruse.

Deși nu putem știi cu siguranță cum au început incendiile (ministrul Greciei a spus că focurile au fost începute de către refugiați, dar nu a elaborat), cert este că acestea au jucat un rol important în atragerea atenției internaționale. Fără îndoială, incendiul din tabăra Moria nu ar fi trebuit declanșat, doarece tabăra Moria nu ar fi trebuit să existe, cel puțin nu în condițiile descrise și nu sub legea Uniunii Europene. Flăcările din Lesbos au reprezentat, pur și simplu, consecințele unui plan ineficient, ce nu a fost elaborat pe termen lung.  

Erdogan și Europa

Reacția Europei la criza anului 2015 a reprezentat elaborarea acordului UE-Turcia, semnat în anul 2016. Potrivit acordului, Uniunea Europeană a plătit Turciei șase miliarde de euro pentru întreținerea refugiaților de pe teritoriul său. În alte cuvinte, acordul închieat la Bruxelles oferă Turciei o sumă considerabilă pentru a împiedica refugiații să ajungă pe teritoriile Europei, în ciuda faptului că Turcia este implicată în războiul ce a pus în pericol viața refugiaților.

Acordul UE-Turcia este criticabil, din diverse motive.

În primul rând, existența acordului sacrifică principii umaniste pentru a proteja valori xenofobe și ultra-naționaliste. Acționând împotriva solidarității și a cooperării, acordul nu poate reprezenta valorile originare ce au pus bazele clădirii Uniunii. Mai mult decât atât, acordul sugerează că Europa nu găsește modalități de a limita puterea extremismului de dreapta, așadar, îl va proteja.

În al doilea rând, acest acord nu a luat în considerare regimul autoritar și non-democratic ce caracterizează Turcia din ziua de astăzi, condusă de Recep Tayyip Erdoğan. Diminuând responsabilitățile liderilor europeni, acordul oferă președintelui Turciei posibilitatea de extorcare. Chiar dacă acordul a stabilizat situația pentru început, instabilitatea situației politice din Turcia a făcut ca rezultatul nefavorabil să fie inevitabil. Președintele Erdoğan a anunțat, de numeroase ori, că nu va mai putea respecta înțelegerea făcută la Bruxelles, iar, cel mai recent, a amenințat că va anula acordul, cu scopul de a pune presiune pe Uniunea Europeană, care refuză să sprijine Turcia în războiul cu Siria.

Așadar, dezastrul din tabăra Moria a reprezentat consecința directă a planurilor ineficiente elaborate de către Uniunea Europeană. Micșorându-și responsabilitățile legale și diminuând importanța responsabilității morale, strategiile pe termen scurt ale Uniunii Europene nu au rezolvat problemele cu care ne confruntam în anul 2015, ci le-a multiplicat, punând în pericol integritatea ce ar fi trebuit să ne definească.

De ce europenii nu mai au încredere în Uniunea Europeană?

Întrebări pentru secolul XXI, Politica Uniunii Europene, Politică simplificată

De la susținărtorii lui Marine Le Pen la simpatizanții lui Matteo Salvini, mulți europeni s-au lăsat fermecați de mișcările populiste ce remodelează lumea în care trăim.

 În ultimii ani, importanța faimoaselor valori europene a scăzut, în timp ce integritatea europeană a fost pusă la îndoială. Într-o eră a globalizării și a numeroaselor încercări subtile de a federaliza Europa, politicieni din toate țările militează împotriva internaționalismului, încurajând ideologii distructive.

Campania Brexit a reprezentat un avertisment, un semn că europenii nu se simt reprezentați prin legile și propunerile făcute la Bruxelles. Cu toate acestea, fie că vorbim despre Partidul Jobbik din Ungaria sau despre Partidul Adevărații Finlandezi din Finlanda, nu mai putem învinovăți doar lipsa de transparență în politica națională pentru euroscepticism. Fără îndoială, populismul conservator alimentează incontestabil lipsa de încredere în Uniunea Europeană, dar pur și simplu nu poate reprezenta singura cauză atunci când toate țările europene luptă împotriva ascensiunii extremismului de dreapta.

Popularitatea de care s-au bucurat partide precum Alternativa pentru Germania (Germania) și Adunarea Națională (Franța) dovedesc, într-o oarecare măsură, nesemnificativitatea unei conduceri pro-europene, Angela Merkel și Emmanuel Macron reprezentând susținători ai integrării europene. Prin urmare, am putea înlocui liderii naționaliști și eurosceptici din întreaga Europă, dar acest lucru nu ar trata problemele reale din spatele sentimentelor de neîncredere și a actelor de violență în creștere.

Politicineii eurosceptici, precum Nigel Farage, susțin că Uniunea Europeană s-a format doar ca o comunitate economică, bazată exclusiv pe o piață comună; naționaliștii denunță identitatea europeană, iar conservatorii critică ideea unei uniuni politice.

