Statele Dezbinate ale Americii: de ce democrația și unitatea americană se află mai aproape ca niciodată de prăpastie

Politică America de Nord, Politică simplificată

Redactor: Ștefan Brădianu

Grafică: Dudău Valentina

În 2006, autorul Harry Turtledove a lansat romanul de ficțiune istorică intitulat “Statele Dezbinate ale Americii”. Cartea surprinde o lume în care, după succesul războiului de independență, cele 13 colonii nu se pot înțelege asupra unei singure Constituții comune și, în locul unei singure țări, acestea formează o confederație (asemănătoare Uniunii Europene), în care fiecare stat are propriile legi, propria Constituție și propriile instituții, complet independente de celelalte, fiind mai degrabă o alianță decât o nație. În mod ironic, în același an a început, odată cu criza financiară, procesul de fragmentare al Americii, ce se desfășoară fără a da semne că s-ar opri, îndreptându-se către lumea prezentată în carte.

Așadar ce se întâmplă mai exact în SUA și de ce? Mai important, este procesul ireversibil?

Context

Spre deosebire de alte țări din lumea vestică, precum Franța, Italia, Japonia sau chiar România, Statele Unite nu constituie o republică unitară, ci o federație. Asta înseamnă că fiecare stat (sau teritoriu, precum în cazul capitalei sau al insulelelor Puerto Rico și Guam) are propria administrație locală și legile sale, care adesea diferă în funcție de stat. Acest lucru nu ar fi o problemă în sine, întrucât centralizarea exagerată și, în consecință, puterea acumulată într-un singur loc, duc adesea la autoritarism și la un aparat de stat mai ușor de corupt. Însă, problemele apar acolo unde discrepanțele sunt prea mari, mai exact, când aceeași faptă este întrutotul legală într-un stat și pedepsită precum omorul în altul.

Pedeapsa capitală este aplicată în 12 state americane, în timp ce restul fie au interzis-o, fie au suspendat-o. Avortul este ilegal în 6 state, legal doar pentru primele câteva săptămâni în alte 37 de state (perioadele pot varia de la 5 săptămâni, la 27, în funcție de stat) și legal pe tot parcursul sarcinii în restul. În timp ce, în unele state poți cumpăra de la târg, fără niciun fel de control, arme de asalt, concepute pentru soldați; în altele trebuie să treci prin numeroase verificări și să ai permis de port-armă, iar unele arme nici nu pot fi cumpărate. Și când vine vorba de droguri diferențele în legislație sunt enorme: în Oregon toate drogurile au fost decriminalizate, în timp ce în Texas canabisul nu poate fi folosit nici măcar în scop medicinal. Orașul Washington a oferit marijuana drept recompensă pentru persoanele care se vaccinează anti-COVID, însă, dacă persoana respectivă ar fi condus prin Virginia și ar fi intrat în Kentucky ar fi fost arestată și condamnată la câțiva ani buni de pușcărie pentru posesia “premiului”. Desigur, și legat de vaccinare au existat diferențe mari referitor la abordarea fiecărui stat. În timpul pandemiei, unele state le-au interzis companiilor să își oblige angajații să se vaccineze, iar altele au încurajat și facilitat acest proces. Diferențe au existat și în privința obligativității purtării măștilor: unele state au luat această măsură, doar pentru a fi catalogate drept autoritare de guvernatorii celorlalte state.

Este normal ca într-un stat federal să existe abordări diferite, întrucât oamenii din diferite regiuni au păreri și nevoi diferite. Însă, acestea ar trebui să fie concentrate în principal asupra problemelor economice – fiecare stat știe cel mai bine cum funcționează economia sa locală, de aceea are sens ca statul respectiv să decidă în aceasta privință. Logică ce se aplică și în cazul altor probleme locale. Astfel, viteza și dinamicitatea răspunsului la orice fel de problemă locală sunt mai mari.

Are mai puțin sens (spre deloc) în privința problemelor sociale universale. Avortul și pedeapsa capitală sunt la fel, indiferent de stat sau oraș, deci nu are sens să existe legi diferite de la stat la stat, din potrivă, este doar discriminatoriu. Pandemia și consumul de droguri sunt probleme ce afectează întreaga țară, de aceea ar fi de așteptat ca întreaga țară să aibă același răspuns – o singură strategie. Această diferență nu doar că duce la un răspuns mai ineficient în cazul problemelor, însă ridică și întrebarea ce fel de țară este aceea în care un stat consideră că omorârea unui condamnat este o măsură inumană, barbară, iar statul vecin o consideră un mod eficient și echitabil de a pedepsi crima și de a descuraja alte abateri. La fel și în cazul avortului, considerat (pe bună dreptate), la fel ca în orice altă țară vestică, un drept fundamental al femeii în California, însă criminalizat în Louisiana. Este imposibil ca într-un colț al țării să fii considerat un criminal, iar în altul un cetățean responsabil. Răspunsul la probleme sociale de o asemenea anvergură trebuie să fie unitar, pentru că, până la urmă, aceasta este o trăsătură caracteristică unei nații: unitatea.

În mod normal, asemenea discrepanțe în societate ar fi înlăturate de către o lege federală aplicată la fel în toată țara, însă, în ciuda încercărilor de a realiza acest lucru, nu s-a reușit, din mai multe motive.

 În Constituție se menționează că orice putere ce nu îi este deja acordată guvernului federal le revine statelor. Evident, din anii 1700, lumea a evoluat, iar părinții fondatori, deși înțelepți, nu au putut prezice viitorul. De aceea, puterile guvernamentale noi apărute, ca răspuns la o problemă modernă (precum încălzirea globală) sau la o schimbare în societate, au mers către state. Evident, nimic nu este veșnic la fel, iar puterile respective ar putea fi preluate de Washington, însă ar fi nevoie de un efort politic enorm și de consens general, însă fix lipsa consensului între locuitorii diferitelor state este motivul pentru care există aceste probleme în primul rând.

Desigur asta a dus la multe conflicte între Casa Albă și statele mai rebele, care de obicei se soluționează la Curtea Supremă a Statelor Unite (prescurtată SCOUTS).

Curtea Suprema –  for decizional (și dezbinător)

În ultima vreme însă, Curtea a început din ce în ce mai des să limiteze puterea guvernului în favoarea statelor: astfel s-a întâmplat în timpul pandemiei, când SCOTUS a limitat puterea agenției guvernamentale de mediu de a lupta cu poluarea, sau a decis că Washingtonul nu are puterea de a obliga angajații marilor companii să poarte mască, să se testeze și să se vaccineze. Un alt exemplu ar fi limitarea inclusivă a puterii guvernelor locale de a impune anumite legi, creând un gol legislativ, precum în cazul New Yorkului, care a vrut să limiteze gama de arme pe care le pot achiziționa oamenii, sau când Maine a încercat să oprească școlile religioase din a primi fonduri publice. În ambele cazuri, SCOTUS a declarat neconstituțională inițiativa statului.

Însă cele mai notorii au fost cazurile când inclusiv puterea Constituției și a drepturilor garantate de aceasta a fost redusă, cel mai infam caz fiind cel care a întors precedentul creat de Roe vs. Wade (care le garanta femeilor dreptul la avort), decizie care practic le-a dat statelor libertatea de a interzice total sau parțial avortul. Evident toate aceste acțiuni au fost criticate, Curtea fiind acuzată că se bazează pe o interpretare rigidă și restrânsă a Constituției, bazată pe viziuni demult învechite asupra drepturilor omului, o viziune care ignoră probleme inexistente pe vremea părinților fondatori, însă de o importanță enormă în prezent, precum pandemia sau colapsul climatic. 

Cauzele rupturii

Desigur, legile radial diferite de la stat la stat nu sunt cauza fragmentării societății americane, ci doar un simptom al acesteia. La urma urmei, cei ce scriu legile sunt votați de oameni. Problema este că, în ultimii 10-15 ani, scena politică americană a trecut printr-un proces vicios de polarizare și chiar radicalizare. 

De ce? Motivele sunt numeroase, însă în general se datorează faptului că o bază electorală polarizată – adică fix de cealaltă parte a compasului politic decât cea a partidului rival – este o bază electorală loială și stabilă. Votanții radicalizați pot fi dezamăgiți de nenumărate ori, atât timp cât orice altă alternativă politică este diametral opusă din punct de vedere ideologic, vor rămâne cu partidul care i-a decepționat. Sistemul electoral “first past the post” face imposibilă apariția unui partid rival, cu o filosofie asemănătoare unuia dintre cele două partide gigant, întrucât doar ar fragmenta votul și ar duce la victoria celuilalt partid. Astfel, ambele partide își permit să comită oricâte abuzuri, să nu-și respecte promisiunile electorale și chiar să încalce legile și Constituția, totul în numele sfintei cruciade împotriva celuilalt partid. Nemaitrebuind să se concentreze pe defensivă, partidele își pot coordona eforturile pe atac, dar, având în vedere că și celălalt partid folosește aceeași strategie, atacul trebuie să fie cu adevărat intens pentru a avea un efect. De aceea se aud tot felul de declarații înflăcărate la adresa opozanților, care sunt fie trădători de patrie, fie agenți străini infiltrați pentru a sabota țara.

Partidul Republican pare să exceleze când vine vorba de radicalizare, întrucât anumite centre de știință politică îl plasează, din punct de vedere al platformei politice, alături de partidul cvasi-dictatorului turc Recep Tayyip Erdogan, Dreptate și Dezvoltare, sau partidul ultra-conservator ce guvernează Polonia, Dreptate și Ordine

De aceea, se întâmplă atât de rar să ajungă Congresul american la un compromis, pentru că acestea nu sunt profitabile din punct de vedere politic. Nu îți aduce niciun avantaj să arăți că celălalt partid poate fi rezonabil și că pot exista puncte comune. În schimb, noile reguli ale cursei politice sunt simple: cu cât mai tare partidul rival susține ceva, orice, oricât de irelevantă sau normală este acea părere, trebuie să susții cât mai vocal opusul. Sigur, dacă nu cooperezi cu partidul rival, nu poți legifera, deci numeroasele probleme cu care se înfruntă țara vor rămâne nerezolvate. Însă asta doar îți oferă mai multe șanse să dai vina pe opozanți pentru haosul din țară – ei sunt cei ce nu au vrut să colaboreze și să voteze soluția noastră, deci ei sunt de vină pentru dezastrul pe care doar noi îl putem rezolva.

Trebuie luată în considerare și rivalitatea dintre membrii aceluiași partid, întrucât fiecare trece la rândul lui prin propriile alegeri interne (primaries). Aceeași logică se aplică și aici, doar că de această dată între diferite facțiuni din același partid, cauzând fracturi între colegi de partid aparținători ai unor ramuri diferite, făcând tot procesul legislativ și mai complicat.

Așadar, nu este un mister de ce îi este Congresului (în acest moment divizat perfect egal între democrați și republicani) atât de greu să scrie legi pentru a rezolva probleme importante, sau măcar pentru a stabili o direcție universală națională. Planul de dezvoltare economică al lui Joe Biden, Build Back Better, a fost blocat în Senat, alături de o lege care ar fi legalizat avortul și de altă lege care ar fi lărgit și întărit dreptul la vot. Una dintre puținele legi care a trecut cu suport bipartizan – cea care ar trebui să reducă numărul de atacuri armate – a fost diluată până când a devenit doar o bucată de hârtie cu un impact foarte redus. Până și aceasta a trecut doar pentru că avuseseră loc mai multe tragedii care au pus presiune pe parlamentari să acționeze, măcar formal. Nici pachetul de ajutor pentru Ucraina nu a trecut de Senat fără o întârziere de rigoare, cauzată de neînțelegeri politice, deși simpatia pentru poporul asediat era vast răspândită în rândul americanilor.

Așadar, când Congresul e prea divizat pentru a lua aproape orice fel de măsură semnificativă, care să creeze un standard general aplicat în toată federația, se creează un gol de putere, umplut adesea de către state – deși, după cum am arătat mai sus, uneori și acestea sunt oprite din a acționa.

Desigur, acestea au propriile lor legislaturi împărțite între membrii acelorași partide, deci ar fi ușor de crezut că ar ajunge în același blocaj politic. Însă, deși democrații și republicanii sunt împărțiți aproximativ egal în toată țara, nu sunt împărțiți omogen. De fapt, majoritatea statelor sunt dominate de un singur partid. Excepție fac câteva swing-states, denumite astfel pentru că își schimbă culoarea politică foarte des. Nici diferențele dintre legiferatorii aceluiași partid nu sunt atât de mari, întrucât, deși cerințele cetățenilor din San Francisco sunt diferite de așteptările electoratului din New York (ambele orașe care votează masiv cu democrații), votanții din Los Angeles și cei din San Francisco nu sunt atât de diferiți, ceea ce duce la mai multă coeziune între reprezentanții lor în parlamentul local.

De ce nu a fost mereu așa?

