Tot ceea trebuie să știi despre războiul din Nagorno-Karabah

Politică Asia, Politică simplificată

Armenia și Azerbaidjan, două state din zona caucaziană, detașate de contemporaneitatea progresivă și adesea respinse pe baza coruptibilității, sunt în centrul atenției politice. În acest sens, conflictul dintre cele două state, deși reprezintă consecințele unor ostilități antice, bazate pe recunoașterea unui simplu teritoriu, a devenit un adevărat ring de luptă ale superputerilor lumii, dominând știrile internaționale prin acuzații și amenințări.

Oricât de complicat a devenit acest conflict în momentul de față, la baza acestuia stă o problemă relativ simplă; teritoriul Nagorno-Karabah. Teritoriul, situat în Caucazul de Sud, este recunoscut de către comunitatea internațională ca aparținând statului Azerbaidjan. Totuși, populația sa este formată, în proporție de aproximativ 95%, din armeni ortodocși, astfel inițiându-se numeroase mișcări separatiste susținute de guvernul Armeniei.

În timp ce Armenia susținea mișcările separatiste, considerându-le un aspect vital al suveranității lor, Azerbaidjan făcea tot posibilul pentru a le imita puterea. Desigur, regiunea dispune de resurse naturale limitate, iar poziția sa geostrategică nu este de o importanță sporită, totuși, teritoriul a reprezentat și reprezintă cauza a zeci de mii de decese.

De-a lungul războiului dintre anii 1988 și 1994 și în prezent, s-au comis masacre de către ambele părți, deși Organizația Națiunilor Unite a încercat să intervină de numeroase ori. Fără îndoială, analizarea problemei prin obiectivitate și imparțialitate reprezintă o provocare, ambele state modificând, adesea, istoria în favoarea lor. Totuși, interesant este că rădăcinile acestui conflict au fost modelate, surprinzător, de nimeni altcineva decât conducătorul politic sovietic, Iosif Vissarionovici Stalin.

La începutul aniilor 90′, s-a decis ca regiunea Nagorno-Karabah să aparțină  Republicii Sovietice Socialiste Armenia, dar Comisarul Naționalităților URSS, Iosif Stalin, a inversat decizia, oferind terioriul Republicii Sovietice Socialiste Azerbaidjan. Desigur, armenii au protestat împotriva deciziei, dar intoleranța sovietică generală față de naționalism a stimulat ignorarea acestora. În prezent, prim-ministrul Armeniei, Nikol Pashinyan, susține că această decizie, desigur nedreaptă, a fost luată în favoarea Președintelui Atatürk, deși putem remarca o lipsă a doveziilor în acest sens.

În consecință, de-a lungul anilor, sentimentul anti-armean s-a amplificat, atingând cote inimaginabile. Potrivit Comisiei Europene împotriva Rasismului și Intoleranței, armenii reprezintă grupul cel mai vulnerabil din Azerbaidjan, din punct de vedere al discriminării rasiale. Din păcate, acest sentiment a fost, de multe ori, stimulat și încurajat de politicienii celor două țări caucaziene. Ca exemplu notabil, fostul primar din Baku, Hajibala Abutalybov, a declarat în anul 2005: “Scopul nostru este eliminarea completă a armenilor”. Mai mult decât atât, actualul Președinte, Ilham Aliyev, a declarat de nenumărate ori: “Armenia este o țară nevaloroasă”. În acest sens, nu este de mirare că, de-a lungul anilor, teritoriul Nagorno-Karabah a devenit incredibil de militarizat, reprezentând una dintre cele mai periculoase granițe ale lumii.

Ostilitățile au părut nerezolvabile și, implicit, inevitabile. În consecință, mediatizarea acestora la nivel internațional a fost limitată. La începutul acestui an, în luna februarie, premierul Armeniei și președintele Azerbaidjanului au participat chiar și la o dezbatere publică și diplomatică, pe tema teritoriului disputat, la Conferința de securitate din München. Cu toate acestea, primul atac a fost lansat în luna iulie, războiul propriu-zis izbucnind la sfârșitul lunii septembrie.

Reprezentanții Armeniei susțin în mod convingător că Azerbaidjan a susținut primul atac, dar reprezentanții Azerbaidjanului susțin că au acționat în autoapărare, deslușirea adevărului constituind o dificultate însemnată. Totuși, putem spune că Azerbaijdan a atacat Stepanakert, unul dintre cele mai mari orașe din regiunea Nagorno-Karabah, stârnind un număr colosal de tineri armeni ce au acționat în numele patriotismului. Totodată, indiferent de desfășurarea primului atac, comparația dintre cele două armate reprezintă poate una dintre cele mai interesante aspecte ce demonstrează inechitabilitatea acestui război. În primul rând, în timp ce Azerbaidjan alocă suma de aproape 3 miliarde de dolari în scopuri de apărare, bugetul Armeniei este unul modest, reprezentând doar 500 de milioane de dolari. În acest sens, Azerbaidjan investește pentru o armată performantă, ce evidențiază vulnerabilitatea Armeniei.

În al doilea rând, ceea ce fac aceste lupte diferite de toate celelalte din istoria popoarelor din Caucaz reprezintă implicarea semnificativă a altor puteri. Pe de-o parte, Turcia susține, în mod public, Azerbaidjan. În acest sens, Președintele Erdogan a descris relația dintre cele două state ca fiind strânsă, spunând adesea: “o singură națiune, două state”. Mai mult decât atât, în afară de cultură, asemănări lingvistice și religie, relația celor două state poate fi definită și prin dependența Turciei față de petrol și gaze. De-a lungul anilor, Turcia s-a bazat tot mai mult pe azeri, gazele naturale facilitând aproape 90% din exporturile statului. Așadar, putem înțelege cu ușurință de ce instabilitatea regiunii reprezintă o problemă pentru statul turc.

Deși nu putem știi cu certitudine cât de implicată este Turcia, este important să luăm în considerare declarațiile Armeniei. Prim-ministrul Payshinyan a numit acțiunile lui Erdogan “echivalente unui atac terorist”, în timp ce Ministerul armean al apărării a oferit argumente convingătoare în acest sens. Mai mult decât atât, acest conflict a atras atenția președintelui Siriei. În luna august, Bashar al-Assad a acuzat președintele Turciei că a declanșat acest război, trimițând soldați în regiune și respingând eforturile internaționale de a sfârși ostilități regretabile.     Desigur, oficialii turci au negat acuzațiile. Totuși, o analiză însemnată a acestor acuzații trebuie să menționeze că Turcia nu recunoaște, nici în prezent, genocidul armean, refuzând în general asumarea unei responsabilități semnificative.

Pe de altă parte, la începutul acestui conflict, Armenia aștepta ajutorul Rusiei, ambele state fiind membre ale Organizației Tratatului de Securitate Colectivă, ce percepe agresiunea împotriva unui semnatar ca fiind agresiune împotriva tuturor. Așadar, la începutul lunii noiembrie, Armenia a solicitat președintelui Vladimir Putin, pentru prima oară în ultimii douăzeci de ani, o discuție urgentă pentru a determina natura și cantitatea de ajutor pe care Federația Rusă l-ar fi putut oferi. Bineînțeles, Rusia a declarat disponibilitatea asistenței, dar doar dacă conflictul din Nagorno-Karabah s-ar fi extins pe teritoriul Armeniei, dovedindu-se, din multe puncte de vedere, ineficient.

Cu toate acestea, Rusia a ales să intervină, recent, într-un mod semnificativ, intermediind chiar săptămâna aceasta un acord de încetare a conflictului din Nagorno-Karabah, pacea urmând să fie menținută de 2.000 de soldați ruși. Semnarea acestui acord pare să fi încetat conflictul, momentan, dar lipsa unui compromis echitabil a declanșat proteste violente, ale căror urmări vor influența profund viitorul Armeniei.

