Politica de superstaruri – Cum afectează aceasta democrația?

Politică simplificată

Text: Ștefan Brădianu

Grafică: Maria Cristea

Tehnoredacție: Andreea Vaida

Unul dintre cele mai des auzite argumente împortiva democrației este cel care spune că aceasta nu este, în esență, decât un concurs de popularitate al cărui câștigător primește frâiele conducerii. Deși democrația se dovedește a fi cea mai eficientă formă de guvernare, cele spuse mai devreme se dovedesc a fi oarecum adevărate. Populismul, cea mai aprigă boală a democrației, pentru care încă nu s-a găsit vaccin, profită cu bucurie de toate slăbiciunile democrației. Printre ele se află și tendința oamenilor de a se uita către celebrități, care altfel nu au legătură cu politica, pentru salvare. Despre asta vom vorbi în acest articol.

Morbiditatea normalității

Deși o perioadă de decadență și regres duce mai des la intrarea celebrităților în politică, întrucât atunci este cea mai mare nevoie de un erou, nu este deloc rară intrarea acestora și în mod normal.

Dacă țara trece printr-o mică perioadă de belșug și stabilitate, parțial asigurată de către politicieni plictisitori, grași, cu păr gri (dacă au) și costume ponosite, care sunt aproape total lipsiți de carismă, atunci o monotonie cronică năpădește “publicul”. Nu este nevoie decât ca o celebritate îndrăgită să intre în scenă, de această dată, politică. Dacă țara trece printr-o perioadă complicată și nefericită, atunci lumea caută cu disperare un “ales”, care să-i salveze. Politicienii tradiționali și plictisitori, rareori garantează o schimbare radicală și rapidă în orice direcție. Ei aduc stabilitate  (în sensul că păstrează pe cât posibil status quo-ul), și cauzează o schimbare foarte lentă înspre o direcție sau alta. Însă, oamenii rareori sunt statisfăcuți de ceea ce pare a fi stagnare. Celebritățile sunt complet imprevizibile și promit (și de cele mai multe ori, se țin de această promisiune) o schimbare radicală. Din nefericire, adesea nu este schimbarea dorită. 

Cel mai bun exemplu îl reprezintă Vladimir Zelenskiy. Acesta a fost un comediant și actor, cunoscut cel mai bine pentru rolul său în serialul “Slujitorul Poporului”. Zelenskiy joacă rolul unui profesor de liceu, care devine președinte, după ce elevii săi l-au filmat plângându-se de corupția din Ucraina și au postat acest videoclip online. Am spus “a fost” deoarece în prezent acesta este președintele Ucrainei, după ce, în 2019, la nici un an după sfârșirea serialului, Zelenskiy a câștigat alegerile prezidențiale cu peste 73% din voturi, iar mai apoi partidul său, numit “Slujitorul Poporului” a câștigat alegerile parlamentare. De atunci, Zelenskiy nu a făcut vreun progres în a eradica corupția din țară.  Chiar dacă este cel mai ironic exemplu, Zelenskiy este departe de a fi singurul actor devenit politician. Ronald Reagan, adorat de unii, criticat de alții, a fost cunoscut prima dată pentru filmele în care a jucat, înainte de a deveni guvernatorul Californiei și, mai apoi, președinte. Tot în California, celebrul actor Arnold Schwarzenegger a devenit guvernator. Acesta nu a reușit să devină președinte, însă, deoarece s-a născut în Austria, iar constituția Americii îl oprea din a candida. Totuși, au existat încercări de a schimba această parte a constituției doar pentru a îl lăsa pe el să candideze. Mai recent, Matthew McConaughey este favorit pentru a deveni viitorul guvernator al Texasului, conform celui mai recent sondaj de opinie. 

Ieșind din bula actorilor, îl avem pe fostul președinte american Donald Trump, care obișnuia să fie emblematic New York-ului, fiind prezent peste tot, de la reclamele la pizza, la studiourile televiziunilor sau chiar și în filme, precum “Singur Acasă”. Trebuie menționat și reality TV show-ul său propriu: “Ucenicul”.

Totuși, cum de sunt aleși?

Politicienii tradiționali, indiferent de partid sau de realizări, sunt puși în aceeași oală de majoritatea lumii, mai ales când încrederea în ei este slabă. De aceea, lumea nu e interesată să înlocuiască un birocrat incompetent cu ceea ce pare a fi alt birocrat incompetent. În schimb, celebritățile vin din afara sistemului, dintr-un domeniu unde au devenit deja cunoscute, respectate și, mai ales, îndrăgite, pentru munca depusă acolo. Astfel, profită de cunoaștere și de încredere pentru capabilitățile lor. Însă, este o greșeală să presupunem că, dacă cineva se pricepe la actorie, automat înseamnă că va fi un lider bun. Adesea fostul domeniu de activitate nu are nicio legătură cu munca unui politician. Din moment ce orice partid își dorește un astfel de membru, singurul lucru care le oprește pe majoritatea celebrităților din a intra în politică este dorința lor de a face asta, mai ales când câștigă mult mai mult în showbiz.

Reguli noi

Odată aleși, superstarurile vin cu propriul set de reguli (ceea ce e de înțeles, având în vedere că nu le știau pe cele inițiale în primul rând), schimbând jocul pentru toți. Ei se descurcă de minune să atragă cât mai multă atenție asupra lor, umbrindu-și competiția. Până la urmă, orice reclamă este o reclamă bună. Astfel, chiar și un scandal este benefic, atât timp cât distrage atenția votanților de la competiție. Cu cât mai des numele lor este auzit la televizor, cu atât mai bine, nu contează în ce context. Celebritățile se află cu un pas înainte și când vine vorba de social media, întrucât sunt nevoite să interacționeze cu fanii constant.

Astfel, restul politicienilor trebuie să se adapteze noilor reguli, altfel se vor pierde în obscuritate.

Pe de o parte, asta duce la o relație mai strânsă între electorat și politician, unde cetățenii sunt mai atenți la acțiunile politicienilor, care, la rândul lor, interacționează mai des cu oamenii. Însă, în același timp, atenția lumii cade asupra vieții personale și a unor mici stunt-uri, ci nu asupra unor subiecte cu adevărat importante care ne afectează pe toți, iar, la sfârșitul zilei, ce contează cel mai mult sunt măsurile luate și rezultatele obținute, nu personalitatea.

Odată cu influxul de superstaruri în politică, oamenii politici tradiționali au reușit să se adapteze, uneori prea bine. Astfel, am ajuns să avem politicieni care au devenit celebrități. Markus Söder, premierul Bavariei și posibil viitor cancelar al Germaniei, excelează în acest domeniu. Deși Söder susține valori plictisitoare publicului larg, el a devenit o adevărată vedetă a politicii germane, prin personalitatea sa carismatică. Foarte urmărit pe social media, Söder este prezent la multe evenimente și festivaluri publice, inclusiv la baluri mascate, unde odată s-a deghizat în Marilyn Monroe. Pentru alți politicieni, mai puțin carismatici, această situație s-ar fi transformat într-un dezastru, într-un fel sau altul, însă, nu și pentru Söder, care doar a devenit și mai popular. Deși el este un exemplu izolat, mulți politicieni împrumută astfel de metode pentru a se apropia mai mult de fani: premierul francez Jean Castex ține conferințe de presă pe Twitch, președintele Moldovei Maia Sandu posta videoclipuri pe TikTok în campania electorală, iar reprezentantele americane Alexandria Ocasio-Cortez și Ilhan Omar s-au jucat Among Us pe Twitch. Însă, cel mai infam este Nigel Farage, politicianul care și-a dedicat întreaga carieră Brexit-ului și a devenit irelevant imediat după ce a și-a îndeplinit visul. Astăzi, el a redevenit popular pe internet prin răspunsurile pe care le dă fanilor săi — prin intermediul aplicației Cameo — ce constau în videoclipuri unde vorbește despre meme-uri populare precum „Big Chungus”. Cu siguranță, este cea mai stranie reprofilare a unui politician din istorie. Poate este felul lui de a ne transmite că nu a crezut niciodată în ceea ce ne spunea. 

Așadar, ajungem să ne întrebăm, cât de clară este linia dintre showbiz și politică? Deși, acestea două vor rămâne, pentru viitorul previzibil, două domenii diferite, linia dintre ele devine din ce în ce mai subțire. 

“Plata o Plomo” – Cum buturuga mică a răsturnat o Columbie întreagă

Istorie, Politică simplificată, Probleme sociale

Text: Daria Maria Anghel

Grafică: Mara Savescu

Tehnoredacție: Andreea Vaida, Daniela Dobre

Un articol nu e greu de scris în momentul în care ai ideea potrivită; problema era că eu încă așteptam să-mi pice din cer pentru că, oricât de mult o căutam, era de negăsit.

Dar cum să o găsesc dacă eu căutam ideea printre postările de pe Instagram,  în versurile melodiilor sau printre rândurile subtitrării serialului “Narcos”…  Totuși, urmărind firul narativ și evoluția lui Wagner Moura în rolul lui Pablo Escobar, mi-am dat seama că mi-am găsit ideea. 

