Regimul întunecat învins de Nelson Mandela

Istorie, Politică simplificată

Text: Daria Primăvăruș

În ciuda prosperității și diversității culturale ce pot fi întâlnite acum în Africa de Sud, atunci când vorbim despre această țară trebuie să ne gândim la una dintre cele mai negre perioade ale istoriei ei, ci anume regimul Apartheid. Înainte de a intra în istorie, este important să înțelegem ce a fost regimul Apartheid și cum a afectat populația, urmele acestui regim rămânând în viață chiar și astăzi.

Acest regim își are rădăcinele încă de când olandezii au colonizat Africa de Sud în secolul al XVII-lea. În anul 1948 puterea partidului naționalist sud-african (The All White National Party of South Africa) a crescut considerabil, lucru ce a avut drept consecință instaurarea regimului Apartheid și a unor legi care îi privau pe oamenii de culoare de drepturi, chiar dacă la acel moment oamenii negri din Africa de Sud reprezentau un procent de 80% din populație. Au urmat peste 50 de ani de nedreptăți pentru populația care nu era de culoare albă.

Implementarea apartheidului a fost posibilă prin Legea privind înregistrarea populației din 1950, care a împărțit toți sud-africanii în Bantu (toți africanii negri), de culoare (cei de rasă mixtă) sau albi . O a patra categorie – asiatică (indiană și pakistaneză) – a fost ulterior adăugată.

Peste 300 de legi stabileau discriminarea instuțională în Africa de Sud. În acest timp, țara a fost împărțită în mai multe regiuni, în fiecare dintre acestea trăind oameni în funcție de culoarea pielii lor. Toți oamenii de culoare au fost deportați în regiuni în care trăiau în condiții de sărăcie extremă și nu aveau niciun drept, pe când cei albi trăiau în zone privilegiate. Toate drepturile politice, inclusiv votul, dețiunute de un sud-african negru erau limitate la regiunea în care trăia, pierzându-și cetățenia în Africa de Sud în care trăiau albii. Au fost deznaționalizți peste 9 milioane de sud-africani. Cu alte cuvinte, aceștia erau străini în propria lor țară. Această mișcare  a destrămat numeroase familii, deoarece părinții puteau fi clasificați ca fiind albi, iar copiii ca fiind de rasă mixtă, lucru care îi trimitea automat la mulți kilometri distanță.

Bineînțeles, protestele negrilor, uneori susținuți și de albi nu au ezitat să apară, aceștia simțindu-se amenințați de regim. În 1953, au fost adoptate Legea privind siguranța publică și Legea de modificare a legii penale, care au împuternicit guvernul să declare stări de urgență stricte și a sporit pedepsele pentru cei care protestau împotriva regimului Apartheid. Pedepsele pentru protestanți erau foarte dure, începând de la amenzi, biciuiri și până la închisoare.

Unul dintre cele mai importante evenimente este masacrul din Sharpville, atunci când un grup de nergi au refuzat să poarte la ei pașapoartele folosite pentru a trece dintr-o regiune în alta. A fost declarată o stare de rugență ce a durat mai mult de 3 luni, iar o mulțime de oameni de culoare au fost omorâți.

Cu siguranță unul dintre cele mai memorabile figuri din timpul acestui regim a fost Nelson Mandela. Acesta a fost unul dintre cei mai mari oponenți ai regimului, făcând parte din Congresul Național African. Deoarece acesta a protestat pentru a i se face dreptate, a fost condamnat la închisoare pe viață, o decizie care i-a făcut pe sud-africani să își piardă speranța la libertate.

Africa de Sud a fost forțată să se retragă din Commonwealth în 1961, cdeoarece alte țări membre nu acceptau politicile sale rasiale. În 1985, atât Regatul Unit, cât și Statele Unite au impus sancțiuni economice Africii de Sud. Acesta a fost momentul în care Africa de Sud, deși fusese atenționată de Națiunile Unite încă de mult timp, a decis pentru prima dată să elimine anumite legi opresive, deși negrilor li se interzicea încă să locuiască în zone destinate doar albilor.

În succesiunea acestui eveniment, alegerile prezidențiale din 1989 au fost câștigate de Frederik Klerk, urmând ca legile instaurate în timpul regimului Aparteid să dispară odată ce Klerk a contribuit la eliberarea lui Nelson Mandela în 1990, după 27 de ani de închisoare.