Desigur, fiecare formațiune politică tânjea după putere asupra întregii țări și au încercat fiecare să își impună propria viziune în toată republica, prin intermediul stiloului prezidențial, doar pentru a vedea cât de greu este să realizezi asta din cauza tuturor blocajelor, dar mai ales cum orice progres, oricât de mic, este eliminat îndată ce partidul rival căștigă Casa Albă. Așadar, în timp, ambele partide au început să lupte mai mult pentru puterile pe care le au în statele monopolizate și mai puțin pentru a căpăta mai multă putere asupra întregii țări, odată cu fotoliul prezidențial. Oricum, orice putere pe care o ai acum, o poate avea și un președinte cu altă filiere politică. În mod ironic, astfel s-a ajuns la un consens între cei doi giganți politici, să își ia jucăriile și să se joace fiecare singur la el acasă, fară a se mai băga așa mult în treaba celuilalt. Singurele puteri ce i-au rămas președintelui pe deplin sunt cele ce țin de politica externă.

Efectele la nivelul societății

Discrepanțele din punct de vedere al legilor sau al politicilor administrative sunt grave, însă adevărata problemă se află la nivelul oamenilor.

Există multe exemple pentru a evidenția gradul polarizării, însă niciunul nu este mai puternic decât cel legat de legitimitatea alegerilor din 2020. Diferențele dintre statele roșii și cele albastre sunt atât de mari încât (aproape) au propriul președinte și propria versiune a realității. Când nu mult sub jumătate din populație crede că președintele în funcție nu a fost ales democratic, atunci nu se poate vorbi de o țară unită, ci de două lumi paralele. 

O condiție pentru a avea o democrație funcțională este ca oamenii să creadă că trăiesc într-o democrație funcțională. Cel mai important de înțeles este că legile, guvernul și instituțiile care îl compun au putere doar pentru că oamenii cred că au putere și, în consecință, respectă legea și deciziile statului, ba chiar aleg să ia parte în aplicarea acestora. Dacă nu ar mai exista această percepție a legitimității, legile respective nu ar fi mai mult decât un teanc de hârtii. Nu trebuie decât să ne uităm la Somalia pentru a vedea cum arată un stat eșuat, unde guvernul, teoretic existent, nu are nicio putere pentru că nimeni nu i se supune. Legitimitatea oricărui șef de stat este dată de cetățeni, nu doar într-o singură zi, odată la 4 ani, la urnele de vot, ci în fiecare zi, pe toată durata mandatului său. De aceea este necesar ca după alegeri, tabăra pierzătoare, deși înfrântă, să îi ofere legitimitate celei câștigătoare, pentru ca republica să nu se prăbușească, iar ciclul electoral să poată continua.

Însă, în viziunea multor republicani, Joe Biden este un dictator care își persecută rivalii politicii, iar orice lege ce li se impune de către administrația sa este abuzivă și nu au nicio obligație să o respecte, ba dimpotrivă, au datoria patriotică de a se opune activ. Mulți dintre ei chiar au făcut asta atacând Capitolul american, acum 2 ani, și, mai recent, sediul FBI din Ohio, în urma perchezițiilor de la reședința fostului președinte. Mai mult, deoarece aparatul de stat este format tot din cetățeni, această părere se află și în rândul funcționarilor publici, aflați în subordinea persoanei pe care o considera aleasă ilegal. Astfel, președintele are înaintea sa o țară aproape imposibil de guvernat.

O mână tremurândă pe volan

Nu este niciun secret că SUA trece printr-o criză ale cărei magnitudini greu ar putea fi subestimate, de natură economică – o inflație covârșitoare, o datorie națională colosală, prețuri record la carburanți, energie electrică sau mâncare și o piață a acțiunilor instabilă -, externă – cu o Rusie scăpată de sub control, o China din ce în ce mai agresivă și numeroși lideri aliați deveniți autocrați – și politică – după cum am explicat mai sus. În asemenea momente dificile, până și cel mai înțelept, mai capabil și mai inovator politician ar avea probleme să administreze federația. Până și cel mai carismatic lider ar întâlni dificultăți în a îi face pe oameni să-și ridice privirea din pământ, să se uite către viitor și să îl urmeze într-acolo. Semințele speranței se plantează foarte greu și trebuie udate des, cu dovezi că lumina de la capătul tunelului se apropie.

Cele mai bune lucruri pe care le poți spune despre Joe Biden sunt că fost ales democratic (păcat că la fel de democratic va pierde alegerile din toamnă), că nu îl cheamă Donald Trump și că este mai puțin controversat decât acesta, pentru că este prea anost. Într-adevăr, președintele a promis că va fi plictisitor și s-a ținut de cuvânt, atât de mult încât jurnaliștii nu mai vor să vină la Casa Albă pentru reportaje. Joe Biden nu prea are ce realizări să le prezinte oamenilor pentru a îi încuraja, în schimb, titlurile de știri vorbesc despre prețurile enorme sau despre orașele capturate de armata rusă.

Ar fi nevoie de un șef de stat care să ia decizii dificile dar necesare, în momente cruciale, care să definească parcursul țării. Însă Joe Biden și-a schimbat pozițiile politice mai des decât poate oricine să își aducă aminte (cu atât mai puțin el însuși). Nu se poate vorbi despre nicio dovadă de leadership de la președintele căruia staff-ul îi spune când trebuie să stea jos, să salute, să mulțumească și când să plece. E greu de crezut că poporul american va avea încredere într-o persoană care are dificultăți în a-și deosebi sora de soție. Oricum, mandatul lui Biden nu a fost unul plin de încredere în primul rând, întrucât victoria lui din 2020 a fost mai degrabă un vot anti-Trump. Partidul Democrat l-a ales pe Biden drept compromis între aripa progresistă, care acum încearcă să-l convingă să nu mai candideze în 2024, și cea corporatistă, care acum refuză să coopereze.

Nu ajută nici faptul că acuzațiile de corupție aduse la adresa sa și a fiului său se dovedesc a nu fi atât de nefondate pe cât se credea. 

Nu în ultimul rand, Biden este lipsit total de carismă. Nimeni nu se ridică în picioare după discursurile sale, iar aplauzele sunt doar din politețe. Este greu să faci oamenii să-ți țină minte discursurile, când nici tu le poți memora înainte și uiți ce voiai să zici, în mijlocul propoziției. 

Cum ar putea arăta viitorul?

Din nefericire, președintele actual nu are nici capitalul politic necesar și nici abilitățile politice pentru a se opune eficient valului de populism care lovește din plin America. În cel mai fericit scenariu, atitudinea de unchi simpatic a lui Joe Biden vă reuși să oprească uniunea din a se dezintegra total până la următoarele alegeri, unde el nu va mai candida, ci un alt politician, mai carismatic, mai modern și mai competent, care va câștiga categoric împotriva oricărui mini-demagog partidul republican decide să propună (fie că e Trump sau doar un ucenic al său ce vrea să își depășească maestrul) și va schimba macazul implementând reformele necesare, inclusiv pe cele electorale. Deși pare improbabil, SUA are o istorie în a alege lideri talentați fix în cele mai întunecate momente, precum Theodore Roosevelt, FDR sau chiar, de ce nu, Abraham Lincoln.Acest președinte salvator ar trebui să unească țara mai presus de toate, să creeze consens. Există firimituri de speranță în acest sens, după cum arată planul de infrastructură trecut cu suport bipartizan nu demult. Va fi important ca acest președinte să oprească retorica de noi vs. ei și, în schimb, să încerce să găsească puncte de tangență cu membrii mai rezonabili ai partidului din opoziție și să facă compromisuri, fie și doar de dragul unității.

Poarta Globală – sfârșitul Drumului Mătăsii? Începutul războiului rece dintre Uniunea Europeană și China

Întrebări ale politicii contemporane, Diplomație și relații internaționale, Economie, Politica Uniunii Europene, Politică Asia, Politică Europa, Politică simplificată

Redactor: Brădianu Ștefan

Grafică: credits The Times

Războiul armat – cea mai infamă modalitate de a cuceri o țară, acaparându-i instituțiile, resursele și chiar teritoriul, care a marcat mii de ani de istorie umană – a fost înlocuit ca armă preferată de marile puteri. Uitați de tancuri, de avioanele militare și de navele de luptă. În secolul XXI, banii câștigă orice bătălie. Procesul de stăpânire a unui stat nu mai începe cu o declarație de război și cu un foc de pușcă, ci cu contract comercial însoțit de un buchet de flori.

Context

Acest nou curent al geopoliticii a început odată cu Războiul Rece, când Statele Unite au creat Planul Marshall, pentru a susține economic țările europene, devastate de al doilea război mondial, și, mai ales, pentru a le așeza ferm în propria sfera de influență. Evident, Uniunea Sovietică nu s-a lăsat mai prejos, creând un fond rival, Planul Molotov și oprind statele de la estul cortinei de fier din a beneficia de planul Marshall. Evident, aceasta nu este decât o parte mică din Războiul Rece, care a fost, la sfârșitul zilei, un război economic, al cărui sfârșit este bine cunoscut: URSS s-a prăbușit economic, nepermițându-și să mențină la nesfârșit o asemenea confruntare.

Însă, în urma unei stagnări economice a occidentului, după criză financiară din 2008, și a unei ascensiuni proprii impresionante, Republica Populară Chineză a preluat ștafeta, creând cel mai impresionant program economic de acest fel al lumii moderne. Intitulat “Noul Drum al Mătăsii” (după ruta istorică parcursă de negustorii chinezi pentru a-și vinde bunurile, predominant textile, în restul lumii), cunoscut și ca “Inițiativa Centură și Drum” (BRI), proiectul are că țel construirea unei rețele intercontinentale de infrastructură pentru a putea transporta, distribui și vinde produse chinezești (mai exact, doar produse chinezești) sub pretextul dezvoltării acelor state. Pentru a realiza acest obiectiv, Partidul Comunist Chinez (PCC) dorește să construiască drumuri, autostrăzi, poduri, căi ferate, porturi și aeroporturi pentru a creea mai multe rute ce vor conecta Africa, Asia și Europa cu China. Astfel, controlând lanțul de aprovizionare către o treime din lume, cvasi-monopolul chinezesc asupra producției a mare parte dintre bunurile de consum la nivel mondial va fi definitivat pentru următoarele decenii. De aici, influența politică a Chinei asupra acestor țării va crește considerabil, deja permițându-și de facto să ia decizii diplomatice pentru țările, mai mult să mai puțin, dependente economic de ea.  

Cum funcționează acest mecanism?

Guvernul de la Beijing oferă împrumuturi generoase pe perioade îndelungate de timp, în principal țărilor subdezvoltate sau în curs de dezvoltare, care altfel nu ar putea obține o asemenea sumă de la alți investitori, nefiind considerate de încredere sau promițătoare, cu condiția ca acești bani să fie folosiți pentru realizarea unor anumite proiecte dorite de PCC. Statele cu o situație internă instabilă sau cu un sistem dictatorial opresiv sunt primele care bat la ușa Chinei. Cu fiecare nou proiect început, încă o piesă din marele puzzle este adăugată. Și cum ar putea oficialii unei nații să refuze oportunitatea de a obține atât de multe fonduri acum, când viitorul în care ele trebuie să fie plătite pare atât de departe, mai ales întrucât probabil ei nu vor mai fi cei responsabili să le plătească, la acel moment?

Pericolul banilor chinezești și influența asupra Uniunii Europene

Din nefericire, cea mai mare parte a proiectelor nu avantajează în niciun fel țara respectivă, ci doar, ați ghicit, China, care poate accesa piața locală mai ușor, ba chiar poate stabili un monopol. Degeaba există o autostradă nouă dacă ea nu este folosită de niciun cetățean. Nu doar atât, dar până la urmă, tot țara respectivă este cea care trebuie să achite nota de plată, iar dacă nu reușește, Beijingul este întotdeauna dispus să se comporte asemenea unui cămătar, pentru că, la sfârșitul zilei, acesta este rolul pe care și l-a asumat. 

Sri Lanka a învățat asta pe calea cea grea, după ce a construit întreg portul Hambantota cu împrumuturi chinezești, deși majoritatea experților avertizau că nu va reuși să-și plătească datoriile și că, proiectul este, oricum, inutil pentru insulă. Cele mai negre previziunii s-au adeverit: după ce nu a reușit să își plătească datoriile, Sri Lanka a fost nevoită să “împrumute” portul Chinei, pentru 99 de ani, dar și să plătească mai târziu o parte din costuri. Astfel că, Beijingul s-a ales și cu banii, și cu portul (un punct strategic extrem de important pentru comerțul maritim chinezesc). Într-un moment de umor negru istoric, China s-a transformat din țara care condamna Marea Britanie pentru că a forțat-o să îi cedeze un port pentru 99 ani, în cea care face exact același lucru.

Adesea însă, guvernul chinez preferă să se folosească de datoria exorbitantă a unei țări pentru a o ține ostatică, obținând favoruri diplomatice din partea ei, la nevoie. Prin această strategie, China reușește să influențeze sau chiar să acapareze anumite organizații mondiale (precum OMS) sau, cel puțin, să le paralizeze. 