***

Columbia- țara cu două anotimpuri și trei tipuri de climă, al treilea exportator de cafea la nivel global, dar cunoscută pentru carteluri și cele mai mari organizații de narcotraficanți din lume. 

Echilibrul  dintre “Puterea Forței și Calea Întunecată” din Republica Columbia s-a stricat când, în sectorul public, a apărut Pablo Escobar ; una dintre cele mai cunoscute personalități la nivel mondial. Astfel, în acest articol veți descoperi cum un singur om poate da peste cap o țară întreagă, atât din punct de vedere social, cât și din punct de vedere politic și poate chiar economic.

Pablo Emilio Escobar Gaviria s-a născut în 1949, Antioquia, Columbia. La scurt timp după nașterea sa, familia s-a mutat în Envigado, o suburbie a orașului Medellin. Venind dintr-o familie modestă, în care tatăl său era fermier și mama sa profesoară, Pablo a arătat o dorință aparte de a-și depăși condiția. Deși acesta a urmat Universitatea Autonomă Latino-americană din Medellin, nu a absolvit-o niciodată. În schimb, și-a întâmpinat tinerețea vânzând diplome și bilete false de loterie sau implicându-se în furturi de mașini și de pietre de mormânt. Observând că lucrurile decurg bine, acesta a început să comită și alte fapte ilegale precum răpirea anumitor persoane doar pentru răscumpărarea acestora. 

Mai târziu, pe la mijlocul anilor ‘70, după ce industria cocainei a luat amploare în Columbia, Pablo Escobar a înființat cartelul din Medellin. Pană în 1980, cartelul reușea deja să exporte lunar între 70 și 80 de tone de cocaină în Statele Unite ale Americii. Vă întrebați acum ce a făcut cu toți acei bani? Inițial, pe lângă faptul că și-a plătit angajații cu 1$ pe kilogramul de producție (care până când ajungea în afară valora peste 200.000$) și-a construit case luxoase și a devenit proprietarul unei grădini zoologice. Din păcate, din cauza sărăciei din Columbia, actele de caritate precum oferirea banilor pe stradă oamenilor nevoiași, fondarea diferitelor cluburi de fotbal sau construirea reședințelor pentru persoanele neajutorate i-au oferit titlul de “Robin Hood”. De ce spun din păcate? Pentru că, pe de o parte făcea trafic de substanțe care dăunau oamenilor, iar pe de altă parte credea cu tărie că i-ar putea ajuta foarte mult pe cetățenii săraci ai Columbiei. Astfel, Escobar a ajuns la concluzia că ar trebui să se afle la conducerea țării; dar pentru asta, a fost nevoie de alte asasinări și șantaje ca să mușamalizeze adevărul.

După multă muncă de convingere, datorită statutului său de Robin Hood, acesta a reușit să obțină un loc în Camera Reprezentanților Congresului din Columbia; din nefericire pentru el, nu a durat prea mult. În cadrul primei ședințe, Ministrul Justiției l-a acuzat pentru trafic de narcotice și i s-a cerut să se retraga din funcția pe care o avea. În ochii multor cetățeni, Pablo a rămas la fel de iubit și important, dar în ochii guvernului columbian, acesta reprezenta o țintă.

Un război în adevăratul sens al cuvantului s-a declanșat atunci în țara sud-americană; oricine încerca să se întoarcă împotriva lui, fie politician sau om de rând, nu mai avea garanția că o să rămână în viață, decât dacă se lăsa cumpărat; oamenii lui Pablo fiind adepți ai principiului “Plata o Plomo” (banii sau glonțul). 

Poziția lui Pablo s-a făcut cunoscută în momentul în care Luis Galan, fruntaș în alegerile electorale pentru funcția de președinte și totodată un dușman declarat al cartelurilor, a fost asasinat în fața publicului. Guvernul a mobilizat atunci armata, poliția și Agenția Națională Antidrog în scopul de a-l prinde și de a-l duce la închisoare. Totuși, Escobar era de negăsit și își continua afacerea din umbră, la fel ca până atunci. 

Dacă o bombă “plantată” într-un avion cu scopul de a omorî noul președinte, asasinarea a sute de polițiști, apariția unui grup terorist numit “Los Pepes”-care avea ca scop omorârea oricărei persoane implicată până și în cea mai mică măsură în vreo afacere cu Escobar- nu v-a convins, pe mai marii politicieni i-a făcut să își concentreze atenția numai pe modul în care l-ar putea prinde. Se spune că Pablo s-ar fi oferit să plătească datoriile în valoare de 14 miliarde de dolari ale Columbiei în schimbul amnistiei sale, dar nu a avut succes. Singura înțelegere la care a putut ajunge cu guvernul a fost de a-și construi propria închisoare. 

Escobar s-a predat și, ulterior, în 1991, a fost închis. Închisoarea sa a avut, însă, un efect redus asupra activităților sale criminale și asupra stilului său de viață. I s-a permis să construiască o închisoare de lux, păzită de oameni angajați de el, care a devenit cunoscută sub numele de “La Catedral”. Nu numai că interiorul includea un club de noapte, saună, cascadă și teren de fotbal, ci și telefoane, computere și faxuri, care îl ajutau să discute afaceri în continuare. Astfel, cu cel mai periculos om al Columbiei în închisoare, traficul de droguri mergea mai bine ca niciodată. Totuși, după ce Escobar a torturat și a ucis doi membri ai cartelului său în interiorul La Catedral; membrii care l-ar fi putut trăda și oficialii au decis să-l mute într-o închisoare mai puțin găzduitoare. Înainte de a putea fi transferat, Escobar a scăpat din custodie în iulie 1992. 

Cu ajutorul altor rivali ai lui Pablo și alți oficiali americani, guvernul columbian a lansat o “vânătoare ” în scopul de a-l găsi cât mai repede posibil. La 3 decembrie 1993, presupunând că s-a bucurat cu o seară înainte de ziua sa de naștere, Pablo a fost descoperit într-una dintre casele sale care îi servea drept ascunzătoare. Împreună cu un sicario, Escobar a urcat pe acoperiș și a încercat să fugă, însă, a fost prea târziu; se spune că a fost împușcat fatal, dar alții speculează că s-ar fi împușcat singur în cap. 

După moartea sa, cartelul din Medellin s-a prăbușit repede. Banii au fost găsiți în pereții caselor sale sau îngropați. S-a descoperit că o zecime din suma anuală produsă de cartel era mâncată de rozătoare sau pur și simplu se distrugea din cauza modului de depozitare. De asemenea, s-a mai descoperit faptul că în 1987, economia columbiană a crescut cu 5,5%, totul în timpul apogeului traficului de droguri. Profitul din comerțul ilicit cu droguri a reprezentat 2,7% din PIB-ul total al Columbiei, ceea ce, dacă stăm să ne gândim puțin, este enorm în condițiile în care un singur om a mobilizat o astfel de acțiune și a reușit să o mențină la un nivel atât de înalt timp de peste 15 ani. 

***


Toată lumea vrea să citească despre “băieții buni” (sau aș putea să zic Goodfellas în contextul actual), dar e nevoie să realizăm că din greșelile pe care omenirea le-a făcut de-a lungul timpului se învață cel mai bine. 

Iordania: intrigă în familia regală

Politică simplificată

Text: Ana-Maria Ciolac, Grafică: Mara Săvescu

În ultima vreme, atenția ne-a fost captată de evenimentele din cadrul familiei regale britanice. Dar în timp ce intrigile dintre Meghan Markle și Casa Regală ocupau prima pagină a revistelor și ziarelor, o poveste la fel de complicată și interesantă se țese la mii de kilometri depărtare, în Orientul Mijlociu. 

Regatul Hașemit al Iordaniei este un stat arabo-islamic situat în Asia de vest, pe malul Mării Moarte. În cadrul acestei monarhii constituționale, regele Abdullah al II-lea este cel mai puternic om, fiind șef de stat, precum și comandant suprem al armatei. Urcarea lui la tron a fost însă bruscă și neașteptată, întrucât nu el trebuia să preia controlul statului, ci unchiul lui. 

Totul a început în 1999, când regele Hussein a decis să îi retragă fratelui său titlul de prinț moștenitor al coroanei, numindu-l în schimb succesor la tron pe fiul din a doua căsnicie, Abdullah. Pe patul de moarte, Hussein i-a cerut lui Abdullah să îl numească viitor prinț, moștenitor pe Hamzah, fiul lui din a patra căsnicie. Multe voci din acea perioada susțin ca Hamzah, în vârstă de 18 ani, a fost întotdeauna fiul preferat al lui Hussein, și că el ar fi fost ales drept moștenitor dacă nu era atât de tânăr. De asemenea, mama lui Hamzah, Noor, ar fi avut o influență considerabilă asupra alegerilor soțului ei. Putem deduce, deci, faptul că șirul de schimbări în linia moștenitorilor la tron a fost înfăptuită pentru a-i da mezinului familiei o șansă de a fi rege. 