Acordul, ce prevede încetarea tuturor acțiunilor militare din regiune, declară că regiunea aparține statului Azerbaidjan, impulsionând o adevărată victorie pentru poporul azer, dar o înfrângere tragică pentru poporul armean. Din numeroase puncte de vedere, toate statele implicate beneficiază de urmările acestui armistițiu, cu excepția Armeniei, ce este mai vulnerabilă ca niciodată. Astfel de conflicte și astfel de urmări demonstrează ineficiența Organizației Națiunilor Unite în prevenirea și gestionarea conflictelor, superputerile lumii, motivate de beneficii economice, având ultimul cuvânt de spus cu privire la suveranitatea statelor subdezvoltate.  

Cum afectează Republică Populară Chineză alianța NATO?

Politică Asia, Politică simplificată

Fără îndoială, NATO s-a dovedit a fi una dintre cele mai reușite alianțe din istorie, reprezentând un adevărat pilon al solidarității internaționale. Punând bazele securității la un nivel interguvernamental și sprijinând condițiile sub care statele europene au reușit, după lupte seculare, să colaboreze, NATO a asigurat un model remarcabil pentru buna conviețuire în pace și un proiect comunitar fără precedent. Mai mult decât atât, deși formarea alianței NATO s-a sprijinit, inițial,  pe nevoia unui sistem comun de apărare, NATO a reușit să avanseze principii democratice și valori eminente, oferind lumii un contrast puternic cu regimurile autoritare opresive.

În prezent, în ciuda absenței unei amenințări militare proeminente, NATO se confruntă cu provocări pe cât de distincte pe atât de amenințătoare. În acest sens, ascensiunea Republicii Populare Chineze reprezintă un aspect problematic ce posedă potențialul de a comprima alianța transatlantică. Într-o eră a tehnologizării, a inovațiilor rapide și a globalizării, Republica Populară Chineză reprezintă o oportunitate profitabilă pentru unii, dar o amenințare alarmantă pentru alții, solidaritatea statelor NATO fiind pusă la încercare mai mult ca oricând.

Încă de la mijlocul secolului XX, Republica Populară Chineză conștientizează propria sa măreție. Prin adaptarea socialismului la legile economiei de piață și valorificarea procesului de globalizare, economia Chinei a înregistrat creșteri pe cât de incredibile pe atât de inexplicabile, amenințând, implicit, supremația Statelor Unite ale Americii. Având al doilea cel mai mare buget militar din lume, investind masiv în capacități militare moderne și fiind un lider mondial în știință și tehnologie, este important să înțelegem ascensiunea Chinei și să intensificăm rolul NATO pe plan mondial.

De ce nu China?

În contextul războiului comercial, din cauza unor serii de dispute politice și, nu în ultimul rând, pe fondul acuzațiilor privind responsabilitatea Chinei în răspândirea pandemiei, constatăm numeroase asemenări între tensiunea contemporaneității și  perioada Războiului Rece.

Politicile protecționiste ale Statelor Unite ale Americii și deprecierea agresivă a yuan-ului (ce încalcă principile Grupului celor 20) au amplificat tensiunile dintre cele două state, determinând Administrația Trump să depună un efort consecvent în a limita influența politică, militară și economică a Chinei.  Cu toate acestea, ceea ce a atras atenția NATO nu a fost competiția dintre cele două state, ci modalitatea prin care China ar putea câștiga.

Nerespectarea drepturilor omului, regimul autoritar și lipsa opoziției reprezintă aspecte semnificative ce au facilitat ascensiunea influenței chineze. În acest sens, creșterea puterii chineze este indisolubil legată de o ideologie ce nu împărtășește valori fundamentale ale  NATO, prin urmare reprezentând o provocare pentru ordinea globală.

Fără îndoială, China va deveni o superputere, însă Beijingul se confruntă cu probleme alarmante, cum ar fi creșterea deficitului de resurse, calitatea îngrijorătoare a aerului și corupția omniprezentă. Mai mult decât atât, este esențial să luăm în considerare politica externă a Chinei, împreună cu totalitatea conflictelor ce au marcat, expresiv, numai anul 2020. De la conflictul cu Taiwan la atrocitățile teribile comise în Hong Kong, pacea nu pare a fi o prioritate pentru guvernul chinez.

Cu toate acestea, nu toate țările membre NATO împărtășesc aceeași atitudine cu privire la definirea unei relații NATO-China, ivindu-se dezacorduri complexe și realități cumplite. În acest sens, analizarea motivelor ce au determinat incertitudinea solidarității organizației transatlantice reprezintă un aspect vital în constuirea unei comunități euroatlatince durabile și promițătoare.

Prosperitate economică de scurtă durată: BRI

La sfârșitul anului 2013, Xi Jinping a anunțat elaborarea poate uneia dintre cele ambițioase inițiative economice ale Chinei. Astăzi, această inițiativă poartă numele de “Belt and Road” (sau noul Drum al Mătăsii)- un program de rețele comerciale și de infrastructură ce conectează trei continente, privilegiind regiunile chineze mai puțin dezvoltate. Reprezentând, fără îndoială, unul dintre cele mai mari planuri de dezvoltare din istoria modernă, inițiativa BRI oferă Chinei putere incontestabilă și influență internațională.

Desigur, nu putem contesta principiile suveranității, dar există o îngrijorarea legitimă cu privire la faptul că inițiativa BRI este pusă în aplicare prin mijloace demne de suspiciune. Fiind predispusă corupției și lipsită de transparență, măsuri de durabilitate economică nu au fost integrate, asftel încurajând o serie de proiecte ce facilitează prosperitate economică de scurtă durată.

State cu probleme economice însemnate, care nu ar fi putut obține împrumuturi de la Fondul Monetar Internațional, din pricina unor regimuri autoritare definite prin coruptibilitate, au fost atrase de propunerile Chinei. Prin țări precum Pakistan și Vietnam, ce au primit șansa de a-și menține modelul absolutist, negând, în același timp, condițiile occidentale de angajament financiar, Republica Populară Chineză a obținut influență politică considerabilă în regiuni importante din punct de vedere strategic.

În acest sens, multe state europene, în special cele puternic îndatorate, și-au exprimat interesul față de potențialul beneficiu economic, afișându-se în opoziție cu atitudinea categorică a Statelor Unite ale Americii. În consecință, Grecia a reprezentat baza expansiunii chineze spre Europa. Miliarde de euro au fost investiți în porturi, energie și bănci, iar guvernul condus de  Alexis Tsipras a semnat protocolul prin care ţara sa a devenit prima din Europa care a intrat în proiectul BRI. Observând modernizarea porturilor grecești, guvernul condus de Giussepe Conte nu ar fi putut rămâne în urmă. Așadar, după scurt timp, și Italia a semnat acordul, devenind primul stat G7 care s-a alăturat programului chinez.  Desigur, atât pentru Grecia, cât și pentru Italia, valorile NATO și ale Uniunii Europene sunt importante, dar, din perspectiva lor, nu pot substitui beneficiile economice asigurate de Republica Populară Chineză.

Putere militară

Cu toate acestea, indiferent de competitivitatea economică a Chinei, atenția NATO trebuie îndreptată spre puterea militară a Chinei, cu adevărat revoluționată de Xi Jinping. Strategia de “fuziune militar-civilă” a Partidului Comunist Chinez reprezintă un plan de eliminare a barierelor dintre sectoarele de cercetare civile ale Chinei și sectoarele sale militare. Potrivit Administrației Trump, Partidul Comunist caută să domine din punct de vedere militar, prin achiziționarea unor tehnologii de ultimă generație, sugerând, de asemenea, tentative de furt.

