Cum afectează Republică Populară Chineză alianța NATO?

Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată

Fără îndoială, NATO s-a dovedit a fi una dintre cele mai reușite alianțe din istorie, reprezentând un adevărat pilon al solidarității internaționale. Punând bazele securității la un nivel interguvernamental și sprijinând condițiile sub care statele europene au reușit, după lupte seculare, să colaboreze, NATO a asigurat un model remarcabil pentru buna conviețuire în pace și un proiect comunitar fără precedent. Mai mult decât atât, deși formarea alianței NATO s-a sprijinit, inițial,  pe nevoia unui sistem comun de apărare, NATO a reușit să avanseze principii democratice și valori eminente, oferind lumii un contrast puternic cu regimurile autoritare opresive.

În prezent, în ciuda absenței unei amenințări militare proeminente, NATO se confruntă cu provocări pe cât de distincte pe atât de amenințătoare. În acest sens, ascensiunea Republicii Populare Chineze reprezintă un aspect problematic ce posedă potențialul de a comprima alianța transatlantică. Într-o eră a tehnologizării, a inovațiilor rapide și a globalizării, Republica Populară Chineză reprezintă o oportunitate profitabilă pentru unii, dar o amenințare alarmantă pentru alții, solidaritatea statelor NATO fiind pusă la încercare mai mult ca oricând.

Încă de la mijlocul secolului XX, Republica Populară Chineză conștientizează propria sa măreție. Prin adaptarea socialismului la legile economiei de piață și valorificarea procesului de globalizare, economia Chinei a înregistrat creșteri pe cât de incredibile pe atât de inexplicabile, amenințând, implicit, supremația Statelor Unite ale Americii. Având al doilea cel mai mare buget militar din lume, investind masiv în capacități militare moderne și fiind un lider mondial în știință și tehnologie, este important să înțelegem ascensiunea Chinei și să intensificăm rolul NATO pe plan mondial.

De ce nu China?

În contextul războiului comercial, din cauza unor serii de dispute politice și, nu în ultimul rând, pe fondul acuzațiilor privind responsabilitatea Chinei în răspândirea pandemiei, constatăm numeroase asemenări între tensiunea contemporaneității și  perioada Războiului Rece.

Politicile protecționiste ale Statelor Unite ale Americii și deprecierea agresivă a yuan-ului (ce încalcă principile Grupului celor 20) au amplificat tensiunile dintre cele două state, determinând Administrația Trump să depună un efort consecvent în a limita influența politică, militară și economică a Chinei.  Cu toate acestea, ceea ce a atras atenția NATO nu a fost competiția dintre cele două state, ci modalitatea prin care China ar putea câștiga.

Nerespectarea drepturilor omului, regimul autoritar și lipsa opoziției reprezintă aspecte semnificative ce au facilitat ascensiunea influenței chineze. În acest sens, creșterea puterii chineze este indisolubil legată de o ideologie ce nu împărtășește valori fundamentale ale  NATO, prin urmare reprezentând o provocare pentru ordinea globală.

Fără îndoială, China va deveni o superputere, însă Beijingul se confruntă cu probleme alarmante, cum ar fi creșterea deficitului de resurse, calitatea îngrijorătoare a aerului și corupția omniprezentă. Mai mult decât atât, este esențial să luăm în considerare politica externă a Chinei, împreună cu totalitatea conflictelor ce au marcat, expresiv, numai anul 2020. De la conflictul cu Taiwan la atrocitățile teribile comise în Hong Kong, pacea nu pare a fi o prioritate pentru guvernul chinez.

Cu toate acestea, nu toate țările membre NATO împărtășesc aceeași atitudine cu privire la definirea unei relații NATO-China, ivindu-se dezacorduri complexe și realități cumplite. În acest sens, analizarea motivelor ce au determinat incertitudinea solidarității organizației transatlantice reprezintă un aspect vital în constuirea unei comunități euroatlatince durabile și promițătoare.

Prosperitate economică de scurtă durată: BRI

La sfârșitul anului 2013, Xi Jinping a anunțat elaborarea poate uneia dintre cele ambițioase inițiative economice ale Chinei. Astăzi, această inițiativă poartă numele de “Belt and Road” (sau noul Drum al Mătăsii)- un program de rețele comerciale și de infrastructură ce conectează trei continente, privilegiind regiunile chineze mai puțin dezvoltate. Reprezentând, fără îndoială, unul dintre cele mai mari planuri de dezvoltare din istoria modernă, inițiativa BRI oferă Chinei putere incontestabilă și influență internațională.

Desigur, nu putem contesta principiile suveranității, dar există o îngrijorarea legitimă cu privire la faptul că inițiativa BRI este pusă în aplicare prin mijloace demne de suspiciune. Fiind predispusă corupției și lipsită de transparență, măsuri de durabilitate economică nu au fost integrate, asftel încurajând o serie de proiecte ce facilitează prosperitate economică de scurtă durată.

State cu probleme economice însemnate, care nu ar fi putut obține împrumuturi de la Fondul Monetar Internațional, din pricina unor regimuri autoritare definite prin coruptibilitate, au fost atrase de propunerile Chinei. Prin țări precum Pakistan și Vietnam, ce au primit șansa de a-și menține modelul absolutist, negând, în același timp, condițiile occidentale de angajament financiar, Republica Populară Chineză a obținut influență politică considerabilă în regiuni importante din punct de vedere strategic.

În acest sens, multe state europene, în special cele puternic îndatorate, și-au exprimat interesul față de potențialul beneficiu economic, afișându-se în opoziție cu atitudinea categorică a Statelor Unite ale Americii. În consecință, Grecia a reprezentat baza expansiunii chineze spre Europa. Miliarde de euro au fost investiți în porturi, energie și bănci, iar guvernul condus de  Alexis Tsipras a semnat protocolul prin care ţara sa a devenit prima din Europa care a intrat în proiectul BRI. Observând modernizarea porturilor grecești, guvernul condus de Giussepe Conte nu ar fi putut rămâne în urmă. Așadar, după scurt timp, și Italia a semnat acordul, devenind primul stat G7 care s-a alăturat programului chinez.  Desigur, atât pentru Grecia, cât și pentru Italia, valorile NATO și ale Uniunii Europene sunt importante, dar, din perspectiva lor, nu pot substitui beneficiile economice asigurate de Republica Populară Chineză.

Putere militară

Cu toate acestea, indiferent de competitivitatea economică a Chinei, atenția NATO trebuie îndreptată spre puterea militară a Chinei, cu adevărat revoluționată de Xi Jinping. Strategia de “fuziune militar-civilă” a Partidului Comunist Chinez reprezintă un plan de eliminare a barierelor dintre sectoarele de cercetare civile ale Chinei și sectoarele sale militare. Potrivit Administrației Trump, Partidul Comunist caută să domine din punct de vedere militar, prin achiziționarea unor tehnologii de ultimă generație, sugerând, de asemenea, tentative de furt.

Desigur, delimitarea dintre propaganda Trump și realitate este absolut necesară. Totuși, putem susține, prin obiectivitate categorică, că, pentru Xi Jinping, creșterea bugetului militar reprezintă o prioritate. Mai mult decât atât, puterea militară a Chinei pare să nu cunoască limite geografice, inaugurându-se în Djibouti o bază militară și majoritatea țărilor africane fiind deja puternic îndatorate față de guvernul chinez.

Așadar, fie că analizăm cooperarea dintre China și Russia, implementarea îndoielnică a tehnologiei 5G, inițiativa BRI ce a evidențiat vulnerabilitatea economică a statelor europene și coruptibilitatea statelor asiatice, datoria statelor africane sau creșterea bugetului militar, putem cataloga China “o provocare” pentru NATO.

Uniunea Europeană și incendiul din tabăra Moria

Politica Uniunii Europene, Politică simplificată, Probleme sociale

Tema identității naționale și a globalizării reprezintă un subiect controversat, una dintre problemele ce stau în fața solidarității și un aspect ce testează autenticitatea nu doar a valorilor Uniunii Europene, dar și a eficienței legii. În ciuda numeroaselor tratate, convenții și acorduri, Uniunea Europeană se confruntă din nou cu o criză a refugiaților, iar, din nefericire, mulți se îndoiesc că aceasta va fi ultima.

