Scandalul Pegasus

Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată, Probleme sociale

Redactor: Ștefania Țenescu

Grafician: Diana Oancea

Scandalurile globale, o constantă de mare anvergură a zilelor noastre, captează feroce atenția publicului larg. Odată ieșite la iveală, acestea declanșează un lanț lung de evenimente ce periclitează atât reputația marilor nume ale lumii, cât și stabilitatea națiunilor. Fie că e vorba de acțiuni de spionaj, plagiatură, corupție la nivel înalt sau acuzații de agresiune sexuală, orice neregulă ce depășește normele acceptate, explodează într-o mulțime opinii publice ce modelează lumea.

Unul dintre cele mai controversate subiecte la nivel global este spionajul — o acțiune ce a evoluat de la misiuni ample de stat până la controlarea și supravegherea întregii populații la un singur click de infectare distanță, o imagine scoasă parcă din romanele SF. De la cazul WaterGate (1972) și până la scandalul NSA (2013), dezvăluirea invadării informațiilor private și utilizarea lor în scheme politice sau de manipulare a mulțimii globale a reprezentat întotdeauna o infracțiune greu de ținut sub control. Identitatea noastră ca indivizi  este crucial să aparțină propriei persoane, fără tangențe exterioare. Odată răpită și ultima fărâmă de intimitate și caracteristică personală, ne pierdem într-o mulțime de unelte bune de aruncat după ce am fost folosiți în jocul altor oameni. Precum deținuții de la Auschwitz, devenim niște numere ce se evaporă în neant. De aceea, spionajul, în special cel cibernetic, este o metodă subtilă și îngrozitor de eficientă pentru a sustrage cele mai periculoase arme, informațiile private descoperite atât la nivel internațional, cât și personal.

Printre momentele culminante ale anului se numără scandalul Pegasus, un software ce a permis spionarea persoanelor publice, de la jurnalișți, activiști ai drepturilor oamenilor și până la oameni politici, incluzând președintele Franței, Emmanuel Macron.

Prototipul Pegasus reprezintă un program spion sau spyware care este o categorie de software rău intenționată ce ajunge pe computer, adesea fără să realizezi, pentru a urmări, a monitoriza și a obține informațiile tale personale. Există multe programe gratuite care vin la pachet cu add-ons periculoase, extensii şi plugin-uri. Paraziţii de tip spyware sunt viruşi periculoşi ce sunt prezentați ca şi componente necesare ca programul gazdă să funcţioneze în mod adecvat. Dezinstalarea aplicaţiei gazdă nu elimină spyware-ul, iar acesta nu poate fi șters cu ajutorul metodelor de eliminare manuală sau cu produsele normale antivirus.

Spyware-ul Pegasus, noul răcnet în lumea spionajului, se află acum în centrul scandalului mondial dezvăluit la jumătatea lui iulie 2021. Produs de către compania israeliană NSO Group, software-ul permite infiltrarea sistemelor informatice. Începând cu anul 2016, Pegasus este capabil să citească mesaje text, să urmărească apelurile, să colecteze parole, să urmărească locația, să acceseze microfonul și camera dispozitivului țintă și să culeagă informații din aplicații.  Programul spyware poartă numele legendarului cal înaripat Pegas — pentru că este un cal troian care poate fi trimis „zburând prin aer” pentru a infecta dispozitivele.

Pegasus a fost descoperit în august 2016 după ce o încercare eșuată de instalare pe iPhone-ul unui activist pentru drepturile omului a condus la o investigație care a dezvăluit detalii despre spyware, capacitățile sale și vulnerabilitățile de securitate pe care le-a exploatat. Vestea despre spyware a produs o acoperire mediatică semnificativă. Acesta a fost numit „cel mai sofisticat” atac de smartphone din toate timpurile.

Totuși, lucrurile au început să ia amploare atunci când o investigaţie recentă a scos la iveală operaţiuni ample de spionaj cibernetic, desfăşurate împotriva unor politicieni, jurnalişți și militanţi pentru apărarea libertăţilor civile. Forbidden Stories, o organizație media non-profit cu sediul la Paris, și Amnesty Internațional au avut acces la o listă de 50.000 de numere care ar fi aparținut persoanelor de interes pentru clienții firmei NSO încă din anul 2016. Astfel, cu ajutorul  listei obținute de organizația media franceză, un consorțiu format din 17 organizații media internaționale a publicat o anchetă legată de software-ul Pegasus care a permis guvernelor sau altor clienți ai companiei să spioneze la nivel global cel puțin 180 de jurnaliști, 600 de politicieni, 85 de activiști pentru drepturile omului și 65 de oameni de afaceri din diferite țări.

 De altfel, printre persoanele vizate de către clienții companiei se numără și preşedintele francez Emmanuel Macron, ceea ce NSO confirmă. Aceștia au declarat că Macron nu a fost niciodată „ținta” niciunuia dintre clienții săi. Compania a adăugat că numărul apărut pe listă nu a indicat în niciun fel dacă acest număr a fost selectat pentru supraveghere utilizând Pegasus. Cu toate acestea, cercetările efectuate în legătură cu software-ul Pegasus sugerează că Marocul ar fi fost țara interesată de Macron și de echipa sa, crescând astfel temerile că telefoanele lor au fost selectate de unul dintre aliații diplomatici apropiați ai Franței.

Contrastează totuși cazul în care liderii mondiali au fost cei ce s-au folosit de software-ul spyware pentru a-și spiona rivalii politici sau pe jurnaliștii incomozi lor. Printre aceștia se numără inclusiv premierul Ungariei, Viktor Orban. Astfel, programul Pegasus a fost utilizat în Ungaria pentru spionarea mai multor jurnalişți, proprietari ai unor mass-media, avocaţi şi fotografi. Guvernul Orban s-a folosit de această nouă armă în războiul pe care l-a dus și îl duce cu presa din Ungaria, în încercarea de a o subordona complet. Investigațiile estimează la aproximativ 300 numărul persoanelor spionate în Ungaria cu ajutorul acestui software incluzând numerele de telefon ale unor persoane aflate sub investigații legitime și cercului de apropiați al unuia dintre ultimii proprietari de trust media independent din Ungaria. „Dacă acest lucru chiar s-a întâmplat, ar fi inacceptabil, revoltător şi ilegal”, a reacţionat Federaţia Ungară a Jurnaliştilor care, la fel ca opoziţia ungară, a cerut guvernului să lămurească dacă şi în ce scop este implicat într-o asemenea operaţiune.

În ciuda tuturor atacurilor și dovezilor obținute la adresa sa, compania israeliană a negat ferm „acuzațiile false formulate” în cadrul anchetei, despre care a spus că sunt „pline de ipoteze eronate și teorii nefondate”, menționând că are în vedere deschiderea unor procese de defăimare. Aceasta s-a apărat spunând chiar că cifra este una exagerată şi că felul în care este folosit software-ul pe care-l vinde este doar responsabilitatea clienţilor.

De asemenea, proprietarul WhatsApp, Will Cathcart, a intervenit în scandalul spionajului  şi a spus că acelaşi software a fost folosit pentru a sparge şi conturile de WhatsApp ale mai multor politicieni, fiind vizaţi prin intermediul celei mai populare aplicaţii de comunicare. Aceştia ar fi fost printre ţintele unui atac mai amplu, din 2019, când WhatsApp a dezvăluit că soft-ul NSO a fost folosit pentru a trimite malware către 1400 de telefoane prin folosirea unei vulnerabilități — doar printr-un apel pe WhatsApp, telefonul țintă putea fi infectat cu Pegasus, chiar dacă persoana nu a răspuns la telefon. Astfel, Cathcart a declarat că, în lumina celor 1.400 de conturi de WhatsApp vizate, este posibil ca cifra de 50.000 de telefoane implicate în ampla campanie de spionaj ieşită recent la iveală, să fie aproape de adevăr.

 Acuzată astfel cu regularitate că ar face jocul regimurilor autoritare, NSO Group asigură că software-ul său serveşte — teoretic — doar pentru a obţine informaţii despre combaterea terorismului şi a criminalităţii organizate. Totuși, dezvăluirile au stârnit indignarea organizațiilor pentru drepturile omului, a presei și a liderilor politici din întreaga lume. Această operațiune ilegală de infiltrare în sistemele informaționale începe să scape ușor ușor de sub control și este luată în calcul chiar confirmarea spionajului în masă, un aspect cu totul inadmisibil și controversat.

Armele de tip informatic devin treptat la fel de periculoase ca armele atomice sau chimice. Cu deosebirea că acestea nu sunt supuse, cel puţin pentru moment, unui control internaţional. Informațiile însă au căpătat o putere manipulatoare uriașă. Dacă ți se pune un pistol la cap, luptând pentru cauza și principiile tale, devii martir, dar o reputație distrusă va păta pentru totdeauna cărțile de istorie.

„Studenții” din Afganistan

Politică simplificată, Probleme sociale

Redactor: Daria Anghel

Telefonul vibrează uitat pe birou. Notificarea din partea aplicației de tip „Upday News” se strecoară undeva în partea de sus a ecranului. Afganistanul a fost luat cu asalt de către talibani.”

***

Te așezi pe canapea, deblochezi telefonul și dai scroll pe una dintre rețelele de socializare; vezi un titlu de știre scris cu litere îngroșate: „Talibanii au ucis o femeie care nu purta burka”. 

***

Televizorul ce rulează în fundal, doar ca să-ți dea impresia că nu ești singur, prezintă imagini cu ce se întâmplă în Afganistan. Nu îți este destul de clar dacă pozele sunt, de fapt, reale, sau dacă sunt luate dintr-un joc tip Counter Strike

***

Situația în care se află acum Afganistanul a șocat și continuă să șocheze oameni din toată lumea. Deși marile puteri se așteptau la o astfel de intervenție din partea talibanilor, nu se așteptau la ceva atât de rapid.  Totuși, cine sunt aceștia pe care i-am tot menționat și despre care se vorbește atât de mult în ultima vreme în mass-media? 

Cu siguranță ați auzit despre grupări teroriste măcar o dată; fie de la doamna tunsă scurt, care se întâmplă să fie și profesoară de istorie, fie din alte surse. Un lucru important de punctat este totuși modul în care se formează și motivul din spate. În urma studiilor psihologice din spatele terorismului s-a descoperit faptul că foarte rar oamenii iau decizia conștientă de a face parte dintr-o astfel de organizație. Astfel, cea mai mare implicare în terorism a rezultat din expunerea graduală a anumitor persoane la un comportament și un mod de socializare extrem. După cum afirmă unii specialişti în domeniu, motivul pentru care astfel de grupări se formează îl reprezintă ideologia comună pe care o împărtășesc, dar pot fi și alte varii cazuri.

Revenind la „ora de istorie”… Talibanul este o organizație teroristă asociată cu Afganistanul. Numele acesteia este de asemenea un cuvânt împrumutat din arabă, care în limba pashto înseamnă „studenți”. Gruparea s-a format propriu-zis în anul 1979, în urma invadării Afganistanului de către URSS. Bineînțeles că un sistem politic comunist apărut de nicăieri, care le dă peste cap, în definitiv, tot ce înseamnă cultura nu le-a convenit, așa că cetățenii au pornit un război împotriva sovieticilor. Primii care au început războiul contra URSS se numeau „Mujahideen”, care în arabă înseamnă „Apărătorii credinței” și care joacă un rol important în istoria talibanilor. 

Pe măsură ce Afganistanul și URSS se luptau, cetățenii deveneau din ce în ce mai afectați de violență și de vărsarea de sânge din jurul lor. Astfel, femei și copii au părăsit țara, majoritatea îndreptându-se către Pakistan. Din cauza faptului că erau săraci, singura cale de scăpare pentru tinerii bărbați și pentru copii a fost să meargă să învețe în școlile religioase islamice numite „madrasa”. Atunci a fost momentul cand ISI, prima agenție de informații din Pakistan, și-a dat seama cum poate folosi contextul în care se aflau în favoarea lor. 

În 1994, ISI începea să-i antreneze pe tinerii imigranți din școlile religioase în tactici de luptă și în forme radicale ale islamului. De ce este relevant? Pentru că „picturile rupestre”, originile talibanilor acolo au apărut. 