Desigur, delimitarea dintre propaganda Trump și realitate este absolut necesară. Totuși, putem susține, prin obiectivitate categorică, că, pentru Xi Jinping, creșterea bugetului militar reprezintă o prioritate. Mai mult decât atât, puterea militară a Chinei pare să nu cunoască limite geografice, inaugurându-se în Djibouti o bază militară și majoritatea țărilor africane fiind deja puternic îndatorate față de guvernul chinez.

Așadar, fie că analizăm cooperarea dintre China și Russia, implementarea îndoielnică a tehnologiei 5G, inițiativa BRI ce a evidențiat vulnerabilitatea economică a statelor europene și coruptibilitatea statelor asiatice, datoria statelor africane sau creșterea bugetului militar, putem cataloga China “o provocare” pentru NATO.

Cum a cauzat Uniunea Europeană incendiul din tabăra Moria?

Politică Europa, Politică simplificată

Tema identității naționale și a globalizării reprezintă un subiect controversat, una dintre problemele ce stau în fața solidarității și un aspect ce testează autenticitatea nu doar a valorilor Uniunii Europene, dar și a eficienței legii. În ciuda numeroaselor tratate, convenții și acorduri, Uniunea Europeană se confruntă din nou cu o criză a refugiaților, iar, din nefericire, mulți se îndoiesc că aceasta va fi ultima.

Legea Uniunii Europene impune refugiaților solicitarea azilului în prima țară în care ajung; aceasta a amplificat problema nedistriburii, mărind responsabilitatea țărilor din sudul Europei, precum Italia, Spania și Grecia. În ciuda ascensiunii politicienilor naționaliști, inițiative de a redistribui refugiații au existat. Cu toate acestea, intervențiile “celor patru cumpătați” și a țărilor din “estul conservator” au reprezentat motivele ce au sprijint neconcretizarea acestora.

Deși problema refugiaților în Uniunea Europeană pare a fi, mai degrabă, o problemă a anului 2015, consecințele unor hotărâri ineficiente s-au dovedit, recent, a fi inevitabile.

Tabăra de refugiați Moria

Încă din timpul “primăverii arabe”, Grecia a reprezentat principala intrare în Europa pentru migranți și refugiați, mulți dintre aceștia evadând războiul din Siria sau sărăcia extremă din Africa subsahariană și din Asia de Sud.

Sub aceste circumstanțe, în anul 2012 s-a construit tabăra de refugiați Moria, pe insula elenă Lesbos. Deși capacitatea inițială era de 750, aceasta a fost extinsă în anul 2015 pentru a găzdui un număr de 3.000 de oameni, devenind, așadar, cea mai mare tabără de refugiați din Europa. De-a lungul anilor, numărul refugiaților din centrul Moria a depășit 20.000, iar organizații non-guvernamentale din întreaga lume au încercat să intervină pentru a atrage atenția asupra condițiilor inumane din Moria și a sentimentului de xenofobie în creștere din Lesbos.

Centrul Moria

Centrul Moria a reprezentat dintotdeauna un loc periculos, dar situația s-a agravat odată cu răspândirea virusului COVID-19. Majoritatea celor găzduiți neputând să-și asigure nevoile de bază, accesul la produse de igienă a fost limitat, așadar, situația nu a putut fi controlată, iar guvernul a impus carantină.

Deoarece au izbucnit proteste spontane, în rândul locuitorilor insulei Lesbos, în luna februarie guvernul Greciei a început construcția a cinci noi centre de refugiați, dar acest lucru nu a făcut decăt să agraveze nemulțumirea localnicilor. Sub sloganul “Ne vrem insulele înapoi, ne vrem viețile înapoi”, sute de oameni au ieșit în stradă pentru a bloca accesul constructorilor, iar, nu după mult timp, manifestările au devenit violente. Locuitorii au solicitat îndepărtarea imediată a refugiaților, amplificând sentimentele anti-imigrație ce domina insula Lebos.

În timp ce rata criminalității creștea, iar pandemia punea în pericol viața tuturor, pe 9 septembrie a izbucnit un incendiu ce a evacuat 13.000 de refugiați. Deși incendiul principal a fost adus sub control de pompierii eleni, tabăra a fost devastată, iar numeroasele documente ale refugiaților ce solicitau azil au fost distruse.

Deși nu putem știi cu siguranță cum au început incendiile (ministrul Greciei a spus că focurile au fost începute de către refugiați, dar nu a elaborat), cert este că acestea au jucat un rol important în atragerea atenției internaționale. Fără îndoială, incendiul din tabăra Moria nu ar fi trebuit declanșat, doarece tabăra Moria nu ar fi trebuit să existe, cel puțin nu în condițiile descrise și nu sub legea Uniunii Europene. Flăcările din Lesbos au reprezentat, pur și simplu, consecințele unui plan ineficient, ce nu a fost elaborat pe termen lung.  

Erdogan și Europa

Reacția Europei la criza anului 2015 a reprezentat elaborarea acordului UE-Turcia, semnat în anul 2016. Potrivit acordului, Uniunea Europeană a plătit Turciei șase miliarde de euro pentru întreținerea refugiaților de pe teritoriul său. În alte cuvinte, acordul închieat la Bruxelles oferă Turciei o sumă considerabilă pentru a împiedica refugiații să ajungă pe teritoriile Europei, în ciuda faptului că Turcia este implicată în războiul ce a pus în pericol viața refugiaților.

Acordul UE-Turcia este criticabil, din diverse motive.

În primul rând, existența acordului sacrifică principii umaniste pentru a proteja valori xenofobe și ultra-naționaliste. Acționând împotriva solidarității și a cooperării, acordul nu poate reprezenta valorile originare ce au pus bazele clădirii Uniunii. Mai mult decât atât, acordul sugerează că Europa nu găsește modalități de a limita puterea extremismului de dreapta, așadar, îl va proteja.

În al doilea rând, acest acord nu a luat în considerare regimul autoritar și non-democratic ce caracterizează Turcia din ziua de astăzi, condusă de Recep Tayyip Erdoğan. Diminuând responsabilitățile liderilor europeni, acordul oferă președintelui Turciei posibilitatea de extorcare. Chiar dacă acordul a stabilizat situația pentru început, instabilitatea situației politice din Turcia a făcut ca rezultatul nefavorabil să fie inevitabil. Președintele Erdoğan a anunțat, de numeroase ori, că nu va mai putea respecta înțelegerea făcută la Bruxelles, iar, cel mai recent, a amenințat că va anula acordul, cu scopul de a pune presiune pe Uniunea Europeană, care refuză să sprijine Turcia în războiul cu Siria.

Așadar, dezastrul din tabăra Moria a reprezentat consecința directă a planurilor ineficiente elaborate de către Uniunea Europeană. Micșorându-și responsabilitățile legale și diminuând importanța responsabilității morale, strategiile pe termen scurt ale Uniunii Europene nu au rezolvat problemele cu care ne confruntam în anul 2015, ci le-a multiplicat, punând în pericol integritatea ce ar fi trebuit să ne definească.

De ce europenii nu mai au încredere în Uniunea Europeană?

Politică Europa, Politică simplificată

De la susținărtorii lui Marine Le Pen la simpatizanții lui Matteo Salvini, mulți europeni s-au lăsat fermecați de mișcările populiste ce remodelează lumea în care trăim.

 În ultimii ani, importanța faimoaselor valori europene a scăzut, în timp ce integritatea europeană a fost pusă la îndoială. Într-o eră a globalizării și a numeroaselor încercări subtile de a federaliza Europa, politicieni din toate țările militează împotriva internaționalismului, încurajând ideologii distructive.

Campania Brexit a reprezentat un avertisment, un semn că europenii nu se simt reprezentați prin legile și propunerile făcute la Bruxelles. Cu toate acestea, fie că vorbim despre Partidul Jobbik din Ungaria sau despre Partidul Adevărații Finlandezi din Finlanda, nu mai putem învinovăți doar lipsa de transparență în politica națională pentru euroscepticism. Fără îndoială, populismul conservator alimentează incontestabil lipsa de încredere în Uniunea Europeană, dar pur și simplu nu poate reprezenta singura cauză atunci când toate țările europene luptă împotriva ascensiunii extremismului de dreapta.