Legea Uniunii Europene impune refugiaților solicitarea azilului în prima țară în care ajung; aceasta a amplificat problema nedistriburii, mărind responsabilitatea țărilor din sudul Europei, precum Italia, Spania și Grecia. În ciuda ascensiunii politicienilor naționaliști, inițiative de a redistribui refugiații au existat. Cu toate acestea, intervențiile “celor patru cumpătați” și a țărilor din “estul conservator” au reprezentat motivele ce au sprijint neconcretizarea acestora.

Deși problema refugiaților în Uniunea Europeană pare a fi, mai degrabă, o problemă a anului 2015, consecințele unor hotărâri ineficiente s-au dovedit, recent, a fi inevitabile.

Tabăra de refugiați Moria

Încă din timpul “primăverii arabe”, Grecia a reprezentat principala intrare în Europa pentru migranți și refugiați, mulți dintre aceștia evadând războiul din Siria sau sărăcia extremă din Africa subsahariană și din Asia de Sud.

Sub aceste circumstanțe, în anul 2012 s-a construit tabăra de refugiați Moria, pe insula elenă Lesbos. Deși capacitatea inițială era de 750, aceasta a fost extinsă în anul 2015 pentru a găzdui un număr de 3.000 de oameni, devenind, așadar, cea mai mare tabără de refugiați din Europa. De-a lungul anilor, numărul refugiaților din centrul Moria a depășit 20.000, iar organizații non-guvernamentale din întreaga lume au încercat să intervină pentru a atrage atenția asupra condițiilor inumane din Moria și a sentimentului de xenofobie în creștere din Lesbos.

Centrul Moria

Centrul Moria a reprezentat dintotdeauna un loc periculos, dar situația s-a agravat odată cu răspândirea virusului COVID-19. Majoritatea celor găzduiți neputând să-și asigure nevoile de bază, accesul la produse de igienă a fost limitat, așadar, situația nu a putut fi controlată, iar guvernul a impus carantină.

Deoarece au izbucnit proteste spontane, în rândul locuitorilor insulei Lesbos, în luna februarie guvernul Greciei a început construcția a cinci noi centre de refugiați, dar acest lucru nu a făcut decăt să agraveze nemulțumirea localnicilor. Sub sloganul “Ne vrem insulele înapoi, ne vrem viețile înapoi”, sute de oameni au ieșit în stradă pentru a bloca accesul constructorilor, iar, nu după mult timp, manifestările au devenit violente. Locuitorii au solicitat îndepărtarea imediată a refugiaților, amplificând sentimentele anti-imigrație ce domina insula Lebos.

În timp ce rata criminalității creștea, iar pandemia punea în pericol viața tuturor, pe 9 septembrie a izbucnit un incendiu ce a evacuat 13.000 de refugiați. Deși incendiul principal a fost adus sub control de pompierii eleni, tabăra a fost devastată, iar numeroasele documente ale refugiaților ce solicitau azil au fost distruse.

Deși nu putem știi cu siguranță cum au început incendiile (ministrul Greciei a spus că focurile au fost începute de către refugiați, dar nu a elaborat), cert este că acestea au jucat un rol important în atragerea atenției internaționale. Fără îndoială, incendiul din tabăra Moria nu ar fi trebuit declanșat, doarece tabăra Moria nu ar fi trebuit să existe, cel puțin nu în condițiile descrise și nu sub legea Uniunii Europene. Flăcările din Lesbos au reprezentat, pur și simplu, consecințele unui plan ineficient, ce nu a fost elaborat pe termen lung.  

Erdogan și Europa

Reacția Europei la criza anului 2015 a reprezentat elaborarea acordului UE-Turcia, semnat în anul 2016. Potrivit acordului, Uniunea Europeană a plătit Turciei șase miliarde de euro pentru întreținerea refugiaților de pe teritoriul său. În alte cuvinte, acordul închieat la Bruxelles oferă Turciei o sumă considerabilă pentru a împiedica refugiații să ajungă pe teritoriile Europei, în ciuda faptului că Turcia este implicată în războiul ce a pus în pericol viața refugiaților.

Acordul UE-Turcia este criticabil, din diverse motive.

În primul rând, existența acordului sacrifică principii umaniste pentru a proteja valori xenofobe și ultra-naționaliste. Acționând împotriva solidarității și a cooperării, acordul nu poate reprezenta valorile originare ce au pus bazele clădirii Uniunii. Mai mult decât atât, acordul sugerează că Europa nu găsește modalități de a limita puterea extremismului de dreapta, așadar, îl va proteja.

În al doilea rând, acest acord nu a luat în considerare regimul autoritar și non-democratic ce caracterizează Turcia din ziua de astăzi, condusă de Recep Tayyip Erdoğan. Diminuând responsabilitățile liderilor europeni, acordul oferă președintelui Turciei posibilitatea de extorcare. Chiar dacă acordul a stabilizat situația pentru început, instabilitatea situației politice din Turcia a făcut ca rezultatul nefavorabil să fie inevitabil. Președintele Erdoğan a anunțat, de numeroase ori, că nu va mai putea respecta înțelegerea făcută la Bruxelles, iar, cel mai recent, a amenințat că va anula acordul, cu scopul de a pune presiune pe Uniunea Europeană, care refuză să sprijine Turcia în războiul cu Siria.

Așadar, dezastrul din tabăra Moria a reprezentat consecința directă a planurilor ineficiente elaborate de către Uniunea Europeană. Micșorându-și responsabilitățile legale și diminuând importanța responsabilității morale, strategiile pe termen scurt ale Uniunii Europene nu au rezolvat problemele cu care ne confruntam în anul 2015, ci le-a multiplicat, punând în pericol integritatea ce ar fi trebuit să ne definească.

De ce europenii nu mai au încredere în Uniunea Europeană?

Întrebări pentru secolul XXI, Politica Uniunii Europene, Politică simplificată

De la susținărtorii lui Marine Le Pen la simpatizanții lui Matteo Salvini, mulți europeni s-au lăsat fermecați de mișcările populiste ce remodelează lumea în care trăim.

 În ultimii ani, importanța faimoaselor valori europene a scăzut, în timp ce integritatea europeană a fost pusă la îndoială. Într-o eră a globalizării și a numeroaselor încercări subtile de a federaliza Europa, politicieni din toate țările militează împotriva internaționalismului, încurajând ideologii distructive.

Campania Brexit a reprezentat un avertisment, un semn că europenii nu se simt reprezentați prin legile și propunerile făcute la Bruxelles. Cu toate acestea, fie că vorbim despre Partidul Jobbik din Ungaria sau despre Partidul Adevărații Finlandezi din Finlanda, nu mai putem învinovăți doar lipsa de transparență în politica națională pentru euroscepticism. Fără îndoială, populismul conservator alimentează incontestabil lipsa de încredere în Uniunea Europeană, dar pur și simplu nu poate reprezenta singura cauză atunci când toate țările europene luptă împotriva ascensiunii extremismului de dreapta.

Popularitatea de care s-au bucurat partide precum Alternativa pentru Germania (Germania) și Adunarea Națională (Franța) dovedesc, într-o oarecare măsură, nesemnificativitatea unei conduceri pro-europene, Angela Merkel și Emmanuel Macron reprezentând susținători ai integrării europene. Prin urmare, am putea înlocui liderii naționaliști și eurosceptici din întreaga Europă, dar acest lucru nu ar trata problemele reale din spatele sentimentelor de neîncredere și a actelor de violență în creștere.

Politicineii eurosceptici, precum Nigel Farage, susțin că Uniunea Europeană s-a format doar ca o comunitate economică, bazată exclusiv pe o piață comună; naționaliștii denunță identitatea europeană, iar conservatorii critică ideea unei uniuni politice.

Cu toate acestea, scopul acestui articol nu este acela de a promova euroscepticismul, ci mai degrabă de a sublinia importanța eurocriticismului după evenimentele Brexitului; de a înțelege contextul ce stimulează intoleranță și instabilitate. Chiar dacă Uniunea Europeană a transformat, incontestabil, un continent dezbinat de ură într-un model de coexistență prosperă, este important să recunoaștem aspectele adesea criticate pentru a asigura prezervarea identității europene și pentru a determina soluții.