După ce ruşii s-au retras, la conducere a ajuns guvernul mujahideen, dar acesta nu a rezistat prea mult, din cauza unui război civil (dar nu vă imaginați că seamănă cu cel dintre Căpitanul America și Iron Man). Astfel, în 1994 talibanii au intrat în peisaj, iar în 1996 au pus monopol atât pe capitala Afganistanului, Kabul, cât și pe multe alte zone din țară. Din acel moment, s-a instaurat conducerea talibanilor asupra Afganistanului. Dintr-un anumit punct de vedere, talibanii au reprezentat stabilitate (prin existența unui guvern) pentru poporul lor după ani sângeroşi de război, în care nu a existat niciun conducător, dar urmau un set de legi numite „sharia” în care, în cele mai multe cazuri, încălcau drepturile omului, dar cu precădere pe cele ale femeilor. Pe lângă faptul că pedeapsa capitală și amputarea anumitor părți ale corpului puteau fi aplicate în funcție de crimele săvârșite, femeile nu au dreptul la libera exprimare, la educație și erau pedepsite dacă nu purtau pe față burqa. 

Din punct de vedere religios, în perioada în care talibanii erau la conducere, deobandismul, un fel de secta a islamismului, a fost „îmbrățișat ”. Această religie se întâlnea mai ales în Pakistan, unde tinerii erau nevoiți să o urmeze dacă învățau în cadrul unei școli  madrasa. 

După atacul de la 11 septembrie 2001, talibanii, fiind apărători ai lui Osama bin Laden, au fost luați cu asalt de către americani. Deși o parte dintre talibani au fost omorâți, mulți dintre ei au reușit să scape, mergând în Pakistan și apelând la ajutorul ISI, care a format organizația în 1994.

Acum, aruncând o privire în istoricul talibanilor (se pare că au uitat să intre pe incognito), înțelegem, de fapt, de ce totul s-a mișcat atât de repede. Talibanii nu au dispărut cu adevărat niciodată din peisaj, ci doar au așteptat să iasă din umbră la momentul oportun; „umbra” a țărilor vecine și a altor zone din Afganistan în care s-au ascuns.

Cum au reușit să rămână de-a lungul anilor atât de puternici? Un răspuns la care sigur te-ai gândit dacă ai văzut destule filme cu Al Pacino: și-au asigurat veniturile pentru cumpărarea de arme făcând trafic de opioide din maci pe care îi cultivau în mod ilicit. În prezent, Afganistanul deține mai mult de 80% din producția de opiu din lume și reprezintă mai mult de 11% din economia țării.  

      ***

Ca un semn al exclamării (evidențiat cu galben neon), mi-ar plăcea să abordez un aspect care ridică semne de întrebare din punct de vedere moral asupra situației din Afghanistan. 

America a făcut investiții de miliarde de dolari în statul afgan din momentul în care au adus un nou guvern in 2001, astfel ei au investit: aproximativ 80 de miliarde în Fondul Forțelor de Securitate, aproximativ 10 miliarde în campania anti-drog, 1,5 miliarde în ambasada americană, 174 de milioane de dolari în drone care să ajute armata în misiunile sale, mai mult de 800 de milioane, sau poate chiar miliarde de atunci, așa cum spune revista Forbes, în campania “Respectă femeile”. În urma acestor investiții, și nu numai, nu s-a văzut nicio schimbare majoră în Afghanistan, exceptând campania care a redat femeilor drepturile pe care ar fi trebuit să le aibă încă de la început.  Ce înseamnă asta?

Lăsând motivul corupției la o parte, s-a putut observa destul de limpede faptul că cetățenii Afganistanului nu au îmbrățișat impunerea punctului de vedere american asupra statului lor. Culturile mult prea diferite, modul de viață, ideologiile și principiile nu au funcționat încă de la bun început.

Dacă privim dintr-o altă perspectivă, Afghanistanul, sub conducerea talibanilor, se întoarce la vechile sale valori culturale și își recapătă modul de viață pe care, din anumite puncte de vedere, americanii au încercat să-l schimbe cu atâta ardoare.

Astfel, în încheiere, revin cu o dilemă la care se poate răspunde doar subiectiv: ai crede că este „mai etic” să dai peste cap modul de viață, cultura și istoria unui întreg popor pentru a-l proteja într-o oarecare măsură sau îl lași să își păstreze valorile, dar să suporte consecințele în urma acțiunilor sale… 

Victoria Talibanului și cum a fost posibilă

Istorie, Politică simplificată

Text- Ștefan Brădianu

Grafică- Antonia Drăgan

După 20 de ani, așa-zisul “război etern” a luat sfârșit, după mii de morți și de răniți, peste 2.200 de miliarde de dolari investiți și nenumărate vise spulberate, însă, concluzia acestuia este departe de a fi cea dorită de puterile vestice care au sacrificat atât de mult, aparent degeaba. Astfel, apare întrebarea, cum de s-a putut întâmpla așa ceva?

Preludiu

Afganistanul, o țară musulmană din Asia Centrală, se află într-un război constant încă din 1978, când, în contextul “Războiului Rece”, Uniunea Sovietică a invadat țara, sperând că va obține o victorie ușoară. Rezultatul a fost exact opusul, întrucât armata roșie a eșuat în a îl cucerii, războiul dovedindu-se a fi doar o sursă de umilință pentru fragila uniune, de suferință pentru soldați și, mai presus de toate, o corvoadă financiară enormă pentru economia deja slăbită a URSS-ului.

Însă, invazia sovieticilor a avut un impact și mai profund asupra țării, întrucât mișcarea de rezistență împotriva invadatorilor au constituit-o luptătorii mujahideen (care au primit, public sau în secret, sprijin din partea SUA și a mai multor state musulmane), formați din mai multe triburi, în mare parte islamiste ultraconservatoare, printre care și Talibanul. Armata roșie nu a făcut decât să radicalizeze și mai mult aceste facțiuni, iar, odată cu retragerea ei, acestea și-au pierdut orice motiv de a coopera și au început un război civil sângeros, din care Talibanul a obținut o victorie amară.

“Guvernarea” Talibanului nu a fost deloc plăcută sau prosperă, întrucât aceștia au implementat o interpretare extremă a Coranului, în care femeile nu aveau voie sa muncească, să meargă la școală sau nici măcar să iasă din casă fără să aibă un bărbat (tatăl, fratele sau soțul) alături de ele și trebuiau să își acopere permanent fața. Blasfemia și erezia erau aspru pedepsite (inclusiv cu sentința capitală), iar oamenilor li se tăiau mâinile pentru infracțiuni precum furtul, fără a li se oferi un proces real. Numeroase masacre împotriva facțiunilor inamice au avut loc pe decursul războiului civil. Într-o astfel de “țară” (nefiind nimic mai mult decât un teritoriu anarhic în care predomina legea junglei) nu se putea vorbi despre libertate personală, democrație sau măcar drepturi umane fundamentale.

A doua invazie și concluzia întârziată a acesteia

În același timp, la jumătate de glob depărtare de acest Infern pământean, după victoria irefutabilă din Războiul Rece, Statele Unite treceau printr-o transformare neobișnuită. Societatea devenea mai liberală, mai deschisă și mai tolerantă, feminismul făcea progrese extraordinare, homosexualitatea devenea din ce în ce mai acceptată social, iar mișcarea ecologistă tocmai lua naștere. Societatea era mai egală ca niciodată, aflându-se la un record al echității sociale. Părea că a fost atins punctul optim al capitalismului, care aducea beneficii pentru toată lumea. Știința și ea făcea progrese răsunătoare. Sigur, majoritatea avansurilor științifice ce făceau furori la acea vreme erau doar începuturile unor viitoare domenii revoluționare. Atenție specială primea tehnologia nouă, ce părea să devină din ce în ce mai promițătoare – internetul. Pe scurt, lucrurile mergeau bine, chiar foarte bine, nimic nu părea să poată opri marșul sigur și entuziast al occidentului către un viitor strălucit.

Apoi, atacului terorist din 2001 a avut loc, când Al-Qaeda, o grupare teroristă afiliată cu Talibanul, a prăbușit două avioane în Turnurile Gemene. Toată lumea vestică era în stare de șoc. Oamenii nu puteau pur și simplu să accepte scenele cutremurătoare din centrul New York-ului. Lumea liberă trecea printr-o eră a progresului, neavând parte decât de succese în urma prăbușirii Cortinei de Fier, ce a indus populația într-un fel de transă a optimismului, pentru care tragedia din New York a servit drept un duș rece. Însă, în loc să îi trezească pe cetățenii Statelor Unite din bula lor protejată a bunăstării, doar i-a speriat, arătându-le posibilitatea că ar putea pierde tot ce au muncit atât de mult să obțină. O paranoie ciudată a înlocuit optimismul de altădată și a pus stăpânire pe occident. În acest context al incertitudinii și al suferinței, administrația Bush a profitat de pe urma fricilor oamenilor și a decis să invadeze Afganistanul, pentru a eradica Talibanul și Al-Qaeda, începând războiul împotriva terorismului. Invazia inițială a fost populară în rândul publicului, care dorea să se facă dreptate, de orice fel, iar ca vinovații să plătească. Statele Unite ale Americii a cucerit rapid o mare parte din țară, instaurând ulterior un guvern democratic. Însă, talibanii nu fuseseră învinși pe deplin, preferând să lupte un război de gherilă împotriva forțelor NATO ce ocupau acum aproape tot teritoriul. 

Ce a urmat a fost un eșec lamentabil al trupelor alianței de a înfrânge această insurgență teroristă. Cum de a fost acest lucru posibil după victoria inițială? Ei bine, armata americană a fost construită pentru a lupta cu armate profesioniste, precum cea rusească sau cea chinezească. Este bine pregătită pentru un război convențional, în care două armate se confruntă într-o bătălie, iar la finalul zilei una va fi câștigătoare, va captura capitala, iar războiul se va sfârși. Însă, nu asta s-a întâmplat după căderea Kabulului, talibanii au continuat lupta, implementând tactici aproape medievale. Iar într-un astfel de război, echipamentul și strategiile unei armate nu mai contează la fel de mult. Contează doar care armată este dispusă să îndure și să sacrifice cel mai mult. 

Trebuie menționat și că inamicii externi ai NATO nu au lăsat moralitatea să îi oprească din a sprijini o grupare teroristă, capitalizând la maximum de această lacună din politica externă a Americii. Rusia și Iranul au plătit luptători talibani să omoare soldați americani, iar Pakistanul a finanțat direct această grupare radicală.

Astfel, războiul s-a prelungit pe o perioadă mult mai îndelungată decât s-ar fi putut prezice inițial. Afganii au început să se bucure timid de noile beneficii pe care guvernul democrat le-a adus, precum drepturi fundamentale, în timp ce, încet, încet, capitalismul a pătruns și el, apărând cinematografe, restaurante, hoteluri și supermarketuri. Oamenii, în special cei ce colaborau cu trupele străine, au rămas, însă, cu o frică adâncă, de nestăvilit, ce nu putea fi stârpită – Dacă eu sunt următoarea lor țintă? Dacă satul meu urmează să fie cucerit de jihadiști? Cât ne vor mai ține țările occidentale în siguranță?

Între timp, această mică “aventură” devenea din ce în ce mai costisitoare pentru statele implicate, atât din punct de vedere financiar cât și al pierderilor umane. Părea din ce în ce mai puțin probabil ca gruparea talibană să poată fi eliminată definitiv vreodată, iar țările NATO nu-și puteau permite să mențină la nesfârșit această ocupație, mai ales după apariția unor noi amenințări la orizont.