Popularitatea de care s-au bucurat partide precum Alternativa pentru Germania (Germania) și Adunarea Națională (Franța) dovedesc, într-o oarecare măsură, nesemnificativitatea unei conduceri pro-europene, Angela Merkel și Emmanuel Macron reprezentând susținători ai integrării europene. Prin urmare, am putea înlocui liderii naționaliști și eurosceptici din întreaga Europă, dar acest lucru nu ar trata problemele reale din spatele sentimentelor de neîncredere și a actelor de violență în creștere.

Politicineii eurosceptici, precum Nigel Farage, susțin că Uniunea Europeană s-a format doar ca o comunitate economică, bazată exclusiv pe o piață comună; naționaliștii denunță identitatea europeană, iar conservatorii critică ideea unei uniuni politice.

Cu toate acestea, scopul acestui articol nu este acela de a promova euroscepticismul, ci mai degrabă de a sublinia importanța eurocriticismului după evenimentele Brexitului; de a înțelege contextul ce stimulează intoleranță și instabilitate. Chiar dacă Uniunea Europeană a transformat, incontestabil, un continent dezbinat de ură într-un model de coexistență prosperă, este important să recunoaștem aspectele adesea criticate pentru a asigura prezervarea identității europene și pentru a determina soluții.

Birocrație

Desigur, a spune că Uniunea Europeană nu este democratică ar fi, cel puțin teoretic, o acuzație falsă. Cu toate acestea, acuzarea Bruxelles-ului de birocrație este frecventă în rândul politicienilor eurosceptici. Marine Le Pen, Jussi Halla-aho și Viktor Orbán vorbesc cu toții limbi diferite, dar mesajul pe care îl transmit susținătorilor este exact același: „Uniunea Europeană nu reprezintă poporul, ci doar birocrații de la Bruxelles”.

Oricât de transparentă ar fi Comisia Europeană, trebuie să recunoaștem incapacitatea Uniunii Europene de a genera sprijin masiv și de a promova o identitate comună. Complexitatea sistemului politic, decalajul dintre cetățeni și membrii Parlamentului European și vocea în continuă creștere a naționalismului au îngreunat coexistența dintre identitatea națională și cea europenă.

O mare parte a cetățenilor europeni se simt deconectați de realitatea politicii europene și de deciziile luate. Deși aderarea la Uniunea Europeană a îmbunătățit semnificativ calitatea vieții în numeroase țări, promovarea sentimentului european reprezintă o provocare. Drept urmare, în țări precum Grecia și Estonia, aproximativ doar 20% din populație crede în importanța votului.

       Problema contribuitorilor și a beneficiarilor

Boris Johnson nu a fost singurul politician care a evidențiat defectele bugetului Uniunii Europene. Fostul prim-ministru italian, Mario Monti, actualul prim-ministru olandez, Mark Rutte, și cancelarul federal al Austriei, Sebastian Kurz, consideră că reajustarea fondurilor Uniunii Europene ar trebui să reprezinte o prioritate. 

Cunoaștem cu toții faimosul autobuz ce a încurajat englezii să voteze pentru Brexit. Fără îndoială, mesajul “Trimitem Uniunii Europene 350 de milioane de lire sterline în fiecare săptămână; de ce nu fiinanțăm Serviciul Național de Sănătate?” s-a dovedit a fi înșelător, fiind conceput pentru a atrage populația rurală. Cu toate acestea, trebuie să înțelegem importanța finanțelor, întrucât Banca Centrală Europeană a stărnit controverse și a stimulat populismul, așa cum am văzut în Grecia, odată cu ascendența partidului Zorii Aurii.

Campania Brexit

O altă problemă o reprezintă țările care beneficiază de fondurile Uniunii Europene, chiar dacă încalcă, în mod constant, legea, amenințănd valorile democratice europene. Lipsa sancțiunilor impuse Poloniei și Ungariei, state ce reprezintă cei mai mari beneficiari, a rezultat în milioane de cetățeni care își pun la îndoială contribuția.

Imigrarea și integrarea

Polonia, Austria și Grecia sunt doar câteva dintre țările care luptă împotriva imigrației. Mulți cetățeni europeni se tem de pierderea culturii și a tradiției, pe măsură ce imigrația către Uniunea Europeană crește de-a lungul anilor. Desigur, imigrația a determinat prosperitatea economică de care Europa se bucură astăzi, iar valorile multiculturalismului au stat la baza acestui proiect comunitar fără precedent. Totuși, vocea naționaliștilor este cel mai bine auzită într-o perioadă de criză.

Gestionarea nefavorabilă a crizei migranților din 2015 a reprezentat oportunitatea perfectă pentru ascendența politicienilor eurosceptici, care s-au folosit de atacurile din Köln, Germania, pentru a promova islamofobie, rasism și, bineînțeles, euroscepticism. Așadar, lipsa acțiunilor legale unice a încurajat migrația nereglementată, în timp ce absența programelor pentru a spori sprijinul față de integrare și toleranță a provocat extremism.

Rezultatul atacurilor din Köln

Solidaridatea, cooperarea și unitatea au transformat Europa într-un model pentru buna conviețuire în pace și bunăstare. Cu toate acestea, pentru a proteja stabilirea unității între cetățeni, este important să înțelegem problemele cu care ne confruntăm și circumstanțele de instabilitate care au potențialul de a compromite valorile europene. De asemenea, este important să înțelegem cauzele care stau la baza neîncrederii și să încurajăm schimbări pentru a dmonstra că eforturile comune creează un triumf armonios.

Cum a devenit Norvegia țara perfectă?

Politică Europa, Politică simplificată

Pe de o parte, conservatorii americani subliniază întotdeauna situația Venezuelei atunci când contrazic eficiența socialismului democratic. Pe de altă parte, atunci când justifică necesitatea socialismului democratic, democrații americani evidențiază întotdeauna modelul nordic, menționând țări precum Danemarca, Suedia și Norvegia.

Așadar, țările scandinave sunt, de fapt, democrații socialiste? Dacă nu, de ce sunt economiile lor atât de bune, iar cetățenii lor atât de fericiți?

Deși țările scandinave sunt diferite din multe puncte de vedere, iar modelele lor de guvernare nu sunt identice, au o mulțime de caracteristici comune. Cetățenii acestor țări susțin că sunt cei mai fericiți din lume, în ciuda impozitelor mari și a iernilor lungi și întunecate.

Chiar dacă toate aceste state reprezintă societăți remarcabile, cu niveluri scăzute de corupție, sume mari reprezentând PIB-ul pe cap de locuitor și sisteme educaționale admirabile, articolul acesta va examina Norvegia, stat ce poate fi considerat, din multe puncte de vedere, utopic.

Pe primul loc

Chiar dacă Norvegia nu a fost niciodată o țară săracă, nici nu a fost dintotdeauna una bogată. Privind înapoi istoria, situația actuală a Norvegiei este destul de surprinzătoare.

Cu toate că Norvegia nu a jucat un rol crucial în istoria economiei, statul nordic este acum unul dintre cele mai influente din lume, guvernul său fiind printre principalii acționari ai multor companii importante din întreaga lume.

În prezent, este una dintre cele mai bogate țări din lume, dar, în același timp, este și una dintre cele mai egalitare. Diferențele dintre clasa bogată și cea săracă este subtilă. Cu toate acestea, nu este o economie socialistă, ci mai degrabă o economie mixtă foarte reușită, bazată pe parteneriat social.

Cu un guvern transparent, un procent remarcabil de oameni cu studii superioare și una dintre cele mai înalte speranțe de viață din lume, situația Norvegiei ne pune pe gânduri: cum s-a întâmplat?