Birocrație

Desigur, a spune că Uniunea Europeană nu este democratică ar fi, cel puțin teoretic, o acuzație falsă. Cu toate acestea, acuzarea Bruxelles-ului de birocrație este frecventă în rândul politicienilor eurosceptici. Marine Le Pen, Jussi Halla-aho și Viktor Orbán vorbesc cu toții limbi diferite, dar mesajul pe care îl transmit susținătorilor este exact același: „Uniunea Europeană nu reprezintă poporul, ci doar birocrații de la Bruxelles”.

Oricât de transparentă ar fi Comisia Europeană, trebuie să recunoaștem incapacitatea Uniunii Europene de a genera sprijin masiv și de a promova o identitate comună. Complexitatea sistemului politic, decalajul dintre cetățeni și membrii Parlamentului European și vocea în continuă creștere a naționalismului au îngreunat coexistența dintre identitatea națională și cea europenă.

O mare parte a cetățenilor europeni se simt deconectați de realitatea politicii europene și de deciziile luate. Deși aderarea la Uniunea Europeană a îmbunătățit semnificativ calitatea vieții în numeroase țări, promovarea sentimentului european reprezintă o provocare. Drept urmare, în țări precum Grecia și Estonia, aproximativ doar 20% din populație crede în importanța votului.

       Problema contribuitorilor și a beneficiarilor

Boris Johnson nu a fost singurul politician care a evidențiat defectele bugetului Uniunii Europene. Fostul prim-ministru italian, Mario Monti, actualul prim-ministru olandez, Mark Rutte, și cancelarul federal al Austriei, Sebastian Kurz, consideră că reajustarea fondurilor Uniunii Europene ar trebui să reprezinte o prioritate. 

Cunoaștem cu toții faimosul autobuz ce a încurajat englezii să voteze pentru Brexit. Fără îndoială, mesajul “Trimitem Uniunii Europene 350 de milioane de lire sterline în fiecare săptămână; de ce nu fiinanțăm Serviciul Național de Sănătate?” s-a dovedit a fi înșelător, fiind conceput pentru a atrage populația rurală. Cu toate acestea, trebuie să înțelegem importanța finanțelor, întrucât Banca Centrală Europeană a stărnit controverse și a stimulat populismul, așa cum am văzut în Grecia, odată cu ascendența partidului Zorii Aurii.

Campania Brexit

O altă problemă o reprezintă țările care beneficiază de fondurile Uniunii Europene, chiar dacă încalcă, în mod constant, legea, amenințănd valorile democratice europene. Lipsa sancțiunilor impuse Poloniei și Ungariei, state ce reprezintă cei mai mari beneficiari, a rezultat în milioane de cetățeni care își pun la îndoială contribuția.

Imigrarea și integrarea

Polonia, Austria și Grecia sunt doar câteva dintre țările care luptă împotriva imigrației. Mulți cetățeni europeni se tem de pierderea culturii și a tradiției, pe măsură ce imigrația către Uniunea Europeană crește de-a lungul anilor. Desigur, imigrația a determinat prosperitatea economică de care Europa se bucură astăzi, iar valorile multiculturalismului au stat la baza acestui proiect comunitar fără precedent. Totuși, vocea naționaliștilor este cel mai bine auzită într-o perioadă de criză.

Gestionarea nefavorabilă a crizei migranților din 2015 a reprezentat oportunitatea perfectă pentru ascendența politicienilor eurosceptici, care s-au folosit de atacurile din Köln, Germania, pentru a promova islamofobie, rasism și, bineînțeles, euroscepticism. Așadar, lipsa acțiunilor legale unice a încurajat migrația nereglementată, în timp ce absența programelor pentru a spori sprijinul față de integrare și toleranță a provocat extremism.

Rezultatul atacurilor din Köln

Solidaridatea, cooperarea și unitatea au transformat Europa într-un model pentru buna conviețuire în pace și bunăstare. Cu toate acestea, pentru a proteja stabilirea unității între cetățeni, este important să înțelegem problemele cu care ne confruntăm și circumstanțele de instabilitate care au potențialul de a compromite valorile europene. De asemenea, este important să înțelegem cauzele care stau la baza neîncrederii și să încurajăm schimbări pentru a dmonstra că eforturile comune creează un triumf armonios.

Cum a devenit Norvegia țara perfectă?

Întrebări pentru secolul XXI, Politică simplificată

Pe de o parte, conservatorii americani subliniază întotdeauna situația Venezuelei atunci când contrazic eficiența socialismului democratic. Pe de altă parte, atunci când justifică necesitatea socialismului democratic, democrații americani evidențiază întotdeauna modelul nordic, menționând țări precum Danemarca, Suedia și Norvegia.

Așadar, țările scandinave sunt, de fapt, democrații socialiste? Dacă nu, de ce sunt economiile lor atât de bune, iar cetățenii lor atât de fericiți?

Deși țările scandinave sunt diferite din multe puncte de vedere, iar modelele lor de guvernare nu sunt identice, au o mulțime de caracteristici comune. Cetățenii acestor țări susțin că sunt cei mai fericiți din lume, în ciuda impozitelor mari și a iernilor lungi și întunecate.

Chiar dacă toate aceste state reprezintă societăți remarcabile, cu niveluri scăzute de corupție, sume mari reprezentând PIB-ul pe cap de locuitor și sisteme educaționale admirabile, articolul acesta va examina Norvegia, stat ce poate fi considerat, din multe puncte de vedere, utopic.

Pe primul loc

Chiar dacă Norvegia nu a fost niciodată o țară săracă, nici nu a fost dintotdeauna una bogată. Privind înapoi istoria, situația actuală a Norvegiei este destul de surprinzătoare.

Cu toate că Norvegia nu a jucat un rol crucial în istoria economiei, statul nordic este acum unul dintre cele mai influente din lume, guvernul său fiind printre principalii acționari ai multor companii importante din întreaga lume.

În prezent, este una dintre cele mai bogate țări din lume, dar, în același timp, este și una dintre cele mai egalitare. Diferențele dintre clasa bogată și cea săracă este subtilă. Cu toate acestea, nu este o economie socialistă, ci mai degrabă o economie mixtă foarte reușită, bazată pe parteneriat social.

Cu un guvern transparent, un procent remarcabil de oameni cu studii superioare și una dintre cele mai înalte speranțe de viață din lume, situația Norvegiei ne pune pe gânduri: cum s-a întâmplat?

Prosperitate și petrol

Explorarea Mării Nordului, în 1959, de către compania Royal Dutch Shell a reprezentat mișcarea transformațională ce a schimbat economia Norvegiei.  Descoperirea unui câmp petrolier sub apele britanice și norvegiene a reprezentat un motiv de celebrare pentru nordici.

În general, de fiecare dată când o țară depistează petrol, economia sa se extinde dramatic. Cu toate acestea,  dacă depinde atât de mult de un singur produs, chiar și o mică schimbare în piața petrolieră poate pune întreaga țară în pragul falimentului.

În timp ce prețurile instabile ale gazelor la nivel global au afectat economii dependente de petrol, cum ar fi Brazilia, Arabia Saudită și Venezuela, Norvegia va fi întotdeauna mai puțin afectată. Încă din 1959, guvernul norvegian a elaborat un plan durabil, pe termen lung, care s-a dovedit, fără îndoială, a fi eficient.

Atât Norvegia, cât și Marea Britanie au intrat în posesiunea petrolului, dar modul în care acesta a fost fructificat de către cele două țări nu ar fi putut să fie mai diferit.

Aflându-se în mijlocul uneia dintre cele mai mari crize financiare, în anul 1976, Mareea Britanie s-a folosit din plin de noile resurse.

Norvegia, în schimb, având o situație stabilă, a decis să aștepte. Pentru a asigura stabilitate, guvernul norvegian și-a fondat propria companie petrolieră, Statoil, și a impus o limită în ceea ce privește producția de petrol. Chiar și în ziua de azi, guvernul Norvegiei deține 67% din Statoil (care și-a schimbat numele în “Equinor”).

Fondul suveran

Dar succesul Norvegiei nu se datorează strategiei ce a prevăzut prosperitate economică pe termen lung, ci distinctei economii social-capitaliste.

Odată ce obiectivul a devenit diversificarea activităților economice, guvernul norvegian a redistribuit veniturile petroliere, investindu-le în bursa de valori și formând  fondul suveran al Norvegiei, cel mai mare fond suveran din lume.