În mitologia greacă, titanul Cronos este cunoscut drept apogeul ipocriziei. Tatăl lui și-a întemnițat două treimi dintre copii, din simplul fapt că nu îi plăcea aspectul lor fizic. Cronos a reușit să pună capăt tiraniei și să își salveze frații, însă, când a urcat pe tron, frica de a fi și el răsturnat i-a otrăvit inima, determinându-l să își înghită odraslele de vii. Această legendă poate constitui o analogie pentru faptele lui Abdullah, care, la început, a respectat promisiunea făcută tatălui, numindu-l prinț moștenitor pe fratele lui mai mic. Însă, după doar cinci ani de domnie, istoria s-a repetat, iar Abdullah i-a retras titlul și l-a numit moștenitor pe propriul lui fiu. O amară ironie este și numele fiului lui Abdullah – Hussein. 

Acest moment constituie începutul rivalității dintre cei doi frați, care a fost alimentată de contestații cu privire la legitimitatea lui Abdullah al II-lea ca rege al Iordaniei. Pe lângă circumstanțele îndoielnice care l-au adus pe tron, mulți îi consideră domnia o pângărire a dinastiei Hașemite, deoarece mama lui, Muna, de origine engleză, nu s-a născut în Islam, ci s-a convertit, iar prima limbă a lui Abdullah este engleza, nu araba, acesta petrecându-și anii formativi în Marea Britanie și SUA. 

În Iordania este ilegal să îl vorbești de rău pe rege, așa că multe critici la adresa lui au fost travestite ca fiind țintite către soția lui Abdullah, Rania. Tot mai mulți oameni s-au adunat în spatele lui Hamzah, privindu-l ca fiind regele de drept. Mai mulți cărturari musulmani, ale căror identități rămân anonime, consideră că Hamzah este un “musulman mai autentic” decât regele, deoarece mama lui s-a născut musulmană. 

Acesta a fost doar începutul problemelor cu care se confruntă monarhia iordaniană. În 2011, grupurile tribale au coordonat o mișcare de protest numită Hirak, care cerea guvernului o abordare politică democratică și încetarea corupției. În 2020, situația s-a deteriorat și mai mult odată cu criza economico-sanitară adusă de pandemie. În Iordania, turismul reprezintă una din principalele surse de venit, așa că lockdown-ul a adus grele încercări economice, care, la rândul lor i-au făcut pe Hirakieni să vocifereze și mai mult pe social media. În martie 2020, mai mulți pacienți COVID au murit într-un spital care a rămas fără oxigen, punând paie pe foc și cauzând proteste de stradă, care au culminat cu demisia ministrului sănătății și a directorului spitalului. În 2016, Abdullah a realizat mai multe reforme constituționale cu scopul de a concentra și mai multă putere în mâinile sale. 

Aceste tensiuni s-au acumulat timp de două decenii, până când, pe 3 aprilie 2021, o știre șocantă a făcut înconjurul lumii – prințul Hamzah a fost plasat în arest la domiciliu, iar 20 de oameni au fost arestați ca urmare a unei tentative de coup d’etat. Oficialii iordanieni afirmă că membri ai curții regale, precum și lideri tribali, au fost implicați într-un complot care punea în pericol securitatea națională, fiind ajutați de Arabia Saudită. Hamzah a acuzat guvernul de “incompetență, corupție și nepotism”, refuzând să se supună ordinului de a renunța la social media. Pe data de 7 aprilie, regele Abdullah a făcut o declarație cel puțin dubioasă, afirmând că rivalitatea din familie s-a încheiat, Hamzah aflându-se “în palatul lui, sub protecția mea.” 

Oded Eran, fost ambasador al Israelului în Iordania, declară că: “Este puțin mai mult decât frustrarea prințului, dar mult mai puțin decât un atentat de coup.” Într-adevăr, Hamzah nu beneficiază de sprijinul armatei, ceea ce face imposibil ca el să se afle în fruntea unei lovituri de stat. Totuși, acesta a reprezentat punctul culminant a unei intrigi regale, ce a scos la iveală fundațiile șubrede ale regimului lui Abdullah. Mulți sunt de părere că așa-zisul atentat de coup nu a fost decât un pretext pentru rege de a scăpa de neplăcerile create de fratele lui vitreg, încununând eforturile lui Abdullah de a scăpa de opoziția publică. 

De ce democrație? Omul, în raport cu libertatea

Întrebări pentru secolul XXI, filozofie, Politică simplificată

Redactor – Alexandra Busuioc

Un individ – necunoscător, neinițiat,  însetat de cunoaștere…mirat de ambiguitatea conceptelor noastre, se ridică din mulțime și pune întrebarea: “Ce este libertatea?”

În jurul lui se strâng într-o clipă : preoți,  filosofi, politicieni, exploatatori, asupriți și oameni oarecare – împingându-se, strigându-și crezurile și povara cât de tare pot. Nu se mai înțelege nimic, doar o cacofonie de voci și sensuri.

Fiindcă abordările sunt profund distincte – preoții o să strige că libertatea absolută este o stare de existență veșnică, parte a mântuirii. Filosofii o să afirme cu tărie că libertatea ține de raportul dintre individ și societate și reprezintă capacitatea omului de a acționa în conformitate cu propria voință. Politicienii o să pună în balanță drepturile și obligațiile și o să numească echilibrul “libertate” ( de n-ar avea ei adeseori balanțele îngreunate de propriile interese…)

Personajul nostru rămâne, pe bună dreptate, confuz… în mintea lui tronând aceeași întrebare: “Ce este libertatea?”

Poate reușiți voi să îi răspundeți, la finele acestui articol.

 Îndrăznesc să cred că tocmai amploarea domeniului de referință ne conduce către această dispută la nivel de definiții. Sau poate ambele sunt datorate faptului că, atunci când încercăm să rezumăm libertatea într-o singură sintagmă, ne lovim de același obstacol ca atunci când definim liniștea ori bezna. Putem să petrecem săptămâni la rând înșiruind explicații și, totuși,  acest concept e cel mai ușor de definit în raport cu ceea ce nu este.

Așa cum întunericul reprezintă lipsa luminii, libertatea reprezintă, ei bine, lipsa constrângerilor…

Dar omul este supus unor limitări – atât personale (pe care și le impune fără să conștientizeze), cât și generate de mediu sau comunitate.

Astfel, în realitate, nu putem vorbi de libertate absolută… deși oamenii continuă să aspire la ea.

În formarea societății,  regimurile politice stabilesc diferite limitări ale conceptului ca să îl poată pune în aplicare, deci pornesc de la ideea de libertate, dar o abordează în moduri distincte. Tocmai fiindcă nu s-au putut pune de acord asupra unuia singur, corect în totalitate.

Regimul politic reprezintă, în sine, ansamblul instituțiilor, metodelor și mijloacelor prin care se realizează puterea.

În acest articol vom analiza doar trei, principalele regimuri politice.

Totalitarismul – propune o societate în care puterea aparține în totalitate unei persoane sau unui grup de persoane. Statul devine autoritatea absolută și are dublu monopol: monopolul mijloacelor de forță și monopolul mijloacelor de convingere (deci practică teroarea și dezinformarea). Într‑un regim politic totalitar raportul cetățean‑stat presupune o subordonare totală a cetățeanului față de stat, o mare parte din drepturile și libertățile fundamentale ale oamenilor fiind încălcate.

Autoritarismul – este o formă mai îngăduitoare a totalitarismului. Statul se folosește de concepte precum ” naționalismul” și ” patriotismul” ca să își justifice legitimitatea și măsurile. Oferă anumite drepturi și libertăți cetățenilor, dar și acestea sunt restrânse.Democrația – deși nu este perfectă,  își propune să aducă cele mai multe beneficii celor mai mulți oameni. Din acest motiv, o regăsim în majoritatea statelor din lume și este preferabilă celorlalte regimuri politice.

Se caracterizează prin separarea puterilor în stat, pluralism politic, respectarea drepturilor și libertăților oamenilor, prin domnia majorității și protecția minorității.

Aşa cum este convins specialistul în științe politice, Robert A. Dahl: „democraţia intenţionează să asigure un câmp al libertăţii personale mai extins decât orice alt regim poate să promită”.

Dar faptul că democrația se construiește pe voința poporului este atât un beneficiu, cât și un dezavantaj, o posibilă piedică în împlinirea empirică a conceptului de libertate.

Fiind un mecanism acționat de dorințele și alegerile oamenilor, democrația rămâne cel mai reprezentativ și incluziv regim politic – acesta este principalul ei beneficiu.

 Totuși, este dependentă de acestea ca să funcționeze… asta poate deveni un dezavantaj. Omul este, prin natura sa, subiectiv, iar conceptele care stau la baza democrației pot fi interpretate cu ușurință în moduri total diferite, chiar nerezonabile uneori.