Prosperitate și petrol

Explorarea Mării Nordului, în 1959, de către compania Royal Dutch Shell a reprezentat mișcarea transformațională ce a schimbat economia Norvegiei.  Descoperirea unui câmp petrolier sub apele britanice și norvegiene a reprezentat un motiv de celebrare pentru nordici.

În general, de fiecare dată când o țară depistează petrol, economia sa se extinde dramatic. Cu toate acestea,  dacă depinde atât de mult de un singur produs, chiar și o mică schimbare în piața petrolieră poate pune întreaga țară în pragul falimentului.

În timp ce prețurile instabile ale gazelor la nivel global au afectat economii dependente de petrol, cum ar fi Brazilia, Arabia Saudită și Venezuela, Norvegia va fi întotdeauna mai puțin afectată. Încă din 1959, guvernul norvegian a elaborat un plan durabil, pe termen lung, care s-a dovedit, fără îndoială, a fi eficient.

Atât Norvegia, cât și Marea Britanie au intrat în posesiunea petrolului, dar modul în care acesta a fost fructificat de către cele două țări nu ar fi putut să fie mai diferit.

Aflându-se în mijlocul uneia dintre cele mai mari crize financiare, în anul 1976, Mareea Britanie s-a folosit din plin de noile resurse.

Norvegia, în schimb, având o situație stabilă, a decis să aștepte. Pentru a asigura stabilitate, guvernul norvegian și-a fondat propria companie petrolieră, Statoil, și a impus o limită în ceea ce privește producția de petrol. Chiar și în ziua de azi, guvernul Norvegiei deține 67% din Statoil (care și-a schimbat numele în “Equinor”).

Fondul suveran

Dar succesul Norvegiei nu se datorează strategiei ce a prevăzut prosperitate economică pe termen lung, ci distinctei economii social-capitaliste.

Odată ce obiectivul a devenit diversificarea activităților economice, guvernul norvegian a redistribuit veniturile petroliere, investindu-le în bursa de valori și formând  fondul suveran al Norvegiei, cel mai mare fond suveran din lume.

Bineînțeles, există numeroase alte țări ce au fonduri suverane, precum China, Emiratele Arabe Unite sau Australia, dar cel norvegian a ajuns, după mai puţin de 20 de ani de activitate, la aproape un trilion de dolari.

Așadar, dacă acest fond ar fi lichidat în momentul de față, fiecare norvegian s-ar alege, pe loc, cu aproape 200.000 de dolari.

Odată cu creșterea economiei și a influenței politice, a crescut și bunăstarea cetățenilor norvegieni.

Țara perfectă

Chiar și prizonierii norvegieni se bucură de un stil de viață destul de bun, întrucât guvernul norvegian s-a străduit să construiască închisori “mai umane”, concentrându-se pe reabilitare. Aceste închisori ar putea fi confundate cu hoteluri, sârma ghimpată fiind înlocuită cu verdeață și artă contemporană.

Mai mult decât atât, poporul norvegian este „cel mai alfabetizat” popor din lume, iar statul oferă oportunități egale pentru toți cetățenii în ceea ce privește accesul la educație. Sistemul său de învățământ a jucat, de asemenea, un rol semnificativ în a transforma Norvegia în una dintre cele mai inovative țări ale Europei.

Nu în ultimul rând, Norvegia este considerată una dintre cele mai sănătoase țări din lume, cu o speranță totală de viață ce poziționează țara pe locul zece în lume.

În concluzie, așa cum indică și raportul ONU, Norvegia este țara în care este cel mai bine să trăiești. Deși statul nu este socialist, în ciuda argumentării americanilor de stânga, prosperitatea acestuia se bazează pe valori socialiste, ce au asigurat o economie stabilă, bunăstarea tuturor claselor sociale, și un sistem politic eficient, ce asigură democrație și transparență.

De ce avem nevoie de sistemul politic elvețian?

Politică Europa, Politică simplificată

Elveția, țara pitorească din inima Europei, este cunoscută pentru democrație directă, neutralitate și federalism, componente centrale ce au asigurat prosperitate într-o țară cu resurse naturale limitate.

Prestigiul paradisului fiscal este în strânsă legătură cu descentralizarea și piața liberă, dar distinctivitatea statului elvețian reiese dintr-un sistem politic care reprezintă interesele poporului.

În ciuda, sau poate datorită, faptului că Elveția a refuzat aderarea la Uniunea Europeană și la NATO, neutralitatea elvețiană s-a dovedit eficientă.

Elvețienii au libertatea de a-și alege nu doar liderii, dar, prin referendumuri organizate frecvent, și legile constituționale. Sistemul său politic a îndrumat o populație întreagă spre implicare, cunoaștere și mobilizare, oferindu-le transparență și democrație adevărată.

Democrație directă?

Democrația directă presupune o politică prin care deciziile sunt luate direct de către cetățeni, un exemplu al acestei democrații fiind democrația ateniană.

Desigur, aceasta fost criticată de către filozofi precum Socrate, care a evidențiat tendința democrației ateniene de a încuraja demagogia, dar chiar și în ziua de astăzi am putea să îi punem la îndoială eficiența, cel puțin la prima vedere.

Este greu de văzut cum toți oamenii ar avea cunoștințele, experiența și timpul necesar pentru a determina soarta unei țări, dar, în același timp, avantajele ar fi de necontestat.

În calitate de cetățeni ai unui stat în care corupția reprezintă, cu adevărat, o problemă, cunoaștem prea bine impactul unei politici netransparente asupra bunăstării populației.Prin posibilitatea de a altera legiile constituționale și prin libertatea fiecărui cetățean de a organiza referendumuri echitabile, democrația directă asigură cel mai egalitar sistem politic.

Mai mult decât atât, democrația directă ar crește numărul oamenilor implicați și interesați, asigurând legitimitate și promovând accesibilitate prin consolidarea încrederii publicului.

 Unul dintre motivele principale pentru care o mare parte a oamenilor aleg să nu voteze, într-o democrație reprezentativă, este neîncrederea în propria putere. În ziua de azi, democrația este defectuoasă, dar o putem îndrepta prin construirea unui sistem dependent doar de oameni.

Elveția și Președinția” rotativă

Elveția nu are un singur șef de stat, iar președintele are doar sarcini de reprezentare.

Cetățenii au responsabilitatea de a vota pentru un parlament care va numi un Consiliu Federal, compus din șapte reprezentanți a patru partide. Președintele Confederației, care este și șef al Consiliului Federal, este desemnat, pe termen de un an, prin rotație.

Consiliul Federal

Spre deosebire de majoritatea țărilor, în care organizarea unui referendum necesită cel puțin 500.000 de semnături, în Elveția propunerea unui referendum necesită doar 50.000, iar, în cazul în care acesta va avea putea schimba constituția, 100.000 de semnături sunt necesare.

Acestea sunt organizate la fiecare patru luni și au puterea de a face o schimbare nu doar la nivelul fiecărui canton, dar și la nivelul confederației. Sondajele sugerează, adesea, o prezență ridicată, iar sistemul politic este stabil și echilibrat.

Desigur, sistemul elvețian nu reprezintă o democrație directă pură, incorporându-se, de asemenea, anumite elemente ale unei democrații reprezentative, dar este cu siguranță admirabil.

Federalism și descentralizare

Cuprinzând patru mari regiuni lingvistice, deci implicit patru culturi, diferite și unice în același timp, federalismul a reprezentat o altă cheie a succesului elvețian.

Confederația elvețiană este compusă din 26 de cantoane a căror suveranitate se află în limitele Constituției federale. Cantoanele au propriile lor parlamente și instanțe, având în comun doar politica externă, moneda și constituția națională.

Odată cu elaborarea Constituției federale, economia Elveției a cunoscut o înflorire semnificativa, reușind nu numai sa își mențină echilibrul, dar și să ofere cetățenilor săi unul dintre cele mai ridicate nivele de trai din lume.