Principala victimă este Uniunea Europeană, întrucât trebuie ca doar un singur stat din toate cele 27 să se opună pentru ca orice inițiativă să fie oprită. În acest fel, China nu trebuie să depună prea mult efort pentru a compromite și a corupe încet dar sigur, din interior, întreaga Uniune Europeană. Astfel că, în urma unor investiții chinezești în portul grecesc Piraeus, Grecia și-a folosit puterea de veto pentru a opri condamnarea UE a încălcării drepturilor omului din China. Ungaria a făcut același lucru recent, blocând condamnarea noii legi a securității din Hong Kong. Guvernul maghiar este, de altfel, și cel mai loial aliat al Beijingului din cadrul uniunii, importând vaccinuri Sinovac, plănuind deschiderea unei universități chinezești în capitală (fapt ce a început o adevărată confruntare cu primarul orașului, care se opune influenței excesive a Chinei din țară) și susținând construirea unei căi ferate de la Budapesta până la Belgrad (Serbia fiind un alt aliat important al Chinei în regiune) și Atena.

O asemenea influență a Chinei pe bătrânul continent ar trebui să ne înspăimânte pe toți. Nevoia unor instituții europene mai puternice, cu un grad mai ridicat al autonomiei – care nu se blochează de fiecare dată când un stat membru este mituit să se opună –  este evidentă. Însă, nu este încă prea târziu, iar majoritatea semnelor indică faptul că cele mai multe guverne europene au realizat situația dificilă în care se află uniunea și amenințarea fundamentală pe care o prezintă China. 

O nouă atitudine europeană

Pe când nu demult, atmosfera dintre UE și China era, dacă nu prietenoasă, măcar cordială, datorită impresionantei înțelegeri comerciale (susținută mai ales de președintele francez Emmanuel Macron), ce mai trebuia doar ratificată, anul 2021 s-a terminat cu o provocare directă lansată de Bruxelles către Beijing: “Poarta Globală”, proiectul menit să fie rivalul BRI. Acesta ar trebui să valoreze în jur de 300 de miliarde de euro (de trei ori mai mult decât a primit Europa, la rândul ei, din Planul Marshall) și ar avea ca scop susținerea economică a țărilor în curs de dezvoltare, promovând, în același timp, valorile europene. Astfel, UE încearcă să atace influența Chinei în zonele mai puțin dezvoltate ale lumii, oferind o alternativă mai bună și forțând Beijingul, prin existența unei competiții, să își mai îndulcească practiciile cinice, întrucât statele au acum unde să plece dacă sunt deranjate de comportamentul Chinei. Așadar, ar dilua influența ei chiar și asupra statelor care îi rămân abonate.

Avantajul principal al acestui plan este evident, iar Comisia Europeană a făcut tot posibilul să-l sublinieze: proiectele sunt făcute în favoarea țării respective, nu a unui actor extern. 

Evident, totul s-ar transforma într-un război rece între Uniunea Europeană și Beijing, al cărui front principal ar fi Africa, acolo unde Franța simte cum sfera ei de influență, cândva cea mai largă, se micșorează, în favoarea Chinei. Este întrutotul posibil ca PCC-ul, același partid care transformat Xinjiangul într-un lagăr în aer liber, să recurgă la metode mai puțin onorabile pentru a își asigura victoria, însă Europa ar trebui să fie pregătită pentru asta.

Optimism prudent

Inițiativa a fost întâmpinată cu puține laude și mai mult scepticism. Cea mai criticată a fost absența unei structurii bine definite și a clarității în privința a cum ar funcționa acest mecanism. Acesta pare că mai are multă birocrație și multe formalități de înfruntat până când va fi pus în practică, moment în care ar fi deja prea târziu, iar asta dacă chiar va fi pus în practică, întrucât este mereu posibil ca unul sau mai multe state să se opună. Cine știe cum va arăta programul, câte mici ajustări vor fi făcute, când va fi, în sfârșit, pus în aplicare? Aceasta este o întrebare relevantă mai ales întrucât, suma propusă, deși generoasă, este cu mult mai mică decât cea oferită de Beijing.

Anumiți specialiști au propus ca planul să fie mutual exclusiv cu “Noul Drum al Mătăsii”, forțând statele să aleagă și, în unele cazuri, să iasă din sfera de influență a Chinei. Astfel, ar fi trasată o linie clară între țările ce prețuiesc valorile occidentale – libertatea, democrația, progresul – și cele ce doresc să se asocieze cu un regim dictatorial opresiv.

Totuși, deși critica productivă este întotdeauna bine-venită, această inițiativă nu trebuie ucisă în fașă, mai ales deoarece are atât de mult potențial. Anual, discrepanțele revoltătoare dintre statele dezvoltate și așa-zisa “lume a treia” se adâncesc, iar planul de investiții ar putea opri acest fenomen regretabil. Cu atât mai importantă este o dezvoltare sustenabilă, inclusivă și ecologică a acestor state, iar proiectele finanțate prin BRI sunt fix opusul: falimentare pe termen lung, devastatoare pentru comunitățile locale și, mai ales, pentru mediu. “Poarta Globală” ar putea asigura o dezvoltare fezabilă, o cooperare economică sănătoasă (în care nu există un stat maestru și unul suspus) și un viitor verde pentru aceste țări.

Dar, pentru a realiza asta este nevoie de unitate și coeziune la nivel european, ar trebui ca state precum Polonia și Ungaria, care se îndreaptă din ce în ce mai mult către dreapta extremă, sau Grecia și Cipru, cochetate de regimul chinez, să colaboreze, iar giganții economici precum Franța și Germania să fie dispuși să riște în lupta cu China.

Drumul către democrația bulgară – 3 alegeri parlamentare într-un an

Politică Europa, Politică simplificată

Redactor: Alex Zaharia

Grafică: Popa Amalia

Tehnoredactor: Buliga Andreea

                       Pe data de 14 decembrie 2021 s-a împlinit o lună de la alegerile parlamentare din Bulgaria. La prima vedere nimic interesant, dar dacă aș veni și v-aș spune că, teoretic,  alegerile din noiembrie trebuiau să aibă loc de abia în 2025? Ei bine, e adevărat, iar situația actuală se datorează faptului că bulgarii au trebuit să iasă de nu mai puțin de 3 ori în același an la vot. Cum s-a ajuns la această situație? Haideți să analizăm!

                          În primul rând, trebuie să înțelegem că politica bulgară nu a fost niciodată lipsită de impedimente. După 44 ani de comunism, vecinii noștri de la sud au avut alegeri libere în 1990, prima dată de la abolirea monarhiei. În urma căderii regimului autoritar, Partidul Comunist, care a condus țara pentru decenii, și-a schimbat numele în Partidul Socialist Bulgar. Paradoxal, în ciuda dorinței bulgarilor de a da comuniștii jos de la putere (dorință exprimată prin protestele din 1989), aceștia și-au ales tot vechii politicieni. Astfel, socialiștii (vechii comuniști) au câștigat alegerile în 1990. De-a lungul anilor au apărut o mulțime de alte partide politice, inclusiv unul înființat de fostul rege al Bulgariei, Simeon al 2-lea, acesta ajungând ulterior prim-ministru în perioada 2001-2005. Din păcate, contrar promisiunilor făcute, majoritatea celor ajunși la putere după 1989 nu au contribuit la bunăstarea poporului, ci din contră. În 1996, Bulgaria a intrat în criză economică. Veniturile scădeau și prețurile creșteau, inflația fiind atât de gravă, încât 1 dolar ajunsese să valoreze aproximativ 1500 de leva. Ulterior situația s-a îmbunătățit, dar viața cetățenilor bulgari a fost și încă este departe de una la standarde europene. În anul 2009 a intrat pe scena politică Boiko Borisov, fost primar al Sofiei, dar și bodyguard al ultimului dictator comunist bulgar, Todor Zhivkov. Din anul 2009, Borisov a avut 3 mandate de prim-ministru din partea partidului conservator GERB. Acesta și-a clădit încrederea oamenilor în mesaje anticorupție, însă chiar el a ajuns să fie acuzat de ilegalități din această sferă. În ciuda activității corupte, Borisov a rămas la putere, în lipsa unei opoziții puternice. În prezent, Bulgaria este recunoscută ca cea mai coruptă și săracă țară din UE, la aceste date adăugându-se și situația pandemică deplorabilă. La acest moment, doar 27% din bulgari sunt vaccinați contra SARS-Cov 2 și media deceselor provocate de Covid-19 este de aproximativ 100/zi.

                  După zeci de ani de nemulțumire, poporul a izbucnit. Începând cu proteste spontane pe 9 iulie 2020, bulgarii au protestat pentru 282 de zile! Motivul manifestaţiilor este cel al corupției politicienilor, acuzații cu precădere către prim-ministrul Borisov și colegii săi de partid. Un eveniment notabil care a mobilizat cetățenii a fost apariția unei poze deranjante pe social media. În aceasta se poate observa prim-ministrul Boiko Borisov dormind pe jumătate gol în patul său, alături de un pistol și un teanc uriaş de bani format din bancnote de 500 de euro. Acesta a admis ulterior că aceea era camera lui personală, dar că poza a fost făcută cu o dronă intrată ilegal pe proprietatea lui şi ulterior trucată. Acesta a susţinut, de asemenea, că ,,mafia încearcă să-l dea jos de la putere’’ și a acuzat mai multe persoane, inclusiv președintele Bulgariei, dar și rivalul său politic, Rumen Radev de înscenare. După aproape 300 de zile de proteste, Borisov pleacă de la putere, nu din dorința a oamenilor, ci datorită terminării mandatului său de 4 ani. 

                  Acum, haideți să trecem la partea recentă, alegerile parlamentare din 2021. Prima sesiune a avut loc pe 4 aprilie, când niciun partid nu a câștigat majoritatea voturilor și, de asemenea, nu s-au putut forma coaliții. Acesta a fost un moment istoric, fiind prima dată în istoria postcomunistă a țării când partidele nu au putut ajunge la un acord. Cu un guvern interimar numit de președintele Rumen Radev, 3 luni mai târziu s-au ținut noi alegeri parlamentare. Aici lucrurile încep să devină interesante. Pentru prima dată după mulți ani, partidul GERB al lui Borisov este întrecut de partidul populist Există Un Astfel De Popor. Această formațiune politică a fost fondată de către cunoscutul prezentator de televiziune și cântăreț Slavi Trifonov, al cărui mesaj principal este cel anticorupție. Odată cu victoria partidului, toți se așteptau că Trifonov să formeze o coaliție împotriva lui Borisov. Cu toate acestea, prezentatorul a făcut surprinzătoarea declarație de a refuza să colaboreze cu alte formațiuni. Acesta și-a motivat decizia, explicând că ,,termenul <<coaliție>> este unul murdar’’ și că are intenția de a forma un guvern minoritar, dorință care i-a fost respinsă. Astfel, pentru a doua oară, în același an, nu s-a putut forma un guvern pentru a conduce țara.

                  Acum, ajungem la alegerile cu numărul 3, acestea având loc pe data de 14 noiembrie, fiind prezenți la urne doar 40% din bulgari. De data aceasta nici Trifonov, și nici Borisov nu au câștigat încrederea bulgarilor, ci partidul Schimbarea Continuă, cu un procentaj de 25,67% din voturi. Acesta a fost fondat cu doar 2 luni înainte de această sesiune de alegeri, de către Kiril Petkov și Assen Vasilev, cunoscuți drept și ,,Harvardiștii’’, deoarece amândoi au absolvit prestigioasa facultate din SUA. La fel ca Există Un Astfel De Popor, nici Schimbarea Continuă nu are niște caracteristici clare pentru a putea fi localizat undeva pe axa politică, principalul obiectiv fiind cel de a scăpa Bulgaria de politicienii corupți. Atât Petkov cât și Vasilev au servit drept miniștri interimari în perioada în care nu s-au putut forma coaliții și au purtat în mod public o luptă anticorupție. Cel mai relevant exemplu reprezintă momentul în care Petkov a dezvăluit cum prim-ministrul Borisov a dat 500 de milioane de euro, bani guvernamentali, către doar opt companii. Spre deosebire de partidul lui Trifonov, Petkov și Vasilev s-au declarat din primul moment deschiși către colaborare. 

                                   Ce s-a întâmplat în luna care a trecut? Putem spune că, până acum, politicienii bulgari sunt pe drumul cel bun, reușind în final să se realizeze o coaliție între partidele Schimbarea Continuă, Partidul Socialist Bulgar și alte 2 partide de dreapta. Anunțul a fost făcut pe data de 10 decembrie. ,,A venit momentul, după 32 de ani, ca cetățenii bulgari să vadă conducători cărora le pasă de ei; este timpul ca tinerii plecați în străinătate să vadă Bulgaria că pe un loc promițător în care se pot întoarce, și ca părinții noștri să vadă Bulgaria ca pe un loc în care pot avea o pensie corespunzătoare și să-și trăiască bătrânețea cu demnitate’’, a declarat Petkov.

                         Care este concluzia acestui articol? Faptul că, în general, democrația este greu de întreținut, dar, într-o țară care a trecut prin decenii de comunism, este chiar mai fragilă decât ne putem imagina. Nu doar noi, românii, am avut de suferit din cauza corupției, minciunilor și dezamăgirilor post-1989, ci toate țările care au făcut parte din blocul comunist. Trebuie să rămânem puternici, să ținem capul sus și să luptăm. Trebuie să ne informăm, trebuie să semnalăm, trebuie să votăm, în speranța că într-o zi partidul sau persoana căreia îi oferim încrederea nu va fi ,,Aceeași Mărie cu altă pălărie’’, și că țările estice vor fi învățat cu adevărat ce înseamnă libertatea de a vota.