Nelson Mandela a devenit primul președinte de culoare ales democratic în Africa de Sud în 1994. Guvernul a devenit acum unul multicultural, s-a creat o nouă consituție, iar țara a avut parte de prosperitate, economia acesteia crescând considerabil. Africa de Sud din 1994 a trecut de la sistemul rasial la unul de guvernare majoritară. Alegerile din 1994 au dus la o schimbare inimaginabilă de guvern, venind la putere Congresul Național African (ANC). ANC și-a păstrat puterea după alegerile ulterioare din 1999, 2004, 2009 și 2014.

Există totuși și o parte tristă a acestei povești cu final fericit. Urme ale acestui regim întunecat segregaționist și fascist, rămân până în ziua de astăzi implementate în mentalitățile unora dintre oameni. Diferențe se pot vedea chiar și acum între Western Cape și Eastern Cape. Western Cape este una dintre cele mai bogate provincii ale țării și a beneficiat de la bun început de instituții puternice, inclusiv structuri de guvernare, școli și universități, înființate în epoca apartheidului. În schimb, Eastern Cape este una dintre cele mai sărace două provincii în care astfel de instituții erau abia funcționale înainte de 1994. Totuși, după 1994 au avut loc demersuri pentru a se stabili un sistem de educație național care să nu fie bazat pe politici rasiale. De asemenea, unii polițiști abuzează și astăzi de forță, privind cu nostalige la regimul apartheid unde aceștia reprezentau o autoritate pentru oameni.

În concluzie, schimbările în bine sunt totuși de necontestat. Nelson Mandela este recunoscut și astăzi drept salvatorul acestei țări, care a reușit să lase în urmă unul dintre cele mai dure exemple de rasism din istorie.

De ce este întotdeauna război în Orientul Mijlociu?

Întrebări pentru secolul XXI, Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată

Deși mulți asociază Orientul Mijlociu cu peisaje admirabile, istorie bogată și resurse naturale abundente, mulți ar descrie Orientul Mijlociu prin coruptibilitate si neliniște. În acest sens, evenimentele petrecute în Primăvara Arabă au marcat prezentul unor state precum Syria, Yemen și Liban- spulberate de conflcite armate și de regimuri autoritare și totalitare. Cu toate acestea, de cele mai multe ori, războaiele din Orientul Mijlociu sunt descrise incorect ca fiind civile, iar frecvența lor în regiune nu este întâmplătoare. Totodată, deși aceste conflicte diferă prin factori istorici și geopolitici, toate sunt profund influențate de un anumit conflict ce înfățișează ostilități nemăsurabile- conflcitul dintre Arabia Saudită și Iran.

Adesea denumit “Războiul Rece din Orientul Mijlociu”, conflictul dintre Iran și Arabia Saudită se manifestă prin lupte pentru continuă influență în regiunile înconjurătoare. În acest sens, cele două state alimentează numeroase conflicte, oferind diferite grade de sprijin părților opuse, dar rareori implicându-se direct. Totodată, lupta pentru hegemonie regională este sprijinită de superputeri ce evidențiază, încă o dată, comparația cu dinamica Războiului Rece. Așadar, în timp ce Arabia Saudită este susținută de Statele Unite ale Americii, Iran este susținut atât de Federația Rusă, cât și de Republica Populară Chineză.

Istoria din spatele conflictului datează, mai mult sau mai puțin, de la revoluția din 1979, ce a fost marcată semnificativ de sprijinul american pentru Mohammad Reza Șah Pahlavi, ultimul monarh al Iranului. Odată cu ascensiunea regimului teocrat, puternic împotriva valorilor lumii occidentale, Iran a criticat legitimitatea monarhiei regimului saudit. Adepții lui Ruhollah Khomeini au văzut răscoala din Iran ca pe un semn oferit lumii musulmane, ce ar fi trebuit să se ridice împotriva monarhilor ce nu respectau adevăratele valori ale Islamului. Arabia Saudită, un aliat fidel al Statelor Unite, a răspuns ostilităților iraniene, începând astfel un conflict istoric ce pare acum a fi nerezolvabil.