Încurajând o competiție continuă între cantoane, productivitatea muncii a cunoscut un progres impresionant, ce a transformat Elveția în una dintre cele mai bogate țări din lume după PIB pe cap de locuitor.

Așadar, fie că vorbim de piața liberă ce a asigurat prosperitate economică, neutralitatea istorică ce a asigurat relații internaționale benefice sau federalismul ce a asigurat productivitate, toate acestea sunt rezultatele ale unui sistem politic eficient.

Cum se transformă Africa în China?

Politică Africa, Politică Asia, Politică simplificată

Africa spune povestea unui continent care, după ce a fost exploatat și înrobit, timp de secole, de către Vest, a ales să privească spre Est.

După șaizeci de ani de la începutul decolonizării africane, în Africa domnește un nou ordin chinez.

Surprinzător, miliarde de dolari au fost investiți în Africa, continent ale cărui țări nu reușesc să se dezvolte, având o economie bazată pe agricultură și, de cele mai multe ori, stagnantă.

Deși sunt bogate în resurse naturale, instabilitatea economică și nivelul alarmant de corupție au reprezentat motive pentru care nici o țară nu a vrut să investească în Africa. De asemenea, puține companii au fost dispuse să își asume riscul de a-și deschide afaceri pe pământ african.

Cu toate acestea, de-a lungul anilor, continentul a început să se schimbe. Statele au început să investească în infrastructură feroviară, s-au creat numeroase locuri de muncă ce au sporit productivitatea generală și au fost deschise numeroase școli ce au influențat creșterea ratei de alfabetizare.

Dar, spre surprinderea multora, această creșterea transformațională nu se datorează donațiilor sau fundației Bill și Melinda Gates, ci Chinei. Fiind motivată de vulnerabilitatea țărilor africane, de forța de muncă ieftină și de posibilitatea de a trimite un val de influență asupra unui întreg continent, statul chinez a profitat.

“Dușmanul dușmanului meu îmi este prieten”

În anul 1955, reprezentanții a 29 de țări din Africa și din Asia s-au întâlnit pentru prima oară în orașul indonezian, Bandung. Toate aceste țări fuseseră colonizate la un moment dat în istorie, și au găsit confort în ostilitatea lor comună nu doar față de Occident, ci și față de blocul sovietic.

Această întâlnire a oferit Chinei o idee: prin stabilirea unei relații diplomatice între China și țările africane, statul comunist și-ar fi asigurat nu doar beneficii economice prin  profitul rezultat din dobânzi, dar și prin susținere politică.

În anii ’70, atât Republica Chineză (ce în prezent administrează doar insula Taiwan), cât și Republica Populară Chineză luptau pentru un loc oficial în cardul Națiunilor Unite, adevărata identitate chineză aflându-se sub amenințare. În ciuda tuturor eforturilor Statelor Unite ale Americii, Beijing-ul a fost admis în locul Taipei-ului, datorită statelor africane.

De atunci, ideea că Africa și China trebuie să colaboreze împotriva Occidentului a fost fructificată, iar consecințele acestei legături sunt vizibile.

1955, Bandung

Dependență economică

În ultimii zece ani, investițiile chineze au fost mai mult decât semnificative. Unele companii, precum Huawei, au încărcat piața cu telefoane mobile ieftine ce oferă africanilor acces la internet, iar altele , precum Startimes, oferă oamenilor televiziune.

Drept urmare, volumul comerțului dintre Africa și China a crescut în perioada 1995-2017, de la 3 miliarde de dolari, la 143 de miliarde de dolari. Mai mult decât atât, încă din anul 2009, China a devenit cel mai important partener comercial pentru majoritatea țărilor africane.

Dar, aici intervine și o problemă: nivelul datoriilor naționale sunt în creștere, iar majoritatea țărilor africane nu își pot permite să plătească înapoi banii împrumutați.  Cu toate acestea, generozitatea Chinei nu reprezintă un gest filantropic.

Statul chinez cunoaște foarte bine situația economiilor africane și știe că posibilitatea de a nu își câștiga profitul este mare, dar, chiar și sub aceste circumstanțe, China tot iese câștigătoare.

Planul strategic

Din punct de vedere economic, Africa este, fără îndoială, dependentă de China. Însă, China împrumută bani doar prin stabilirea unor clauze ce garantează că, în situația în care țara nu mai poate plăti, China va putea prelua controlul asupra unor materii prime sau chiar și asupra infrastructurii.

Dacă China continuă să împrumute și Africa continuă să cheltuiască, în ritmul actual, statului comunist i se va oferi oportunitatea de a accesa resursele Africii în scurt timp, stabilindu-și puternica influență.

Din punct de vedere politic, ambițiile Chinei sunt mari. În ultimii ani, instituțiile confucianiste și centrele culturale ce predau limba mandarină s-au răspândit în întregul continent, în momentul de față numărul acestora apropiindu-se de numărul instituțiilor franceze. Televiziunea chineză devenind accesibilă în multe țări și liderii africani încurajând părinții să-și trimită copiii ce au împlinit vârsta de zece ani la cursuri dedicate limbii mandarine, cultura chineză este din ce în ce mai vizibilă.

De asemenea, din punct de vedere militar, Africa reprezintă o nouă bază. Acum doar trei ani, steagul roșu de cinci stele al Chinei a fost ridicat la noua sa bază militară din Djibouti, Cornul Africii.

Așadar, din punctul nostru de vedere, continentul african este, în prezent, supus unui proces de neo-colonialism. Din cauza agresivității lumii occidentale și a imposibilității de a fi independente, după secole de exploatare și înrobire, țările africane și-au îndreptat încrederea către o economie promițătoare, dar un stat brutal.

Cum a intrat Grecia în criză?

Politică Europa, Politică simplificată

Criza economică începută în jurul anului 2008 din Grecia este una care se resimte și astăzi. Având rata șomajului peste 50% între anii 2012-2015, economia Greciei nu a mai putut funcționa, creându-se o situație fără precedent  în istorie.

Într-o lume în care țările sunt interconectate, în care orice problemă economică sau politică dintr-o țară le afectează inevitabil și pe cele de pe același continent sau poate chiar și de peste ocean, este important să cunoaștem criza economică europeană de acum câțiva ani.

Criza economică europeană este eșecul valutei care leagă împreună 17 țări europene. La mijlocul deceniului trecut , Grecia, Portugalia, Irlanda, Italia și Spania erau pe punctual de a avea un colaps financiar, amenințând întregul continent.

Cum s-a întâmplat?

După formarea Uniunii Europene care avea să oprească viitoarele războaie, să șteargă barierele comerciale și să scadă costurile prin care se realizeaza afacerile între țări, exista doar un singur obstacol – monedele diferite. Astfel s-a lansat pe 1 Ianuarie 1999 moneda pe are toți o cunoaștem astăzi – euro .

Țările din zona euro au dat control unei singure bănci europene – Banca Centrală Europeană.

Zona euro avea o politică monetară unită, însă o politică fiscal diferită, ceea ce a reprezentat unul dintre factorii determinanți ai crizei.

Înainte de euro, țări precum Grecia trebuia să plătească dobânzi foarte ridicate pentru a împrumuta bani, dar o dată ce Grecia a făcut parte din zona euro, în anul 2001, suma pe care ei o puteau împrumuta a cresut foarte mult. Grecia și alte țări mici care înainte puteau împrumuta un procent de 18%, puteau acum să împrumute la fel ca marile economii, precum Germania.

Inițial, situația Greciei era una de invidiat. Liderii politici au făcut promisiuni, oferind mai multe locuri de muncă și pensii foarte mari, toate acestea fiind plătite cu banii împrumtați. Bineînțeles, țara a acumulat foarte multe datorii, dar acestea puteau fi plătite cu și mai mulți bani împrumutați. Atâta timp cât împrumutul putea fi realizat, erau cheltuiți din ce în ce mai mulți bani. Însă acest lucru nu a schimbat faptul că economia lor era mult mai slabă față de alte țări europene.