Tratatul de la Quirinale- se naște un nou pol de putere în UE?

Diplomație și relații internaționale, Politica Uniunii Europene, Politică simplificată

Redactor: Eliza Ene

Grafică: Miruna Vasile

Guvernele Franței și Italiei au semnat vineri, 26 noiembrie 2021, la Roma, tratatul bilateral de cooperare aprofundată, care urmează să întărească relațiile dintre cele două țări și care are ca scop formarea unui nou pol de putere în Uniunea Europeană. Tratatul a fost parafat vineri dimineață la palatul prezidenţial Quirinale de preşedintele francez Emmanuel Macron şi şeful guvernului italian Mario Draghi, în prezenţa preşedintelui italian, Sergio Mattarella.

       Tratatul “pentru o cooperare bilaterală întărită”, sau tratatul de la Quirinale, este unul extrem de rar în Europa, fiind doar al doilea astfel de pact semnat de Franţa după cel de la Elysee din 1963 cu Germania care a fost completat de tratatul de la Aix-la-Chapelle (Aachen) din 2019.

       “Era aproape o anomalie să nu avem acest tratat de Quirinale în trecut, deoarece există atât de multe lucruri care ne unesc: istoriile noastre, culturile noastre, artiștii noștri”, a spus Macron reporterilor. El a menționat că ambele țări sunt membre fondatoare ale Uniunii Europene care apără „o Europă mai integrată, mai democratică, mai suverană”.

Care este scopul semnării acestui tratat?

       O sursă guvernamentală italiană a declarat înaintea ceremoniei de semnare  că mișcarea va avea o valoare simbolică importantă într-un context european marcat de instabilitate după Brexit și tranziția politică din Germania, după plecarea cancelarului Angela Merkel.

       Numit după palatul președinției italiene de la Roma, „Tratatul Quirinale” a fost anunțat în 2017 pentru a oferi un cadru mai stabil și mai ambițios cooperării celor două țări. Acest tratat va promova convergența pozițiilor franceze și italiene, precum și coordonarea celor două țări în aspecte politice europene și externe, securitate și apărare, politica de migrație, economie, educație, cercetare, cultură și cooperare transfrontalieră.

       „Ceea ce știm este că vor fi 11 capitole care acoperă o mulțime de subiecte diferite, de la aspecte interne, cum ar fi tineretul și cercetarea, până la coeziunea europeană și politica externă”, a declarat Mathilde Ciulla, coordonatorul programului, la Consiliul European pentru Relații Externe în Paris înainte ca detaliile acordului să fie făcute publice.

       Măsurile cheie includ, de exemplu, noua cooperare între grupurile aeriene navale, o brigadă mixtă de poliție de frontieră și un serviciu civic franco-italian comun pentru tineri din 2022.

Trecerea de la dispute la prietenie?

       De asemenea, tratatul va ajuta la abordarea tensiunilor recente dintre Roma și Paris. Se cunoaște prea bine că, pe parcursul ultimilor ani, cele 2 mari puteri europene au fost prinse în mrejele unor tensiuni puternice de natură diplomatică și politică.

        Pentru guvernul italian, format din două partide populiste, Mişcarea 5 Stele (M5S) şi Liga Nordului, preşedintele francez era în 2019 inamicul ideal. Acesta era prezentat ca „reprezentantul elitei”, „prietenul bancherilor”, „întruchiparea birocraţiei din Bruxelles”. În retorica acestor partide, Macron întruchipează toate lucrurile rele ale globalizării. 

        Macron a fost aspru criticat de către Preşedintele M5S, Luigi Di Maio. Acesta a afirmat că preşedintele francez este responsabil pentru invazia refugiaţilor care vin din Africa spre Europa. „Motivul pentru care şi azi mulţi se îndreaptă către Europa este că unele ţări, în primul rând Franţa, nu au renunţat niciodată la colonizarea Africii”, spunea Di Maio. În opinia sa, Uniunea Europeană trebuie să pedepsească Franţa, pentru că îi împinge la sărăcie pe africani. Ideea presupusei colonizări a Africii de către Franţa apare şi în retorica lui Matteo Salvini. Acesta susținea că Parisul nu are interesul ca Libia să devină o ţară stabilă, pentru că, profitând de haos, doreşte să exploateze resursele naturale ale ţării. Aici trebuie menţionat că, pentru a obţine contractul de exploatare a ţiţeiului şi gazului natural din Libia, o luptă între firma franceză Total şi firma italiană Eni se duce de ani de zile. De altfel, Salvini îl numeşte pe Macron „signorino”, adică domnişor, spunând că nu va primi lecţii morale de la el.

        Ȋn luna august a anului 2018, la Milano, viceprim-ministrul şi ministrul de interne italian, Matteo Salvini, l-a calificat pe preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, drept inamicul numărul unu al Italiei, despre care afirma că este liderul spiritual al celor care sunt de partea imigranţilor

Tratatul Quirinale: Va schimba un nou pact franco-italian echilibrul de putere în Europa?

      “Interesul nostru în acest moment este să reluăm discuțiile cu Franța”, a declarat Lorenzo Fontana, parlamentarul Ligii, responsabil pentru politica externă a partidului, presei italiene. Din punct de vedere politic, guvernul Draghi dorește să aibă o relație mai bună cu Parisul pentru a juca un rol mai activ la nivel european – mai ales într-un moment în care se așteaptă ca Germania să se concentreze mai mult pe politica internă, pe măsură ce un nou guvern preia frâiele de la cancelarul Angela Merkel. .

       Există avantaje importante și în Franța. Întărirea legăturilor îl va ajuta pe Macron să consolideze nucleul vest-european moderat al UE și să câștige pârghie împotriva populiștilor de acasă, asigurându-și în același timp un aliat important care să-l sprijine în timpul președinției franceze a UE de la începutul anului 2022.

       Puntea dintre Roma și Paris ar putea ajuta, de asemenea, la negocierea unei reforme post-pandemice a regulilor fiscale ale UE. Pactul de Stabilitate și Creștere își propune să limiteze deficitele guvernamentale și este în prezent suspendat din cauza pandemiei. S-ar putea pregăti o luptă pentru reforme cu așa-numitele țări frugale, cum ar fi Austria, Danemarca, Finlanda și Țările de Jos .

            În cele din urmă, soarta și semnificația noului tratat vor depinde în mare parte de rezultatele viitoarelor alegeri de pe ambele maluri ale Alpilor, cele două țări urmând să organizeze concursuri prezidențiale în lunile următoare.

Scandalul Pegasus

Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată, Probleme sociale

Redactor: Ștefania Țenescu

Grafician: Diana Oancea

Scandalurile globale, o constantă de mare anvergură a zilelor noastre, captează feroce atenția publicului larg. Odată ieșite la iveală, acestea declanșează un lanț lung de evenimente ce periclitează atât reputația marilor nume ale lumii, cât și stabilitatea națiunilor. Fie că e vorba de acțiuni de spionaj, plagiatură, corupție la nivel înalt sau acuzații de agresiune sexuală, orice neregulă ce depășește normele acceptate, explodează într-o mulțime opinii publice ce modelează lumea.

Unul dintre cele mai controversate subiecte la nivel global este spionajul — o acțiune ce a evoluat de la misiuni ample de stat până la controlarea și supravegherea întregii populații la un singur click de infectare distanță, o imagine scoasă parcă din romanele SF. De la cazul WaterGate (1972) și până la scandalul NSA (2013), dezvăluirea invadării informațiilor private și utilizarea lor în scheme politice sau de manipulare a mulțimii globale a reprezentat întotdeauna o infracțiune greu de ținut sub control. Identitatea noastră ca indivizi  este crucial să aparțină propriei persoane, fără tangențe exterioare. Odată răpită și ultima fărâmă de intimitate și caracteristică personală, ne pierdem într-o mulțime de unelte bune de aruncat după ce am fost folosiți în jocul altor oameni. Precum deținuții de la Auschwitz, devenim niște numere ce se evaporă în neant. De aceea, spionajul, în special cel cibernetic, este o metodă subtilă și îngrozitor de eficientă pentru a sustrage cele mai periculoase arme, informațiile private descoperite atât la nivel internațional, cât și personal.

Printre momentele culminante ale anului se numără scandalul Pegasus, un software ce a permis spionarea persoanelor publice, de la jurnalișți, activiști ai drepturilor oamenilor și până la oameni politici, incluzând președintele Franței, Emmanuel Macron.

Prototipul Pegasus reprezintă un program spion sau spyware care este o categorie de software rău intenționată ce ajunge pe computer, adesea fără să realizezi, pentru a urmări, a monitoriza și a obține informațiile tale personale. Există multe programe gratuite care vin la pachet cu add-ons periculoase, extensii şi plugin-uri. Paraziţii de tip spyware sunt viruşi periculoşi ce sunt prezentați ca şi componente necesare ca programul gazdă să funcţioneze în mod adecvat. Dezinstalarea aplicaţiei gazdă nu elimină spyware-ul, iar acesta nu poate fi șters cu ajutorul metodelor de eliminare manuală sau cu produsele normale antivirus.

Spyware-ul Pegasus, noul răcnet în lumea spionajului, se află acum în centrul scandalului mondial dezvăluit la jumătatea lui iulie 2021. Produs de către compania israeliană NSO Group, software-ul permite infiltrarea sistemelor informatice. Începând cu anul 2016, Pegasus este capabil să citească mesaje text, să urmărească apelurile, să colecteze parole, să urmărească locația, să acceseze microfonul și camera dispozitivului țintă și să culeagă informații din aplicații.  Programul spyware poartă numele legendarului cal înaripat Pegas — pentru că este un cal troian care poate fi trimis „zburând prin aer” pentru a infecta dispozitivele.

Pegasus a fost descoperit în august 2016 după ce o încercare eșuată de instalare pe iPhone-ul unui activist pentru drepturile omului a condus la o investigație care a dezvăluit detalii despre spyware, capacitățile sale și vulnerabilitățile de securitate pe care le-a exploatat. Vestea despre spyware a produs o acoperire mediatică semnificativă. Acesta a fost numit „cel mai sofisticat” atac de smartphone din toate timpurile.

Totuși, lucrurile au început să ia amploare atunci când o investigaţie recentă a scos la iveală operaţiuni ample de spionaj cibernetic, desfăşurate împotriva unor politicieni, jurnalişți și militanţi pentru apărarea libertăţilor civile. Forbidden Stories, o organizație media non-profit cu sediul la Paris, și Amnesty Internațional au avut acces la o listă de 50.000 de numere care ar fi aparținut persoanelor de interes pentru clienții firmei NSO încă din anul 2016. Astfel, cu ajutorul  listei obținute de organizația media franceză, un consorțiu format din 17 organizații media internaționale a publicat o anchetă legată de software-ul Pegasus care a permis guvernelor sau altor clienți ai companiei să spioneze la nivel global cel puțin 180 de jurnaliști, 600 de politicieni, 85 de activiști pentru drepturile omului și 65 de oameni de afaceri din diferite țări.

 De altfel, printre persoanele vizate de către clienții companiei se numără și preşedintele francez Emmanuel Macron, ceea ce NSO confirmă. Aceștia au declarat că Macron nu a fost niciodată „ținta” niciunuia dintre clienții săi. Compania a adăugat că numărul apărut pe listă nu a indicat în niciun fel dacă acest număr a fost selectat pentru supraveghere utilizând Pegasus. Cu toate acestea, cercetările efectuate în legătură cu software-ul Pegasus sugerează că Marocul ar fi fost țara interesată de Macron și de echipa sa, crescând astfel temerile că telefoanele lor au fost selectate de unul dintre aliații diplomatici apropiați ai Franței.

Contrastează totuși cazul în care liderii mondiali au fost cei ce s-au folosit de software-ul spyware pentru a-și spiona rivalii politici sau pe jurnaliștii incomozi lor. Printre aceștia se numără inclusiv premierul Ungariei, Viktor Orban. Astfel, programul Pegasus a fost utilizat în Ungaria pentru spionarea mai multor jurnalişți, proprietari ai unor mass-media, avocaţi şi fotografi. Guvernul Orban s-a folosit de această nouă armă în războiul pe care l-a dus și îl duce cu presa din Ungaria, în încercarea de a o subordona complet. Investigațiile estimează la aproximativ 300 numărul persoanelor spionate în Ungaria cu ajutorul acestui software incluzând numerele de telefon ale unor persoane aflate sub investigații legitime și cercului de apropiați al unuia dintre ultimii proprietari de trust media independent din Ungaria. „Dacă acest lucru chiar s-a întâmplat, ar fi inacceptabil, revoltător şi ilegal”, a reacţionat Federaţia Ungară a Jurnaliştilor care, la fel ca opoziţia ungară, a cerut guvernului să lămurească dacă şi în ce scop este implicat într-o asemenea operaţiune.