Desigur, relația dintre cele două state nu a fost vreodată una cu adevărat bună, diferențele religioase fiind semnificative pentru ambele popoare. Deși Arabia Saudită este considerată a fi “conducatoarea lumii islamice” (având în vedere orașele Mecca și Medina), secta șiită, predominantă în Iran, a crescut odată cu influența statului Islamic- afectând diplomația tradițională. Totodată, cele două state împărtășesc păreri foarte diferite cu privire la arme nucleare, relația cu Israel și influența americană în regiune.

Cu toate acestea, relația dintre Arabia Saudită și Iran nu s-a manifestat într-un mod semnificativ până la izbucnirea Primului Război din Golful Persic. În acest sens, Arabia Saudită a susținut motivația irakiană, oferindu-i conducatorului Saddam Hussein sprijin militar și financiar. Din anul 1999, relațiile diplomatice dintre cele două state au fost limitate, fiind întrerupte total odată cu evenimentele pectrecute în Primăvara Arabă. Încă din primele etape ale protestelor, conducătorul Khameni și-a exprimat susținerea față de mișcări, în timp ce familia regală a Arabiei Saudite a intervenit pentru a le opri, temându-se, desigur, de posibila lor influență asupra propriului stat.

Izbucnirea protestelor decisive și prăbușirea a numeroase guverne a reprezentat oportunitatea perfectă pentru implicarea celor două state, care acum ar fi putut întreține lupta pentru hegemonie departe de propriile granițe. În acest sens, una dintre primele state afectate a fost Siria. Desigur, războiul sirian nu se poate justifica doar prin sprijinirea grupurilor opozante de către Arabia Saudită sau prin susținerea președintelui Bashar al-Assad de către Iran. Cu toate acestea, putem susține faptul că implicarea acestor factori externi a intensificat complexitatea războiului, ce a declanșat migrația a 6 milioane de sirieni.

Președintele Bashar al-Assad a primit, de-a lungul aniilor, aproximativ 4,6 miliarde de dolari din partea regimului iranian, potrivit unor cercetători americani. Fiind acuzat oficial nu doar că a folosit arme chimice împotriva civililor în 2013, dar și că a arestat, închis și ucis jurnaliști și a cauzat moartea a cel puțin 10.000 de copii, comunitatea internațională a încercat să îi limiteze puterea autoritară. Cu toate acestea, guvernul iranian a negat veridicitate acestor acuzații, acuzând Arabia Saudită de alimentarea conflctului prin sprijinirea rebelilor sirieni.

Un alt stat profund afectat de intervenția celor două state este Yemen, ce se confruntă în prezent cu cea mai gravă criză umanitară din lume. Odată cu declanșarea protestelor împotriva lui Ali Abdullah Sleh, Arabia Saudită a intervenit, în calitate de membru al Consiliului de Cooperare al Golfului, pentru a instala un nou guvern, condus de Abd-Rabbu Mansoor. Cu toate acestea, intervențiile Arabiei Saudite au dat naștere ascensiunii mișcării Houthi, desemnată în prezent de către Statele Unite ale Americii drept organizație teroristă. Rebelii Houthi reprezintă o minoritate din nordul Yemenului ce a fost marginalizată din cauza respectării doctrinei șiite, credință ce a îndemnat Iranul să ofere sprijin financiar și militar- sprijin ce încalcă Rezoluția 2216 a Consiliului de Securitate din cadrul ONU.

Statele Unite ale Americii consideră că rebelii Houthi nu ar fi putut câștiga teren fără ajutorul guvernului Iranian. Mai mult decât atât, numeroase state occidentale consideră că atacurile efectuate de către rebeli au fost de fapt efectuate de către forțele iraniene. În acest sens, comunitatea internațională consideră că Iran a fost în spatele atacului cu drone asupra instalațiilor petroliere din Arabia Saudită (septembrie 2019), deși rebelii Houthi și-au asumat responsabilitatea.

Al treilea stat afectat de acest conflict istoric este Liban, al cărui sistem politic este puternic influențat de Hezbollah, o organizația șiită sancționată la nivel internațional. Problemele tradiționale ale acestui stat, accentuate de explozia masivă din 2020, sunt cunoscute. Totuși, semnificativitatea intervențiilor iraniene și saudite este puțin cunoscută. Fiind o țară în care atât suniții, cât și șiiții dețin putere, ambele state au intervenit de-a lungul aniilor pentru a exercita influență dominantă. În acest sens, deși fostul prim-ministru Saad Hariri a înclinat balanța în favoarea Arabiei Saudite, sprijinul Iranului (aproximativ 700 de milioane de dolari, anual) pentru Hezbollah împiedica pacea.