De asemenea, informarea este o libertate opțională și nu există dreptate absolută. Ține de individ, de perspectiva și nivelul său de informare să decidă ceea ce este bine sau rău, corect sau greșit.

Prin urmare, intervin disputele, contradicțiile și confuzia. Democrația este un regim politic extrem de promițător și, totuși vulnerabil, predispus la neînțelegeri și variații majore de la conceptele sale fundamentale.

Când vine vorba de înțelegerea prezentului și, în definitiv, îmbunătățirea lui, este important să privim actualitatea din toate perspectivele și să fim conștienți de drumul pe care l-am parcurs ca să ajungem în acest punct. Regimurile și idelogiile politice sunt prelungiri pragmatice ( unele mai rezonabile decât altele) ale conceptelor spre care aspirăm.

Citind acest articol, ai înțeles de ce preferăm democrația și de ce, în ultimă instanță, nici democrația nu este perfectă? Acestă conștientizare este primul pas dacă dorești să realizezi o schimbare. Arată-ne tu altă cale spre libertate.

Comunismul din România- Ceaușescu și Pacepa

Istorie, Politică simplificată

Text- Alexandra Dicu

Cu nici 1000 de membri în 1944, anul când își începe marșul irezistibil spre putere, Partidul Comunist Român era cel mai puțin numeros în comparație cu celelalte partide comuniste europene și, probabil, și cel mai nereprezentativ pentru marginea societății în care se afla. Cehoslovacia avea 80 000 de membri. Condus de Gheorghe Gheorghiu Dej, desemnat de Stalin pentru că era etnic român, deci mai uşor de lansat în piaţa politică, Partidul Comunist Român avea în frunte o serie întreagă de agenţi sovietici, în frunte cu Ana Pauker.

Organizaţia de tineret era condusă de Alexandru Drăghici şi Nicolae Ceauşescu. Conform studiilor efectuate în 1930, 80% din populație era reprezentată de țărănime, care era în mare parte analfabetă, mulți neavând nici măcar ciclul primar terminat. La 3 ani după instaurarea vizibilă a PCR-ului, regele Mihai abdică, iar România are parte de o creștere a membrilor comuniști, ajungând la 800 000. Să ademenești oamenii promițându-le diferite drepturi care erau necesare (ex: dreptul femeii la vot), aprobarea acestora, iar peste câțiva ani scoaterea lor din sistem. După instaurarea Republicii Populare, la 11 iunie 1948, comuniştii au trecut în proprietatea statului toate fabricile şi uzinele din metalurgie, energie, construcţii, petro-chimie, industria uşoară şi alimentară, reţelele de transport de toate felurile.

În perioada 1947-1964, în timpul lui Gheorghe Gheorghiu Dej, România se transformase în închisoare. În ’48 este înființată Securitatea, iar oamenii politici și intelectualii de atunci sunt trimiși în arest. Sistemul comunist s-a sprijinit cu putere și încredere pe serviciile secrete. România devenise un stat polițienesc încă dinainte de Primul Război Mondial. Serviciile secrete însă, în 1944, exceptând unele cazuri izolate- nu au opus rezistență în mod sistematic în fața instaurării dictaturii comuniste, ceea ce este remarcabil, dacă se ține cont de tradiția anticomunistă a acestora. Comuniștii au epurat serviciile Siguranței, iar din 1948, odată cu Securitatea, și-au creat un nou organ la propriu, al supravegherii si terorii. Serviciile secrete erau folosite ca mijloc central al exercitării puterii. Nou era, însă, modul de intimidare: teroare pe față, deportare, internare în lagăre, munca silită, acestea lovindu-i pe etnicii români categorisiți drept ”dușmani de prima clasă ”. Până în 1964, aproximativ 200 000 de oameni, circa 1,5% din populație, au fost internați în lagăre și supuși cruzimii serviciilor secrete.

În 1950, la doar 22 de ani, Ion Mihai Pacepa devine ofițer de securitate. De atunci viața sa a început să ia un curs total diferit. Se considera că Pacepa este rezultatul 100% al sovieticilor. Pacepa visase să ajungă în America, asemenea tatălui său, care își petrecuse cea mai mare parte a carierei profesionale la firma Leonida, unde se considera că a ascuns și a protejat un ofițer valoros al NKVD. Din acest punct de vedere, Pacepa în spionaj a fost creaţia ruşilor. Sovieticii l-au învăţat și l-au specializat în tainele informațiilor. Este produsul acelei generaţii de spioni educaţi de ruşi, în anii ’50. Întreaga evoluție a lui Pacepa se datorează serviciilor ruse, care l-au învățat, sprijinit și de la care Pacepa a putut beneficia de informații prin care să îi surprindă pe șefii de la București pentru a-l promova. În 1966 Pacepa ajunge director adjunct al DIE, iar din 1974 devine secretar general al Ministerului de Interne, denumirea funcției fiind schimbată, iar acesta ajungând consilierul principal al președintelui pe probleme de securitate. Ascensiunea pe care a avut-o Pacepa trădează stilul sovietic: ”ca să poată să recruteze la vârf, întotdeauna rușii recrutează sus, dar cresc și elementele de jos. Când nu reușesc să recruteze la vârf, atunci creează în jurul lor agenți de influență, care-l consiliază pe șeful respectiv să ia decizii favorabile rușilor”.

Pacepa a început să ia contact cu Ceaușescu din 1969, la 2 ani după ce acesta urcase pe ”tron”. În 1972 ajunge în vârful piramidei birocratice românești, iar așa cum susține Pacepa în cartea sa ”Moștenirea Kremlinului”: ”sistemul comunist de guvernământ era o escrocherie politică, care nu putea aduce țării nimic altceva decât faliment economic, social și moral.” După sfârșitul anilor 60, Ceaușescu a dus o politică față de Moscova, care, după 1968 s-a menținut cu mare putere, odată cu intrarea Trupelor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia. România era membră pe atunci a Tratatului de la Varșovia, deci în mod normal trebuia să se supună. Ceaușescu i-a provocat pe ruși, astfel greșind și condamnând toate armatele Tratatului de la Varșovia, a fost un moment în care toate statele Tratatului au rămas ostile lui Ceaușescu. În decembrie 1989, la Moscova, Ceaușescu continua cu amenințările sale și cu aceleași atacuri specifice lui, provocându-i pe toți.

Din anul 1972, DIE a muncit, zi și noapte, într-o operație secretă, care avea ca scop convingerea Washingtonului și Occidentul ca Ceaușescu era o nou fel de marxist: un comunist naționalist, care era independent de Moscova, o adevărată personalitate pe care Occidentul se putea baza. Ca orice altă operațiune inițiată de Ceaușescu, numele acesteia de cod era ”Orizont”. În această operație ultrasecretă și de maximă importanță pentru liderul țării de pe atunci, au fost trimiși în Occident peste o mie de ofițeri sub acoperire, în diferite funcții: diplomați, profesori, preoți misionari. Țelul acestei operațiuni era acela de a determina guvernele occidentale să sprijine politic, financiar și economic această ”independență ” a lui Ceaușescu față de Moscova. Dar în realitate Ceaușescu dorea să transforme România Într-o feudă personală și să o facă prima dinastie comunistă din istorie. La 6 ani după ce a lansat Operația ”Orizont”, el a obținut aproape tot ce și-a dorit: susținere, încredere, miliarde de dolari în credite oferite de statele occidentale, tehnologii avansate .

Ceaușescu împreună cu generalul Pacepa au întreprins împreună călătorii la Washington. În aprilie 1978 au fost primiți de președintele Carter, care l-a proclamat public pe Ceaușescu ”mare conducător național și internațional, care a adus un nemaipomenit progres României”.

Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi, iar în viață nu primim întocmai ceea ce ne dorim, însă, Ceaușescu era pe punctul de a-și vedea visul devenit realitate, să realizeze prima dinastie comunistă din lume. Dar într-o încercare plină de disperare pentru a-și apăra poziția, acesta a declarat public, la 13 aprilie 1989, că posedă tehnologia de fabricare a bombei atomice și a amenințat că o va folosi pentru a proteja România socialistă de valul revoluționar care cuprinsese Europa. Însă nu mai dura mult și visul lui Ceaușescu se ducea pe apa sâmbetei.

Cartea lui Pacepa, ”orizonturi roșii”, care a fost în primă fază primită cu răcoare de către presa americană, aceasta contrazicând portretul pe care îl avea liderul român în fața Occidentului, a devenit un best seller. S-a realizat că Ceaușescu era în fond un criminal de drept comun, un traficant de droguri și de arme. După cum spune și Pacepa ”un terorist internațional, ca trâmbițata ”independență” era o înșelătorie grosolană; că politica sa bazată pe spionaj, dezinformare și furt de tehnologie- nu putea aduce decât faliment moral și ruina economică”. Din toată Europa, în România era cea mai mare rată de sinucideri, acest fapt fiind din cauza spionării excesive, care nu mai devenise un secret de stat. În 1989, circa 3% din populație se afla în slujba Securității. Procentul raportat la populația totală, România avea mai mulți informatori decât Uniunea Sovietică, vorba ”și pereții au urechi”, potrivindu-se situației.