Bineînțeles, există numeroase alte țări ce au fonduri suverane, precum China, Emiratele Arabe Unite sau Australia, dar cel norvegian a ajuns, după mai puţin de 20 de ani de activitate, la aproape un trilion de dolari.

Așadar, dacă acest fond ar fi lichidat în momentul de față, fiecare norvegian s-ar alege, pe loc, cu aproape 200.000 de dolari.

Odată cu creșterea economiei și a influenței politice, a crescut și bunăstarea cetățenilor norvegieni.

Țara perfectă

Chiar și prizonierii norvegieni se bucură de un stil de viață destul de bun, întrucât guvernul norvegian s-a străduit să construiască închisori “mai umane”, concentrându-se pe reabilitare. Aceste închisori ar putea fi confundate cu hoteluri, sârma ghimpată fiind înlocuită cu verdeață și artă contemporană.

Mai mult decât atât, poporul norvegian este „cel mai alfabetizat” popor din lume, iar statul oferă oportunități egale pentru toți cetățenii în ceea ce privește accesul la educație. Sistemul său de învățământ a jucat, de asemenea, un rol semnificativ în a transforma Norvegia în una dintre cele mai inovative țări ale Europei.

Nu în ultimul rând, Norvegia este considerată una dintre cele mai sănătoase țări din lume, cu o speranță totală de viață ce poziționează țara pe locul zece în lume.

În concluzie, așa cum indică și raportul ONU, Norvegia este țara în care este cel mai bine să trăiești. Deși statul nu este socialist, în ciuda argumentării americanilor de stânga, prosperitatea acestuia se bazează pe valori socialiste, ce au asigurat o economie stabilă, bunăstarea tuturor claselor sociale, și un sistem politic eficient, ce asigură democrație și transparență.

De ce avem nevoie de sistemul politic elvețian?

Întrebări pentru secolul XXI, Politică Europa, Politică simplificată

Elveția, țara pitorească din inima Europei, este cunoscută pentru democrație directă, neutralitate și federalism, componente centrale ce au asigurat prosperitate într-o țară cu resurse naturale limitate.

Prestigiul paradisului fiscal este în strânsă legătură cu descentralizarea și piața liberă, dar distinctivitatea statului elvețian reiese dintr-un sistem politic care reprezintă interesele poporului.

În ciuda, sau poate datorită, faptului că Elveția a refuzat aderarea la Uniunea Europeană și la NATO, neutralitatea elvețiană s-a dovedit eficientă.

Elvețienii au libertatea de a-și alege nu doar liderii, dar, prin referendumuri organizate frecvent, și legile constituționale. Sistemul său politic a îndrumat o populație întreagă spre implicare, cunoaștere și mobilizare, oferindu-le transparență și democrație adevărată.

Democrație directă?

Democrația directă presupune o politică prin care deciziile sunt luate direct de către cetățeni, un exemplu al acestei democrații fiind democrația ateniană.

Desigur, aceasta fost criticată de către filozofi precum Socrate, care a evidențiat tendința democrației ateniene de a încuraja demagogia, dar chiar și în ziua de astăzi am putea să îi punem la îndoială eficiența, cel puțin la prima vedere.

Este greu de văzut cum toți oamenii ar avea cunoștințele, experiența și timpul necesar pentru a determina soarta unei țări, dar, în același timp, avantajele ar fi de necontestat.

În calitate de cetățeni ai unui stat în care corupția reprezintă, cu adevărat, o problemă, cunoaștem prea bine impactul unei politici netransparente asupra bunăstării populației.Prin posibilitatea de a altera legiile constituționale și prin libertatea fiecărui cetățean de a organiza referendumuri echitabile, democrația directă asigură cel mai egalitar sistem politic.

Mai mult decât atât, democrația directă ar crește numărul oamenilor implicați și interesați, asigurând legitimitate și promovând accesibilitate prin consolidarea încrederii publicului.

 Unul dintre motivele principale pentru care o mare parte a oamenilor aleg să nu voteze, într-o democrație reprezentativă, este neîncrederea în propria putere. În ziua de azi, democrația este defectuoasă, dar o putem îndrepta prin construirea unui sistem dependent doar de oameni.

Elveția și Președinția” rotativă

Elveția nu are un singur șef de stat, iar președintele are doar sarcini de reprezentare.

Cetățenii au responsabilitatea de a vota pentru un parlament care va numi un Consiliu Federal, compus din șapte reprezentanți a patru partide. Președintele Confederației, care este și șef al Consiliului Federal, este desemnat, pe termen de un an, prin rotație.

Consiliul Federal

Spre deosebire de majoritatea țărilor, în care organizarea unui referendum necesită cel puțin 500.000 de semnături, în Elveția propunerea unui referendum necesită doar 50.000, iar, în cazul în care acesta va avea putea schimba constituția, 100.000 de semnături sunt necesare.

Acestea sunt organizate la fiecare patru luni și au puterea de a face o schimbare nu doar la nivelul fiecărui canton, dar și la nivelul confederației. Sondajele sugerează, adesea, o prezență ridicată, iar sistemul politic este stabil și echilibrat.

Desigur, sistemul elvețian nu reprezintă o democrație directă pură, incorporându-se, de asemenea, anumite elemente ale unei democrații reprezentative, dar este cu siguranță admirabil.

Federalism și descentralizare

Cuprinzând patru mari regiuni lingvistice, deci implicit patru culturi, diferite și unice în același timp, federalismul a reprezentat o altă cheie a succesului elvețian.

Confederația elvețiană este compusă din 26 de cantoane a căror suveranitate se află în limitele Constituției federale. Cantoanele au propriile lor parlamente și instanțe, având în comun doar politica externă, moneda și constituția națională.

Odată cu elaborarea Constituției federale, economia Elveției a cunoscut o înflorire semnificativa, reușind nu numai sa își mențină echilibrul, dar și să ofere cetățenilor săi unul dintre cele mai ridicate nivele de trai din lume.

Încurajând o competiție continuă între cantoane, productivitatea muncii a cunoscut un progres impresionant, ce a transformat Elveția în una dintre cele mai bogate țări din lume după PIB pe cap de locuitor.

Așadar, fie că vorbim de piața liberă ce a asigurat prosperitate economică, neutralitatea istorică ce a asigurat relații internaționale benefice sau federalismul ce a asigurat productivitate, toate acestea sunt rezultatele ale unui sistem politic eficient.

Cum se transformă Africa în China?

Întrebări pentru secolul XXI, Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată

Africa spune povestea unui continent care, după ce a fost exploatat și înrobit, timp de secole, de către Vest, a ales să privească spre Est.

După șaizeci de ani de la începutul decolonizării africane, în Africa domnește un nou ordin chinez.

Surprinzător, miliarde de dolari au fost investiți în Africa, continent ale cărui țări nu reușesc să se dezvolte, având o economie bazată pe agricultură și, de cele mai multe ori, stagnantă.

Deși sunt bogate în resurse naturale, instabilitatea economică și nivelul alarmant de corupție au reprezentat motive pentru care nici o țară nu a vrut să investească în Africa. De asemenea, puține companii au fost dispuse să își asume riscul de a-și deschide afaceri pe pământ african.

Cu toate acestea, de-a lungul anilor, continentul a început să se schimbe. Statele au început să investească în infrastructură feroviară, s-au creat numeroase locuri de muncă ce au sporit productivitatea generală și au fost deschise numeroase școli ce au influențat creșterea ratei de alfabetizare.

Dar, spre surprinderea multora, această creșterea transformațională nu se datorează donațiilor sau fundației Bill și Melinda Gates, ci Chinei. Fiind motivată de vulnerabilitatea țărilor africane, de forța de muncă ieftină și de posibilitatea de a trimite un val de influență asupra unui întreg continent, statul chinez a profitat.

“Dușmanul dușmanului meu îmi este prieten”

În anul 1955, reprezentanții a 29 de țări din Africa și din Asia s-au întâlnit pentru prima oară în orașul indonezian, Bandung. Toate aceste țări fuseseră colonizate la un moment dat în istorie, și au găsit confort în ostilitatea lor comună nu doar față de Occident, ci și față de blocul sovietic.