Așadar, conflictul dintre Arabia Saudită și Iran reprezintă unul dintre motivele pentru care Orientul Mijlociu este adesea asociat cu instabilitate și violență. Decenii de relații conflictuale între cele două mari puteri rivale, susținute de superputeri, au destabilizat o regiune cândva prosperă, sacrificând drepturile omului și state vulnerabile pentru aspirații hegemonice.

Povestea din spatele războiului ruso-japonez

Istorie, Politică Asia, Politică simplificată

Text- Diana Sîrbu

Razboiul Ruso-Japonez a fost unul dintre cele mai importante razboaie ale secolului XX, avand sa influenteze puternic evolutia ordinii mondiale de pana atunci. Acesta a inceput in anul 1904, incheindu-se in anul 1905. Uitandu-ne asupra evenimentelor care aveau sa aiba loc in secolul XX, putem observa ca aceasta confruntare a reprezentat o prefigurare a unora dintre cele mai mari batalii din Primul Razboi Mondial (1914-1918). Motivul principal al izbucnirii conflictului a fost obtinerea controlului asupra Extremului Orient, cu precadere Coreea si Manicuria, teritorii care nu apartineau niciunuia dintre statele combatante. Razboiul a fost purtat in contextul unei Chine aflate in declin.

Japonia trecea in acea perioada prin schimbari in domeniul politic, militar, economic, insa nu si cultural. Ea isi dorea sa ia tot ceea ce considera a fi benefic de la Occident, pastrandu-si totusi vechile obiceiuri si traditii care datau de secole. Japonia se bucura de o modernizare constanta, si se transforma in cel mai puternic stat al Asiei Orientale, astfel ca aceasta trebuia sa isi stabileasca si o politica externa pe masura. Problema aparuta insa era aceea ca  dezvoltarea insulelor nipone coincidea cu expansiunea puterilor din Europa si Nordul Americii. Marile Puteri (Anglia, Germania, Franta, Rusia), datorita expansiunii lor coloniale, aveau numeroase interese in zona de Est si Sud-Est a Asiei, in special China, care se afla intr-o situatie precara ca urmare a Rascoalei Boxerilor, miscare declansata pe fondul nemultumirilor sociale chineze indreptate spre celelalte state.

In timpul Rascoalei Boxerilor, Rusia plasase in regiunea Manciuriei mii de soldati, obtinand astfel controlul acesteia, autodeclarandu-se “protectoare” a Chinei, ceea ce avea sa starneasca nemulturile Angliei si Japoniei. Imperiul Tarist nu s-a oprit insa la asta, ci a cerut conducerii de la Seul sa le cedeze teritoriile din sudul Coreei, spunand ca doresc sa faca acolo un depozit de carbuni, aceasta fiind doar o acoperire a intentiilor sale adevarate, si anume amplasarea unei baze navale chiar in fata Japoniei. China a cedat in cele din urma, fiind nevoita sa plateasca o despagubire uriasa, in valoare de 450 de milioane de taeli si de asemenea sa pedeapseasca pe oricine ar fi contribuit la Rascoala. Nu in ultimul rand, aceasta trebuia sa recunoasca drepturile puterilor europene de a-si apara legatiile si supusii cu forte militare stationate pe teritoriul ei, devenind practic o semicolonie a puterilor europene.

Diplomatia japoneza a constientizat ca pentru a rezolva problemele din acea parte a Asiei era necesar sa negocieze si sa ajunga la anumite compromisuri cu puterile din Occident, in special cu Rusia. Aceasta isi dorea sa incheie un compromis prin care sa ii fie recunoscute intentiile speciale in Coreea, recunoscand la randul ei pretentiile Rusiei in Manciuria. Incercarea Diplomatiei de a obtine acest lucru incepe inca din 1901, insa fara succes.