Totuși, nu puteau să abandoneze populația în brațele teroriștilor. În acest sens, au încercat să împuternicească statul afgan astfel încât să se poată apăra singur și, după o ulterioară retragere, acesta să nu se prăbușească, ci măcar să își mențină controlul asupra ariilor pe care le are deja, dacă nu chiar să câștige războiul. Doar Washingtonul a investit 88 de miliarde de dolari doar pentru realizarea acestui obiectiv. Însă, tranziția de la emirat haotic la democrație funcțională nu se realizează atât de ușor. Guvernul de la Kabul nu a știut cum să gestioneze modernizarea armatei, în ciuda sumelor exorbitante investite de aliații săi. Generali corupți și incompetenți conduceau armata, mii de soldați dezertau anual, iar alți “soldați fantomă” se aflau pe listele cetățenilor înrolați, fără a fi de fapt pe front, doar ca salariile lor să meargă către buzunarele anumitor oficiali sus-puși. Disciplina armatei era practic inexistentă, drogurile fiind endemice în rândul soldaților nemotivați. În ciuda echipamentului modern și a efortului depus de trupele aliate de a o antrena, armata afgană era doar un tigru de hârtie, iar statul pe care-l apăra – un castel de nisip. O combinație tragică, gata sa se prăbușească după primul val.

Desigur, guvernul Statelor Unite era perfect conștient de această situație, din acest motiv, de-a lungul anilor, în ciuda faptului că războiul devenea din ce în ce mai nepopular, ideea retragerii trupelor a rămas doar în discursurile din campania electorală a candidaților, fără a se materializa. La prima vedere, aceasta ar putea părea o mișcare populară, însă, o ulterioară victorie a talibanilor ar avea efectul opus, cauzând o indignare generală a populației, mult mai puternică decât dezamăgirea actuală; lucru care s-a întâmplat chiar acum, popularitatea lui Joe Biden suferind o scădere dramatică. La urma urmei, oamenii preferă întotdeauna un status quo neplăcut decât o alternativă riscantă.

Astfel, se poate vorbi despre o lașitate a președinților americani de a își asuma propriile promisiuni. Aceștia au preferat să risipească mii de miliarde de dolari (este într-adevăr o risipă având în vedere rezultatele prezente ale acestei “investiții”), decât să declanșeze furia oamenilor, cauzată de un posibil colaps al Afganistanului. Această indignare ar apărea parțial din milă față de poporul acelei țări, dar mai ales din cauza resurselor irosite în două decenii, din regretul pentru bravii soldați care și-au dat viața pentru această cauză nobilă, dar aparent lipsită de speranță, toate fără niciun scop final, fără niciun rezultat. Acest argument este unul mai degrabă emoțional, unul adesea făcut de cei ce joacă jocuri de noroc: Dacă am pierdut deja atât de mult, trebuie să continui, altfel ar fi în zadar, care nu face decât să continue tragedia. Cu fiecare an cu care războiul continuă, prețul acestuia va continua să crească. Iar tristul adevăr este că, dacă după 20 de ani și atâtea miliarde investite, Afganistanul se prăbușește în doar 10 zile, atunci ar trebui cel puțin încă 20 pentru ca victoria să pară măcar plauzibilă. Așadar, probabil rezultatul ar fi mereu același, doar costul pentru a ajunge la el ar fi diferit. Trei președinți americani au preferat să paseze de la unul la altul acest cartof fierbinte, care nu era nimic mai mult decât o ghiulea legată de piciorul alianței nord-atlantice, o gaură neagră a fondurilor și un mormânt, nu doar al imperiilor, dar și al oamenilor. Fiecare era perfect conștient că o victorie finală este puțin probabilă și că nu fac decât să îngreuneze și mai mult situația celui care în final va trebui să achite nota de plată.

Desigur, se poate vorbi despre o datorie morală a occidentului față de poporul afgan, de a îl apăra de aceste grupări teroriste; datoria unor state mult mai bogate și mai dezvoltate de a ajuta alte țări care nu au ajuns la acest nivel, sau măcar de a le opri din a se auto-distruge. Însă, de ce s-ar aplica doar în cazul Afganistanului și nu al Nigeriei, al Filipinelui sau al Somaliei, țări care se confruntă cu războaie sângeroase împotriva altor grupări teroriste? Pentru că scopul intervenției NATO în regiune nu este și nu a fost vreodată unul umanitar, chiar dacă prin simpla lor prezență aduc un plus de siguranță regiunii.

Ar mai trebui luat în considerare și un aspect strategic. După victoria Talibanului, țara ar deveni practic un punct fierbinte al terorismului, un loc unde toate organizațiile teroriste ar putea să se retragă și să se reorganizeze, profitând de un ajutor generos din partea talibanilor, acum mult mai experimentați și mai entuziaști. Nimic mai puțin ambițios decât o nouă invazie nu i-ar putea opri din a trimite echipamentele moderne proaspăt capturate către aceste organizații. Această victorie ar servi și drept un impuls moral pentru grupările jihadiste, ce își pierduseră din avânt după înfrângerile suferite de ISIS în Irak și Siria. 

De asemenea, Talibanul ar deveni cel mai mare cartel de droguri de facto, traficul de narcotice fiind una dintre cele mai mari surse de venit ale lor, iar acum că dețin controlul unui teritoriu vast, ce nu are riscul de a fi cucerit, astfel de afaceri ar exploda.

Nu în ultimul rând, gruparea controlează acum resurse minerale enorme, vitale pentru planetă, și este greu de crezut că ar fi dispuși să le vândă celor ce le erau, până recent, inamici mortali. În schimb, rivalii Statelor Unite, care au observat cursul poveștii și au sprijinit în liniște gruparea nu ar rata ocazia să facă o înțelegere cu noua conducere de la Kabul.

În final, o atitudine defetistă a acaparat încet țările implicate, care începeau din ce în ce mai mult să prefere opțiunea retragerii. Această dorință a fost concretizată de tratatul de la Doha, semnat de SUA și de talibani, ratificat mai târziu și de Consiliul de Securitate al ONU. În tratat este specificat că toate trupele americane se vor retrage din regiune, iar, în schimb, forțele talibane nu vor permite grupării Al-Qaeda să existe pe teritoriul lor. Așadar, în 2021, la aproape 20 de ani distanță de începutul conflictului, retragerea trupelor americane a avut loc. După plecarea celui mai important partener, restul țărilor prezente în Afganistan nu au avut de ales și au fost nevoite să-și evacueze și ele trupele, împotriva voinței lor.

O retragere anevoioasă, o concluzie dureroasă

În ciuda faptului că era inevitabil ca o retragere a trupelor din Afganistan să aibă loc la un moment dat, iar cu cât mai devreme cineva îndrăznește să rupă acest bandaj, cu atât mai bine, modalitatea stângace și pe alocuri lipsită de profesionalism în care a avut loc nu poate fi justificată. Pentagonul și CIA-ul afirmau cu încredere că autoritățile afgane pot rezista singure între 3 și 6 luni. Imediat după aceea, ofensiva talibanilor a început, capturând foarte ușor reședințele mai multor județe iar, în final, capitala țării. Guvernul nu mai controlează niciun oraș important, iar președintele țării și-a dat demisia, fugind în exil. Jihadiștii controlează clădirile guvernamentale importante și au declarat că ei sunt acum la conducerea țării. Nimeni nu-i poate contrazice. Lumea întreagă a fost martoră la formarea primului stat terorist, după demo-ul oferit de Belarus recent.

Nicio agenție guvernamentală de informații nu a prezis colapsul brusc al armatei afgane, care adesea a refuzat să lupte, cedând pur și simplu orașe însemnate și echipament valoros, lucru ce poate fi explicat de lipsa lor de încredere într-o victorie finală, după retragerea aliaților.

Totuși, aceste lucruri trebuiau anticipate sau măcar probabilitatea ca ele să se întâmple trebuia luată în calcul de către guvernele implicate, însă “cei cinci ochi” au fost toți orbi in acest caz (“cei cinci ochi” fiind porecla alianței serviciilor de informații din țările vorbitoare de limba engleză: America, Anglia, Australia, Canada și Noua Zeelandă). 

Guvernul american obișnuia să impună siguranță și încredere, steagul SUA de pe avioanele militare fiind sinonim cu profesionalismul. Însă, de această dată, Statele Unite și-au trădat reputația, nereușind să-și evacueze nici măcar toți diplomații sau cetățenii din Kabul, sau mai grav, aliații lor afgani.

Foarte sigur pe sine, președintele Biden afirma că “sub nicio formă nu vor fi oameni zburați de pe acoperișul ambasadei”, dar realitatea l-a contrazis, când fix asta s-a întâmplat după câteva săptămâni, aducând aminte de retragerea asemănătoare din Saigon. Viteza insurgenților nu le-a permis statelor vestice să-și evacueze corpul diplomatic, cetățenii și, cel mai important, numeroșii colaboratori afgani din regiune. Aceștia au fost vitali pentru misiunea alianței, ajutând  nenumărate feluri, de la simple traduceri, la divulgarea de informații prețioase despre talibani și mișcările acestora. Cum nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită, jurnaliștii și activiștii care au militat fără oprire (însă nu se poate spune “și fără frică”, acest cuvânt fiind omniprezent în regiune) pentru libertate și normalitate, se află și ei în pericol.

Însă, cei mai surprinși de eficacitatea și de viteza ofensivei talibane sunt locuitorii acelei țări (chiar și membrii grupării s-au declarat surprinși de succesul pe care l-au avut). Locuitorii din Kabul pur și simplu nu au știut ce să facă. Mulți au încercat să transforme orașul, care începuse să se asemene prea mult cu cele vestice pentru gusturile musulmanilor fundamentaliști, într-unul mai plăcut pentru talibani. Numeroase magazine s-au închis, bancomatele au încetat să mai funcționeze, iar picturile cu femei de pe pereții unor clădiri au fost acoperite. Mulți au încercat să fugă, să evadeze ceea ce urma să devină cel mai mare oraș din controlul radicalilor islamici. Au urmat blocaje rutiere pe străzile orașului și la ieșirea din acesta. Haosul s-a răspândit rapid și către aeroportul de la periferie, unde puterile vestice încercau să-și evacueze cetățenii, ceea ce a dus la întreruperea zborurilor pentru o scurtă durată. Avioanele au fost nevoite să ia la bord un număr mult mai mare de pasageri decât cel recomandat, iar, în momente de pură disperare, oamenii s-au agățat de roțile și de aripile avionului cât timp acesta decola, unii reușind să se prindă de el după decolare doar ca să se prăbușească după aceea. Alții, care și-au pierdut complet speranța pentru ei înșiși, au făcut gestul cel mai greu de realizat pentru un părinte și și-au dat bebeluşii soldaților americani sperând că astfel nu vor avea de ales și îi vor evacua cu ei. Dacă pe vremea comunismului românii sperau să vină americanii și să îi salveze, afganii sperau să plece ei împreună cu americanii pentru a se salva.

Aceste scene par pur și simplu ireale. Este greu să înțelegi gravitatea acestor evenimente din confortul unui oraș, dezvoltat și sigur, departe de orice astfel de amenințare. Este greu să accepți cum istoria se scrie chiar în fața ta, iar ce se scrie este o tragedie. Există o antiteză tragică în videoclipurile cu avioanele militare americane, care reprezintă guvernul celei mai puternice țări de pe fața pământului, pregătit să își escorteze cetățenii către siguranță (acest cuvant, siguranță, valorează atât de mult în Afganistan), în timp ce zeci de oameni neajutorați, lipsiți de orice speranță, aleargă neputincioși pe lângă avion, fiind siguri că rămânerea în Kabul reprezintă o condamnare la moarte (sau mai rău) pentru ei. Îmbarcarea la bordul unui avion este o problemă de viață și de moarte pentru ei. Cu fiecare avion care pleacă se mai evaporă o picătură de speranță, de parcă să îți vezi patria cotropită de o mișcare teroristă nu este îndeajuns. Mă gandesc la cei care au avut norocul să se urce în avion, ce se gandesc când se uită pe geam, conștienți că ar putea fi ultima dată când își văd țara, conștienți de ceilalți care au rămas în urmă și pe care probabil îi așteaptă teroarea, fără ca ei să îi poată ajuta? Astfel de scene, văzute la televizor de pe canapea, ne pot duce cu gândul la filmele apocaliptice, în care supraviețuitorii fug dintr-un loc ce urma să fie invadat de zombi sau ce urma să fie distrus de o calamitate (faptul că ne aflăm într-o pandemie nu ajută). Din nefericire, de această dată vedem aceste evenimente la știri, nu pe Netflix. Ne mai rămâne doar o bucurie vinovată că orașul nostru nu va cădea niciodată în ghearele unei astfel de mișcări, că în ciuda tuturor problemelor țării noastre nu ne vom afla niciodată într-o astfel de situație, întrucât problemele ce ne deranjează sunt traficul pană la muncă și lipsa ocazională a apei calde, într-o țară unde nu vei fi executat pentru părerile tale și unde nu vei cunoaște lipsa oricărei libertăți.