Această întâlnire a oferit Chinei o idee: prin stabilirea unei relații diplomatice între China și țările africane, statul comunist și-ar fi asigurat nu doar beneficii economice prin  profitul rezultat din dobânzi, dar și prin susținere politică.

În anii ’70, atât Republica Chineză (ce în prezent administrează doar insula Taiwan), cât și Republica Populară Chineză luptau pentru un loc oficial în cardul Națiunilor Unite, adevărata identitate chineză aflându-se sub amenințare. În ciuda tuturor eforturilor Statelor Unite ale Americii, Beijing-ul a fost admis în locul Taipei-ului, datorită statelor africane.

De atunci, ideea că Africa și China trebuie să colaboreze împotriva Occidentului a fost fructificată, iar consecințele acestei legături sunt vizibile.

1955, Bandung

Dependență economică

În ultimii zece ani, investițiile chineze au fost mai mult decât semnificative. Unele companii, precum Huawei, au încărcat piața cu telefoane mobile ieftine ce oferă africanilor acces la internet, iar altele , precum Startimes, oferă oamenilor televiziune.

Drept urmare, volumul comerțului dintre Africa și China a crescut în perioada 1995-2017, de la 3 miliarde de dolari, la 143 de miliarde de dolari. Mai mult decât atât, încă din anul 2009, China a devenit cel mai important partener comercial pentru majoritatea țărilor africane.

Dar, aici intervine și o problemă: nivelul datoriilor naționale sunt în creștere, iar majoritatea țărilor africane nu își pot permite să plătească înapoi banii împrumutați.  Cu toate acestea, generozitatea Chinei nu reprezintă un gest filantropic.

Statul chinez cunoaște foarte bine situația economiilor africane și știe că posibilitatea de a nu își câștiga profitul este mare, dar, chiar și sub aceste circumstanțe, China tot iese câștigătoare.

Planul strategic

Din punct de vedere economic, Africa este, fără îndoială, dependentă de China. Însă, China împrumută bani doar prin stabilirea unor clauze ce garantează că, în situația în care țara nu mai poate plăti, China va putea prelua controlul asupra unor materii prime sau chiar și asupra infrastructurii.

Dacă China continuă să împrumute și Africa continuă să cheltuiască, în ritmul actual, statului comunist i se va oferi oportunitatea de a accesa resursele Africii în scurt timp, stabilindu-și puternica influență.

Din punct de vedere politic, ambițiile Chinei sunt mari. În ultimii ani, instituțiile confucianiste și centrele culturale ce predau limba mandarină s-au răspândit în întregul continent, în momentul de față numărul acestora apropiindu-se de numărul instituțiilor franceze. Televiziunea chineză devenind accesibilă în multe țări și liderii africani încurajând părinții să-și trimită copiii ce au împlinit vârsta de zece ani la cursuri dedicate limbii mandarine, cultura chineză este din ce în ce mai vizibilă.

De asemenea, din punct de vedere militar, Africa reprezintă o nouă bază. Acum doar trei ani, steagul roșu de cinci stele al Chinei a fost ridicat la noua sa bază militară din Djibouti, Cornul Africii.

Așadar, din punctul nostru de vedere, continentul african este, în prezent, supus unui proces de neo-colonialism. Din cauza agresivității lumii occidentale și a imposibilității de a fi independente, după secole de exploatare și înrobire, țările africane și-au îndreptat încrederea către o economie promițătoare, dar un stat brutal.

Politica anti-feministă a secolului XXI

Politică simplificată

Foarte mulți au încercat, de-a lungul timpului, să descurajeze mișcarea feministă, considerând-o o manifestare “irelevantă” ce nu își are locul într-o societate modernă a secolului XXI.   

Unii susțin că lupta pentru eliberarea femeilor a fost deja luptată și câștigată, iar femeile își pot alege propriul destin acum, feminismul secolului XXI fiind mult prea ostil față de bărbați și irelevant pentru majoritatea femeilor contemporane.

Cu toate acestea, trăim într-o lume în care femeile americane câștigă 0,75 de cenți pentru fiecare dolar câștigat de un bărbat. Trăim cu toții într-o lume în care  femeile din Arabia Saudită nu au dreptul de a călători fără acordul soțului, iar femeile din Nigeria sunt abuzate fizic, legal.

Tratând mișcarea feministă cu scepticism, alegem să ignorăm cele 132 de milioane de fete ce nu au dreptul la educație, cele 15 milioane de fete ce vor deveni mirese minore anul acesta, procentul alarmant al femeilor ce sunt victime ale violenței domestice și una din cinci femei americane, care este victimă a violului.

Trăim într-o societate patriarhală ce aruncă obstacole în drumul avansării femeilor, ce este plină de nedreptăți care există pentru a restricționa femeile, pentru a le limita ambițiile și puterea.  

Progresul este, fără îndoială, de necontestat. Începând cu anul 2015, tuturor femeilor din lume le-a fost acordat dreptul la vot, dar, cu toate acestea, politica secolului XXI este anti-feministă.

Atitudinea celor mai importanți lideri ai lumii cu privire la inegalitatea de gen pare să conteze din ce în ce mai puțin în ziua de azi. Am trecut cu vederea peste numeroasele acuzații de abuz sexual, comentariile sexiste și ambițioasele încercări de a ne controla influența. Am permis politicienilor precum Donald Trump,  Jair Bolsonaro și Recep Tayyip Erdoğan să-și folosească puterea împotriva noastră.

Am permis, încă odată, politicii să ne cenzureze, iar femeile din toate colțurile lumii pierd zilnic drepturi fundamentale. Numai în acest an, milioane de femei au pierdut dreptul la avort, mii de femei au pierdut dreptul la libertatea de exprimare și sute de femei și-au pierdut dreptul la educație.

Mai mult decât atât, majoritatea deciziilor politice care vizează drepturile femeii nu sunt luate de către femei sau votate de către femei, femeile fiind subreprezentate în politică. Deși egalitatea de gen, în calitate de Obiectiv de Dezvoltare al Mileniului, a fost inclusă pe agenda națională de mai mulți ani, femeile încă se mai confruntă cu provocări importante pe dimensiunea reprezentării.

Progresul este lent; din aproximativ 190 de șefi de stat, doar 22 sunt femei.  De asemenea, doar 23% dintre parlamentari sunt femei, iar în regiunea arabă, procentul este doar de 8%. Lideri precum Angela Merkel, Jacinda Ardern și Sanna Marin au șocat lumea, distrugând toate stereotipurile de gen existente, dar plafonul de sticlă al lumii este departe de a fi spart.

Femeile implicate în politică nu sunt, de cele mai multe ori, tratate cu respect sau privite cu admirație. Capacitatea femeilor de a conduce este adesea pusă sub semnul întrebării, acestea fiind judecate pentru prioritizarea unei cariere, nu a împlinirii familiale.

Recent, Alexandria Ocasio-Cortez, una dintre cele mai faimoase femei din politica americană, a primit sprijin internațional din partea femeilor din întreaga lume, după ce a fost hărțuită verbal de către Ted Yoho, unul dintre cei mai influenți politicieni ai statului Florida.

Acest caz nu este unic; Alexandria Ocasio-Cortez reprezintă miliardele de voci ce au fost excluse, marginalizate și oprimate.

Este vital să înțelegem hotărârile care se iau la nivel înalt și să ne implicăm în acest demers de combatere a discriminărilor de gen. Într-o societate patriarhală, trebuie să ne solidarizăm împotriva abuzurilor comise împotriva femeilor și să ne revoltăm împotriva politicii de azi, anti-feministă.

Lukaşenko, ultimul dictator din Europa

Politică simplificată

Eu sunt ultimul dictator din Europa, poate chiar din lume.

Aleksandr Lukaşenko

Trăim cu impresia că, comparativ cu celelalte state ale lumii, statele europene sunt, și vor fi întotdeauna, democratice.

Am auzit de Kim Jong-un, cunoaștem foarte bine situația lui Erdoğan și a lui Berdimuhamedow, dar trăim cu impresia că pericolul unei dictaturi este departe; ideea unui dictator european pare de neconceput în ziua de azi…
Datorită unor evenimente incredibile, a represiunii, persecuției politice, răpirilor și a încălcării libertății de exprimare și a drepturilor omului, nu poate fi nici o îndoială că Belarus este o dictatură, un stat cu adevărat unic în continentul european.