Aliata neastepta se va dovedi a fi Anglia, care isi dorea ca Rusia sa ii recunoasca interesele in China, Coreea si Persia si care la randul ei isi doreau incheierea unei aliante cu SUA, insa cum acest lucru nu se arata realizabil, Japonia parea aliatul cel mai potrivit. In 1902 era semnat tratatul anglo-japonez, care avea ca scop principal impiedicarea impartirii Chinei intre Rusia, Franta si Germania. Tarul Rusiei a aratat ostiltate acestui act, luand masuri radicale. Conducerea Japoneza a continuat sa incerce sa obtina ce isi dorea pe cale pasnica pana in 1903, insa zadarnic.

Tarul Nicolae nu isi dorea initial un razboi cu Japonia, insa personalitati aflate in anturajul sau l-au impins spre un conflict armat. El nu considera Japonia o putere demna de temut, fapt pentru care a tras de timp, ceea ce i-a determinat pe japonezi sa faca primul pas. In noaptea dintre 8 si 9 februarie armata japoneza a lanstat un atac simultan in Port Arthur si Chempulo. Confruntarile au demonstrat Rusiei cat de tare se inselase in privinta adversarei sale, pierzand fiecare confruntare directa.

Presedintele american Theodore Roosevelt decide sa intervina ca negociator al pacii, spunand ca daca Japonia incearca sa castige prea mult de pe urma victoriei sale, va trezi antipatia puterilor din Occident, carora nu le-ar putea facea fata intr-o alianta. Nicolae al II-lea refuza sa plateasca indemnizatii de razboi Japoniei, care este nevoita sa accepte, avand o situatie financiara precara, cauzata de imprumuturile pentru razboi. In cele din urma, puterea castigatoare se alege cu jumate din peninsula Sakhalin, concesiunea peninsulei Liaodong, si recunoasterea din partea invinsei a Coreei ca facand parte din sfera de influenta a Japoniei, acceptand si sa evacueze Manciuria.

Revista New York Times spunea despre acordul de pace “o natiune invinsa in fiecare batalie a razboiului, cu o armata capturata si alta infranta, cu o flota distrusa, si-a dictat proprii termeni asupra victoriei”.

In ciuda faptului ca Japonia si-a castigat titlul de mare putere, locuitorii au considerat ca nu au fost castigate suficiente teritorii, nu au fost obtinute despagubiri si nu a fost tratata drept puterea castigatoare. Japonezii au pus pe seama americanilor esecul lor.

Razboiul s-a sfarsit cu prima mare victorie militara moderna a unei puteri asiatice asupra unei puteri Europene. Japonia a avut mult de castigat in  plan simbolic, fiind recunoscuta ca putere de catre natiunile din Occident.

Un nou stat american?

Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată

Text: Daria Primăvăruș

Încă de acum câțiva ani, fostul președinte al Statelor Unite, Donald Trump, a prezentat interes în a cumpăra cea mai mare insulă din lume, Groenlanda, aflată între oceanele Arctic și Antarctic. 

Probabil întrebarea care răsare în mintea multora citind acest articol este de ce ar vrea Donald Trump să cumpere insula care ocupă mai mult de 2.1 milioane de kilometri pătrați, 80% din teritoriul său reprezentând apă și gheață, și care are doar 55.000 de locuitori, și un PIB sub doua milioane de dolari, în care drumurile care conectează orașele nu există (în afară de capitala Nuuk), și care este considerată una dintre cele mai puțin accesibile locuri din lume? Ei bine, sunteți pe cale să aflați.

Groenlanda a facut parte din Regatul Danemarcei din 1840, însă și-a început autoguvernarea în 2009. Groenlandezii au propriile legi, propriul guvern și propria limbă.

Pentru a înțelege mai bine legătura pe care Groenlanda a avut-o cu Statele Unite ale Americii, trebuie să vorbim despre evenimente istorice.

Deși Groenlanda a fost aparent nesemnificativă la nivel global, lucrurile s-au schimbat în secolul XX. După ce în Danemarca au apărut naziștii în 1940, Statele Unite ale Americii au început să supravegheze Groenlanda și au construit numeroase baze militare și stații de monitorizare pe insulă. După război, insula a fost considerată indispensabilă siguranței Statelor Unite, fiind o conexiune strategică între America de Nord și Europa.

Bineînțeles, în trecut, administrația președintelui Harry Truman a oferit 100 de milioane de dolari danezilor pentru această însulă, observându-i potențialul, însă această propunere nu a fost acceptată. Totuși, Statele Unite au avut permisiunea de a instala pe insulă baze aerine, acestea făcând parte din strategia nucleară din timpul Războiului Rece.