Situația din Afganistan continuă să degenereze în fiecare zi, fapt ce face orice prezicere despre viitorul țării foarte complicată, însă, un lucru este cert – cei lăsați în urmă în acest paradis al teroriștilor vor avea de suferit.

Influența Criminală din Triunghiul Nordic

Politică simplificată, Probleme sociale

Redactor: Diana Sîrbu Grafician: Mara Săvescu

Fiecare dintre noi a văzut vreodată un film ori a citit o carte ce se încadra în categoria “acțiune”, unde regăseam cadre ce descriau lupte între grupări criminale adversare, guverne infestate de corupție, cât și pericolul impus de activitatea pieței negre, ori pieței interzise. Ei bine pentru noi, totul se limita la o distopie, la un film, la o carte, pe care odată ce le terminam, ne întoarcem la activitățile noastre obișnuite. Cu toate acestea, din nefericire, în trei state care împreună constituie „Triunghiul Nordic” toate acestea reprezintă realitatea de zi cu zi, unde oamenii fie fac parte din aceste rețele, fie trăiesc zilnic cu frica zilei de mâine, încercând să găsească soluții de a emigra, de a scăpa, de a-și redobândi libertatea.

Triunghiul Nordic reprezintă termenul de referință pentru o regiune din America Centrală care este constituită din trei mici țări, Guatemala, Honduras și El Salvador. Această zonă este notorie pentru abundența grupurilor de crimă organizată și activitatea pieței negre, cât și pentru rata îngrijorătoare de corupție care împânzește conducerea celor trei state. Poziția strategică în drumul dintre țările latine precum Venezuela sau Columbia unde producția de droguri este în continuă creștere și consumatorii din continentul de Nord, fragilitatea instituțiilor democratice și consecințele războaielor civile din El Salvador și Guatemala care au dus moartea a mii de oameni și la un număr însemnat de șomeri ce, având acces la arme, au ales să devină membrii ale gang-urilor criminale din zonă, constituie factorii care au condus la formarea situației atât de precare a zonei.

Statisticile ce reprezentau rata de omucideri au poziționat Triunghiul Nordic în anul 2010 pe primul loc în lume într-o zonă unde nu există război. Masacrul din 2011, când o serie de membrii ai unui cartel mexican au ucis și decapitat 27 de oameni în Guatemala a demonstrat seriozitatea amenințării pe care crima organizată o joacă asupra a multiplii factori ai vieții cotidiane, precum stabilitatea democrației, respectarea drepturilor fundamentale ale omului, cât și a statutului de drept. Toate acestea au motivat comunitatea internațională, în mod special Statele Unite ale Americii și Mexic, cât și instituții precum Organizația Națiunilor Unite să își concentreze atenția asupra regiunii și asupra identificării unor soluții.

Au fost încercate o serie de abordări care nu au reușit să rezolve complet situația, printre care s-au numărat încarcerarea membrilor grupurilor criminale sau creșterea numărului de ofițeri de poliție în cele mai afectate zone. Acest lucru nu a făcut decât să aglomereze pușcăriile a căror volum maxim de capacitate era deja depășit, creându-se cadrul oportun pentru recrutarea de noi membrii. Cea mai eficienta inițiativă, care deși a trezit o serie de controverse, s-a dovedit a fi cea a președintelui El Salvadorului, Mauricio Funes, în anul 2012, prin care a ajutat la negocierea și stabilirea unui armistițiu între cele mai periculoase două grupări, Mara Salvatrucha (MS-13) și Mara 18 (M-18) care a dus la scăderea considerabilă a numărului de crime, acesta aproape înjumătățindu-se. 

Pentru a se putea înțelege mai ușor cum reușesc aceste grupuri să se afle în continuă expansiune, mecanismele lor de funcționare trebuie să fie analizate. În primul rând, aceștia sunt atrași de vulnerabilitate, aceasta oferindu-le controlul ușor asupra recruților și posibilitatea manipulării acestora, astfel că au în vizor recrutarea celor tineri, în special copii, pe care îi folosesc în general drept diversiune, sau a acelora care sunt îndatorați. Sărăcia este o problemă de largă întindere în aceste țări, una care a fost adusă în discuție în anul 2014 de președintele Barack Obama în timpul unei întâlniri oficiale cu președinții celor trei state care compun Triunghiul Nordic. Condițiile de viață din zonă permit cu atât mai mult extinderea cu cât cetățenii nu reușesc să vadă o soluție de scăpa și de a supraviețui, grijile acestea lăsând în urmă o singură posibilitate, aceea de a se alătura. De asemenea, ei folosesc frica drept unealtă principală de propagandă, aceasta fiind cu atât mai ușor de folosit acum, odată cu apariția și popularizarea media. Corupția sistematică care s-a răspândit îmbolnăvind întregul sistem de conducere reprezintă de asemenea o problemă demnă de luat în considerare. Din cauza acesteia, nu există o structură suficient de bine reglementată, care să aibă autoritatea necesară de lua măsurile benefice țării. Ba chiar mai mult, cum ar putea fi pedepsiți acești criminali atunci când cei de la conducere acceptă să fie plătiți pentru a închide ochii în fața nelegiuirilor, sau chiar mai mult, când ei ajung să se numere printre criminali? Situația s-a înrăutățit atât de tare încât s-a ajuns într-un punct în care nu voturile contează, acestea fiind doar o copertină pentru lanțul de afaceri care se petrec în spatele ușilor închise. Liderii sunt aleși în mod convenabil astfel încât să păstreze tăcerea, să faciliteze condițiile necesitate pentru buna funcționare a nelegiuirilor, și în general, pentru a nu crea probleme. În definitiv, conducerea nu este asigurată de guvern, ci de cele mai puternice carteluri. Lucrul acesta poate fi posibil deoarece ele au dobândit temerea oamenilor și în definitiv influența lor integrală. Iar într-un loc unde asemenea fapte se întâmplă, cu ce șanse mai rămân cetățenii? Cum se mai poate pune măcar problema respectării drepturilor fundamentale sau a progresului?

Toate acestea îi împing pe locuitori să fugă. Cei mai mulți încearcă să migreze, creând valuri îngrijorătoare de refugiați, către Mexic sau SUA, însă puțini sunt aceia care reușesc. Mii de copii ajung să fie despărțiți de părinții lor, mulți mor de foame ori din cauza bolilor dobândite pe drum. Cu toții sunt căutători de azil, dar acesta nu ajunge mereu să fie asigurat. Unele dintre motivele principale care l-au determinat pe fostul președinte american Donald Trump să construiască zidul care delimita granița cu Mexic a fost acela al fluxului de imigranți din Triunghiul Nordic, o inițiativă care a fost puternic judecată la nivel internațional și care a lăsat un număr important de oameni în spate, fără o alternativă. Actualul președinte Joe Biden a ridicat problema refugiaților și a situației din această zonă, însă aceasta e departe de a fi rezolvată. 

Orice soluție care își dorește redobândirea stabilității din Triunghiul Nordic trebuie să adreseze toți factorii implicați, de la sursa violenței și până la actualitate și mecanismele de funcționare, având în vedere lipsurile, cadrul legislativ și segmentul afectat. În trecut a fost lansat “Planul Alianței pentru prosperitate în Triunghiul Nordic”, în colaborare cu “Banca de Dezvoltare InterAmericană” (IDB- Inter American Development Bank) care se axa pe concentrarea resurselor astfel încât să faciliteze condiții favorabile în America Centrală, folosindu-se de patru metode: stimularea sectorului de producție pentru oportunități economice, investiția în capitalul uman, reglementarea cadrului legislativ și recâștigarea încrederii populare. Președintele Obama a cerut Congresului suma de un miliard de dolari în 2016, această sumă urmând să fie folosită pentru îmbunătățirea guvernării, securității și a dezvoltării economice prin programul “US Strategy for Engagement in Central America”. Guvernul Trump a oprit introducerea acestui program în 2017, reducând bugetul cu 95 de milioane de dolari. 

Probleme cu care aceste state se confruntă sunt unele care, deși ar putea suna aproape imposibile pentru străini, sunt extrem de îngrijorătoare pentru noi toți. Cartelurile au început să se popularizeze și în Mexic și Statele Unite ale Americii, iar dacă măsuri drastice nu sunt luate curând prin efort comun și susținut la nivel mondial, nimic nu le va opri din a se extinde și în alte state, afectând din ce în ce mai mulți oameni. 

Proiecția politicii asupra secolului XXI

Politică simplificată

Text – Ștefania Țenescu

Grafică – Antonia Drăgan

Tehnoredacție – Daniela Dobre

Controversă, critică, putere, războaie- acestea ar fi câteva cuvinte ce pot descrie politica. Încă din cele mai vechi timpuri, această artă de a conduce lumea a reprezentat o plasă de uneltiri mai mult sau mai puțin benefice populației, ce a întreținut o dezvoltare continuă a societății. 

Stâlpii de discuție politici din zilele noastre susțin 2 teme dezbătute cu înverșunare: CAPITALISM VERSUS SOCIALISM- două sisteme economice și culturale cu rădăcini adânc implementate de-a lungul istoriei. Niște giganți care au modelat cursul de dezvoltare al multor națiuni și care nu au găsit încă un punct stabil pentru bunăstarea colectivă, din punct de vedere economic, social și cultural. 

Secolul 21 se află într-o schimbare continuă și rapidă, în care noțiunea timpului poate fi cu greu stabilită. Orice lucru măreț se poate prăbuși în câteva clipe, la fel de repede precum a apărut, iar traiectoria viitorului reprezintă o linie mult prea vagă pentru a ne încrede în ea. Deși capitalismul este preponderent în lumea întreagă, acesta începe să se fisureze încetul cu încetul, iar, prin urmare, orice strop de îndoială poate reprezenta începutul sfârșitului. Generația tânără, mințile ce au crescut alături de tehnologie și informație, a căpătat o voce zguduitoare. Șoapte și idei au luat forma protestelor, a frământărilor ce s-au acumulat de-a lungul timpului. Socialismul se află acum pe buzele multor tineri. După un secol în care a fost stigmatizat prin asocierea cu nemilosul comunism și caracterul distructiv al acestuia, socialismul a luat un nou avânt în scară politică. Până și cetățenii Statelor Unite ale Americii, odată cunoscuți pentru celebra “panică roșie” și confruntarea acidă cu rușii din Războiul Rece, au început să acorde o atenție sporită acestuia. Odată și cu candidatura lui Sanders Bernie, în 2017, și simpatia acestuia pentru socialismul democratic, statisticile favorabile neo-liberalismului au început să fie ușor amenințate. Cu toate că nu a răsturnat  opoziția dreaptă, socialismul a avut o creștere semnificativă, dat fiind faptul că de curând ieșise de sub marja de subiect tabu în înclinațiile politice.

Pentru o percepție mai clară și mai concretă a confruntărilor celor două sisteme, este necesară o scurtă privire asupra aspectelor de “capitalism” și “socialism”.  

Capitalismul este un sistem economic care se distinge prin proprietatea privată asupra factorilor de producție, precum și prin urmărirea profitului, în general pe o piață competitivă. Astfel, fiecare persoană are dreptul la o proprietate și bunuri personale private, în detrimentul efortului pe care îl depune pentru a le achiziționa. Conceptul subliniază faptul că este în natura umană ca indivizii să nu acorde o atenție sporită succesului, decât dacă sunt forțați. Asumarea riscului și motivația de a ne depăși condiția materială sunt niște factori ce trebuie declanșați de forțe externe. A fost creată piața liberă, un loc dominat atât de putere, cât și de sacrificii. Deși aparențele par îmbietoare, fiind o luptă aprigă în inovarea nevoilor și plăcerilor clienților, adevărul poate fi îndoielnic. Setea crâncenă pentru profit reprezintă, de fapt, calea pe care se dezvoltă multe companii. O industrie măreață a luat naștere, cuprinzând o bună parte din viețile a numeroși oameni. Fie angajați, fie clienți, cu toții suntem blocați într-o buclă nefastă a scopurilor puțin binevoitoare a celor ce se află în vârful tropic al afacerilor. 