După 1968 și circul lui Ceauşescu cu ocuparea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia, în Securitate a fost creată o structură specială: 190/O. Era o unitate militară de contrainformaţii pentru ofiţerii de informaţii externe. De ce? Pentru că România avea acum adversari nu doar din Occident, ci și din Răsărit. Și-au dat seama că ruşii vor încerca să recruteze cât mai mulţi ofiţeri de informații români. A fost momentul în care Securitatea nu a mai primit sprijinul ofiţerilor de informații sovietici în străinătate, ci dimpotrivă. Numai că unitatea a fost

pusă în subordinea directă a lui Pacepa, el ajungând creierul Serviciului Secret Român. La el se strângeau toate informațiile, el le filtra înspre Cabinetul 1. Toate informațiile se concentrau la Pacepa.

Toate acuzațiile din procesul lui Ceaușescu sunt regăsite și în cartea ”Orizonturi Roșii” a generalului Ion Mihai Pacepa. Acesta recunoaște că a jucat un rol important în schimbarea lui Ceaușescu: „Noi cei de acolo, din Statele Unite, cu cei de acasă, am reuşit să îl schimbăm”. Fuga lui Pacepa s-a petrecut la 3 luni după ce Nicolae Ceauşescu fusese primit la Washington de către Jimmy Carter, preşedintele SUA. În septembrie 1978, regimul comunist al lui Nicolae Ceauşescu l-a acuzat pe generalul Pacepa de înaltă trădare şi a pus un premiu de 2 milioane de dolari pe capul său. Cert este faptul că, la data de 24 iulie 1978, Pacepa a cerut azil politic la Ambasada SUA din Bonn. Preşedintele Jimmy Carter i-a aprobat imediat cererea, iar la data de 28 iulie 1978, un avion militar american l-a transportat în secret pe Pacepa în SUA. În 1980, Securitatea a oferit un milion de dolari celebrului Carlos „Şacalul” pentru a-l asasina pe Pacepa, dar teroristul nu l-a putut identifica, Pacepa având 3 operații estetice făcute. Pacepa nu a fost singurul ”trădător” din sistem, iar după plecarea sa ,unii au ales să fugă, alții să se predea și să își dea propria viață. România avea ofiţeri plasaţi sub acoperire, cu identităţi false, în redacţii de ziare, chiar şi la Europa Liberă, Vocea Americii, toate locurile în care se concentra informația de maximă importanță.

Pacepa nu a fost singurul ”trădător” care a cerut azil politic în Occident. Au fost din diferite părți ale Europei, iar aceștia au colaborat cu cei de acasă, însemnând că și în România au existat trădători. Pacepa era un cetățean român și ofițer de securitate plecat în misiune, dar nu s-a mai întors în patria sa și a cerut azil politic în SUA. A continuat să își desfășoare activitatea pe cealaltă parte a baricadei, ajutând și serviciile secrete americane, pentru că pe sovietici oricum i-a ajutat întotdeauna, aceștia ajutându-l pe el la rândul lor. Astăzi, America are un tratat strategic special cu România și suntem membri NATO. Pacepa nu poate fi considerat un trădător, dar nici un salvator, pentru că a jucat mereu un dublu rol, fiind mereu pe ambele baricade, ajutând la darea unei lovituri puternice comunismului românesc și ajutând la căderea acestuia.

Regimul întunecat învins de Nelson Mandela

Istorie, Politică simplificată

Text: Daria Primăvăruș

În ciuda prosperității și diversității culturale ce pot fi întâlnite acum în Africa de Sud, atunci când vorbim despre această țară trebuie să ne gândim la una dintre cele mai negre perioade ale istoriei ei, ci anume regimul Apartheid. Înainte de a intra în istorie, este important să înțelegem ce a fost regimul Apartheid și cum a afectat populația, urmele acestui regim rămânând în viață chiar și astăzi.

Acest regim își are rădăcinele încă de când olandezii au colonizat Africa de Sud în secolul al XVII-lea. În anul 1948 puterea partidului naționalist sud-african (The All White National Party of South Africa) a crescut considerabil, lucru ce a avut drept consecință instaurarea regimului Apartheid și a unor legi care îi privau pe oamenii de culoare de drepturi, chiar dacă la acel moment oamenii negri din Africa de Sud reprezentau un procent de 80% din populație. Au urmat peste 50 de ani de nedreptăți pentru populația care nu era de culoare albă.

Implementarea apartheidului a fost posibilă prin Legea privind înregistrarea populației din 1950, care a împărțit toți sud-africanii în Bantu (toți africanii negri), de culoare (cei de rasă mixtă) sau albi . O a patra categorie – asiatică (indiană și pakistaneză) – a fost ulterior adăugată.

Peste 300 de legi stabileau discriminarea instuțională în Africa de Sud. În acest timp, țara a fost împărțită în mai multe regiuni, în fiecare dintre acestea trăind oameni în funcție de culoarea pielii lor. Toți oamenii de culoare au fost deportați în regiuni în care trăiau în condiții de sărăcie extremă și nu aveau niciun drept, pe când cei albi trăiau în zone privilegiate. Toate drepturile politice, inclusiv votul, dețiunute de un sud-african negru erau limitate la regiunea în care trăia, pierzându-și cetățenia în Africa de Sud în care trăiau albii. Au fost deznaționalizți peste 9 milioane de sud-africani. Cu alte cuvinte, aceștia erau străini în propria lor țară. Această mișcare  a destrămat numeroase familii, deoarece părinții puteau fi clasificați ca fiind albi, iar copiii ca fiind de rasă mixtă, lucru care îi trimitea automat la mulți kilometri distanță.

Bineînțeles, protestele negrilor, uneori susținuți și de albi nu au ezitat să apară, aceștia simțindu-se amenințați de regim. În 1953, au fost adoptate Legea privind siguranța publică și Legea de modificare a legii penale, care au împuternicit guvernul să declare stări de urgență stricte și a sporit pedepsele pentru cei care protestau împotriva regimului Apartheid. Pedepsele pentru protestanți erau foarte dure, începând de la amenzi, biciuiri și până la închisoare.

Unul dintre cele mai importante evenimente este masacrul din Sharpville, atunci când un grup de nergi au refuzat să poarte la ei pașapoartele folosite pentru a trece dintr-o regiune în alta. A fost declarată o stare de rugență ce a durat mai mult de 3 luni, iar o mulțime de oameni de culoare au fost omorâți.

Cu siguranță unul dintre cele mai memorabile figuri din timpul acestui regim a fost Nelson Mandela. Acesta a fost unul dintre cei mai mari oponenți ai regimului, făcând parte din Congresul Național African. Deoarece acesta a protestat pentru a i se face dreptate, a fost condamnat la închisoare pe viață, o decizie care i-a făcut pe sud-africani să își piardă speranța la libertate.

Africa de Sud a fost forțată să se retragă din Commonwealth în 1961, cdeoarece alte țări membre nu acceptau politicile sale rasiale. În 1985, atât Regatul Unit, cât și Statele Unite au impus sancțiuni economice Africii de Sud. Acesta a fost momentul în care Africa de Sud, deși fusese atenționată de Națiunile Unite încă de mult timp, a decis pentru prima dată să elimine anumite legi opresive, deși negrilor li se interzicea încă să locuiască în zone destinate doar albilor.

În succesiunea acestui eveniment, alegerile prezidențiale din 1989 au fost câștigate de Frederik Klerk, urmând ca legile instaurate în timpul regimului Aparteid să dispară odată ce Klerk a contribuit la eliberarea lui Nelson Mandela în 1990, după 27 de ani de închisoare.

Nelson Mandela a devenit primul președinte de culoare ales democratic în Africa de Sud în 1994. Guvernul a devenit acum unul multicultural, s-a creat o nouă consituție, iar țara a avut parte de prosperitate, economia acesteia crescând considerabil. Africa de Sud din 1994 a trecut de la sistemul rasial la unul de guvernare majoritară. Alegerile din 1994 au dus la o schimbare inimaginabilă de guvern, venind la putere Congresul Național African (ANC). ANC și-a păstrat puterea după alegerile ulterioare din 1999, 2004, 2009 și 2014.

Există totuși și o parte tristă a acestei povești cu final fericit. Urme ale acestui regim întunecat segregaționist și fascist, rămân până în ziua de astăzi implementate în mentalitățile unora dintre oameni. Diferențe se pot vedea chiar și acum între Western Cape și Eastern Cape. Western Cape este una dintre cele mai bogate provincii ale țării și a beneficiat de la bun început de instituții puternice, inclusiv structuri de guvernare, școli și universități, înființate în epoca apartheidului. În schimb, Eastern Cape este una dintre cele mai sărace două provincii în care astfel de instituții erau abia funcționale înainte de 1994. Totuși, după 1994 au avut loc demersuri pentru a se stabili un sistem de educație național care să nu fie bazat pe politici rasiale. De asemenea, unii polițiști abuzează și astăzi de forță, privind cu nostalige la regimul apartheid unde aceștia reprezentau o autoritate pentru oameni.