În ciuda tuturor atacurilor și dovezilor obținute la adresa sa, compania israeliană a negat ferm „acuzațiile false formulate” în cadrul anchetei, despre care a spus că sunt „pline de ipoteze eronate și teorii nefondate”, menționând că are în vedere deschiderea unor procese de defăimare. Aceasta s-a apărat spunând chiar că cifra este una exagerată şi că felul în care este folosit software-ul pe care-l vinde este doar responsabilitatea clienţilor.

De asemenea, proprietarul WhatsApp, Will Cathcart, a intervenit în scandalul spionajului  şi a spus că acelaşi software a fost folosit pentru a sparge şi conturile de WhatsApp ale mai multor politicieni, fiind vizaţi prin intermediul celei mai populare aplicaţii de comunicare. Aceştia ar fi fost printre ţintele unui atac mai amplu, din 2019, când WhatsApp a dezvăluit că soft-ul NSO a fost folosit pentru a trimite malware către 1400 de telefoane prin folosirea unei vulnerabilități — doar printr-un apel pe WhatsApp, telefonul țintă putea fi infectat cu Pegasus, chiar dacă persoana nu a răspuns la telefon. Astfel, Cathcart a declarat că, în lumina celor 1.400 de conturi de WhatsApp vizate, este posibil ca cifra de 50.000 de telefoane implicate în ampla campanie de spionaj ieşită recent la iveală, să fie aproape de adevăr.

 Acuzată astfel cu regularitate că ar face jocul regimurilor autoritare, NSO Group asigură că software-ul său serveşte — teoretic — doar pentru a obţine informaţii despre combaterea terorismului şi a criminalităţii organizate. Totuși, dezvăluirile au stârnit indignarea organizațiilor pentru drepturile omului, a presei și a liderilor politici din întreaga lume. Această operațiune ilegală de infiltrare în sistemele informaționale începe să scape ușor ușor de sub control și este luată în calcul chiar confirmarea spionajului în masă, un aspect cu totul inadmisibil și controversat.

Armele de tip informatic devin treptat la fel de periculoase ca armele atomice sau chimice. Cu deosebirea că acestea nu sunt supuse, cel puţin pentru moment, unui control internaţional. Informațiile însă au căpătat o putere manipulatoare uriașă. Dacă ți se pune un pistol la cap, luptând pentru cauza și principiile tale, devii martir, dar o reputație distrusă va păta pentru totdeauna cărțile de istorie.

„Studenții” din Afganistan

Politică simplificată, Probleme sociale

Redactor: Daria Anghel

Telefonul vibrează uitat pe birou. Notificarea din partea aplicației de tip „Upday News” se strecoară undeva în partea de sus a ecranului. Afganistanul a fost luat cu asalt de către talibani.”

***

Te așezi pe canapea, deblochezi telefonul și dai scroll pe una dintre rețelele de socializare; vezi un titlu de știre scris cu litere îngroșate: „Talibanii au ucis o femeie care nu purta burka”. 

***

Televizorul ce rulează în fundal, doar ca să-ți dea impresia că nu ești singur, prezintă imagini cu ce se întâmplă în Afganistan. Nu îți este destul de clar dacă pozele sunt, de fapt, reale, sau dacă sunt luate dintr-un joc tip Counter Strike

***

Situația în care se află acum Afganistanul a șocat și continuă să șocheze oameni din toată lumea. Deși marile puteri se așteptau la o astfel de intervenție din partea talibanilor, nu se așteptau la ceva atât de rapid.  Totuși, cine sunt aceștia pe care i-am tot menționat și despre care se vorbește atât de mult în ultima vreme în mass-media? 

Cu siguranță ați auzit despre grupări teroriste măcar o dată; fie de la doamna tunsă scurt, care se întâmplă să fie și profesoară de istorie, fie din alte surse. Un lucru important de punctat este totuși modul în care se formează și motivul din spate. În urma studiilor psihologice din spatele terorismului s-a descoperit faptul că foarte rar oamenii iau decizia conștientă de a face parte dintr-o astfel de organizație. Astfel, cea mai mare implicare în terorism a rezultat din expunerea graduală a anumitor persoane la un comportament și un mod de socializare extrem. După cum afirmă unii specialişti în domeniu, motivul pentru care astfel de grupări se formează îl reprezintă ideologia comună pe care o împărtășesc, dar pot fi și alte varii cazuri.

Revenind la „ora de istorie”… Talibanul este o organizație teroristă asociată cu Afganistanul. Numele acesteia este de asemenea un cuvânt împrumutat din arabă, care în limba pashto înseamnă „studenți”. Gruparea s-a format propriu-zis în anul 1979, în urma invadării Afganistanului de către URSS. Bineînțeles că un sistem politic comunist apărut de nicăieri, care le dă peste cap, în definitiv, tot ce înseamnă cultura nu le-a convenit, așa că cetățenii au pornit un război împotriva sovieticilor. Primii care au început războiul contra URSS se numeau „Mujahideen”, care în arabă înseamnă „Apărătorii credinței” și care joacă un rol important în istoria talibanilor. 

Pe măsură ce Afganistanul și URSS se luptau, cetățenii deveneau din ce în ce mai afectați de violență și de vărsarea de sânge din jurul lor. Astfel, femei și copii au părăsit țara, majoritatea îndreptându-se către Pakistan. Din cauza faptului că erau săraci, singura cale de scăpare pentru tinerii bărbați și pentru copii a fost să meargă să învețe în școlile religioase islamice numite „madrasa”. Atunci a fost momentul cand ISI, prima agenție de informații din Pakistan, și-a dat seama cum poate folosi contextul în care se aflau în favoarea lor. 

În 1994, ISI începea să-i antreneze pe tinerii imigranți din școlile religioase în tactici de luptă și în forme radicale ale islamului. De ce este relevant? Pentru că „picturile rupestre”, originile talibanilor acolo au apărut. 

După ce ruşii s-au retras, la conducere a ajuns guvernul mujahideen, dar acesta nu a rezistat prea mult, din cauza unui război civil (dar nu vă imaginați că seamănă cu cel dintre Căpitanul America și Iron Man). Astfel, în 1994 talibanii au intrat în peisaj, iar în 1996 au pus monopol atât pe capitala Afganistanului, Kabul, cât și pe multe alte zone din țară. Din acel moment, s-a instaurat conducerea talibanilor asupra Afganistanului. Dintr-un anumit punct de vedere, talibanii au reprezentat stabilitate (prin existența unui guvern) pentru poporul lor după ani sângeroşi de război, în care nu a existat niciun conducător, dar urmau un set de legi numite „sharia” în care, în cele mai multe cazuri, încălcau drepturile omului, dar cu precădere pe cele ale femeilor. Pe lângă faptul că pedeapsa capitală și amputarea anumitor părți ale corpului puteau fi aplicate în funcție de crimele săvârșite, femeile nu au dreptul la libera exprimare, la educație și erau pedepsite dacă nu purtau pe față burqa. 

Din punct de vedere religios, în perioada în care talibanii erau la conducere, deobandismul, un fel de secta a islamismului, a fost „îmbrățișat ”. Această religie se întâlnea mai ales în Pakistan, unde tinerii erau nevoiți să o urmeze dacă învățau în cadrul unei școli  madrasa. 

După atacul de la 11 septembrie 2001, talibanii, fiind apărători ai lui Osama bin Laden, au fost luați cu asalt de către americani. Deși o parte dintre talibani au fost omorâți, mulți dintre ei au reușit să scape, mergând în Pakistan și apelând la ajutorul ISI, care a format organizația în 1994.

Acum, aruncând o privire în istoricul talibanilor (se pare că au uitat să intre pe incognito), înțelegem, de fapt, de ce totul s-a mișcat atât de repede. Talibanii nu au dispărut cu adevărat niciodată din peisaj, ci doar au așteptat să iasă din umbră la momentul oportun; „umbra” a țărilor vecine și a altor zone din Afganistan în care s-au ascuns.

Cum au reușit să rămână de-a lungul anilor atât de puternici? Un răspuns la care sigur te-ai gândit dacă ai văzut destule filme cu Al Pacino: și-au asigurat veniturile pentru cumpărarea de arme făcând trafic de opioide din maci pe care îi cultivau în mod ilicit. În prezent, Afganistanul deține mai mult de 80% din producția de opiu din lume și reprezintă mai mult de 11% din economia țării.  

      ***

Ca un semn al exclamării (evidențiat cu galben neon), mi-ar plăcea să abordez un aspect care ridică semne de întrebare din punct de vedere moral asupra situației din Afghanistan. 

America a făcut investiții de miliarde de dolari în statul afgan din momentul în care au adus un nou guvern in 2001, astfel ei au investit: aproximativ 80 de miliarde în Fondul Forțelor de Securitate, aproximativ 10 miliarde în campania anti-drog, 1,5 miliarde în ambasada americană, 174 de milioane de dolari în drone care să ajute armata în misiunile sale, mai mult de 800 de milioane, sau poate chiar miliarde de atunci, așa cum spune revista Forbes, în campania “Respectă femeile”. În urma acestor investiții, și nu numai, nu s-a văzut nicio schimbare majoră în Afghanistan, exceptând campania care a redat femeilor drepturile pe care ar fi trebuit să le aibă încă de la început.  Ce înseamnă asta?

Lăsând motivul corupției la o parte, s-a putut observa destul de limpede faptul că cetățenii Afganistanului nu au îmbrățișat impunerea punctului de vedere american asupra statului lor. Culturile mult prea diferite, modul de viață, ideologiile și principiile nu au funcționat încă de la bun început.

Dacă privim dintr-o altă perspectivă, Afghanistanul, sub conducerea talibanilor, se întoarce la vechile sale valori culturale și își recapătă modul de viață pe care, din anumite puncte de vedere, americanii au încercat să-l schimbe cu atâta ardoare.

Astfel, în încheiere, revin cu o dilemă la care se poate răspunde doar subiectiv: ai crede că este „mai etic” să dai peste cap modul de viață, cultura și istoria unui întreg popor pentru a-l proteja într-o oarecare măsură sau îl lași să își păstreze valorile, dar să suporte consecințele în urma acțiunilor sale… 

Victoria Talibanului și cum a fost posibilă

Istorie, Politică simplificată

Text- Ștefan Brădianu

Grafică- Antonia Drăgan

După 20 de ani, așa-zisul “război etern” a luat sfârșit, după mii de morți și de răniți, peste 2.200 de miliarde de dolari investiți și nenumărate vise spulberate, însă, concluzia acestuia este departe de a fi cea dorită de puterile vestice care au sacrificat atât de mult, aparent degeaba. Astfel, apare întrebarea, cum de s-a putut întâmpla așa ceva?

Preludiu

Afganistanul, o țară musulmană din Asia Centrală, se află într-un război constant încă din 1978, când, în contextul “Războiului Rece”, Uniunea Sovietică a invadat țara, sperând că va obține o victorie ușoară. Rezultatul a fost exact opusul, întrucât armata roșie a eșuat în a îl cucerii, războiul dovedindu-se a fi doar o sursă de umilință pentru fragila uniune, de suferință pentru soldați și, mai presus de toate, o corvoadă financiară enormă pentru economia deja slăbită a URSS-ului.

Însă, invazia sovieticilor a avut un impact și mai profund asupra țării, întrucât mișcarea de rezistență împotriva invadatorilor au constituit-o luptătorii mujahideen (care au primit, public sau în secret, sprijin din partea SUA și a mai multor state musulmane), formați din mai multe triburi, în mare parte islamiste ultraconservatoare, printre care și Talibanul. Armata roșie nu a făcut decât să radicalizeze și mai mult aceste facțiuni, iar, odată cu retragerea ei, acestea și-au pierdut orice motiv de a coopera și au început un război civil sângeros, din care Talibanul a obținut o victorie amară.

“Guvernarea” Talibanului nu a fost deloc plăcută sau prosperă, întrucât aceștia au implementat o interpretare extremă a Coranului, în care femeile nu aveau voie sa muncească, să meargă la școală sau nici măcar să iasă din casă fără să aibă un bărbat (tatăl, fratele sau soțul) alături de ele și trebuiau să își acopere permanent fața. Blasfemia și erezia erau aspru pedepsite (inclusiv cu sentința capitală), iar oamenilor li se tăiau mâinile pentru infracțiuni precum furtul, fără a li se oferi un proces real. Numeroase masacre împotriva facțiunilor inamice au avut loc pe decursul războiului civil. Într-o astfel de “țară” (nefiind nimic mai mult decât un teritoriu anarhic în care predomina legea junglei) nu se putea vorbi despre libertate personală, democrație sau măcar drepturi umane fundamentale.

A doua invazie și concluzia întârziată a acesteia

În același timp, la jumătate de glob depărtare de acest Infern pământean, după victoria irefutabilă din Războiul Rece, Statele Unite treceau printr-o transformare neobișnuită. Societatea devenea mai liberală, mai deschisă și mai tolerantă, feminismul făcea progrese extraordinare, homosexualitatea devenea din ce în ce mai acceptată social, iar mișcarea ecologistă tocmai lua naștere. Societatea era mai egală ca niciodată, aflându-se la un record al echității sociale. Părea că a fost atins punctul optim al capitalismului, care aducea beneficii pentru toată lumea. Știința și ea făcea progrese răsunătoare. Sigur, majoritatea avansurilor științifice ce făceau furori la acea vreme erau doar începuturile unor viitoare domenii revoluționare. Atenție specială primea tehnologia nouă, ce părea să devină din ce în ce mai promițătoare – internetul. Pe scurt, lucrurile mergeau bine, chiar foarte bine, nimic nu părea să poată opri marșul sigur și entuziast al occidentului către un viitor strălucit.