Marile corporații specializate, dar și producția masivă ce a condus la consumerism sunt factorii adesea dezbătuți în lumea capitalismului.

Într-o oarecare măsură, consumerismul ocupă un loc esențial în definirea capitalismului. Acesta reprezintă motorul economiei moderne, ce a propulsat inflația mondială la un nivel de neatins în istorie. Odată ce revoluția industrială a întâlnit apogeul în secolul IXX, consumerismul și-a făcut curând simțită prezența, având un impact puternic în economia anilor ‘20, printr-o abundență surprinzătoare a tuturor claselor sociale. Cu toate acestea, noua prosperitate economică și nedirecționarea corespunzătoare a acesteia a condus la supraproducție, fiind unul dintre factorii majori ce au stimulat cea mai mare criză economică mondială din istorie (1929-1933). În continuare, consumerismul dirijează normele sociale și economice. Propulsat de industria publicitară ce alimentează și manipulează cheltuielile cumpărătorului, acesta reprezintă deja o normalitate în cotidianul secolului 21. 

Totodată, specializarea job-urilor a avut un impact puternic în evoluția capitalismului. Specializarea este legată de un alt concept, diviziunea muncii, discutat în mare măsură de Adam Smith, economistul scoțian din secolul al XVIII-lea și autor al cărții „The Wealth of Nation”. Smith a ilustrat beneficiile specializării și ale diviziunii muncii prin descrierea unei fabrici de ace, în care fiecare lucrător îndeplinește o singură sarcină specializată. Metoda de specializare a locurilor de muncă implică descompunerea unei sarcini la cel mai scăzut nivel și proiectarea sarcinii în jurul fiecărei părți. Acest lucru creează specializare, expertiză și calitate îmbunătățită. Pe baza acestei formule, au luat naștere industriile moderne. Pe langa profitul și eficacitatea producției substanțial resimțite, au fost create și numeroase locuri de muncă.  Diviziunea muncii este atât de comună în societatea noastră, încât de multe ori îi luăm beneficiile pentru sine și uităm de urmările dăunătoare. Adeseori, în multinaționalele ce împânzesc globul, angajații se află într-un proces continuu și monoton. Scopul pe care fiecare om îl are într-o companie se pierde în procesul îndelungat al producției. Oamenii se simt nemotivați și neîmpliniți, fiind doar mici componente ce pot fi cu ușurință înlocuite. Instabilitatea și nesatisfacerea locului de muncă au devenit niște probleme adesea întâlnite, ce au condus la depresie, anxietate și chiar la scurtarea vieții.

În schimb, socialismul reprezintă o gamă de sisteme economice și sociale caracterizate prin proprietatea socială a lucrătorilor și controlul asupra mijloacelor de producție, precum și ideologiile politice, teoriile și mișcările care au ca scop să le implementeze. Astfel e consolidat conceptul că fiecărui om îi este destinat necesarul unei vieți stabile și împlinite, indiferent de efortul depus pentru a-l obține, totul fiind administrat și monitorizat de către stat. Deși moral reprezintă un drept fundamental, economic poate fi cu adevărat o catastrofă. Orice națiune bazată pe teoria socialismului nu poate supraviețui, așa că acei conducători ce au adoptat-o de-a lungul istoriei… au modelat-o și transformat-o într-un regim de teroare. URSS, Cuba, Coreea de Nord; acestea sunt unele dintre statele cunoscute pentru tirania impusă populației, unde drepturile omului s-au evaporat mult, lăsând locul unei dictaturi nemiloase, clădite pe principii socialist marxiste. Astfel, sistemul politic a căpătat un renume negativ și, prin urmare, folosirea acestuia a scăzut drastic în întreaga lume. 

Cu toate acestea, mulți aderă din nou la principiile sale. După ani și ani de capitalism impus de către numeroase guverne, socialismul pare a fi o gura de aer proaspăt, ce poate aduce o schimbare pozitivă. Un element pragmatic ce stimulează admiratia crescândă a oamenilor este acela că țările scandinave sunt adesea confundate ca fiind socialiste. Educația, sănâtatea, cât și piața economică se afla la un nivel impresionant, în comparație cu alte națiuni, fapt ce le-a propulsat faima în lume. Anti-capitaliștii și cei ce-și doresc o schimbare, consideră că aderarea la un nou sistem politic este soluția salvatoare, cheia către o viață mai bună. Spre mirarea, poate chiar dezamăgirea multora, țările nordice sunt, de fapt, socialist democratice, termen care susține conducerea economică și socială prin echilibrarea principiilor capitaliste și socialiste. Astfel, niciun sistem nu este eliminat, ci contribuie cu efectele proprii pozitive la conducerea țării.

De-a lungul vremii, ambele politici și-au lăsat amprenta în cărțile de istorie, prezentând concret rezultatele evoluțiilor sale în destinul națiunilor. Fiecare a demonstrat ce consecințe pot apărea, ambele sisteme fiind corupte, fie prin libertatea prea mare acordată, fie prin guvern, dar și ce contribuții revoluționare au adus, contribuții care au marcat puternic trecutul întregii lumi.

Cu toate că viitorul politic mondial este forțat să se încline într-o parte sau cealaltă, cheia succesului poate consta în formarea unui sistem care să adopte atât valori morale corecte, cât și economice, pentru o dezvoltare prosperă, continuă și benefică a întregii populații.

Lecțiile moștenirii monarhice în România

Istorie, Politică simplificată

Redactor: Alina Vițel, Grafică: Miruna Vasile

Posibilitatea revenirii la monarhie este, pe cale constituțională, una tranșată- România nu poate fi altceva decât o republică. Asta nu înseamnă că ajungem într-un punct mort ci, mai degrabă, că nuanțele încep să fie unele din ce în ce mai fine, trasarea liniilor de demarcație dovedindu-se din ce în ce mai provocatoare și mai sensibilă.  Analizând sumar istoria monarhiei din România, numărul de patru capete încoronate pe care le-am avut poate să nu pară mult, dar contribuția lui Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea și Mihai este una care nu poate fi trecută cu vederea și minimalizată altfel decât apelând la perspective părtinitoare.

Exemplul cel mai grăitor, care ne arată spiritul de sacrificu al celor care au vrut să ne conducă este cel al lui Ferdinand, mai exact faptul că a aprobat intrarea României în Primul Război Mondial alături de Antanta, nu de Puterile Centrale, alianță care includea Germania, țara natală a regelui. Ferdinand a hotărât să pună interesele țării de adopție pe primul loc, lucru pe care nu avem certitudinea că oricine ar fi avut puterea să îl facă. Concluzia care trebuie trasă e faptul că datoria primează, ea dând sens vieții celui care nu se dezice de aceasta, constituind un model pentru cei care i-au urmat, îi urmează și îl vor urma. Acest exemplu de demnitate nemediată de interese ascunse este o lecție de care România de azi are nevoie. Cazul lui Ferdinand nu este unul izolat. 

Cu privire la abdicarea regelui Mihai, care a pus capăt aflării monarhiei la conducerea statului român, știm că nu a fost una benevolă, ci forțată de conjunctură. Acesta a fost amenințat că studenții care au participat la protestul promonarhist vor fi omorâți dacă nu semnează actul prin care atât el, cât și urmașii săi renunță la dreptul de a mai conduce România. Plecarea în exil nu a fost una ușoară, în primul rând mental și sufletește, dar și financiar- au fost obligați să plece într-un timp foarte scurt și nu au primit azil politic, fiind nevoiți să se mute periodic în diferite țări europene precum Elveția, Danemarca etc. A fost nevoie să se orienteze spre alte mijloace de asigurare a traiului, Regele Mihai devenind pilot, bancher și având o fermă pe care o îngrijea alături de soția sa, Ana de Bourbon-Parma.

Ceea ce România de azi ar trebui să înțeleagă și să transmită mai departe e faptul că familia regală de Hohenzollern-Sigmaringen(devenită ulterior familia regală a României) nu a profitat de poziția privilegiată pe care a avut-o, ci și-a asumat până la capăt misiunea pe care i-a dat-o poporul român- aceea de a ajuta țara să prospere, să cunoască avansul economic și să se dezvolte cultural în așa fel încât să devină „Belgia Orientului”. Să nu uităm că reușita pe care am obținut-o în cadrul Sistemului Tratatelor de la Versailles se datorează și contribuției Reginei Maria. Aceasta, fiind nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, a reușit să convingă Marile Puteri antantiste că trebuie recunoscută alipirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Maramureșului, Banatului și Crișanei teritoriului României. Cel mai probabil, în absența acestei implicări, dezideratul național nu ar mai fi avut conturul mult tânjit.

Există și anumite probleme cu privire la legitimitatea familiilor regale în ziua de azi, problema descendenței și continuității fiind prezentă în monarhiile de pe întregul glob. În Japonia, prințesele se pot căsători doar cu nobili. Așadar, dacă vor să-și păstreze statutul de membri ai familiei regale, trebuie să rămână singure. În Japonia, funcționează legea salică. Ceea ce, până recent, se aplica și în cazul familiei regale a României. Ca urmare a faptului că regele Mihai nu a avut moștenitori de genul masculin, această cutumă a fost îndepărtată. 

Concluziile pe care avem nevoie să nu le uităm

Familia Regală a României nu este una perfectă, nu toți membrii acesteia și-au dus la îndeplinire îndatoririle cu un simț al responsabilității la fel de acut(Carol al II-lea a renunțat la dreptul de a deveni suveran pentru a se putea căsători cu ?) dar, simplul fapt că au venit din alt capăt al Europei și au făcut tot ce au putut să ne ajute să evoluăm ne arată că, poate, problemele cu care ne confruntăm nu se datorează factorilor externi nefavorabili, ci și pasivității noastre, dorinței de a vedea că lucrurile se mișcă, fără însă a ne asuma inconveniențele temporare pe care le necesită depășirea impasului social, moral, economic pe care îl traversăm și care, în loc să se amelioreze, mai degrabă se adâncește. Carol de Hohenzollern-Sigmaringen nu avea nicio certitudine când a pășit prima dată pe pământ românesc, dar își dăduse cuvântul că va lăsa statul într-o stare mult mai bună decât cea în care l-a găsit, ceea ce s-a și întâmplat într-un mod spectaculos.

Criza din Belarus și picătura care a umplut paharul

Politică simplificată, Probleme sociale

Redactor: Ștefan Brădianu, Grafician: Antonia Drăgan

Poate fi greu pentru majoritatea europenilor, atât de obișnuiți cu roadele dulci ale democrației încât nu le mai apreciază gustul, să își imagineze că la granițe Uniunii Europene se află una dintre cele mai stricte dictaturii din lume, însă, acesta este adevărul. Lukashenko, cândva un procuror anticorupție și reformator democratic, a transformat Belarusul într-o Coree de Nord cu un regim asemănător, dar nu la fel de strict.

Scurt istoric

În această țară, principiul separării puterilor în stat ține de domeniul fantasy, întrucât puterea este centralizată în mâinile președintelui Aleksander Lukashenko, care conduce cu o mână de fier (fără o mănușă de catifea) alături de gașca sa mafiotă. În general, alegerile sunt fraudate, ultimele alegeri democratice (de asemenea și singurele) au avut loc în 1994, chiar anul în care Lukashenko a devenit președinte și a eliminat limita de mandate prezidențiale. Parlamentul este o instituție formală, lipsită de orice putere, care este formată doar din susținători ai dictatorului. Presa liberă a dispărut în mare parte, fiind înlocuită de către mașina de propagandă a guvernului.

Acesta a fost status quo-ul, însă recent, odată cu răspândirea rețelelor de socializare în toată țara, mișcările de opoziție au început să devină din ce în ce mai populare. Platforme precum Telegram sau Signal, care fac urmărirea de către stat a utilizatorilor aproape imposibilă, le permit activiștilor pro-democrație să se organizeze și să intre în contact cu susținătorii lor, iar prin Youtube aceștia își pot promova ideile și mai eficient către un număr foarte mare de oameni, fiind ultimele refugii ale presei libere. Astfel, această mișcare subterană de rezistență a crescut rapid în popularitate, într-atât de mult, încât YouTuberul Sergei Tikhanovsky, care milita deschis pentru democrație și libertate, a anunțat că va candida împotriva lui Lukashenko la alegerile prezidențiale din vara anului 2020.