Liderii credeau că dacă Grecia nu va putea să își plătească datoriile, Germania și alte economii puternice vor interveni, datorită monedei comune. Astfel, pe măsură ce datoriile se acumulau, economiile Europei au devenit interconectate.

Afacerile s-au dezvoltat, la fel și fabricile și companiile din Europa, atâta timp cât creditul era disponibil, adică până în anul 2008…

Stimulată de o prăbușire a pieței muncii din Statele Unite ale Americii, criza a traversat globul, oprind împrumuturile în toată lumea. În anul 2010, atunci când a început coșmarul pentru această țară, prim ministrul Greciei, George Papandreu, a cerut Uniunii Europene și Fondului Monetar International ajutorul, știind că Grecia va intra în faliment. Era nevoie însă de o uniune mult mai unită pentru a se realiza transferul financiar de la țările bogate către cele sărace.

Economia Greciei nu a mai putut funcționa și nu au mai putut fi împrumutați bani pentru a plăti toate promisiunile făcute la început și toate vechiile datorii. Multe dintre țările Europei, inclusiv Grecia, a împrumutat mai mult decât ar fi putut vreodată plăti înapoi.

Fiind cea mai puternică economie din Europa, Germania a acceptat să ofere ajutor financiar Greciei și  țărilor aflate în datorii, dar cu condiția unor măsuri de austeritate pentru a se asigura că nu se va mai întâmpla niciodată. Acest lucru înseamnă reducerea cheltuielilor, împrumutarea unei sume mai mici și plătirea mai multor datorii. Cetățenii au fost foarte revoltați de aceste măsuri de austeritate pentru că acest lucru ar fi însemnat reducerea cheltuielilor guvernului, adică automat reducerea salariilor multor oameni.

Protestele din Atena împotriva măsurilor de austeritate

În timp ce cancelarul Germaniei, Angela Merkel, era de părere că Grecia nu ar fi trebuit să facă trecerea de la drachma la euro niciodată, ministrul grec al finanțelor de la vremea respectivă, Yanis Varoufakis, este de părere că ajutorul financiar venit din partea marilor eoconomii nu a fost nici pe departe un ajutor. Ministrul spune că Greciei, un stat ce reprezintă 2% din economia Europei, i-a fost oferit cea mai mare sumă din istoria umanității și că deși se știa că acest lucru nu va funcționa, a fost o strategie pentru a salva băncile Franței și ale Germaniei, pentru că în acest context, acestea primeau sume foarte mari de bani din Statele Unite . În loc să facă ceea ce ar fi trebuit, să lase statul grec să falimenteze și să restabilizeze băncile ulterior, au mințit Parlamentul European că vor ajuta Grecia, mai spune fostul ministru.

Primul program de ajutor financiar oferit Greciei a fost de 120 de miliarde de dolari americani, însă nu a fost de ajuns pentru a salva Grecia. Atena a luat un al doilea ajutor financiar în 2012 și altul în 2015.

Chiar și cu măsuri de austeritate, chiar și cu ajutorul primit din partea Germaniei, nu există un sistem care ar putea preveni pe viitor astfel de dezastre finaciare. Conceptul de Statele Unite ale Europei ar putea avea puterea de a opri cheltuielile și împrumuturile în exces și de a realiza o armonie între statele Europei de astăzi. Bineînțeles, acest concept este unul foarte complicat și antipatic multora. ( Vă recomandăm articolul “Cum ar arăta Statele Unite ale Europei”)

Deși rata șomajului în Grecia a scăzut în ultimii ani, este încă cea mai ridicată din zona euro. Economiștii spun că recuperarea totală a Greciei va fi anevoioasă, iar mulți locuitori spun că nimic nu se va schimba indiferent de partidul politic aflat la putere, 94% dintre aceștia spunând că economia statului este încă la pământ.

Avem nevoie de un Guvern Mondial?

Întrebări ale politicii contemporane, Politică simplificată

Naționaliștii Regatului Unit au votat pentru a părăsi Uniunea Europeană, iar conservatorii Statelor Unite ale Americii au votat pentru un Președinte ce a promis că “va pune America pe primul loc”. În întreaga lume, naționalismul câștigă, în continuare, alegeri.

Critica tradițională împotriva naționalismului evidențiază tendința istorică a acestei ideologii de a duce la conflict sau la război, dar, deși acest lucru poate fi adevărat, intenția acestui articol se bazează pe altceva.

Naționalismul poate fi definit ca un devotament față de propria națiune, dar și ca o doctrină care pune interesele naționale deasupra considerațiilor internaționale. Cu toate acestea, una dintre provocările evoluției moderne reprezintă perioada de timp dintre dezvoltarea tehnologică rapidă și adaptarea politică lentă.

Într-o eră a globalizării, avem o economie globală, o piață globală și o tehnologie globală. Cu toate acestea, nu avem un guvern mondial, ceea ce face ca fiecare sistem politic național să fie ineficient.

Dioxidul de carbon din atmosferă, dezastrele nucleare și amenințările tehnologice nu cunosc granițe, iar întreaga umanitate împărtășește un destin comun. Cu toții trăim pe o singură planetă care este amenințată de propriile noastre acțiuni, motiv pentru care trebuie să formăm o comunitate globală și ne regăsim sub aceeași identitate.

Problemele secolului XXI

Toate problemele majore cu care se va confrunta omul secolului XXI vor fi probleme globale, care pur și simplu nu vor putea fi rezolvate la nivel național.

Naționalismul ne împiedică să rezolvăm probleme cruciale, precum schimbările climatice, inegalitatea economică în continuă creștere, amenințarea unui potențial război nuclear, criza refugiaților și amenințarea inteligenței artificiale, prioritizând cultivarea tradițiilor și urmărirea propriilor interese.

Nu este niciodată o coincidență-

Este evident că, în privința încălzirii globale, de exemplu, nicio națiune nu poate rezolva singură problema, motiv pentru care naționaliștii, precum Donald Trump, tind să nege problema.

Nu este o coincidență că aproape toți oamenii care nu cred în schimbările climatice simpatizează cu partide politice de dreapta, cu orientare naționalistă.

Politicienii naționaliști refuză să creadă în încălzirea globală, deoarece nu există o soluție națională care să o poată rezolva. Mai mult decât atât, întrucât aspecte precum potențialul periculos al ingineriei artificiale nu pot fi rezolvate cu reglementări la nivel național, naționaliștii evită să vorbească public despre acestea. 

Vechia dezbatere politică a secolului XX dintre dreapta și stânga este acum, în mare parte, irelevantă. Dezbaterea de astăzi este între politica națională și cea globală; putem crea un sistem politic global, o singură guvernare, ce va asigura păstrarea condițiilor de viață pentru generațiile viitoare, sau putem continua să facem exact ceea ce am făcut până acum și să eșuăm.

Identitatea națională într-o eră a globalizării

Loialitățile patriotice, tradițiile și culturile comune sau solidaritățile religioase nu trebuie desconsiderate, dar, pentru a a crea o guvernare globală, omul trebuie să se regăsească în această identitate globală, dincolo de națiunea în care s-a născut.

Timp de sute de ani, am lăsat frontierele, un simplu rezultat al colonializării, nu doar să ne definească ca oameni, dar și să provoace moartea a milioane de oameni defavorizați.

Gândiți-vă doar la conflictul teritorial din Kashmir; mii de oameni și-au pierdut viața pentru simplul fapt că, în anul 1947, Imperiul Britanic a trasat granițele unei regiuni, fără să țină cont de locuitorii acesteia.