În concluzie, schimbările în bine sunt totuși de necontestat. Nelson Mandela este recunoscut și astăzi drept salvatorul acestei țări, care a reușit să lase în urmă unul dintre cele mai dure exemple de rasism din istorie.

De ce este întotdeauna război în Orientul Mijlociu?

Întrebări pentru secolul XXI, Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată

Deși mulți asociază Orientul Mijlociu cu peisaje admirabile, istorie bogată și resurse naturale abundente, mulți ar descrie Orientul Mijlociu prin coruptibilitate si neliniște. În acest sens, evenimentele petrecute în Primăvara Arabă au marcat prezentul unor state precum Syria, Yemen și Liban- spulberate de conflcite armate și de regimuri autoritare și totalitare. Cu toate acestea, de cele mai multe ori, războaiele din Orientul Mijlociu sunt descrise incorect ca fiind civile, iar frecvența lor în regiune nu este întâmplătoare. Totodată, deși aceste conflicte diferă prin factori istorici și geopolitici, toate sunt profund influențate de un anumit conflict ce înfățișează ostilități nemăsurabile- conflcitul dintre Arabia Saudită și Iran.

Adesea denumit “Războiul Rece din Orientul Mijlociu”, conflictul dintre Iran și Arabia Saudită se manifestă prin lupte pentru continuă influență în regiunile înconjurătoare. În acest sens, cele două state alimentează numeroase conflicte, oferind diferite grade de sprijin părților opuse, dar rareori implicându-se direct. Totodată, lupta pentru hegemonie regională este sprijinită de superputeri ce evidențiază, încă o dată, comparația cu dinamica Războiului Rece. Așadar, în timp ce Arabia Saudită este susținută de Statele Unite ale Americii, Iran este susținut atât de Federația Rusă, cât și de Republica Populară Chineză.

Istoria din spatele conflictului datează, mai mult sau mai puțin, de la revoluția din 1979, ce a fost marcată semnificativ de sprijinul american pentru Mohammad Reza Șah Pahlavi, ultimul monarh al Iranului. Odată cu ascensiunea regimului teocrat, puternic împotriva valorilor lumii occidentale, Iran a criticat legitimitatea monarhiei regimului saudit. Adepții lui Ruhollah Khomeini au văzut răscoala din Iran ca pe un semn oferit lumii musulmane, ce ar fi trebuit să se ridice împotriva monarhilor ce nu respectau adevăratele valori ale Islamului. Arabia Saudită, un aliat fidel al Statelor Unite, a răspuns ostilităților iraniene, începând astfel un conflict istoric ce pare acum a fi nerezolvabil.

Desigur, relația dintre cele două state nu a fost vreodată una cu adevărat bună, diferențele religioase fiind semnificative pentru ambele popoare. Deși Arabia Saudită este considerată a fi “conducatoarea lumii islamice” (având în vedere orașele Mecca și Medina), secta șiită, predominantă în Iran, a crescut odată cu influența statului Islamic- afectând diplomația tradițională. Totodată, cele două state împărtășesc păreri foarte diferite cu privire la arme nucleare, relația cu Israel și influența americană în regiune.

Cu toate acestea, relația dintre Arabia Saudită și Iran nu s-a manifestat într-un mod semnificativ până la izbucnirea Primului Război din Golful Persic. În acest sens, Arabia Saudită a susținut motivația irakiană, oferindu-i conducatorului Saddam Hussein sprijin militar și financiar. Din anul 1999, relațiile diplomatice dintre cele două state au fost limitate, fiind întrerupte total odată cu evenimentele pectrecute în Primăvara Arabă. Încă din primele etape ale protestelor, conducătorul Khameni și-a exprimat susținerea față de mișcări, în timp ce familia regală a Arabiei Saudite a intervenit pentru a le opri, temându-se, desigur, de posibila lor influență asupra propriului stat.

Izbucnirea protestelor decisive și prăbușirea a numeroase guverne a reprezentat oportunitatea perfectă pentru implicarea celor două state, care acum ar fi putut întreține lupta pentru hegemonie departe de propriile granițe. În acest sens, una dintre primele state afectate a fost Siria. Desigur, războiul sirian nu se poate justifica doar prin sprijinirea grupurilor opozante de către Arabia Saudită sau prin susținerea președintelui Bashar al-Assad de către Iran. Cu toate acestea, putem susține faptul că implicarea acestor factori externi a intensificat complexitatea războiului, ce a declanșat migrația a 6 milioane de sirieni.

Președintele Bashar al-Assad a primit, de-a lungul aniilor, aproximativ 4,6 miliarde de dolari din partea regimului iranian, potrivit unor cercetători americani. Fiind acuzat oficial nu doar că a folosit arme chimice împotriva civililor în 2013, dar și că a arestat, închis și ucis jurnaliști și a cauzat moartea a cel puțin 10.000 de copii, comunitatea internațională a încercat să îi limiteze puterea autoritară. Cu toate acestea, guvernul iranian a negat veridicitate acestor acuzații, acuzând Arabia Saudită de alimentarea conflctului prin sprijinirea rebelilor sirieni.

Un alt stat profund afectat de intervenția celor două state este Yemen, ce se confruntă în prezent cu cea mai gravă criză umanitară din lume. Odată cu declanșarea protestelor împotriva lui Ali Abdullah Sleh, Arabia Saudită a intervenit, în calitate de membru al Consiliului de Cooperare al Golfului, pentru a instala un nou guvern, condus de Abd-Rabbu Mansoor. Cu toate acestea, intervențiile Arabiei Saudite au dat naștere ascensiunii mișcării Houthi, desemnată în prezent de către Statele Unite ale Americii drept organizație teroristă. Rebelii Houthi reprezintă o minoritate din nordul Yemenului ce a fost marginalizată din cauza respectării doctrinei șiite, credință ce a îndemnat Iranul să ofere sprijin financiar și militar- sprijin ce încalcă Rezoluția 2216 a Consiliului de Securitate din cadrul ONU.

Statele Unite ale Americii consideră că rebelii Houthi nu ar fi putut câștiga teren fără ajutorul guvernului Iranian. Mai mult decât atât, numeroase state occidentale consideră că atacurile efectuate de către rebeli au fost de fapt efectuate de către forțele iraniene. În acest sens, comunitatea internațională consideră că Iran a fost în spatele atacului cu drone asupra instalațiilor petroliere din Arabia Saudită (septembrie 2019), deși rebelii Houthi și-au asumat responsabilitatea.

Al treilea stat afectat de acest conflict istoric este Liban, al cărui sistem politic este puternic influențat de Hezbollah, o organizația șiită sancționată la nivel internațional. Problemele tradiționale ale acestui stat, accentuate de explozia masivă din 2020, sunt cunoscute. Totuși, semnificativitatea intervențiilor iraniene și saudite este puțin cunoscută. Fiind o țară în care atât suniții, cât și șiiții dețin putere, ambele state au intervenit de-a lungul aniilor pentru a exercita influență dominantă. În acest sens, deși fostul prim-ministru Saad Hariri a înclinat balanța în favoarea Arabiei Saudite, sprijinul Iranului (aproximativ 700 de milioane de dolari, anual) pentru Hezbollah împiedica pacea.

Așadar, conflictul dintre Arabia Saudită și Iran reprezintă unul dintre motivele pentru care Orientul Mijlociu este adesea asociat cu instabilitate și violență. Decenii de relații conflictuale între cele două mari puteri rivale, susținute de superputeri, au destabilizat o regiune cândva prosperă, sacrificând drepturile omului și state vulnerabile pentru aspirații hegemonice.

Povestea din spatele războiului ruso-japonez

Istorie, Politică Asia, Politică simplificată

Text- Diana Sîrbu

Razboiul Ruso-Japonez a fost unul dintre cele mai importante razboaie ale secolului XX, avand sa influenteze puternic evolutia ordinii mondiale de pana atunci. Acesta a inceput in anul 1904, incheindu-se in anul 1905. Uitandu-ne asupra evenimentelor care aveau sa aiba loc in secolul XX, putem observa ca aceasta confruntare a reprezentat o prefigurare a unora dintre cele mai mari batalii din Primul Razboi Mondial (1914-1918). Motivul principal al izbucnirii conflictului a fost obtinerea controlului asupra Extremului Orient, cu precadere Coreea si Manicuria, teritorii care nu apartineau niciunuia dintre statele combatante. Razboiul a fost purtat in contextul unei Chine aflate in declin.