În același timp, răspunsul guvernului de la Minsk față de criza cauzată de Coronavirus a fost, puțin spus dezamăgitor. Inițial, președintele susținea că munca pe câmp și alcoolul vor apăra oamenii de virus, iar când situația s-a înrăutățit, au fost falsificate multe dintre datele publicate cu privire la numărul infectărilor și deceselor.

Miza alegerilor din August și o nouă speranță

În acest context, Lukashenko se simțea vulnerabil. De aceea, a decis să îl aresteze pe Tikhanovsky, împreună cu alți opt activiști, sperând că are de-a face cu o opoziție fragmentată, care se va speria ușor și va fi dominată de lupte interne. Însă, nu acesta a fost cazul, dimpotrivă, soția bloggerului, Svetlana Tsikhanovskaya, a preluat ștacheta, candidând la alegerile prezidențiale, iar întreaga mișcare de opoziție s-a unit în spatele ei. După arestarea lui Sergei, proteste stradale și meeting-uri pentru susținerea Svetlanei au izbucnit în toată țara. Carismatică, calculată și neînfricată, ea s-a dovedit a fi omul potrivit la locul potrivit, întrucât rândurile opoziției și odată cu ele speranța într-un viitor mai bun creșteau mai repede ca niciodată.

Lukashenko nu putea să o aresteze și pe ea, întrucât ar fi riscat să cauzeze o adevărată revoluție. În schimb, dictatorul a fost nevoit să facă un lucru ce ne aduce aminte de alegerile din vest. A ținut, la rândul său, meeting-uri în cadrul unei adevărate campanii electorale. Deşi campania sa era direct sponsorizată de stat cu banii contribuabililor, iar mesajele sale erau misogine, populiste și conspiraționiste (din nefericire, și acestea aduc aminte de alegerile vestice), a fost totuși o bună gură de aer pentru dictatura robusta de până atunci, în cadrul careia alegerile nu erau decât o formalitate, care nu părea să îi sperie pe oficialii publici în vreun fel. Lukashenko spera că dacă nu va câștiga, măcar va obține îndeajuns de multe voturi încât o fraudă ulterioară să poată trece neobservată. De cealaltă parte, Svetlana miza că va câștiga cu diferență îndeajuns de zdrobitoare încât, având în vedere protestele din stradă, guvernul nu își va permite să fraudeze și aceste alegeri și va accepta o tranziție.

Trezirea forțată la realitate

Optimismul oamenilor față de o posibilă schimbare s-a dovedit a fi nerealistic, întrucât și aceste alegeri au fost fraudate. Diferite surse estimează că Svetlana a obținut între 60 și 70% din voturi, însă Lukashenko susținea că a obținut 80% din voturi și s-a autoproclamat învingător. Protestele s-au intensificat, însă, de această dată autoritățile nu au mai ezitat, au reprimat brutal manifestările pașnice, fără a le păsa de copii, vârstnici sau femeile gravide ce participau, bătând, arestând și torturând protestatarii (în unele cazuri i-au infectat intenționat cu COVID-19 și i-au lasat fără tratament).  Liderii opoziției au fost arestați, mulți dintre ei fiind răpiți de acasă sau din mașină în drumul către graniță. După ce a fost arestată, Svetlana a fost lăsată să fugă în străinătate. De ce? Ei bine, dacă ar fi fost încarcerată sau chiar omorâtă, regimul risca să întărâte protestele și să-și îndepărteze până și ultimii susținători, iar o reacție a vestului ar fi fost mult mai aspră. În schimb, astfel pot foarte ușor să o caracterizeze drept o lașă, care a fugit către siguranță abandonându-și colegii și susținătorii, ba chiar printr-o ulterioară colaborare de-a ei cu vestul ar putea să își justifice acuzațiile eronate de complot cu agenți străini împotriva patriei.

Totuși, protestele au continuat cu o intensitate și mai ridicată în aproape toate orașele, iar Lukashenko, speriat că ar putea fi următorul Ceaușescu, lucru pe care experții nu îl exclud,  a fugit (nu, nu cu elicopterul) într-o „vizită de lucru” în brațele călduroase ale mamei Rusiei, care a profitat de moment pentru a trimite trupe în Belarus și a anunțat că este dispusă să trimită „forțe de ordine” pentru a dejuca „lovitura de stat” orchestrată de către puterile străine.

Răspunsul puterilor străine a fost dezamăgitor (cum este de obicei în astfel de situații). Acestea au transmis câteva mesaje dure și au încetat din a îl recunoaște pe Lukashenko ca președinte legitim al țării. Uniunea Europeană a anunțat rapid un set de sancțiuni asupra mai multor oficiali și oligarhi din Belarus, care au fost implicați în fraudarea alegerilor și în reprimarea violentă a demonstrațiilor, dar au fost blocate la nivelul Consiliului European de către Cipru. Înainte de a vă îndrepta furia asupra acestei perle a Mediteranei (și paradis fiscal pentru miliardarii lumii) este bine de știut că, totuși, motivul din spatele acestei acțiuni a fost just, fie el egoist – răspunsul Uniunii Europene împotriva Turciei, care a amenințat în mod direct Cipru și Grecia în acea perioadă, trena de câteva săptămâni.

Lituania a fost țara cea mai implicată în această criză, adăpostind mulți fugari din Belarus, dezvoltându-și o adevărată infrastructură a dizidenților, oferindu-le tot felul de ajutoare pentru a duce lupta mai departe.

În cele din urmă, sancțiunile au fost aprobate, însă indiferent, totul părea a fi o repetiție a situației din 2010, când alegerile au fost fraudate iar proteste stradale au urmat, dar s-au sfârșit după câteva luni. Numărul protestatarilor scădea iar oamenii își pierdeau speranța că vor apuca să trăiască sub o democrație reală. Regimul părea să iasă învingător.

Ryanair 4978 – ultimul zbor către Belarus

Pe 23 Mai, Roman Protasevich, un jurnalist și lider al opoziției s-a urcat în Atena în avionul către Vilnius. La îmbarcare, a observat cum mai mulți indivizi suspecți îl urmăreau. Avionul a trecut pe deasupra Belarusului și, înainte de a intra în spațiul aerian lituanian, a fost forțat de către autoritățile belaruse să aterizeze, susținând că o bombă a Hamas s-ar afla la bord. După aterizare, Protasevich și prietena sa, Sofia Sapega, au fost arestați de alți 3 presupuși agenți ai KGB-ului belarus (simplul fapt că au păstrat această denumire le dă de gol metodele și aduce aminte de originile guvernului curent). Restul pasagerilor și-au continuat zborul.

După aceea, televiziunea de stat a difuzat mai multe videoclipuri și așa-zise interviuri cu tânărul activist, în care acesta își recunoștea „faptele criminale” și își cerea scuze, plângând, față de milostivul președinte. În viodeoclipuri este vizibil cum a fost torturat și forțat să declare asemenea lucruri.

De această dată, răspunsul vestului a fost ferm, aspru și unitar, întrucât, nu numai că Lukashenko a încălcat din nou drepturile fundamentale ale omului, dar și mai multe tratate internaționale, punând în pericol cetățeni europeni și americani, atacând direct Uniunea Europeană. Imediat după incident, Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană și Marea Britanie au interzis avioanelor din Belarus să intre în spațiul lor aerian și au anunțat că nu vor mai traversa Belarusul.

Aceste măsuri au fost mai degrabă formale, însă, și mai multe sancțiuni au fost anunțate de către ambasadorul american la Minsk și de vicepreședintele Comisiei Europene, Frans Timmermans, care a adăugat că Uniunea Europeană va arăta solidaritate față de Lituania și că va face tot posibilul pentru a ajuta refugiații politici din Belarus, propunând o abordare constructivă. Acestea sunt așteptate să fie aprobate chiar luna aceasta și vor avea ca țintă exporturile de lemn, fertilizator, petrol și chimicale. Mai multe bănci de investiții și-au anunțat, de asemenea, sistarea acțiunilor din Belarus.

Rusia a justificat acțiunile guvernului, amintind că aceasta este o practică des întâlnită la puterile vestice, mai ales în Statele Unite, care au oprit până și avionul președintelui Boliviei, crezând în mod eronat că jurnalistul Snowden se afla la bord. Acțiunile acestea sunt, la rândul lor, revoltătoare, însă, diferă de cele ale Belarusului întrucât acest avion a fost oprit din a traversa anumite spații aeriene, nu adus la sol cu avioane de luptă.

Măsuri reale sau vorbe în vânt?

Având în vedere că până și președintele ceh, Ziman, un cunoscut apărător al lui Putin, s-a declarat împotriva regimului de la Minsk și că situația din Cipru s-a liniștit temporar este puțin probabil că sancțiunile anunțate să nu devină realitate. Însă, rămâne eternul paradox al încercărilor vestice de a democratiza un stat. Dacă nu iau măsuri drastice, acestea par să îl ierte sau chiar să-l susțină pe respectivul dictator, însă, dacă izolează acea țară, riscă doar să înrăutățească situația oricum nefericită a cetățenilor și să îndrepte țara către dictaturi.

Belarusul se află exact în această situație. În ciuda aparențelor, Lukașenko nu este prietenul lui Putin, dimpotrivă, de când se află la putere, a întreținut un dans periculos, dar ingenios, între est și vest. A luat mai multe măsuri pentru a reduce influența rusească din cultura țării, inclusiv reforme ale limbii, a refuzat să recunoască independența unor state artificiale create de Rusia în Caucaz prin război, ba chiar a ținut un război economic cu Moscova, numit  Războiul Laptelui. Totuși, Rusia a rămas principalul partener economic al Belarusului, făcând investiții generoase în țară și oferind mite ce constau în petrol multor oligarhi. Ca semn de recunoștință, Belarusul a ținut numeroase exerciții militare cu armata rusă.

Prin această strategie, Lukashenko a ținut o distanță de siguranță față de Putin, în timp ce a părut îndeajuns de prietenos cu acesta pentru a speria vestul. Însă, din vară, nu mai poate continua acest joc, are nevoie de un aliat determinat chiar acum și nu are puterea de negociere necesară pentru a menține pe deplin suveranitatea țării, sacrificând-o chiar el agenților străini, transformând încet Belarusul într-un stat marionetă.

De asemenea, Beijing dorește mereu să își mărească numărul de aliați europeni, fiind gata să ofere împrumuturi generoase și să finanțeze proiecte ambițioase de infrastructură. Desigur, acestea nu fac decât să subjuge țara respectivă, întrucât de proiecte beneficiază în principal (și, de obicei) doar China. Sri Lanka a învățat asta pe calea cea grea când nu a reușit să își plătească o investiție chinezească,  într-un port, care nu a adus, de fapt, niciun beneficiu, așa că fost nevoită să vândă tot portul Chinei, pentru a-și plăti doar o parte dintre datorii. Un exemplu mai aproape de casă este Muntenegru, care a cerut, fară succes, ajutor Uniunii Europene pentru a-și plăti un împrumut în valoare de câteva miliarde față de Beijing. Oricum, aceste investiții nu fac decât să asigure dependența țării respective față de China. Lukashenko nu este neghiob și știe acest lucru, motiv pentru care a evitat guvernul chinez pe cât posibil, însă după o posibilă izolare totală din partea vestului, s-ar putea să nu mai aibă de ales.

În orice caz, în acest moment, economia Belarusului este într-atât de izolată, încât mulți experți susțin că mai multe sancțiuni economice nu ar avea vreun efect semnificativ, ci ar fi doar ultimul pas ce ar transforma țara într-o adevărată Coree de Nord (cu tot cu dependența față de China și Rusia).  Dacă sancțiunile chiar ar avea un efect puternic, nota de plată pentru abuzurile guvernului ar ajunge tot la oamenii de rând, ce ar putea rămâne fără locuri de muncă dacă vestul refuză să le accepte produsele.