Belarus este considerat a fi ultima dictatură din Europa, una dintre singurele țări ce suportă, în prezent, sancțiuni internaționale alarmante, dar și ultima țară din Europa în care se aplică pedeapsa cu moartea; toate acestea datorită lui Aleksandr Lukaşenko…

Acesta se laudă cu faptul că nu a avut în spate niciun partid politic din anul 1992, fiind independent, dar acest lucru poate fi explicat prin faptul că partidul este practic.. el însuși. Setea sa de putere pare infinită; acest moștenitor al uneia dintre teritoriile fostei Uniuni Sovietice neavând intenția de a se retrage prea curând.

A anunțat, încă din 2019, că va candida și în 2020 pentru funcția de președinte. Ținem să menționăm că  singurul său rival politic a fost arestat înainte de alegeri, acum câteva zile.

În timp ce țări precum Germania și Danemarca fac tot posibilul pentru a gestiona într-un mod eficient actuala pandemie, impunând și încurajând numeroase restricții și experimentând deschideri prudente a unor afaceri și școli, în Belarus nimic nu pare diferit.

În timp ce întreaga Europă se afla în carantină, Lukașenko nu a impus, vreodată, restricții; ultimul dictator european consideră că “tractoarele și vodca vor vindeca Belarus de corona virus”.

Președintele Belarusului joacă hochei pe gheață în pandemie

Așa cum Berdimuhamedow își dorește ca Turkmenistan să rămână izolat, Lukașenko nu își poate fructifica dictatura decât dacă Belarus rămâne, de asemenea, un stat izolat. Cu toate acestea, din cauza unei poziții geopolitice complicate, acest lucru nu este la fel de posibil.

Belarus este un stat situat chiar în mijlocul celor mai mari puteri din Europa, Uniunea Europeană și Rusia, din păcate ostile una față de cealaltă.

Din cauza unor declarații publice, ce au susținut faptul că Belarus și Rusia se vor uni, într-o bună zi, bunăstarea acestui stat sufocat de regimuri autoritare ar trebui să ne preocupe.

Dependența față de Rusia

Chiar dacă Belarus pare uneori izolat, acesta are relații foarte bune cu Rusia, sau cel puțin nu are de ales…

Spre deosebire de Zelensky, Lukașenko ar fi încuviințat unirea celor două state slave. La doar câțiva ani după căderea Uniunii Sovietice, în 1999, Lukașenko a propus integrarea politică a celor două, iar Boris Yeltsin, fostul președinte al Rusiei, a fost de-acord.

Din păcate pentru el, din fericire pentru noi, acest lucru, în final, nu a fost posibil; iar, odată cu ascensiunea lui Putin, Lukașenko a realizat că nu și-a ales bine aliatul.

Pe lângă o cultură și o istorie comună, Belarus și Rusia au regimuri politice foarte asemănătoare, ceea ce înseamnă că țara condusă de Lukașenko poate reprezenta, cu ușurință, un stat satelit pentru Putin.

“Tovarășii'” din Est

Deși acum câțiva ani, Rusia ar fi avut nevoie de Belarus, iar Belarus ar fi avut nevoie de Rusia, în prezent, dependența este unilaterală.

Chiar dacă numeroasele intervenții în Orientul Mijlociu au pătat imaginea Rusiei, trebuie să recunoaștem o îmbunătățire a relației dintre liderii Uniunii Europene și Vladimir Putin. De-a lungul anilor, Rusia a devenit mai puțin o amenințare și mai mult un partener de afaceri, având în vedere dependența Europei față de importurile de petrol și gaz.

Dependență unilaterală

În timp ce Rusia a devenit din ce în ce mai puțin dependentă de relația sa cu Belarus, Lukașenko, prin regimul său autoritar, s-a asigurat că Belarus va fi, din păcate, pentru totdeauna dependent de Rusia.

Pentru ignorarea unor drepturi fundamentale și pentru intensificarea represiunilor politice, Uniunea Europeană a impus numeroase sancțiuni economice și restricții comerciale asupra Belarusului.

Aceste restricții nu sunt doar la nivel european, Statele Unite ale Americii impunându-i, de asemenea, numeroase sancțiuni.

Intensificându-și individualizarea la nivel internațional, Belarus este acum un stat dependent atât de resursele Rusiei, cât și de ajutorul ei militar.

Deși alianța cu Rusia părea benefică acum câțiva ani, deciziile dictatorului au avut consecințe dezastruoase. Putin recunoaște această dependență unilaterală, iar noi credem că se va folosi de ea.

În prezent, Belarus este unul dintre cele mai izolate state ale lumii moderne. Politicienii, activiștii și oamenii opoziției dispar, iar numeroasele sancțiuni alarmante au îngreunat situația oricărui cetățean nemulțumit de condițiile de viață.

Cu un lider ce nu se deranjează să-și deghizeze regulile autoritare și intențiile de a rămâne, pentru totdeauna, la putere, Belarus pare a fi prins între dorințele de a se alătura lumii moderne și consecințele unei prietenii riscante.

Revoluția ce nu ar fi trebuit să se declanșeze…

Istorie, Politică simplificată

Situația Republicii Islamice Iran, ce reprezintă, în prezent, principalul dușman al Statelor Unite ale Americii, un adversar al democrației și un antagonist față de Europa, devine, de-a lungul timpului, din ce în ce mai îngrijorătoare.

Dar această împrejurare, deși alarmantă, nu a fost chiar imprevizibilă sau neașteptată.

Ceea ce se întâmplă în prezent reprezintă una dintre consecințele unei revoluții ce nu ar fi trebuit să se declanșeze.

În prezent, Iranul este o teocrație islamică, în care șeful statului nu este nici măcar un politician, ci un lider religios.

 Sistemul juridic se bazează pe legea Shia, iar torturările și execuțiile sunt destul de frecvente în țară. De asemenea, dacă acest lucru nu ar fi fost suficient,  guvernul finanțează numeroase organizații teroriste din toată lumea, cum ar fi Hezbollah, a căror existență reprezintă o amenințare pentru pacea globală.

Cu toate acestea, în anul 1935, anul în care Reza Shah a redenumit Persia Iran, statul aspira să devină secular, modern, puternic influențat de Europa, acesta putând fi asemănat cu Turcia sub conducerea lui Ataturk.

Mulți sunt de părere că dinastia Shah a făcut mai mult rău decât bine, deoarece, în timpul monarhiei, cele mai multe familii iraniene trăiau în sărăcie, dar, oare ceea ce s-a întâmplat după detronarea Shahului Mohammad Reza Pahlavi și după revoluția din 1979 a condus la formarea unui stat dezvoltat, prosper?

Istoria ne spune că revoluția aduce prosperitate și succes, dar cazul Iranului este cu adevărat incomparabil; revoluția a înrăutățit situația, înlocuind o monarhie autoritară, dar modernă, cu o teocrație absolută ce a transformat radical societatea prin înrăutățirea relațiilor internaționale și prin implementarea unui regim extremist și anti-democratic ce a încurajat și a dat naștere a numeroase organizații teroriste.

Shahul Mohammad Reza Pahlavi, un „Ataturk” mai puțin apreciat…

Puțini știu cum arăta Iran înainte de Revoluția Islamică.

Cu toate că Iranul zilelor noastre se aseamănă foarte mult cu o țara în care nu ți-ai dori să te naști, Teheran semăna, acum mulți ani, cu un fel de Los Angeles, dar cu o rată a șomajului mult mai mare!

La începutul secolului XX, iranienii erau conduși de monarhia Shah, care își finanța stilul de viață decadent prin vânzarea petrolului, mai ales către Marea Britanie.

Mohammad Raza era, fără îndoială, un autocrat. Popularitatea acestuia a avut de suferit în special în momentul în care a angajat o poliție secretă, nemiloasă, numită SAVAK, pentru a descuraja dizidența.

SAVAK era cunoscută pentru brutalitatea sa, arestând, adesea, oamei în toiul nopții. Așadar, oricine și-ar fi dorit să-și exprime opinia negativă cu privire la regimul Șahului ar fi fost torturat și, de cele mai multe ori, ucis.