Apoi, atacului terorist din 2001 a avut loc, când Al-Qaeda, o grupare teroristă afiliată cu Talibanul, a prăbușit două avioane în Turnurile Gemene. Toată lumea vestică era în stare de șoc. Oamenii nu puteau pur și simplu să accepte scenele cutremurătoare din centrul New York-ului. Lumea liberă trecea printr-o eră a progresului, neavând parte decât de succese în urma prăbușirii Cortinei de Fier, ce a indus populația într-un fel de transă a optimismului, pentru care tragedia din New York a servit drept un duș rece. Însă, în loc să îi trezească pe cetățenii Statelor Unite din bula lor protejată a bunăstării, doar i-a speriat, arătându-le posibilitatea că ar putea pierde tot ce au muncit atât de mult să obțină. O paranoie ciudată a înlocuit optimismul de altădată și a pus stăpânire pe occident. În acest context al incertitudinii și al suferinței, administrația Bush a profitat de pe urma fricilor oamenilor și a decis să invadeze Afganistanul, pentru a eradica Talibanul și Al-Qaeda, începând războiul împotriva terorismului. Invazia inițială a fost populară în rândul publicului, care dorea să se facă dreptate, de orice fel, iar ca vinovații să plătească. Statele Unite ale Americii a cucerit rapid o mare parte din țară, instaurând ulterior un guvern democratic. Însă, talibanii nu fuseseră învinși pe deplin, preferând să lupte un război de gherilă împotriva forțelor NATO ce ocupau acum aproape tot teritoriul. 

Ce a urmat a fost un eșec lamentabil al trupelor alianței de a înfrânge această insurgență teroristă. Cum de a fost acest lucru posibil după victoria inițială? Ei bine, armata americană a fost construită pentru a lupta cu armate profesioniste, precum cea rusească sau cea chinezească. Este bine pregătită pentru un război convențional, în care două armate se confruntă într-o bătălie, iar la finalul zilei una va fi câștigătoare, va captura capitala, iar războiul se va sfârși. Însă, nu asta s-a întâmplat după căderea Kabulului, talibanii au continuat lupta, implementând tactici aproape medievale. Iar într-un astfel de război, echipamentul și strategiile unei armate nu mai contează la fel de mult. Contează doar care armată este dispusă să îndure și să sacrifice cel mai mult. 

Trebuie menționat și că inamicii externi ai NATO nu au lăsat moralitatea să îi oprească din a sprijini o grupare teroristă, capitalizând la maximum de această lacună din politica externă a Americii. Rusia și Iranul au plătit luptători talibani să omoare soldați americani, iar Pakistanul a finanțat direct această grupare radicală.

Astfel, războiul s-a prelungit pe o perioadă mult mai îndelungată decât s-ar fi putut prezice inițial. Afganii au început să se bucure timid de noile beneficii pe care guvernul democrat le-a adus, precum drepturi fundamentale, în timp ce, încet, încet, capitalismul a pătruns și el, apărând cinematografe, restaurante, hoteluri și supermarketuri. Oamenii, în special cei ce colaborau cu trupele străine, au rămas, însă, cu o frică adâncă, de nestăvilit, ce nu putea fi stârpită – Dacă eu sunt următoarea lor țintă? Dacă satul meu urmează să fie cucerit de jihadiști? Cât ne vor mai ține țările occidentale în siguranță?

Între timp, această mică “aventură” devenea din ce în ce mai costisitoare pentru statele implicate, atât din punct de vedere financiar cât și al pierderilor umane. Părea din ce în ce mai puțin probabil ca gruparea talibană să poată fi eliminată definitiv vreodată, iar țările NATO nu-și puteau permite să mențină la nesfârșit această ocupație, mai ales după apariția unor noi amenințări la orizont.

Totuși, nu puteau să abandoneze populația în brațele teroriștilor. În acest sens, au încercat să împuternicească statul afgan astfel încât să se poată apăra singur și, după o ulterioară retragere, acesta să nu se prăbușească, ci măcar să își mențină controlul asupra ariilor pe care le are deja, dacă nu chiar să câștige războiul. Doar Washingtonul a investit 88 de miliarde de dolari doar pentru realizarea acestui obiectiv. Însă, tranziția de la emirat haotic la democrație funcțională nu se realizează atât de ușor. Guvernul de la Kabul nu a știut cum să gestioneze modernizarea armatei, în ciuda sumelor exorbitante investite de aliații săi. Generali corupți și incompetenți conduceau armata, mii de soldați dezertau anual, iar alți “soldați fantomă” se aflau pe listele cetățenilor înrolați, fără a fi de fapt pe front, doar ca salariile lor să meargă către buzunarele anumitor oficiali sus-puși. Disciplina armatei era practic inexistentă, drogurile fiind endemice în rândul soldaților nemotivați. În ciuda echipamentului modern și a efortului depus de trupele aliate de a o antrena, armata afgană era doar un tigru de hârtie, iar statul pe care-l apăra – un castel de nisip. O combinație tragică, gata sa se prăbușească după primul val.

Desigur, guvernul Statelor Unite era perfect conștient de această situație, din acest motiv, de-a lungul anilor, în ciuda faptului că războiul devenea din ce în ce mai nepopular, ideea retragerii trupelor a rămas doar în discursurile din campania electorală a candidaților, fără a se materializa. La prima vedere, aceasta ar putea părea o mișcare populară, însă, o ulterioară victorie a talibanilor ar avea efectul opus, cauzând o indignare generală a populației, mult mai puternică decât dezamăgirea actuală; lucru care s-a întâmplat chiar acum, popularitatea lui Joe Biden suferind o scădere dramatică. La urma urmei, oamenii preferă întotdeauna un status quo neplăcut decât o alternativă riscantă.

Astfel, se poate vorbi despre o lașitate a președinților americani de a își asuma propriile promisiuni. Aceștia au preferat să risipească mii de miliarde de dolari (este într-adevăr o risipă având în vedere rezultatele prezente ale acestei “investiții”), decât să declanșeze furia oamenilor, cauzată de un posibil colaps al Afganistanului. Această indignare ar apărea parțial din milă față de poporul acelei țări, dar mai ales din cauza resurselor irosite în două decenii, din regretul pentru bravii soldați care și-au dat viața pentru această cauză nobilă, dar aparent lipsită de speranță, toate fără niciun scop final, fără niciun rezultat. Acest argument este unul mai degrabă emoțional, unul adesea făcut de cei ce joacă jocuri de noroc: Dacă am pierdut deja atât de mult, trebuie să continui, altfel ar fi în zadar, care nu face decât să continue tragedia. Cu fiecare an cu care războiul continuă, prețul acestuia va continua să crească. Iar tristul adevăr este că, dacă după 20 de ani și atâtea miliarde investite, Afganistanul se prăbușește în doar 10 zile, atunci ar trebui cel puțin încă 20 pentru ca victoria să pară măcar plauzibilă. Așadar, probabil rezultatul ar fi mereu același, doar costul pentru a ajunge la el ar fi diferit. Trei președinți americani au preferat să paseze de la unul la altul acest cartof fierbinte, care nu era nimic mai mult decât o ghiulea legată de piciorul alianței nord-atlantice, o gaură neagră a fondurilor și un mormânt, nu doar al imperiilor, dar și al oamenilor. Fiecare era perfect conștient că o victorie finală este puțin probabilă și că nu fac decât să îngreuneze și mai mult situația celui care în final va trebui să achite nota de plată.

Desigur, se poate vorbi despre o datorie morală a occidentului față de poporul afgan, de a îl apăra de aceste grupări teroriste; datoria unor state mult mai bogate și mai dezvoltate de a ajuta alte țări care nu au ajuns la acest nivel, sau măcar de a le opri din a se auto-distruge. Însă, de ce s-ar aplica doar în cazul Afganistanului și nu al Nigeriei, al Filipinelui sau al Somaliei, țări care se confruntă cu războaie sângeroase împotriva altor grupări teroriste? Pentru că scopul intervenției NATO în regiune nu este și nu a fost vreodată unul umanitar, chiar dacă prin simpla lor prezență aduc un plus de siguranță regiunii.

Ar mai trebui luat în considerare și un aspect strategic. După victoria Talibanului, țara ar deveni practic un punct fierbinte al terorismului, un loc unde toate organizațiile teroriste ar putea să se retragă și să se reorganizeze, profitând de un ajutor generos din partea talibanilor, acum mult mai experimentați și mai entuziaști. Nimic mai puțin ambițios decât o nouă invazie nu i-ar putea opri din a trimite echipamentele moderne proaspăt capturate către aceste organizații. Această victorie ar servi și drept un impuls moral pentru grupările jihadiste, ce își pierduseră din avânt după înfrângerile suferite de ISIS în Irak și Siria. 

De asemenea, Talibanul ar deveni cel mai mare cartel de droguri de facto, traficul de narcotice fiind una dintre cele mai mari surse de venit ale lor, iar acum că dețin controlul unui teritoriu vast, ce nu are riscul de a fi cucerit, astfel de afaceri ar exploda.

Nu în ultimul rând, gruparea controlează acum resurse minerale enorme, vitale pentru planetă, și este greu de crezut că ar fi dispuși să le vândă celor ce le erau, până recent, inamici mortali. În schimb, rivalii Statelor Unite, care au observat cursul poveștii și au sprijinit în liniște gruparea nu ar rata ocazia să facă o înțelegere cu noua conducere de la Kabul.

În final, o atitudine defetistă a acaparat încet țările implicate, care începeau din ce în ce mai mult să prefere opțiunea retragerii. Această dorință a fost concretizată de tratatul de la Doha, semnat de SUA și de talibani, ratificat mai târziu și de Consiliul de Securitate al ONU. În tratat este specificat că toate trupele americane se vor retrage din regiune, iar, în schimb, forțele talibane nu vor permite grupării Al-Qaeda să existe pe teritoriul lor. Așadar, în 2021, la aproape 20 de ani distanță de începutul conflictului, retragerea trupelor americane a avut loc. După plecarea celui mai important partener, restul țărilor prezente în Afganistan nu au avut de ales și au fost nevoite să-și evacueze și ele trupele, împotriva voinței lor.

O retragere anevoioasă, o concluzie dureroasă

În ciuda faptului că era inevitabil ca o retragere a trupelor din Afganistan să aibă loc la un moment dat, iar cu cât mai devreme cineva îndrăznește să rupă acest bandaj, cu atât mai bine, modalitatea stângace și pe alocuri lipsită de profesionalism în care a avut loc nu poate fi justificată. Pentagonul și CIA-ul afirmau cu încredere că autoritățile afgane pot rezista singure între 3 și 6 luni. Imediat după aceea, ofensiva talibanilor a început, capturând foarte ușor reședințele mai multor județe iar, în final, capitala țării. Guvernul nu mai controlează niciun oraș important, iar președintele țării și-a dat demisia, fugind în exil. Jihadiștii controlează clădirile guvernamentale importante și au declarat că ei sunt acum la conducerea țării. Nimeni nu-i poate contrazice. Lumea întreagă a fost martoră la formarea primului stat terorist, după demo-ul oferit de Belarus recent.

Nicio agenție guvernamentală de informații nu a prezis colapsul brusc al armatei afgane, care adesea a refuzat să lupte, cedând pur și simplu orașe însemnate și echipament valoros, lucru ce poate fi explicat de lipsa lor de încredere într-o victorie finală, după retragerea aliaților.

Totuși, aceste lucruri trebuiau anticipate sau măcar probabilitatea ca ele să se întâmple trebuia luată în calcul de către guvernele implicate, însă “cei cinci ochi” au fost toți orbi in acest caz (“cei cinci ochi” fiind porecla alianței serviciilor de informații din țările vorbitoare de limba engleză: America, Anglia, Australia, Canada și Noua Zeelandă). 

Guvernul american obișnuia să impună siguranță și încredere, steagul SUA de pe avioanele militare fiind sinonim cu profesionalismul. Însă, de această dată, Statele Unite și-au trădat reputația, nereușind să-și evacueze nici măcar toți diplomații sau cetățenii din Kabul, sau mai grav, aliații lor afgani.

Foarte sigur pe sine, președintele Biden afirma că “sub nicio formă nu vor fi oameni zburați de pe acoperișul ambasadei”, dar realitatea l-a contrazis, când fix asta s-a întâmplat după câteva săptămâni, aducând aminte de retragerea asemănătoare din Saigon. Viteza insurgenților nu le-a permis statelor vestice să-și evacueze corpul diplomatic, cetățenii și, cel mai important, numeroșii colaboratori afgani din regiune. Aceștia au fost vitali pentru misiunea alianței, ajutând  nenumărate feluri, de la simple traduceri, la divulgarea de informații prețioase despre talibani și mișcările acestora. Cum nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită, jurnaliștii și activiștii care au militat fără oprire (însă nu se poate spune “și fără frică”, acest cuvânt fiind omniprezent în regiune) pentru libertate și normalitate, se află și ei în pericol.