De aceea, mulți experți nu avertizează împotriva sancțiunilor care ar putea avea efecte reduse sau chiar nedorite, ci în schimb încurajează promovarea pieței libere și comerțului cu Belarus – o strategie clasică a Statelor Unite, care datează încă de pe vremea Războiului Rece. Ea își are originea în credința că, odată cu capitalismul, vine și democrația, libertatea fiind, de fapt, principalul import pe care l-ar primi Belarusul. Astfel, o strategie de compromis este propusă, în care Lukașenko își poate menține poziția, însă, este nevoit să elibereze deținuții politici și să facă mai multe reforme democratice, în schimbul ridicării mai multor sancțiuni. Comisia Europeană pare să fi ascultat și aceste voci, întrucât un fond în valoare de 3 miliarde de euro pentru Belarus a fost anunțat, ce poate fi accesat doar dacă țara vă deveni democratică.

Totuși, rezultatele acestei strategii au fost de multe ori modeste sau chiar inexistente (adesea unicii beneficiari fiind companiile vestice, care se întâmplă să fie și principalii susținători), astfel este greu de zis dacă ar putea avea efecte în acest caz. Cert este că, după cele întâmplate, opoziția din Belarus, fie ea fracturată, este unită în jurulul unui singur lucru: Lukashenko trebuie să plece, Svetlana Tikhanovsky fiind chiar principalul susținător al sancțiunilor. Astfel, este greu de crezut că vor accepta o asemenea abordare.

Indiferent care este calea pe care vestul o va urma, este important ca aceasta să fie decisă cât mai curând și să fie pusă în practică de către toate țările vestice, întrucât, chiar dacă nu știm care este drumul ce va duce către succes, inacțiunea și coordonarea proastă sunt singurele care pot asigura un final nefericit.

Conflictul israelo-palestinian

Politică simplificată

Text: Andrei Marcu

Tehnoredacție: Daniela Dobre

Mii de palestinieni au ieșit în stradă pentru a celebra armistițiul dintre Israel și Hamas, organizația militantă și naționalistă ce guvernează asupra fâșiei Gaza, punând astfel capăt unui conflict brutal de 11 zile ce s-a soldat cu peste 300 de victime, majoritatea dintre ele fiind de partea Palestinei. O concepție greșită este că principala cauză a acestui conflict este o ură religioasă străveche, însă, în realitate aceasta este una mult mai simplă: două grupuri de oameni ce revendică același teren.

Majoritatea conflictelor moderne din Orientul Mijlociu își au rădăcina în modalitatea defectuoasă prin care marile puteri au gestionat destrămarea Imperiului Otoman la sfârșitul Primului Război Mondial. În timpul Războaielor Balcanice din 1912, respectiv 1913, Imperiul Otoman și-a pierdut majoritatea teritoriilor din Europa, suferind înfrângeri devastatoare. Cu toate că Imperiul era deja într-un declin major și rapid, otomanii au intrat în război din 1914, de partea Puterilor Centrale, alături de Germania și Imperiul Austro-Ungar. Otomanii sunt, în cele din urmă, învinși de Aliați, iar la 30 octombrie 1918, la bordul vasului HMS Agamemnon, ancorat în portul Moudros al insulei grecești Lemnos, se semnează Armistițiul de la Moudros, ce pune capăt ostilităților în Orientul Mijlociu și marchează colapsul Imperiului Otoman. Urmează prăbușirea Imperiului Otoman, teritoriile ocupate de acesta fiind împărțite între Marea Britanie, Franța, Grecia și Rusia; Anglia și Franța ocupând majoritatea teritoriilor din Orientul Mijlociu.

Problema este că Marea Britanie și Franța au trasat granițele actualelor state fără a ține cont de diferitele grupări etnice, minorități și secte religioase. Încă din timpul stăpânirii Otomane, pe teritoriul numit acum Israel-Palestina începuse, între populația majoritară de arabi etnici să se formeze o identitate națională unică, cea de Palestinian. Întorcându-ne la finele Primului Război Mondial, administrarea Palestinei a revenit Marii Britanii, care a fost însărcinată de către comunitatea internațională cu găsirea unui “cămin” pentru evrei. Din păcate, în Europa interbelică sentimentele antisemite deveneau din ce în ce mai populare și violente. Fuga de persecuțiile dure i-a adus pe evrei în Palestina, sub protectorat britanic. După cum am menționat, acest teritoriu era populat majoritar de arabii etnici, evreii fiind un grup minoritar, dar existent. Evident, numărul de evrei imigranți în Palestina a crescut constant în perioada interbelică.

Odată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și descoperirea ramificațiilor Holocaustului, evreii au realizat necesitatea constituirii propriului stat. Extremismul și sentimentele antisemite încă nu dispăruseră din Europa, fiind foarte prevalente. În 1947, Organizația Națiunilor Unite decide împărțirea teritoriului în două state, unul evreu, iar altul palestinian, în timp ce Ierusalimul ar fi avut statut special, fiind desemnat drept oraș internațional și neaparținând vreunui stat. Acest scenariu este acceptat de evrei, dar este respins cu severitate de către arabi.

Situația rămâne neschimbată până un an mai târziu, în 1948, când, profitând de retragerea britanică și de puterea militară superioară, evreii proclamă statul Israel. Această acțiune declanșează primul război din seria lungă de razboaie Arabo-Israeliene, care a fost numit de către evrei drept “Războiul de Independență”. Acesta se termină cu victoria armatei israeliene și cu proclamarea ulterioară a “Statului Evreiesc Independent”, Israelul de azi.

Din cauza intereselor regionale, dar și datorită valorilor iudeo-creștine și lobby-ul puternic evreiesc, Washingtonul a avut un rol important în evenimentele ce au dus la formarea Israelului. În schimb, ceilalți “jucători” importanți din scena Orientului Mijlociu s-au opus formării Israelului, așa că au izbucnit o serie de războaie, cele mai importante fiind Războiul de 6 zile, ce a avut loc între 5-10 iunie 1967 și a avut ca beligeranți pe Israel, Iordania, Siria și Egipt, terminându-se cu victoria decisivă a Israelului și cu ocuparea de către aceștia a Fâșiei Gaza, Peninsulei Sinai, Înălțimilor Golan și Cisiordaniei. Al doilea război important a fost Războiul Yom Kippur, ce s-a desfășurat între 6-25 octombrie 1973 și a avut ca beligeranți pe Israel și o coaliție de state arabe conduse de Egipt și Siria. Ca urmare a războiului, egiptenilor le este înapoiată Peninsula Sinai, și se semnează prima declarație de pace dintre Israel și un stat arab.

Din punct de vedere administrativ, Palestina este formată din Fâșia Gaza, ce este localizată la granița cu Egipt și Cisiordania, regiune care se situează la rândul ei la granița cu Iordania. Dacă în Gaza se afla Hamas și alte organizații teroriste, Cisiordania este guvernată de Autoritatea Palestiniana Națională, ce comunică și colaborează cu guvernul de la Tel-Aviv. Hamas s-a înființat în 1987, atunci când palestinienii s-au revoltat împotriva ocupării Fâșiei Gaza și a Cisiordaniei de către Israel, eveniment ce poartă numele de “Prima Intifadă”. Gruparea a fost finanțată de monarhii din Golf, în special Arabia Saudita, aceștia retrăgându-se odată cu evacuarea trupelor israeliene din Fâșia Gaza, în 2005. Golul lăsat de saudiți a fost imediat umplut de iranieni, iar sprijinul financiar acordat grupării Hamas a fost estimat la 150 de milioane de dolari, în 2012. Hamas este catalogată drept o grupare teroristă de către Uniunea Europeană, Statele Unite și Israel.

Discuțiile de pace au loc de peste 25 de ani, însă, urmărind cu atenție situația, este probabil ca aceasta sa nu se rezolve în viitorul apropiat. Cel mai recent plan de pace, elaborat de Statele Unite sub administrația Trump, numit “acordul secolului” de premierul israelian Benjamin Netanyahu, a fost respins de palestinieni, aceștia susținând că acordul este unilateral, favorizând Israelul.

Pentru soluționarea definitivă a conflictului este nevoie ca un tratat de pace sa fie semnat de ambii beligeranți. Cu toate acestea, având în vedere tensiunile ridicate dintre cele două state, dar și unele probleme aparent imposibil de rezolvat, este foarte probabil ca această zi să nu vină pentru mult timp de acum inainte.

Politica de superstaruri – Cum afectează aceasta democrația?

Politică simplificată

Text: Ștefan Brădianu

Grafică: Maria Cristea

Tehnoredacție: Andreea Vaida

Unul dintre cele mai des auzite argumente împortiva democrației este cel care spune că aceasta nu este, în esență, decât un concurs de popularitate al cărui câștigător primește frâiele conducerii. Deși democrația se dovedește a fi cea mai eficientă formă de guvernare, cele spuse mai devreme se dovedesc a fi oarecum adevărate. Populismul, cea mai aprigă boală a democrației, pentru care încă nu s-a găsit vaccin, profită cu bucurie de toate slăbiciunile democrației. Printre ele se află și tendința oamenilor de a se uita către celebrități, care altfel nu au legătură cu politica, pentru salvare. Despre asta vom vorbi în acest articol.

Morbiditatea normalității

Deși o perioadă de decadență și regres duce mai des la intrarea celebrităților în politică, întrucât atunci este cea mai mare nevoie de un erou, nu este deloc rară intrarea acestora și în mod normal.

Dacă țara trece printr-o mică perioadă de belșug și stabilitate, parțial asigurată de către politicieni plictisitori, grași, cu păr gri (dacă au) și costume ponosite, care sunt aproape total lipsiți de carismă, atunci o monotonie cronică năpădește “publicul”. Nu este nevoie decât ca o celebritate îndrăgită să intre în scenă, de această dată, politică. Dacă țara trece printr-o perioadă complicată și nefericită, atunci lumea caută cu disperare un “ales”, care să-i salveze. Politicienii tradiționali și plictisitori, rareori garantează o schimbare radicală și rapidă în orice direcție. Ei aduc stabilitate  (în sensul că păstrează pe cât posibil status quo-ul), și cauzează o schimbare foarte lentă înspre o direcție sau alta. Însă, oamenii rareori sunt statisfăcuți de ceea ce pare a fi stagnare. Celebritățile sunt complet imprevizibile și promit (și de cele mai multe ori, se țin de această promisiune) o schimbare radicală. Din nefericire, adesea nu este schimbarea dorită. 

Cel mai bun exemplu îl reprezintă Vladimir Zelenskiy. Acesta a fost un comediant și actor, cunoscut cel mai bine pentru rolul său în serialul “Slujitorul Poporului”. Zelenskiy joacă rolul unui profesor de liceu, care devine președinte, după ce elevii săi l-au filmat plângându-se de corupția din Ucraina și au postat acest videoclip online. Am spus “a fost” deoarece în prezent acesta este președintele Ucrainei, după ce, în 2019, la nici un an după sfârșirea serialului, Zelenskiy a câștigat alegerile prezidențiale cu peste 73% din voturi, iar mai apoi partidul său, numit “Slujitorul Poporului” a câștigat alegerile parlamentare. De atunci, Zelenskiy nu a făcut vreun progres în a eradica corupția din țară.  Chiar dacă este cel mai ironic exemplu, Zelenskiy este departe de a fi singurul actor devenit politician. Ronald Reagan, adorat de unii, criticat de alții, a fost cunoscut prima dată pentru filmele în care a jucat, înainte de a deveni guvernatorul Californiei și, mai apoi, președinte. Tot în California, celebrul actor Arnold Schwarzenegger a devenit guvernator. Acesta nu a reușit să devină președinte, însă, deoarece s-a născut în Austria, iar constituția Americii îl oprea din a candida. Totuși, au existat încercări de a schimba această parte a constituției doar pentru a îl lăsa pe el să candideze. Mai recent, Matthew McConaughey este favorit pentru a deveni viitorul guvernator al Texasului, conform celui mai recent sondaj de opinie. 

Ieșind din bula actorilor, îl avem pe fostul președinte american Donald Trump, care obișnuia să fie emblematic New York-ului, fiind prezent peste tot, de la reclamele la pizza, la studiourile televiziunilor sau chiar și în filme, precum “Singur Acasă”. Trebuie menționat și reality TV show-ul său propriu: “Ucenicul”.