De asemenea, în anul 1975, Șahul a desființat cele două partide politice și le-a înlocuit cu unul singur, al cărui lider era… el.

Reprezentând un fel de Marie Antoinette masculin, un alt aspect ce i-a influențat popularitatea era stilul de viață cu adevărat extravagant. Potrivit oamenilor, în timp ce iranienii mureau de foame, acesta zbura spre Paris, împreună cu regina Farah, pentru mese fastuoase.

Dar, cu toate acestea, trebuie să recunoaștem ca Mohammad Raza a făcut și foarte mult bine; motiv pentru care este considerat un “Ataturk mai elitist”.

Șahul Mohammad Reza Pahlavi împreună cu Regina Farah

Între 1962 și 1975, Iranul înregistrase îmbunătățiri uriașe ce au împins țara în rândul statelor dezvoltate. Veniturile din petrol crescuseră de la $550 de milioane în anul 1964 la $20 de miliarde în 1976, iar o mare parte dintre aceste venituri fuseseră investite în infrastructură și educație.

Populația crescuse, mortalitatea infantilă scăzuse și formarea unei noi clase mijlocii a dus la creșterea economică, dar… în anul 1963, Șahul instaurase o “revoluție albă”.

Revolție albă?

“Vreau ca nivelul de trai în Iran să fie, în zece ani, exact ca cel din Europa de azi.”

Șahul Pahlavi

Începând cu anii ’60, Mohammad Raza urmase sfatul Casei Albe și al Administrației Kennedy și  implementase o serie de reforme pentru a moderniza țara.

La fel ca în Turcia, restricțiile impuse de tradiția și de legea islamică au fost ridicate. Femeile au fost emancipate, iar stilul vestimentar occidental a fost puternic încurajat, uneori prin norme oficiale.

S-au înființat primele școli publice, primele universități, primele bănci și prima armată națională.

De asemenea, femeile au primit dreptul la vot și la educație.

Femei iraniene, înainte de 1979

Statul și religia au fost separate complet, dar, spre deosebire de turcii conduși de Ataturk, iranienii conduși de Pahlavi nu erau pregătiți…

Mohammad Reza implementase un proces de occidentalizare rapidă într-o societate foarte tradițională și religioasă. Mulți oameni credeau că Șahul își dorea să șteargă adevărata istorie, cultură și tradiție a Iranului, înlocuindu-o cu valorile promovate în Statele Unite.

Stilurile de viață americane deveniseră un ideal, obiectivul final. Americanismul devenise un model; cultura populară americană – cărți, reviste, film – aruncată peste țara noastră…. Am început să ne întrebăm dacă mai există loc pentru propria noastră cultură”

Din punctul nostru de vedere, Șahul Pahlavi ar fi trebuit își adapteze ideile moderniste societății nepregătite.

Spre deosebire de turci, ce fuseseră deja expuși idealurilor europene, iranienilor nu li s-au oferit timpul necesar pentru a se adapta, motiv pentru care mulți dintre ei au refuzat schimbările.

Dar, cu toate acestea, dacă oamenii nu ar fi protestat atunci împotriva acelor schimbări, poate situația lor nu ar fi fost atât de critică în momentul de față…

Vrem mai multe slujbe și mai puține drepturi pentru femei!

Revoluția a fost declanșată, în mare parte, de către un iranian foarte apreciat, Ayatollah Ruhollah Khomeini.

Reprezentând un om al centrului religios din Qom, Khomeini s-a revoltat nu doar împotriva reformelor ce “ofereau mult prea multe drepturi femeilor”, dar și împotriva guvernului ce organiza alegeri corupte.

Ayatollah Khomeini, un Rasputin iranian?

În general, acesta considera că un rege nu poate avea “putere islamică” și că tradiția Shia va fi întotdeauna împotriva acestei puteri, făcând-o nelegitimă.

Dar, în același timp, existau și probleme adevărate…

În ciuda, sau probabil din cauza, creșterii economiei bazate pe petrol, foarte mulți iranieni au avut de suferit. Universitățile ofereau mai mulți absolvenți decât erau locuri de muncă, iar mecanizarea agriculturii a rezultat în deplasarea fermierilor. Rata șomajului creștea din ce în ce mai mult, iar muncitorilor din Teheran le erau oferite din ce în ce mai puține oportunități.

Așadar, ar fi nedrept să spunem că revoluția a fost creată de oameni cu viziuni fundamentaliste ale islamului, dar este corect să spunem că oamenii care au ajuns la putere după căderea monarhiei exact așa ar fi descriși.

Consecințe

Una dintre consecințele revoluției din 1979 a fost înlocuirea guvernului secular cu o un guvern islamic.

Noua Republică Islamică s-a bazat pe ideea lui Khomeini despre cine ar trebui să fie un lider islamic, principiu pe care l-a numit “Velayat-e Faqih”.

Acest principiu spunea că doar un lider religios ar putea guverna țara într-un  mod eficient, deoarece doar un lider religios cunoaște importanța legii, religiei și dreptății. Acest “principiu” ar putea fi comparat cu teoria lui Socrate, dacă înlocuim filozofia cu religia…

Încă din 1979, există un Președinte și un prim-ministru, dar oricare dintre deciziile lor poate fi răsturnată de către “conducătorul suprem”.

Nu este doar opinia noastră subiectivă când spunem că Revoluția nu ar fi trebuit declanșată; Iran se confruntă, în prezent, cu una dintre cele mai grave provocări economice.

Din cauza amenințărilor nucleare, Iran s-a confruntat cu numeroase sancțiuni în ultimii ani, sancțiuni ce i-au afectat creșterea economică.

Într-un singur an, moneda națională, rialul, și-a pierdut 70% din valoarea sa, comparativ cu dolarul, iar, în prezent, rata anuală a inflaţiei ajunge la aproape 40%.

De asemenea, dacă protestele zilnice la adresa guvernului ce finanțează organizații teroriste, criza economică și existența unor lideri incompetenți ce reprezintă o continuă amenințare pentru relațiile internaționale diplomatice nu ar fi fost de-ajuns să vă convingem că Revoluția din 1979 a făcut mai mult rău decât bine, să analizăm situația femeilor!


Misoginia este cea mai importantă caracteristică al actualului sistemul de conducere din Iran și inima ideologiei lui Khomeini.

Fiecare aspect al existenței lor- de la modul în care trebuie să se îmbrace în public, la subiectele pe care le pot studia la universitate- este strict reglementat.

Încă din anul 1979, drepturile femeilor au fost înjumătățite.

În prezent, femeile care au dreptul la moștenire primesc de două ori mai puțin decât un bărbat şi doi martori femei fac cât un singur martor bărbat. De asemenea, trebuie menționat și faptul că femeile nu au dreptul să meargă pe bicicletă sau să cânte, “potrivit legii Shia”.

Așadar, Șahul Mohammad Reza Pahlavi poate nu a fost cel mai… altruist conducător, dar obiectivul său principal a fost întotdeauna același; să transforme Iran într-un stat dezvoltat și modern, obiectiv ce pare absolut imposibil de atins în prezent!

Ar trebui să ne punem cu toții întrebarea:

“Oare cum ar fi arătat Iran dacă Revoluția din 1979 nu s-ar fi declanșat?”

Tot ceea ce trebuie să știi despre protestele din SUA

Politică simplificată, Probleme sociale

  “Cu toții vărsăm același sânge”

Au trecut aproape 57 de ani de când Martin Luther King a condus marșul din Washington pentru justiție rasială. Unde este această justiție acum, pentru ce au luptat înaintașii noștri?

La 25 mai 2020, George Floyd, un bărbat negru în vârstă de 46 de ani, a fost ucis în Minneapolis, Minnesota, în timpul unei arestări, pentru că ar fi folosit o presupusă bancnotă contrafăcută. Derek Chauvin, un ofițer de poliție alb, a îngenuncheat pe gâtul lui Floyd timp de aproape nouă minute, în timp ce Floyd era încătușat și întins cu fața în jos, cerșindu-și viața și spunând în mod repetat „Nu pot respira”. Un al doilea și cel de-al treilea ofițer l-au reținut pe Floyd în timp ce un al patrulea a împiedicat martorii să intervină. Ofițerul a ignorat rugămințile martorilor oculari de a-și îndepărta genunchiul, lucru pe care nu l-a făcut până când medicii nu i-au ordonat.