Însă, cei mai surprinși de eficacitatea și de viteza ofensivei talibane sunt locuitorii acelei țări (chiar și membrii grupării s-au declarat surprinși de succesul pe care l-au avut). Locuitorii din Kabul pur și simplu nu au știut ce să facă. Mulți au încercat să transforme orașul, care începuse să se asemene prea mult cu cele vestice pentru gusturile musulmanilor fundamentaliști, într-unul mai plăcut pentru talibani. Numeroase magazine s-au închis, bancomatele au încetat să mai funcționeze, iar picturile cu femei de pe pereții unor clădiri au fost acoperite. Mulți au încercat să fugă, să evadeze ceea ce urma să devină cel mai mare oraș din controlul radicalilor islamici. Au urmat blocaje rutiere pe străzile orașului și la ieșirea din acesta. Haosul s-a răspândit rapid și către aeroportul de la periferie, unde puterile vestice încercau să-și evacueze cetățenii, ceea ce a dus la întreruperea zborurilor pentru o scurtă durată. Avioanele au fost nevoite să ia la bord un număr mult mai mare de pasageri decât cel recomandat, iar, în momente de pură disperare, oamenii s-au agățat de roțile și de aripile avionului cât timp acesta decola, unii reușind să se prindă de el după decolare doar ca să se prăbușească după aceea. Alții, care și-au pierdut complet speranța pentru ei înșiși, au făcut gestul cel mai greu de realizat pentru un părinte și și-au dat bebeluşii soldaților americani sperând că astfel nu vor avea de ales și îi vor evacua cu ei. Dacă pe vremea comunismului românii sperau să vină americanii și să îi salveze, afganii sperau să plece ei împreună cu americanii pentru a se salva.

Aceste scene par pur și simplu ireale. Este greu să înțelegi gravitatea acestor evenimente din confortul unui oraș, dezvoltat și sigur, departe de orice astfel de amenințare. Este greu să accepți cum istoria se scrie chiar în fața ta, iar ce se scrie este o tragedie. Există o antiteză tragică în videoclipurile cu avioanele militare americane, care reprezintă guvernul celei mai puternice țări de pe fața pământului, pregătit să își escorteze cetățenii către siguranță (acest cuvant, siguranță, valorează atât de mult în Afganistan), în timp ce zeci de oameni neajutorați, lipsiți de orice speranță, aleargă neputincioși pe lângă avion, fiind siguri că rămânerea în Kabul reprezintă o condamnare la moarte (sau mai rău) pentru ei. Îmbarcarea la bordul unui avion este o problemă de viață și de moarte pentru ei. Cu fiecare avion care pleacă se mai evaporă o picătură de speranță, de parcă să îți vezi patria cotropită de o mișcare teroristă nu este îndeajuns. Mă gandesc la cei care au avut norocul să se urce în avion, ce se gandesc când se uită pe geam, conștienți că ar putea fi ultima dată când își văd țara, conștienți de ceilalți care au rămas în urmă și pe care probabil îi așteaptă teroarea, fără ca ei să îi poată ajuta? Astfel de scene, văzute la televizor de pe canapea, ne pot duce cu gândul la filmele apocaliptice, în care supraviețuitorii fug dintr-un loc ce urma să fie invadat de zombi sau ce urma să fie distrus de o calamitate (faptul că ne aflăm într-o pandemie nu ajută). Din nefericire, de această dată vedem aceste evenimente la știri, nu pe Netflix. Ne mai rămâne doar o bucurie vinovată că orașul nostru nu va cădea niciodată în ghearele unei astfel de mișcări, că în ciuda tuturor problemelor țării noastre nu ne vom afla niciodată într-o astfel de situație, întrucât problemele ce ne deranjează sunt traficul pană la muncă și lipsa ocazională a apei calde, într-o țară unde nu vei fi executat pentru părerile tale și unde nu vei cunoaște lipsa oricărei libertăți.

Situația din Afganistan continuă să degenereze în fiecare zi, fapt ce face orice prezicere despre viitorul țării foarte complicată, însă, un lucru este cert – cei lăsați în urmă în acest paradis al teroriștilor vor avea de suferit.

Influența Criminală din Triunghiul Nordic

Politică simplificată, Probleme sociale

Redactor: Diana Sîrbu Grafician: Mara Săvescu

Fiecare dintre noi a văzut vreodată un film ori a citit o carte ce se încadra în categoria “acțiune”, unde regăseam cadre ce descriau lupte între grupări criminale adversare, guverne infestate de corupție, cât și pericolul impus de activitatea pieței negre, ori pieței interzise. Ei bine pentru noi, totul se limita la o distopie, la un film, la o carte, pe care odată ce le terminam, ne întoarcem la activitățile noastre obișnuite. Cu toate acestea, din nefericire, în trei state care împreună constituie „Triunghiul Nordic” toate acestea reprezintă realitatea de zi cu zi, unde oamenii fie fac parte din aceste rețele, fie trăiesc zilnic cu frica zilei de mâine, încercând să găsească soluții de a emigra, de a scăpa, de a-și redobândi libertatea.

Triunghiul Nordic reprezintă termenul de referință pentru o regiune din America Centrală care este constituită din trei mici țări, Guatemala, Honduras și El Salvador. Această zonă este notorie pentru abundența grupurilor de crimă organizată și activitatea pieței negre, cât și pentru rata îngrijorătoare de corupție care împânzește conducerea celor trei state. Poziția strategică în drumul dintre țările latine precum Venezuela sau Columbia unde producția de droguri este în continuă creștere și consumatorii din continentul de Nord, fragilitatea instituțiilor democratice și consecințele războaielor civile din El Salvador și Guatemala care au dus moartea a mii de oameni și la un număr însemnat de șomeri ce, având acces la arme, au ales să devină membrii ale gang-urilor criminale din zonă, constituie factorii care au condus la formarea situației atât de precare a zonei.

Statisticile ce reprezentau rata de omucideri au poziționat Triunghiul Nordic în anul 2010 pe primul loc în lume într-o zonă unde nu există război. Masacrul din 2011, când o serie de membrii ai unui cartel mexican au ucis și decapitat 27 de oameni în Guatemala a demonstrat seriozitatea amenințării pe care crima organizată o joacă asupra a multiplii factori ai vieții cotidiane, precum stabilitatea democrației, respectarea drepturilor fundamentale ale omului, cât și a statutului de drept. Toate acestea au motivat comunitatea internațională, în mod special Statele Unite ale Americii și Mexic, cât și instituții precum Organizația Națiunilor Unite să își concentreze atenția asupra regiunii și asupra identificării unor soluții.

Au fost încercate o serie de abordări care nu au reușit să rezolve complet situația, printre care s-au numărat încarcerarea membrilor grupurilor criminale sau creșterea numărului de ofițeri de poliție în cele mai afectate zone. Acest lucru nu a făcut decât să aglomereze pușcăriile a căror volum maxim de capacitate era deja depășit, creându-se cadrul oportun pentru recrutarea de noi membrii. Cea mai eficienta inițiativă, care deși a trezit o serie de controverse, s-a dovedit a fi cea a președintelui El Salvadorului, Mauricio Funes, în anul 2012, prin care a ajutat la negocierea și stabilirea unui armistițiu între cele mai periculoase două grupări, Mara Salvatrucha (MS-13) și Mara 18 (M-18) care a dus la scăderea considerabilă a numărului de crime, acesta aproape înjumătățindu-se. 

Pentru a se putea înțelege mai ușor cum reușesc aceste grupuri să se afle în continuă expansiune, mecanismele lor de funcționare trebuie să fie analizate. În primul rând, aceștia sunt atrași de vulnerabilitate, aceasta oferindu-le controlul ușor asupra recruților și posibilitatea manipulării acestora, astfel că au în vizor recrutarea celor tineri, în special copii, pe care îi folosesc în general drept diversiune, sau a acelora care sunt îndatorați. Sărăcia este o problemă de largă întindere în aceste țări, una care a fost adusă în discuție în anul 2014 de președintele Barack Obama în timpul unei întâlniri oficiale cu președinții celor trei state care compun Triunghiul Nordic. Condițiile de viață din zonă permit cu atât mai mult extinderea cu cât cetățenii nu reușesc să vadă o soluție de scăpa și de a supraviețui, grijile acestea lăsând în urmă o singură posibilitate, aceea de a se alătura. De asemenea, ei folosesc frica drept unealtă principală de propagandă, aceasta fiind cu atât mai ușor de folosit acum, odată cu apariția și popularizarea media. Corupția sistematică care s-a răspândit îmbolnăvind întregul sistem de conducere reprezintă de asemenea o problemă demnă de luat în considerare. Din cauza acesteia, nu există o structură suficient de bine reglementată, care să aibă autoritatea necesară de lua măsurile benefice țării. Ba chiar mai mult, cum ar putea fi pedepsiți acești criminali atunci când cei de la conducere acceptă să fie plătiți pentru a închide ochii în fața nelegiuirilor, sau chiar mai mult, când ei ajung să se numere printre criminali? Situația s-a înrăutățit atât de tare încât s-a ajuns într-un punct în care nu voturile contează, acestea fiind doar o copertină pentru lanțul de afaceri care se petrec în spatele ușilor închise. Liderii sunt aleși în mod convenabil astfel încât să păstreze tăcerea, să faciliteze condițiile necesitate pentru buna funcționare a nelegiuirilor, și în general, pentru a nu crea probleme. În definitiv, conducerea nu este asigurată de guvern, ci de cele mai puternice carteluri. Lucrul acesta poate fi posibil deoarece ele au dobândit temerea oamenilor și în definitiv influența lor integrală. Iar într-un loc unde asemenea fapte se întâmplă, cu ce șanse mai rămân cetățenii? Cum se mai poate pune măcar problema respectării drepturilor fundamentale sau a progresului?

Toate acestea îi împing pe locuitori să fugă. Cei mai mulți încearcă să migreze, creând valuri îngrijorătoare de refugiați, către Mexic sau SUA, însă puțini sunt aceia care reușesc. Mii de copii ajung să fie despărțiți de părinții lor, mulți mor de foame ori din cauza bolilor dobândite pe drum. Cu toții sunt căutători de azil, dar acesta nu ajunge mereu să fie asigurat. Unele dintre motivele principale care l-au determinat pe fostul președinte american Donald Trump să construiască zidul care delimita granița cu Mexic a fost acela al fluxului de imigranți din Triunghiul Nordic, o inițiativă care a fost puternic judecată la nivel internațional și care a lăsat un număr important de oameni în spate, fără o alternativă. Actualul președinte Joe Biden a ridicat problema refugiaților și a situației din această zonă, însă aceasta e departe de a fi rezolvată. 

Orice soluție care își dorește redobândirea stabilității din Triunghiul Nordic trebuie să adreseze toți factorii implicați, de la sursa violenței și până la actualitate și mecanismele de funcționare, având în vedere lipsurile, cadrul legislativ și segmentul afectat. În trecut a fost lansat “Planul Alianței pentru prosperitate în Triunghiul Nordic”, în colaborare cu “Banca de Dezvoltare InterAmericană” (IDB- Inter American Development Bank) care se axa pe concentrarea resurselor astfel încât să faciliteze condiții favorabile în America Centrală, folosindu-se de patru metode: stimularea sectorului de producție pentru oportunități economice, investiția în capitalul uman, reglementarea cadrului legislativ și recâștigarea încrederii populare. Președintele Obama a cerut Congresului suma de un miliard de dolari în 2016, această sumă urmând să fie folosită pentru îmbunătățirea guvernării, securității și a dezvoltării economice prin programul “US Strategy for Engagement in Central America”. Guvernul Trump a oprit introducerea acestui program în 2017, reducând bugetul cu 95 de milioane de dolari. 

Probleme cu care aceste state se confruntă sunt unele care, deși ar putea suna aproape imposibile pentru străini, sunt extrem de îngrijorătoare pentru noi toți. Cartelurile au început să se popularizeze și în Mexic și Statele Unite ale Americii, iar dacă măsuri drastice nu sunt luate curând prin efort comun și susținut la nivel mondial, nimic nu le va opri din a se extinde și în alte state, afectând din ce în ce mai mulți oameni. 

Proiecția politicii asupra secolului XXI

Politică simplificată

Text – Ștefania Țenescu

Grafică – Antonia Drăgan

Tehnoredacție – Daniela Dobre

Controversă, critică, putere, războaie- acestea ar fi câteva cuvinte ce pot descrie politica. Încă din cele mai vechi timpuri, această artă de a conduce lumea a reprezentat o plasă de uneltiri mai mult sau mai puțin benefice populației, ce a întreținut o dezvoltare continuă a societății. 

Stâlpii de discuție politici din zilele noastre susțin 2 teme dezbătute cu înverșunare: CAPITALISM VERSUS SOCIALISM- două sisteme economice și culturale cu rădăcini adânc implementate de-a lungul istoriei. Niște giganți care au modelat cursul de dezvoltare al multor națiuni și care nu au găsit încă un punct stabil pentru bunăstarea colectivă, din punct de vedere economic, social și cultural. 