Mai mult decât atât, întregul Orient Mijlociu reprezintă rezultatul trasării unor granițe bazate pe interesele imperiilor coloniale, nu pe diferențe culturale, religioase sau lingvistice. Nu există diferențe ce țin, teoretic, de identitate națională între un saudit și un yemenit, dar, cu toate acestea, calitatea vieții acestor oameni este pe cât se poate de diferită.

Cum ar arâta o guvernare globală?

Organizația Națiunilor Unite a eșuat de nenumărate ori, iar milioane de oameni din întreaga lume au fost uciși de la fondarea acesteia.

Deși ONU există pentru a promova cooperarea globală, trebuie să criticăm influența celor cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate.  Implementarea puterii de veto a dus la desconsiderarea crizelor umanitare din întreaga lume, astfel protejându-se doar interesele naționale a celor mai puternice state.

Mai mult decât atât, gestionarea necorespunzătoare a pandemiei ar trebui să reprezinte un motiv suficient de bun pentru a susține o guvernare globală. Confruntându-ne cu o pandemie, s-a demonstrat că este ineficient, chiar și periculos, să permitem fiecărui stat să aplice o politică națională. Virusurile nu cunosc granițe și, chiar dacă ar fi existat o reacție inteligibilă de închidere a frontierelor și retragere în propriul teritoriu, aceasta ar fi fost eficientă doar dacă toate statele ar fi avut-o.

Așadar, propunem modelul unei federații. Printr-o guvernare mondială și prin structuri supranaționale adecvate, am reuși să gestionăm probleme globale, ce nu pot fi gestionate la nivel național.

Prin conștientizarea intereselor noastre comune și prin fructificarea tuturor diferențelor culturale, am reuni omenirea separată de religie, împărțită de politică și clasificată de avere.

A venit timpul să ne unim sub aceeași identitate: cetățeni ai lumii.

De ce Polonia reprezintă o amenințare pentru Uniunea Europeană?

Politică Europa, Politică simplificată

Într-o eră a inovației rapide, a tehnologiei și a globalizării, sperăm cu toții la o Europă modernă, unită și progresistă.

Ultimele decenii ne-au demonstrat că suntem mai puternici împreună. Prin baza comună pe care a creat-o, prin politica de coeziune, prin numeroasele reglementări pe care le face posibile, Uniunea Europeană are, cu siguranță, un impact greu cuantificabil asupra vieții de zi cu zi a tuturor celor care fac parte din ea.

Aceasta reprezintă dovada vie ce ne arată că integrarea este posibilă; este cea mai de succes invenție ce a promovat pacea, justiția și solidaritatea, dar, cu toate acestea, identitatea sa se află sub amenințare.

Uniunea Europeană reprezintă un ideal, o oportunitate de integrare nu doar economică, dar și culturală și socială. Cu toate acestea, ideologia liderilor Poloniei este diferită.

Polonia dovedește că este posibil ca o țară să profite de beneficiile economice ale aderării la UE, cu toate că încalcă numeroase legi europene, afectând Uniunea Europeană nu doar prin promovarea naționalismului, a rasismului și a conservatorismului, dar și prin influența acesteia la nivelul Parlamentului European.

Cândva promițătoare-

Polonia s-a alăturat Uniunii Europene în anul 2004 și, deși fusese puternic afectată de influența regimului comunist, s-a dovedit a fi una dintre cele mai promițătoare state membre.

Pentru Polonia, beneficiile apartenenței la un grup cu o atare statură au fost evidente. Odată acceptată pe piața unică, Polonia a avut parte de o creștere economică substanțială, de oportunități care au dus la crearea de noi locuri de muncă , dar și de investiții și schimburi economice în termeni avantajoși.

Creșterea economică a Poloniei

Este suficient să comparăm nivelul PIB-ului din anii trecuți pentru a avea o dovadă limpede a impactului economic pe care integrarea în Uniunea Europeană l-a avut pentru statul polonez, care este, în prezent, cel mai mare beneficiar al fondurilor Uniunii Europene.

De-a lungul anilor, Polonia a primit cei mai mulți bani din toate celelalte țări UE, iar majoritatea acestora au fost investiți în infrastructură modernă, rezultat ce se poate vedea cu ochiul liber, nu doar în Varșovia. În anul 2014, fostul stat comunist devenise una dintre cele mai promițătoare noi democrații.

Identitate europeană sau naționalism?

Deși statul polonez demonstrează că este mult mai ușor să schimbi o economie decât este să schimbi o societate, polonezii au cea mai favorabilă opinie față de Uniunea Europeană, peste 72% din populație având încredere în aceasta.

Opiniile favorabile se datorează, dacă nu banilor, lui Donald Tusk. Prim-ministrul Tusk a fost președintele Consiliului European (2014-2019), iar acesta a încurajat valorile pro-europene.

Cu toate acestea, în absența sa, liderii cu o viziune foarte diferită pentru viitorul Poloniei au ajuns la putere- lideri ce au încurajat fascismul, autoritarismul, homofobia și antisemitismul.

În anul 2015, PIS (Partidul Lege și Justiție) a șocat o lume întreagă prin câștigarea unei majorități absolute în Parlament, fiind un partid de extremă dreapta. Potrivit studiilor, acesta a reușit să câștige datorită populațiilor conservatoare din zonele rurale (deci un fel de PSD polonez).

Potrivit partidului, după decenii de control sovietic, Polonia era acum, în mod ironic, controlată de Uniunea Europeană.  În doar câteva luni, PIS a preluat controlul nu doar asupra parlamentului, dar și asupra președenției. Peste 11.000 de lucrători din serviciul public au fost concediați, iar o mare parte a judecătorilor curții constituționale au fost înlocuiți, naționalismul fiind folosit pentru a justifica aceste acțiuni.

Ungaria și Polonia

Deși Uniunea Europeană a emis numeroase avertismente pentru a opri încălcarea regulilor, PIS le-a ignorat. Cu toate că s-a decis aplicarea Articolului 7 (ce oferă Uniunii Europene dreptul de a suspenda anumite privilegii ale unui stat membru, în special dreptul său de vot în Consiliul UE), acesta nu poate funcționa, deoarece necesită unanimitate.

Polonia încalcă, fără îndoială, valorile fundamentale ale Uniunii Europene, dar, la fel face și Ungaria. Deși valorile europene nu ar trebui să fie negociabile, ambele țări naționaliste se protejează reciproc.

Polonia și Ungaria au multe în comun- ambele refuză să găzduiască refugiați, să folosească energie regenerabilă, să încurajeze multiculturalismul și, cel mai rău, ambele beneficiază de fonduri UE, cu toate că încalcă legislația UE.

Polonia și Ungaria, singurele amenințări ale valorilor europene

Posibilitățile de sancționare fiind limitate, Polonia continuă să reprezinte o amenințare pentru adevăratele valori ale Uniunii Europene, demonstrându-ne o realitate tristă- nu suntem pregătiți pentru a celebra diversitatea.

Tot ceea ce Uniunea Europeană NU încurajează

În majoritatea țărilor UE,  un guvern ce numește comunitatea LGBTQ+ “o amenințare pentru societate” ar fi de neconceput, dar, în Polonia acest guvern este aplaudat.

Homofobia, 2020

În oricare altă țară UE, mediatizarea adunărilor care celebrează ziua de naștere a dictatorului Hitler ar fi nejustificabilă, dar, în Polonia este normalizată, subtil.

Supremația albă, 2019

În toate țările europene, aprobarea unei legi ce incriminează orice sugestie că națiunea poloneză poartă responsabilitate pentru Holocaust ar fi absurdă, dar, în Polonia este privită cu admirație.

În  prezent, sunt adoptate un număr semnificativ de legi ce pun în pericol independența sistemului judiciar și separarea puterilor în Polonia. Mai mult decât atât, valorile democratice de care oamenii se bucurau cândva sunt amenințate, Polonia asemănându-se, din ce în ce mai mult, cu țara comunistă de altă dată.