După ce înregistrările realizate de martori și de camerele de securitate au devenit publice, toți cei patru ofițeri au fost concediați a doua zi. Două autopsii au declarat moartea lui Floyd prin omucidere. Inițial, Chauvin a fost acuzat de omor de gradul trei și omor de gradul doi; ceilalți trei ofițeri au fost acuzați că au fost complici și au comis crime de gradul doi. 

Un avocat al lui George Floyd a spus ca “o pandemie a rasismului” a cauzat moartea sa.

Two men on an asphalt surface, behind a black van on which the letters "EAPOLIS" is seen, with a license plate ending "ICE". One man has light skin, a blue shirt with identifying badges on his chest and shoulder, black pants and boots, and black sunglasses pushed to the top of his close-shorn head. He is kneeling with his left knee and upper shin resting on the neck of the other man, and his right knee out of sight behind the van. The other man is lying prone, with his left cheek pressed against the asphalt close to a painted line. He is dark-skinned, with similarly short hair, and is not wearing a shirt; His mouth is slightly open, his eyes are closed with his eyebrows raised, and his arms are down, not visible behind the van. The kneeling man has his left hand in a dark glove, with his right arm hidden behind the van, and is looking at the viewer with his eyebrows slightly lifted and mouth slightly open.
Uciderea lui George Floyd

De la moartea lui Floyd, au existat proteste în întreaga țară, în peste 100 de orașe, inclusiv Minneapolis, New York, Atlanta, Denver, Memphis, Phoenix, Ann Arbor, Los Angeles, dar și în altele. Unele dintre aceste proteste au durat zile întregi. Mai mulți membri ai Congresului au introdus o rezoluție pentru a condamna brutalitatea poliției, profilarea rasială și utilizarea excesivă a forței.

Protestele din toată lumea nu sunt împiedicate nici măcar de criza acestei pandemii.

Există un context și o istorie mai largă a bărbaților și băieților afro-americani care au fost uciși de mâna poliției, mulți dintre ei, precum George Floyd, nefiind înarmați. Începând din 2014, decese cu profil înalt îi includ pe Eric Garner (2014), Michael Brown (2014), Tamir Rice (2014), Laquan McDonald (2014), John Crawford (2014) Freddie Gray (2015), Walter Scott (2015), Alton Sterling (2016), Philando Castile (2016), Terence Crutcher (2016), Antwon Rose (2018) și alții. 

George Floyd nu a fost nici pe departe un caz individual, a fost însa cel mai mediatizat, ultimul om pe care societatea a mai putut să îl condamne, considerând ca pigmentul pielii sale e o infracțiune.

Femeile și fetele negre sunt, de asemenea, ținte ale violenței poliției, o realitate care a stârnit mișcarea „Spune-i numele” pentru a evidenția modul în care această violență trece adesea neobservată. Printre femeile care au murit în urma interacțiunilor cu politia se numără Sandra Bland (2015), Deborah Danner (2016), Atatiana Jefferson (2019) și Breonna Taylor (2020).

În ciuda înregistrărilor video a multor dintre aceste decese, este foarte rar ca polițiștii să fie arestați, cercetați sau condamnați pentru utilizarea excesivă a forței. Această lipsă de răspundere a dus la un strigăt public pentru justiție.

Black Lives Matter este o mișcare activistă care a început ca hashtag (#BlackLivesMatter) când, în iulie 2013, civilul alb George Zimmerman a fost achitat în moartea prin împușcare a lui Trayvon Martin, un adolescent afro-american înarmat, ucis în Florida. 

Mișcarea Black Lives Matter a devenit recunoscută și pusă în evidență după două decese de înaltă importanță, în 2014, a doi bărbați afro-americani neînarmați (Eric Garner în Staten Island, NY și Michael Brown din Ferguson, MO). Niciunul dintre polițiștii implicați în moartea lor nu a fost pus sub acuzare.

Rasismul sistemic, atunci cand ura atinge cel mai înalt nivel

Rasismul este definit ca: „marginalizarea și / sau opresiunea oamenilor de culoare, bazată pe o ierarhie rasială construită social, care privilegiează oamenii albi.” 

Rasismul apare în toate aspectele vieții și societății noastre: în comunicarea interpersonală, prin politici și practici discriminatorii, în limbaj părtinitor și în legile și instituțiile noastre (de exemplu, educație, mass-media, ocuparea forței de muncă, guvern și sistemul de justiție penală).

Mulți văd moartea lui Floyd ca un exemplu de rasism sistemic, referindu-se la modul în care rasa dezavantajează oamenii de culoare în sistemul de justiție penală. Bărbații afro-americani și latini sunt reprezentați în mod disproporționat in toate nivelurile sistemului de justiție penală, de la arest până la condamnarea la moarte. Mai mult, cercetările arată că populația afro-americanilor este de 2,5 ori mai probabil să fie ucisă de poliție decât oamenii albi, însa albii sunt mult mai numerosi în America, deci șansele unei persoane de culoare sa fie abuzată de poliție cresc vertiginos.

Atunci când ura și părtinirea cresc 

În aceeași zi în care George Floyd a fost ucis, un alt incident a avut loc în Central Park din New York. Christian Cooper, un bărbat afro-american, observa păsările atunci când a întâlnit un câine dezlănțuit. El i-a cerut proprietarului câinelui, Amy Cooper, o femeie albă, să pună câinele in lesă, așa cum impun regulile parcului. Când nu a făcut-o, el a început să o filmeze. În răspuns, Amy Cooper a spus că va apela la poliție, precizând ca „le voi spune că există un bărbat afro-american care mi-a amenințat viața”, în timp ce scotea telefonul mobil pentru a suna la 911.

În timp ce aceste două evenimente par să nu aibă legătură, ambele demonstrează un concept foarte important: atunci când sunt lăsate necontrolate, ura și părtinirea pot escalada și pot duce la rezultate grave.

Piramida Urii ilustrează modul în care nivelurile de atitudini și comportamente părtinitoare cresc în complexitate de jos în sus. Ca și o piramidă, nivelurile superioare sunt susținute de nivelele inferioare și devine din ce în ce mai dificil de contestat și de demontat pe măsură ce comportamentele escaladează. 

Partinirea la fiecare nivel are un impact negativ asupra indivizilor, instituțiilor și societății. Când aceasta nu este verificată, ea se „normalizează” și contribuie la un model de acceptare a discriminării, a urii și a nedreptății în societate.

Furia lui Amy Cooper a determinat-o să-l amenințe pe Christian Cooper cu părtinirea pe care a presupus-o că ar avea-o poliția, atunci când a descris bărbatul care o amenința drept afro-american. Aceasta este o situație care ar fi putut escalada cu ușurință dacă poliția ar fi ajuns la fața locului și s-ar fi angajat într-o confruntare, sau altceva mai rău, cu Christian Cooper. 

In cele 3 saptamani care au trecut de la moartea lui George Floyd, s-au spus multe adevaruri ascunse si despre provocarile oamenilor din rasa neagra care sunt cetateni americani.

In 2016, avutia unei familii obisnuite de albi era de 7 ori mai mare decat a unei familii de negri. Aceasta diferenta era mai mare in 2016 decat in 1983, atunci cand date de acest fel au fost pentru prima oara colectate.

Cercetatorii de la Institutul Brooklin spun ca: “Aceasta diferenta de venituri reflecta o societate care nu are si nu isi permite egalitate in oportunitati pentru toti cetatenii sai.”

Ce putem face ?

Multi spun ca un singur om nu poate impiedica un fenomen atat de larg raspandit, insa un singur om a fost capabil si de moartea lui George Floyd. Noi putem aduce un impact acolo unde nu ne-am putea astepta, daca nu pastram tacerea. 

Trebuie sa vorbim cu prietenii nostri, cu familia noastra, cu oamenii de langa noi care au inca ură în ei. Nu ne naștem cu această ură, copiii nu se vor discrimina niciodată rasial. Ea este inoculată de societate, și tot societatea o poate eradica. Trebuie sa avem aceste discutii inconfortabile, să încercăm sa schimbăm moduri de gandire bine înrădăcinate, sa raportăm un incident atunci când suntem martori, sa ne folosim privilegiul inspre binele celor care nu îl au.