Secolul 21 se află într-o schimbare continuă și rapidă, în care noțiunea timpului poate fi cu greu stabilită. Orice lucru măreț se poate prăbuși în câteva clipe, la fel de repede precum a apărut, iar traiectoria viitorului reprezintă o linie mult prea vagă pentru a ne încrede în ea. Deși capitalismul este preponderent în lumea întreagă, acesta începe să se fisureze încetul cu încetul, iar, prin urmare, orice strop de îndoială poate reprezenta începutul sfârșitului. Generația tânără, mințile ce au crescut alături de tehnologie și informație, a căpătat o voce zguduitoare. Șoapte și idei au luat forma protestelor, a frământărilor ce s-au acumulat de-a lungul timpului. Socialismul se află acum pe buzele multor tineri. După un secol în care a fost stigmatizat prin asocierea cu nemilosul comunism și caracterul distructiv al acestuia, socialismul a luat un nou avânt în scară politică. Până și cetățenii Statelor Unite ale Americii, odată cunoscuți pentru celebra “panică roșie” și confruntarea acidă cu rușii din Războiul Rece, au început să acorde o atenție sporită acestuia. Odată și cu candidatura lui Sanders Bernie, în 2017, și simpatia acestuia pentru socialismul democratic, statisticile favorabile neo-liberalismului au început să fie ușor amenințate. Cu toate că nu a răsturnat  opoziția dreaptă, socialismul a avut o creștere semnificativă, dat fiind faptul că de curând ieșise de sub marja de subiect tabu în înclinațiile politice.

Pentru o percepție mai clară și mai concretă a confruntărilor celor două sisteme, este necesară o scurtă privire asupra aspectelor de “capitalism” și “socialism”.  

Capitalismul este un sistem economic care se distinge prin proprietatea privată asupra factorilor de producție, precum și prin urmărirea profitului, în general pe o piață competitivă. Astfel, fiecare persoană are dreptul la o proprietate și bunuri personale private, în detrimentul efortului pe care îl depune pentru a le achiziționa. Conceptul subliniază faptul că este în natura umană ca indivizii să nu acorde o atenție sporită succesului, decât dacă sunt forțați. Asumarea riscului și motivația de a ne depăși condiția materială sunt niște factori ce trebuie declanșați de forțe externe. A fost creată piața liberă, un loc dominat atât de putere, cât și de sacrificii. Deși aparențele par îmbietoare, fiind o luptă aprigă în inovarea nevoilor și plăcerilor clienților, adevărul poate fi îndoielnic. Setea crâncenă pentru profit reprezintă, de fapt, calea pe care se dezvoltă multe companii. O industrie măreață a luat naștere, cuprinzând o bună parte din viețile a numeroși oameni. Fie angajați, fie clienți, cu toții suntem blocați într-o buclă nefastă a scopurilor puțin binevoitoare a celor ce se află în vârful tropic al afacerilor. 

Marile corporații specializate, dar și producția masivă ce a condus la consumerism sunt factorii adesea dezbătuți în lumea capitalismului.

Într-o oarecare măsură, consumerismul ocupă un loc esențial în definirea capitalismului. Acesta reprezintă motorul economiei moderne, ce a propulsat inflația mondială la un nivel de neatins în istorie. Odată ce revoluția industrială a întâlnit apogeul în secolul IXX, consumerismul și-a făcut curând simțită prezența, având un impact puternic în economia anilor ‘20, printr-o abundență surprinzătoare a tuturor claselor sociale. Cu toate acestea, noua prosperitate economică și nedirecționarea corespunzătoare a acesteia a condus la supraproducție, fiind unul dintre factorii majori ce au stimulat cea mai mare criză economică mondială din istorie (1929-1933). În continuare, consumerismul dirijează normele sociale și economice. Propulsat de industria publicitară ce alimentează și manipulează cheltuielile cumpărătorului, acesta reprezintă deja o normalitate în cotidianul secolului 21. 

Totodată, specializarea job-urilor a avut un impact puternic în evoluția capitalismului. Specializarea este legată de un alt concept, diviziunea muncii, discutat în mare măsură de Adam Smith, economistul scoțian din secolul al XVIII-lea și autor al cărții „The Wealth of Nation”. Smith a ilustrat beneficiile specializării și ale diviziunii muncii prin descrierea unei fabrici de ace, în care fiecare lucrător îndeplinește o singură sarcină specializată. Metoda de specializare a locurilor de muncă implică descompunerea unei sarcini la cel mai scăzut nivel și proiectarea sarcinii în jurul fiecărei părți. Acest lucru creează specializare, expertiză și calitate îmbunătățită. Pe baza acestei formule, au luat naștere industriile moderne. Pe langa profitul și eficacitatea producției substanțial resimțite, au fost create și numeroase locuri de muncă.  Diviziunea muncii este atât de comună în societatea noastră, încât de multe ori îi luăm beneficiile pentru sine și uităm de urmările dăunătoare. Adeseori, în multinaționalele ce împânzesc globul, angajații se află într-un proces continuu și monoton. Scopul pe care fiecare om îl are într-o companie se pierde în procesul îndelungat al producției. Oamenii se simt nemotivați și neîmpliniți, fiind doar mici componente ce pot fi cu ușurință înlocuite. Instabilitatea și nesatisfacerea locului de muncă au devenit niște probleme adesea întâlnite, ce au condus la depresie, anxietate și chiar la scurtarea vieții.

În schimb, socialismul reprezintă o gamă de sisteme economice și sociale caracterizate prin proprietatea socială a lucrătorilor și controlul asupra mijloacelor de producție, precum și ideologiile politice, teoriile și mișcările care au ca scop să le implementeze. Astfel e consolidat conceptul că fiecărui om îi este destinat necesarul unei vieți stabile și împlinite, indiferent de efortul depus pentru a-l obține, totul fiind administrat și monitorizat de către stat. Deși moral reprezintă un drept fundamental, economic poate fi cu adevărat o catastrofă. Orice națiune bazată pe teoria socialismului nu poate supraviețui, așa că acei conducători ce au adoptat-o de-a lungul istoriei… au modelat-o și transformat-o într-un regim de teroare. URSS, Cuba, Coreea de Nord; acestea sunt unele dintre statele cunoscute pentru tirania impusă populației, unde drepturile omului s-au evaporat mult, lăsând locul unei dictaturi nemiloase, clădite pe principii socialist marxiste. Astfel, sistemul politic a căpătat un renume negativ și, prin urmare, folosirea acestuia a scăzut drastic în întreaga lume. 

Cu toate acestea, mulți aderă din nou la principiile sale. După ani și ani de capitalism impus de către numeroase guverne, socialismul pare a fi o gura de aer proaspăt, ce poate aduce o schimbare pozitivă. Un element pragmatic ce stimulează admiratia crescândă a oamenilor este acela că țările scandinave sunt adesea confundate ca fiind socialiste. Educația, sănâtatea, cât și piața economică se afla la un nivel impresionant, în comparație cu alte națiuni, fapt ce le-a propulsat faima în lume. Anti-capitaliștii și cei ce-și doresc o schimbare, consideră că aderarea la un nou sistem politic este soluția salvatoare, cheia către o viață mai bună. Spre mirarea, poate chiar dezamăgirea multora, țările nordice sunt, de fapt, socialist democratice, termen care susține conducerea economică și socială prin echilibrarea principiilor capitaliste și socialiste. Astfel, niciun sistem nu este eliminat, ci contribuie cu efectele proprii pozitive la conducerea țării.

De-a lungul vremii, ambele politici și-au lăsat amprenta în cărțile de istorie, prezentând concret rezultatele evoluțiilor sale în destinul națiunilor. Fiecare a demonstrat ce consecințe pot apărea, ambele sisteme fiind corupte, fie prin libertatea prea mare acordată, fie prin guvern, dar și ce contribuții revoluționare au adus, contribuții care au marcat puternic trecutul întregii lumi.

Cu toate că viitorul politic mondial este forțat să se încline într-o parte sau cealaltă, cheia succesului poate consta în formarea unui sistem care să adopte atât valori morale corecte, cât și economice, pentru o dezvoltare prosperă, continuă și benefică a întregii populații.

Lecțiile moștenirii monarhice în România

Istorie, Politică simplificată

Redactor: Alina Vițel, Grafică: Miruna Vasile

Posibilitatea revenirii la monarhie este, pe cale constituțională, una tranșată- România nu poate fi altceva decât o republică. Asta nu înseamnă că ajungem într-un punct mort ci, mai degrabă, că nuanțele încep să fie unele din ce în ce mai fine, trasarea liniilor de demarcație dovedindu-se din ce în ce mai provocatoare și mai sensibilă.  Analizând sumar istoria monarhiei din România, numărul de patru capete încoronate pe care le-am avut poate să nu pară mult, dar contribuția lui Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea și Mihai este una care nu poate fi trecută cu vederea și minimalizată altfel decât apelând la perspective părtinitoare.

Exemplul cel mai grăitor, care ne arată spiritul de sacrificu al celor care au vrut să ne conducă este cel al lui Ferdinand, mai exact faptul că a aprobat intrarea României în Primul Război Mondial alături de Antanta, nu de Puterile Centrale, alianță care includea Germania, țara natală a regelui. Ferdinand a hotărât să pună interesele țării de adopție pe primul loc, lucru pe care nu avem certitudinea că oricine ar fi avut puterea să îl facă. Concluzia care trebuie trasă e faptul că datoria primează, ea dând sens vieții celui care nu se dezice de aceasta, constituind un model pentru cei care i-au urmat, îi urmează și îl vor urma. Acest exemplu de demnitate nemediată de interese ascunse este o lecție de care România de azi are nevoie. Cazul lui Ferdinand nu este unul izolat. 

Cu privire la abdicarea regelui Mihai, care a pus capăt aflării monarhiei la conducerea statului român, știm că nu a fost una benevolă, ci forțată de conjunctură. Acesta a fost amenințat că studenții care au participat la protestul promonarhist vor fi omorâți dacă nu semnează actul prin care atât el, cât și urmașii săi renunță la dreptul de a mai conduce România. Plecarea în exil nu a fost una ușoară, în primul rând mental și sufletește, dar și financiar- au fost obligați să plece într-un timp foarte scurt și nu au primit azil politic, fiind nevoiți să se mute periodic în diferite țări europene precum Elveția, Danemarca etc. A fost nevoie să se orienteze spre alte mijloace de asigurare a traiului, Regele Mihai devenind pilot, bancher și având o fermă pe care o îngrijea alături de soția sa, Ana de Bourbon-Parma.

Ceea ce România de azi ar trebui să înțeleagă și să transmită mai departe e faptul că familia regală de Hohenzollern-Sigmaringen(devenită ulterior familia regală a României) nu a profitat de poziția privilegiată pe care a avut-o, ci și-a asumat până la capăt misiunea pe care i-a dat-o poporul român- aceea de a ajuta țara să prospere, să cunoască avansul economic și să se dezvolte cultural în așa fel încât să devină „Belgia Orientului”. Să nu uităm că reușita pe care am obținut-o în cadrul Sistemului Tratatelor de la Versailles se datorează și contribuției Reginei Maria. Aceasta, fiind nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, a reușit să convingă Marile Puteri antantiste că trebuie recunoscută alipirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Maramureșului, Banatului și Crișanei teritoriului României. Cel mai probabil, în absența acestei implicări, dezideratul național nu ar mai fi avut conturul mult tânjit.

Există și anumite probleme cu privire la legitimitatea familiilor regale în ziua de azi, problema descendenței și continuității fiind prezentă în monarhiile de pe întregul glob. În Japonia, prințesele se pot căsători doar cu nobili. Așadar, dacă vor să-și păstreze statutul de membri ai familiei regale, trebuie să rămână singure. În Japonia, funcționează legea salică. Ceea ce, până recent, se aplica și în cazul familiei regale a României. Ca urmare a faptului că regele Mihai nu a avut moștenitori de genul masculin, această cutumă a fost îndepărtată. 

Concluziile pe care avem nevoie să nu le uităm

Familia Regală a României nu este una perfectă, nu toți membrii acesteia și-au dus la îndeplinire îndatoririle cu un simț al responsabilității la fel de acut(Carol al II-lea a renunțat la dreptul de a deveni suveran pentru a se putea căsători cu ?) dar, simplul fapt că au venit din alt capăt al Europei și au făcut tot ce au putut să ne ajute să evoluăm ne arată că, poate, problemele cu care ne confruntăm nu se datorează factorilor externi nefavorabili, ci și pasivității noastre, dorinței de a vedea că lucrurile se mișcă, fără însă a ne asuma inconveniențele temporare pe care le necesită depășirea impasului social, moral, economic pe care îl traversăm și care, în loc să se amelioreze, mai degrabă se adâncește. Carol de Hohenzollern-Sigmaringen nu avea nicio certitudine când a pășit prima dată pe pământ românesc, dar își dăduse cuvântul că va lăsa statul într-o stare mult mai bună decât cea în care l-a găsit, ceea ce s-a și întâmplat într-un mod spectaculos.