Cu toate acestea, scopul acestui articol nu este acela de a promova euroscepticismul, ci mai degrabă de a sublinia importanța eurocriticismului după evenimentele Brexitului; de a înțelege contextul ce stimulează intoleranță și instabilitate. Chiar dacă Uniunea Europeană a transformat, incontestabil, un continent dezbinat de ură într-un model de coexistență prosperă, este important să recunoaștem aspectele adesea criticate pentru a asigura prezervarea identității europene și pentru a determina soluții.

Birocrație

Desigur, a spune că Uniunea Europeană nu este democratică ar fi, cel puțin teoretic, o acuzație falsă. Cu toate acestea, acuzarea Bruxelles-ului de birocrație este frecventă în rândul politicienilor eurosceptici. Marine Le Pen, Jussi Halla-aho și Viktor Orbán vorbesc cu toții limbi diferite, dar mesajul pe care îl transmit susținătorilor este exact același: „Uniunea Europeană nu reprezintă poporul, ci doar birocrații de la Bruxelles”.

Oricât de transparentă ar fi Comisia Europeană, trebuie să recunoaștem incapacitatea Uniunii Europene de a genera sprijin masiv și de a promova o identitate comună. Complexitatea sistemului politic, decalajul dintre cetățeni și membrii Parlamentului European și vocea în continuă creștere a naționalismului au îngreunat coexistența dintre identitatea națională și cea europenă.

O mare parte a cetățenilor europeni se simt deconectați de realitatea politicii europene și de deciziile luate. Deși aderarea la Uniunea Europeană a îmbunătățit semnificativ calitatea vieții în numeroase țări, promovarea sentimentului european reprezintă o provocare. Drept urmare, în țări precum Grecia și Estonia, aproximativ doar 20% din populație crede în importanța votului.

       Problema contribuitorilor și a beneficiarilor

Boris Johnson nu a fost singurul politician care a evidențiat defectele bugetului Uniunii Europene. Fostul prim-ministru italian, Mario Monti, actualul prim-ministru olandez, Mark Rutte, și cancelarul federal al Austriei, Sebastian Kurz, consideră că reajustarea fondurilor Uniunii Europene ar trebui să reprezinte o prioritate. 

Cunoaștem cu toții faimosul autobuz ce a încurajat englezii să voteze pentru Brexit. Fără îndoială, mesajul “Trimitem Uniunii Europene 350 de milioane de lire sterline în fiecare săptămână; de ce nu fiinanțăm Serviciul Național de Sănătate?” s-a dovedit a fi înșelător, fiind conceput pentru a atrage populația rurală. Cu toate acestea, trebuie să înțelegem importanța finanțelor, întrucât Banca Centrală Europeană a stărnit controverse și a stimulat populismul, așa cum am văzut în Grecia, odată cu ascendența partidului Zorii Aurii.

Campania Brexit

O altă problemă o reprezintă țările care beneficiază de fondurile Uniunii Europene, chiar dacă încalcă, în mod constant, legea, amenințănd valorile democratice europene. Lipsa sancțiunilor impuse Poloniei și Ungariei, state ce reprezintă cei mai mari beneficiari, a rezultat în milioane de cetățeni care își pun la îndoială contribuția.

Imigrarea și integrarea

Polonia, Austria și Grecia sunt doar câteva dintre țările care luptă împotriva imigrației. Mulți cetățeni europeni se tem de pierderea culturii și a tradiției, pe măsură ce imigrația către Uniunea Europeană crește de-a lungul anilor. Desigur, imigrația a determinat prosperitatea economică de care Europa se bucură astăzi, iar valorile multiculturalismului au stat la baza acestui proiect comunitar fără precedent. Totuși, vocea naționaliștilor este cel mai bine auzită într-o perioadă de criză.

Gestionarea nefavorabilă a crizei migranților din 2015 a reprezentat oportunitatea perfectă pentru ascendența politicienilor eurosceptici, care s-au folosit de atacurile din Köln, Germania, pentru a promova islamofobie, rasism și, bineînțeles, euroscepticism. Așadar, lipsa acțiunilor legale unice a încurajat migrația nereglementată, în timp ce absența programelor pentru a spori sprijinul față de integrare și toleranță a provocat extremism.

Rezultatul atacurilor din Köln

Solidaridatea, cooperarea și unitatea au transformat Europa într-un model pentru buna conviețuire în pace și bunăstare. Cu toate acestea, pentru a proteja stabilirea unității între cetățeni, este important să înțelegem problemele cu care ne confruntăm și circumstanțele de instabilitate care au potențialul de a compromite valorile europene. De asemenea, este important să înțelegem cauzele care stau la baza neîncrederii și să încurajăm schimbări pentru a dmonstra că eforturile comune creează un triumf armonios.