Totuși, cum de sunt aleși?

Politicienii tradiționali, indiferent de partid sau de realizări, sunt puși în aceeași oală de majoritatea lumii, mai ales când încrederea în ei este slabă. De aceea, lumea nu e interesată să înlocuiască un birocrat incompetent cu ceea ce pare a fi alt birocrat incompetent. În schimb, celebritățile vin din afara sistemului, dintr-un domeniu unde au devenit deja cunoscute, respectate și, mai ales, îndrăgite, pentru munca depusă acolo. Astfel, profită de cunoaștere și de încredere pentru capabilitățile lor. Însă, este o greșeală să presupunem că, dacă cineva se pricepe la actorie, automat înseamnă că va fi un lider bun. Adesea fostul domeniu de activitate nu are nicio legătură cu munca unui politician. Din moment ce orice partid își dorește un astfel de membru, singurul lucru care le oprește pe majoritatea celebrităților din a intra în politică este dorința lor de a face asta, mai ales când câștigă mult mai mult în showbiz.

Reguli noi

Odată aleși, superstarurile vin cu propriul set de reguli (ceea ce e de înțeles, având în vedere că nu le știau pe cele inițiale în primul rând), schimbând jocul pentru toți. Ei se descurcă de minune să atragă cât mai multă atenție asupra lor, umbrindu-și competiția. Până la urmă, orice reclamă este o reclamă bună. Astfel, chiar și un scandal este benefic, atât timp cât distrage atenția votanților de la competiție. Cu cât mai des numele lor este auzit la televizor, cu atât mai bine, nu contează în ce context. Celebritățile se află cu un pas înainte și când vine vorba de social media, întrucât sunt nevoite să interacționeze cu fanii constant.

Astfel, restul politicienilor trebuie să se adapteze noilor reguli, altfel se vor pierde în obscuritate.

Pe de o parte, asta duce la o relație mai strânsă între electorat și politician, unde cetățenii sunt mai atenți la acțiunile politicienilor, care, la rândul lor, interacționează mai des cu oamenii. Însă, în același timp, atenția lumii cade asupra vieții personale și a unor mici stunt-uri, ci nu asupra unor subiecte cu adevărat importante care ne afectează pe toți, iar, la sfârșitul zilei, ce contează cel mai mult sunt măsurile luate și rezultatele obținute, nu personalitatea.

Odată cu influxul de superstaruri în politică, oamenii politici tradiționali au reușit să se adapteze, uneori prea bine. Astfel, am ajuns să avem politicieni care au devenit celebrități. Markus Söder, premierul Bavariei și posibil viitor cancelar al Germaniei, excelează în acest domeniu. Deși Söder susține valori plictisitoare publicului larg, el a devenit o adevărată vedetă a politicii germane, prin personalitatea sa carismatică. Foarte urmărit pe social media, Söder este prezent la multe evenimente și festivaluri publice, inclusiv la baluri mascate, unde odată s-a deghizat în Marilyn Monroe. Pentru alți politicieni, mai puțin carismatici, această situație s-ar fi transformat într-un dezastru, într-un fel sau altul, însă, nu și pentru Söder, care doar a devenit și mai popular. Deși el este un exemplu izolat, mulți politicieni împrumută astfel de metode pentru a se apropia mai mult de fani: premierul francez Jean Castex ține conferințe de presă pe Twitch, președintele Moldovei Maia Sandu posta videoclipuri pe TikTok în campania electorală, iar reprezentantele americane Alexandria Ocasio-Cortez și Ilhan Omar s-au jucat Among Us pe Twitch. Însă, cel mai infam este Nigel Farage, politicianul care și-a dedicat întreaga carieră Brexit-ului și a devenit irelevant imediat după ce a și-a îndeplinit visul. Astăzi, el a redevenit popular pe internet prin răspunsurile pe care le dă fanilor săi — prin intermediul aplicației Cameo — ce constau în videoclipuri unde vorbește despre meme-uri populare precum „Big Chungus”. Cu siguranță, este cea mai stranie reprofilare a unui politician din istorie. Poate este felul lui de a ne transmite că nu a crezut niciodată în ceea ce ne spunea. 

Așadar, ajungem să ne întrebăm, cât de clară este linia dintre showbiz și politică? Deși, acestea două vor rămâne, pentru viitorul previzibil, două domenii diferite, linia dintre ele devine din ce în ce mai subțire. 

“Plata o Plomo” – Cum buturuga mică a răsturnat o Columbie întreagă

Istorie, Politică simplificată, Probleme sociale

Text: Daria Maria Anghel

Grafică: Mara Savescu

Tehnoredacție: Andreea Vaida, Daniela Dobre

Un articol nu e greu de scris în momentul în care ai ideea potrivită; problema era că eu încă așteptam să-mi pice din cer pentru că, oricât de mult o căutam, era de negăsit.

Dar cum să o găsesc dacă eu căutam ideea printre postările de pe Instagram,  în versurile melodiilor sau printre rândurile subtitrării serialului “Narcos”…  Totuși, urmărind firul narativ și evoluția lui Wagner Moura în rolul lui Pablo Escobar, mi-am dat seama că mi-am găsit ideea. 

***

Columbia- țara cu două anotimpuri și trei tipuri de climă, al treilea exportator de cafea la nivel global, dar cunoscută pentru carteluri și cele mai mari organizații de narcotraficanți din lume. 

Echilibrul  dintre “Puterea Forței și Calea Întunecată” din Republica Columbia s-a stricat când, în sectorul public, a apărut Pablo Escobar ; una dintre cele mai cunoscute personalități la nivel mondial. Astfel, în acest articol veți descoperi cum un singur om poate da peste cap o țară întreagă, atât din punct de vedere social, cât și din punct de vedere politic și poate chiar economic.

Pablo Emilio Escobar Gaviria s-a născut în 1949, Antioquia, Columbia. La scurt timp după nașterea sa, familia s-a mutat în Envigado, o suburbie a orașului Medellin. Venind dintr-o familie modestă, în care tatăl său era fermier și mama sa profesoară, Pablo a arătat o dorință aparte de a-și depăși condiția. Deși acesta a urmat Universitatea Autonomă Latino-americană din Medellin, nu a absolvit-o niciodată. În schimb, și-a întâmpinat tinerețea vânzând diplome și bilete false de loterie sau implicându-se în furturi de mașini și de pietre de mormânt. Observând că lucrurile decurg bine, acesta a început să comită și alte fapte ilegale precum răpirea anumitor persoane doar pentru răscumpărarea acestora. 

Mai târziu, pe la mijlocul anilor ‘70, după ce industria cocainei a luat amploare în Columbia, Pablo Escobar a înființat cartelul din Medellin. Pană în 1980, cartelul reușea deja să exporte lunar între 70 și 80 de tone de cocaină în Statele Unite ale Americii. Vă întrebați acum ce a făcut cu toți acei bani? Inițial, pe lângă faptul că și-a plătit angajații cu 1$ pe kilogramul de producție (care până când ajungea în afară valora peste 200.000$) și-a construit case luxoase și a devenit proprietarul unei grădini zoologice. Din păcate, din cauza sărăciei din Columbia, actele de caritate precum oferirea banilor pe stradă oamenilor nevoiași, fondarea diferitelor cluburi de fotbal sau construirea reședințelor pentru persoanele neajutorate i-au oferit titlul de “Robin Hood”. De ce spun din păcate? Pentru că, pe de o parte făcea trafic de substanțe care dăunau oamenilor, iar pe de altă parte credea cu tărie că i-ar putea ajuta foarte mult pe cetățenii săraci ai Columbiei. Astfel, Escobar a ajuns la concluzia că ar trebui să se afle la conducerea țării; dar pentru asta, a fost nevoie de alte asasinări și șantaje ca să mușamalizeze adevărul.

După multă muncă de convingere, datorită statutului său de Robin Hood, acesta a reușit să obțină un loc în Camera Reprezentanților Congresului din Columbia; din nefericire pentru el, nu a durat prea mult. În cadrul primei ședințe, Ministrul Justiției l-a acuzat pentru trafic de narcotice și i s-a cerut să se retraga din funcția pe care o avea. În ochii multor cetățeni, Pablo a rămas la fel de iubit și important, dar în ochii guvernului columbian, acesta reprezenta o țintă.

Un război în adevăratul sens al cuvantului s-a declanșat atunci în țara sud-americană; oricine încerca să se întoarcă împotriva lui, fie politician sau om de rând, nu mai avea garanția că o să rămână în viață, decât dacă se lăsa cumpărat; oamenii lui Pablo fiind adepți ai principiului “Plata o Plomo” (banii sau glonțul). 

Poziția lui Pablo s-a făcut cunoscută în momentul în care Luis Galan, fruntaș în alegerile electorale pentru funcția de președinte și totodată un dușman declarat al cartelurilor, a fost asasinat în fața publicului. Guvernul a mobilizat atunci armata, poliția și Agenția Națională Antidrog în scopul de a-l prinde și de a-l duce la închisoare. Totuși, Escobar era de negăsit și își continua afacerea din umbră, la fel ca până atunci. 

Dacă o bombă “plantată” într-un avion cu scopul de a omorî noul președinte, asasinarea a sute de polițiști, apariția unui grup terorist numit “Los Pepes”-care avea ca scop omorârea oricărei persoane implicată până și în cea mai mică măsură în vreo afacere cu Escobar- nu v-a convins, pe mai marii politicieni i-a făcut să își concentreze atenția numai pe modul în care l-ar putea prinde. Se spune că Pablo s-ar fi oferit să plătească datoriile în valoare de 14 miliarde de dolari ale Columbiei în schimbul amnistiei sale, dar nu a avut succes. Singura înțelegere la care a putut ajunge cu guvernul a fost de a-și construi propria închisoare. 

Escobar s-a predat și, ulterior, în 1991, a fost închis. Închisoarea sa a avut, însă, un efect redus asupra activităților sale criminale și asupra stilului său de viață. I s-a permis să construiască o închisoare de lux, păzită de oameni angajați de el, care a devenit cunoscută sub numele de “La Catedral”. Nu numai că interiorul includea un club de noapte, saună, cascadă și teren de fotbal, ci și telefoane, computere și faxuri, care îl ajutau să discute afaceri în continuare. Astfel, cu cel mai periculos om al Columbiei în închisoare, traficul de droguri mergea mai bine ca niciodată. Totuși, după ce Escobar a torturat și a ucis doi membri ai cartelului său în interiorul La Catedral; membrii care l-ar fi putut trăda și oficialii au decis să-l mute într-o închisoare mai puțin găzduitoare. Înainte de a putea fi transferat, Escobar a scăpat din custodie în iulie 1992. 

Cu ajutorul altor rivali ai lui Pablo și alți oficiali americani, guvernul columbian a lansat o “vânătoare ” în scopul de a-l găsi cât mai repede posibil. La 3 decembrie 1993, presupunând că s-a bucurat cu o seară înainte de ziua sa de naștere, Pablo a fost descoperit într-una dintre casele sale care îi servea drept ascunzătoare. Împreună cu un sicario, Escobar a urcat pe acoperiș și a încercat să fugă, însă, a fost prea târziu; se spune că a fost împușcat fatal, dar alții speculează că s-ar fi împușcat singur în cap. 

După moartea sa, cartelul din Medellin s-a prăbușit repede. Banii au fost găsiți în pereții caselor sale sau îngropați. S-a descoperit că o zecime din suma anuală produsă de cartel era mâncată de rozătoare sau pur și simplu se distrugea din cauza modului de depozitare. De asemenea, s-a mai descoperit faptul că în 1987, economia columbiană a crescut cu 5,5%, totul în timpul apogeului traficului de droguri. Profitul din comerțul ilicit cu droguri a reprezentat 2,7% din PIB-ul total al Columbiei, ceea ce, dacă stăm să ne gândim puțin, este enorm în condițiile în care un singur om a mobilizat o astfel de acțiune și a reușit să o mențină la un nivel atât de înalt timp de peste 15 ani. 

***


Toată lumea vrea să citească despre “băieții buni” (sau aș putea să zic Goodfellas în contextul actual), dar e nevoie să realizăm că din greșelile pe care omenirea le-a făcut de-a lungul timpului se învață cel mai bine.