Japonia trecea in acea perioada prin schimbari in domeniul politic, militar, economic, insa nu si cultural. Ea isi dorea sa ia tot ceea ce considera a fi benefic de la Occident, pastrandu-si totusi vechile obiceiuri si traditii care datau de secole. Japonia se bucura de o modernizare constanta, si se transforma in cel mai puternic stat al Asiei Orientale, astfel ca aceasta trebuia sa isi stabileasca si o politica externa pe masura. Problema aparuta insa era aceea ca  dezvoltarea insulelor nipone coincidea cu expansiunea puterilor din Europa si Nordul Americii. Marile Puteri (Anglia, Germania, Franta, Rusia), datorita expansiunii lor coloniale, aveau numeroase interese in zona de Est si Sud-Est a Asiei, in special China, care se afla intr-o situatie precara ca urmare a Rascoalei Boxerilor, miscare declansata pe fondul nemultumirilor sociale chineze indreptate spre celelalte state.

In timpul Rascoalei Boxerilor, Rusia plasase in regiunea Manciuriei mii de soldati, obtinand astfel controlul acesteia, autodeclarandu-se “protectoare” a Chinei, ceea ce avea sa starneasca nemulturile Angliei si Japoniei. Imperiul Tarist nu s-a oprit insa la asta, ci a cerut conducerii de la Seul sa le cedeze teritoriile din sudul Coreei, spunand ca doresc sa faca acolo un depozit de carbuni, aceasta fiind doar o acoperire a intentiilor sale adevarate, si anume amplasarea unei baze navale chiar in fata Japoniei. China a cedat in cele din urma, fiind nevoita sa plateasca o despagubire uriasa, in valoare de 450 de milioane de taeli si de asemenea sa pedeapseasca pe oricine ar fi contribuit la Rascoala. Nu in ultimul rand, aceasta trebuia sa recunoasca drepturile puterilor europene de a-si apara legatiile si supusii cu forte militare stationate pe teritoriul ei, devenind practic o semicolonie a puterilor europene.

Diplomatia japoneza a constientizat ca pentru a rezolva problemele din acea parte a Asiei era necesar sa negocieze si sa ajunga la anumite compromisuri cu puterile din Occident, in special cu Rusia. Aceasta isi dorea sa incheie un compromis prin care sa ii fie recunoscute intentiile speciale in Coreea, recunoscand la randul ei pretentiile Rusiei in Manciuria. Incercarea Diplomatiei de a obtine acest lucru incepe inca din 1901, insa fara succes.

Aliata neastepta se va dovedi a fi Anglia, care isi dorea ca Rusia sa ii recunoasca interesele in China, Coreea si Persia si care la randul ei isi doreau incheierea unei aliante cu SUA, insa cum acest lucru nu se arata realizabil, Japonia parea aliatul cel mai potrivit. In 1902 era semnat tratatul anglo-japonez, care avea ca scop principal impiedicarea impartirii Chinei intre Rusia, Franta si Germania. Tarul Rusiei a aratat ostiltate acestui act, luand masuri radicale. Conducerea Japoneza a continuat sa incerce sa obtina ce isi dorea pe cale pasnica pana in 1903, insa zadarnic.

Tarul Nicolae nu isi dorea initial un razboi cu Japonia, insa personalitati aflate in anturajul sau l-au impins spre un conflict armat. El nu considera Japonia o putere demna de temut, fapt pentru care a tras de timp, ceea ce i-a determinat pe japonezi sa faca primul pas. In noaptea dintre 8 si 9 februarie armata japoneza a lanstat un atac simultan in Port Arthur si Chempulo. Confruntarile au demonstrat Rusiei cat de tare se inselase in privinta adversarei sale, pierzand fiecare confruntare directa.

Presedintele american Theodore Roosevelt decide sa intervina ca negociator al pacii, spunand ca daca Japonia incearca sa castige prea mult de pe urma victoriei sale, va trezi antipatia puterilor din Occident, carora nu le-ar putea facea fata intr-o alianta. Nicolae al II-lea refuza sa plateasca indemnizatii de razboi Japoniei, care este nevoita sa accepte, avand o situatie financiara precara, cauzata de imprumuturile pentru razboi. In cele din urma, puterea castigatoare se alege cu jumate din peninsula Sakhalin, concesiunea peninsulei Liaodong, si recunoasterea din partea invinsei a Coreei ca facand parte din sfera de influenta a Japoniei, acceptand si sa evacueze Manciuria.

Revista New York Times spunea despre acordul de pace “o natiune invinsa in fiecare batalie a razboiului, cu o armata capturata si alta infranta, cu o flota distrusa, si-a dictat proprii termeni asupra victoriei”.

In ciuda faptului ca Japonia si-a castigat titlul de mare putere, locuitorii au considerat ca nu au fost castigate suficiente teritorii, nu au fost obtinute despagubiri si nu a fost tratata drept puterea castigatoare. Japonezii au pus pe seama americanilor esecul lor.

Razboiul s-a sfarsit cu prima mare victorie militara moderna a unei puteri asiatice asupra unei puteri Europene. Japonia a avut mult de castigat in  plan simbolic, fiind recunoscuta ca putere de catre natiunile din Occident.

Un nou stat american?

Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată

Text: Daria Primăvăruș

Încă de acum câțiva ani, fostul președinte al Statelor Unite, Donald Trump, a prezentat interes în a cumpăra cea mai mare insulă din lume, Groenlanda, aflată între oceanele Arctic și Antarctic. 

Probabil întrebarea care răsare în mintea multora citind acest articol este de ce ar vrea Donald Trump să cumpere insula care ocupă mai mult de 2.1 milioane de kilometri pătrați, 80% din teritoriul său reprezentând apă și gheață, și care are doar 55.000 de locuitori, și un PIB sub doua milioane de dolari, în care drumurile care conectează orașele nu există (în afară de capitala Nuuk), și care este considerată una dintre cele mai puțin accesibile locuri din lume? Ei bine, sunteți pe cale să aflați.

Groenlanda a facut parte din Regatul Danemarcei din 1840, însă și-a început autoguvernarea în 2009. Groenlandezii au propriile legi, propriul guvern și propria limbă.

Pentru a înțelege mai bine legătura pe care Groenlanda a avut-o cu Statele Unite ale Americii, trebuie să vorbim despre evenimente istorice.

Deși Groenlanda a fost aparent nesemnificativă la nivel global, lucrurile s-au schimbat în secolul XX. După ce în Danemarca au apărut naziștii în 1940, Statele Unite ale Americii au început să supravegheze Groenlanda și au construit numeroase baze militare și stații de monitorizare pe insulă. După război, insula a fost considerată indispensabilă siguranței Statelor Unite, fiind o conexiune strategică între America de Nord și Europa.

Bineînțeles, în trecut, administrația președintelui Harry Truman a oferit 100 de milioane de dolari danezilor pentru această însulă, observându-i potențialul, însă această propunere nu a fost acceptată. Totuși, Statele Unite au avut permisiunea de a instala pe insulă baze aerine, acestea făcând parte din strategia nucleară din timpul Războiului Rece.

Chiar și astăzi, The Pentagon (este sediul central al Departamentului Apărării al Statelor Unite)  deține un sistem radar în nordul insulei.

Cu toate acestea, multe rute din oceanul Arctic aparțin Rusiei, aceasta ocupând cea mai importantă poziție în nord.

Și pentru China Groenlanda reprezintă un punct strategic. Această insulă este  un punct de intrare în Arctic, drept pentru care firmele chineze investesc în infrastructură, turism și cercetare. Danemarca s-a opus acestor activități realizate de China pe teritoriul Groenlandei, deoarece acordarea priorității unei puteri rivale are putea strica relațiile pe care le are cu Statele Unite.

Un alt motiv pentru care Trump vrea acest teritoriu sunt resursele natural existente. Teritoriul Groenlandei conține resurse de petrol echivalente cu ale Rusiei, dar care sunt încă neatinse. De asemenea, Groenlanda este cunoscută și pentru gazele naturale și metalele prețioase de care dispune, dar mai ales pentru elementele chimice rare pe pământ (care pot fi folosite pentru operațiuni militare, turbine eoliene și multe altele). Tocmai acum, Groenlanda a atras atenția marilor puteri ale lumii, deoarece din cauza încălzirii globale, stratul de gheață care a împiedicat exploatarea acestor resurse se topește mai repede decât în ultimii 350 de ani, făcând aceste resurse din ce în ce mai accesibile.

De ce încercarea de a cumpăra Groenlanda nu este de fapt atât de imprudentă?

Deși anunțul președintelui Trump a iscat controverse printre groenlandezi și danezi, această idee nu este nici pe departe necugetată. De fapt, ar fi una dintre cele mai pragmatice dezicii, conform CNN.

Numeroase teritorii care au fost cumpărate în trecut de catre Statele Unite ale Americii au reprezentat achizitii profitabile.

În anul 1803, Thomas Jefferson, al treila președinte al Stetlor Unite a cumparat mai mult de 800 de mii de kilometri pătrați de teritoriu de la Franța, aflată atunci sub conducerea lui Napoleon. Astăzi, aceste teritorii sunt cunoscute sub numele de Louisiana, Missouri, Arkansas, Iwoa, North Dakota, South Dakota,  Nebraska, și Oklahoma. Observăm astfel că Statele Unite aproape și-au dublat teritoriul.

În anul 1819 a avut loc a doua achiziție profitabilă – Florida; cea mai mare a fost, bineînțeles, Alaska, costând 7 milioane de dolari. Țarul Alexandru al Imperiului rus a decis să vândă acest teritoriu, fiind foarte greu de apărat. Alaska este al treila stat din SUA la producția de gaz natural, conținând și multe alte resurse.

Observăm astfel că achizițiile pe care SUA le-a făcut în trecut au reprezentat victorii diplomatice importante, rămânând în istorie.

În concluzie, probabil și dorința lui Donald Trump de a rămâne în istorie, de a continua ceea ce a început Herry Truman, și de a își extinde cât mai mult puterea sunt motive care au stat în spatele deciziei președintelui, alături, bineînțeles de beneficiile pe care această insulă le-ar fi adus pe plan economic și militar.

Cât de eficient este Consiliul de Securitate?

Întrebări pentru secolul XXI, Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată

Text: Rania Derweesh

În urmă cu 75 de ani, s-a format Organizația Națiunilor Unite, fără îndoială cel mai important organism internațional pentru promovarea păcii și prosperității într-o lume a globalizării.

Având în vedere insuccesul Societății Națiunilor, prima organizație interguvernamentală  înființată în urma Conferinței de Pace de la Paris, Organizația Națiunilor Unite a fost inițial întâmpinată cu scepticism considerabil. Cu toate acestea, ONU și-a sărbătorit, recent, aniversarea cu victorie, unind o întreagă lume sub principii fundamentale și asigurând imposibilitatea unui alt război.

De la înființare, Organizația Națiunilor Unite a inițiat numeroase activități umanitare, de mediu și de menținere a păcii. Asistând aproximativ 50 de țări pe an cu alegeri democratice, facilitând campanii globale de susținere a vacinării pentru 58% dintre copiii din lume și asigurând alimente pentru 90 de milioane de oameni din peste 75 de țări, eficiența acesteia pare a fi indiscutabilă. Cu toate acestea, ONU reprezintă adesea un subiect controversat, datorită Consiliului de Securitate.

Poate cel mai important organ al ONU, Consiliul de Securitate este însărcinat cu menținerea păcii și securității internaționale. În acest sens, cei cinci membri permanenți, alături de cei 10 membri aleși de Adunarea Generală, au responsabilitatea de a autoriza utilizarea forței pentru conservarea securității, a impune sancțiuni economice și embargouri asupra armelor și de a stabili restricții de călătorie. Conform Cartei ONU, toate statele membre sunt obligate să respecte deciziile Consiliului de Securitate.

Cu dorința de creea o organizație diferită de Societatea Națiunilor, în anul 1945 președintele american Franklin D. Roosevelt a propus responsabilizarea celor cinci membri permanenți cu puterea de veto. În acest sens, membri pot bloca orice rezoluție a Consiliului, spre deosebire de cei 10 membri aleși pentru doi ani, pe baza unor grupuri regionale ce asigură reprezentativitate. Cei cinci membri permanenți (Statele Unite ale Americii, Franța, Marea Britanie, Federația Rusă și Republica Populară Chineză) reprezintă membri fondatori și puterile învingătoare ale celui de-al Doilea Război Mondial.

Puterea de veto a avut ca scop facilitarea compromisului între puteri mondiale, fiind alternativa confruntărilor directe. Oferind oportunități de a căuta compromisuri, sau cel puțin de a evita soluții considerate inacceptabile pentru unele state, putere veto stimulează relații diplomatice susținute în concordanță cu dreptul internațional. 

Cu toate acestea, dreptul de veto a stârnit controverse considerabile, comunitatea internațională făcând eforturi pentru a-l limita. Multe state ar descrie această putere prin coruptibilitate, fiind utilizată de cele mai multe ori în favoarea națiunii, nu a comunității internaționale. Fiind considerată un obstacol pentru Consiliul de Securitate, putem afirma, cu certitudine și obiectivitate, că utilizarea acesteia a fost adesea abuzivă și distructivă. În acest sens, Federația Rusă demonstrează aceste afirmații.

Federația Rusă este de departe statul membru care a folosit puterea de veto de cele mai multe ori, utlizând-o pentru a bloca rezoluția numărul 115, cu privire la războiului sirian pe 20 decembrie 2019. Reprezentând un aliat al guvernului Assad, Federația Rusă consideră că suveranitatea Siriei ar trebui respectată de către comunitatea internațională, iar răsturnarea guvernului ar înlesni doar rezultate inoperante, așa cum a demonstrat intervenția din Libya. În acest sens, Federația Rusă a inițiat numeroase campanii militare împotriva Statului Islamic și a altor grupuri opozante.

În timp ce președintele Vladimir Putin a subliniat, cu perseverență, binefacerile Rusiei (de exemplu: eliberarea orașului Palmyra, victoriile militare din Homs, Daraa și Larakia, etc.), comunitatea internațională a semnalat rezultatele negative ale utilizării puterii de veto în situația Siriei (de exemplu: respingerea anchetelor pentru utilizarea armelor chimice din anii 2017 și 2018, blocarea rezoluțiilor ce ar fi asigurat ajutor umanitar în 2019, etc.). Totuși, deși foarte puțin este sigur în ceea ce privește Siria, nu putem omite succesul pe care Organizația Națiunilor Unite l-ar fi putut avea în Siria, dacă dreptul de veto ar fi folosit nu în interesul unei națiuni, ci în interesul păcii internaționale.

Un alt stat ce a abuzat, fără îndoială, acest drept a fost SUA. Clasându-se pe locul al doilea în ceea ce privește utilizarea acestei puteri, Statele Unite ale Americii au respins aproape toate rezoluțiile cu privire la conflictul dintre statul Palestina și Israel. Așadar, numeroase încercări de a suspenda operațiunile militare efectuate de Israel pe teritoriul palestinian au fost dezaprobate. În consecință, după aproape 70 de ani, Organizația Națiunilor Unite eșuează în a proteja populația civilă din Orientul Mijlociu.

În acest sens, Franța a propus limitarea dreptului de veto pentru membrii permanenți în cazul crimei în masă. Propunerea franceză are la bază acordul celor cinci state de a nu recurge la dreptul de veto în cazuri de genocid, crime împotriva umanității sau crime de război. Marea Britanie și-a exprimat susținerea față de această propunere, ambele state neavând probleme cu respectarea condițiilor (Marea Britanie și Franța s-au folosit, pentru ultima oară, de acest drept în anul 1989, iar, de-a lungul timpului, l-au folosit rar).

O altă propunere a fost oferită de către Malaysia. Ambasadorii acestui stat au sugerat că, pentru a fi luat în considerare un veto trebuie susținut de cel puțin un alt veto (din partea membrilor permanenți) și trei voturi împotriva (din partea celor zece membri aleși). Prin urmare, această propunere ar restabili reputația dreptului de veto, împiedicând decizii non-democratice, luate în funcție de interesul național.

Cu toate acestea, niciun alt veto nu a însoțit deciziile Statelor Unite ale Americii din anul 1989. Mai mult decât atât, deși Federația Rusă și Republica Populară Chineză au împărtășit aceeași părere cu privire la numeroase rezoluții ale Consiliului de Securitate, relațiile dintre cele două state nu au la bază înțelegeri oficiale ce ar garanta susținere reciprocă în orice situație (de exemplu, Federația Rusă a fost singurul stat ce și-a folosit dreptul de veto cu privire la sancțiuni împotriva Iranului, în anul 2018). Așadar, deși propunerea Malaysiei ar transforma, cu adevărat, Consiliul de Securitate,  aceasta nu va fi acceptată, cel puțin nu prea curând.

Nu în ultimul rând, o altă propunere însemnată de reformare a Consiliului de Securitate a venit din partea Grupului celor Patru (G4)- Brazilia, India, Germania și Japonia. Grupul celor Patru consideră că Organizația Națiunilor Unite ar trebui să evolueze în conformitate cu dinamica secolului XXI, astfel adaptându-se nevoilor de a exista mai multe locuri pentru membri permanenți. Cele patru state au subliniat, de asemenea, importanța lor demografică, economică și militară, semnificativă pentru menținerea păcii internaționale. Deși cei cinci membri permanenți nu sunt, în general, împotriva obiectivelor G4, Republica Populară Chineză și Federația Rusă s-au opus alăturării Japoniei, din motive politice.

Deși există numeroase alte grupuri, alianțe și organizații (de exemplu: Grupul „Uniting for Consensus”, Uniunea Africană și ACT) ce promovează necesitatea revizuirii modalităţilor de lucru ale Consiliului de Securitate, lipsa consensului împiedică sporirea transparenței și creșterea responsabilizării acestor state în fața comunității internaționale. În concluzie, dreptul de veto reprezintă poate cel mai controversat aspect ale Organizației Națiunilor Unite, stimulând pacea internațională prin asigurarea compromisului între puterile globale, dar prevenind dreptatea pentru unii dintre cei mai vulnerabili indivizi.