Chiar și astăzi, The Pentagon (este sediul central al Departamentului Apărării al Statelor Unite)  deține un sistem radar în nordul insulei.

Cu toate acestea, multe rute din oceanul Arctic aparțin Rusiei, aceasta ocupând cea mai importantă poziție în nord.

Și pentru China Groenlanda reprezintă un punct strategic. Această insulă este  un punct de intrare în Arctic, drept pentru care firmele chineze investesc în infrastructură, turism și cercetare. Danemarca s-a opus acestor activități realizate de China pe teritoriul Groenlandei, deoarece acordarea priorității unei puteri rivale are putea strica relațiile pe care le are cu Statele Unite.

Un alt motiv pentru care Trump vrea acest teritoriu sunt resursele natural existente. Teritoriul Groenlandei conține resurse de petrol echivalente cu ale Rusiei, dar care sunt încă neatinse. De asemenea, Groenlanda este cunoscută și pentru gazele naturale și metalele prețioase de care dispune, dar mai ales pentru elementele chimice rare pe pământ (care pot fi folosite pentru operațiuni militare, turbine eoliene și multe altele). Tocmai acum, Groenlanda a atras atenția marilor puteri ale lumii, deoarece din cauza încălzirii globale, stratul de gheață care a împiedicat exploatarea acestor resurse se topește mai repede decât în ultimii 350 de ani, făcând aceste resurse din ce în ce mai accesibile.

De ce încercarea de a cumpăra Groenlanda nu este de fapt atât de imprudentă?

Deși anunțul președintelui Trump a iscat controverse printre groenlandezi și danezi, această idee nu este nici pe departe necugetată. De fapt, ar fi una dintre cele mai pragmatice dezicii, conform CNN.

Numeroase teritorii care au fost cumpărate în trecut de catre Statele Unite ale Americii au reprezentat achizitii profitabile.

În anul 1803, Thomas Jefferson, al treila președinte al Stetlor Unite a cumparat mai mult de 800 de mii de kilometri pătrați de teritoriu de la Franța, aflată atunci sub conducerea lui Napoleon. Astăzi, aceste teritorii sunt cunoscute sub numele de Louisiana, Missouri, Arkansas, Iwoa, North Dakota, South Dakota,  Nebraska, și Oklahoma. Observăm astfel că Statele Unite aproape și-au dublat teritoriul.

În anul 1819 a avut loc a doua achiziție profitabilă – Florida; cea mai mare a fost, bineînțeles, Alaska, costând 7 milioane de dolari. Țarul Alexandru al Imperiului rus a decis să vândă acest teritoriu, fiind foarte greu de apărat. Alaska este al treila stat din SUA la producția de gaz natural, conținând și multe alte resurse.

Observăm astfel că achizițiile pe care SUA le-a făcut în trecut au reprezentat victorii diplomatice importante, rămânând în istorie.

În concluzie, probabil și dorința lui Donald Trump de a rămâne în istorie, de a continua ceea ce a început Herry Truman, și de a își extinde cât mai mult puterea sunt motive care au stat în spatele deciziei președintelui, alături, bineînțeles de beneficiile pe care această insulă le-ar fi adus pe plan economic și militar.

Cât de eficient este Consiliul de Securitate?

Întrebări pentru secolul XXI, Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată

Text: Rania Derweesh

În urmă cu 75 de ani, s-a format Organizația Națiunilor Unite, fără îndoială cel mai important organism internațional pentru promovarea păcii și prosperității într-o lume a globalizării.

Având în vedere insuccesul Societății Națiunilor, prima organizație interguvernamentală  înființată în urma Conferinței de Pace de la Paris, Organizația Națiunilor Unite a fost inițial întâmpinată cu scepticism considerabil. Cu toate acestea, ONU și-a sărbătorit, recent, aniversarea cu victorie, unind o întreagă lume sub principii fundamentale și asigurând imposibilitatea unui alt război.

De la înființare, Organizația Națiunilor Unite a inițiat numeroase activități umanitare, de mediu și de menținere a păcii. Asistând aproximativ 50 de țări pe an cu alegeri democratice, facilitând campanii globale de susținere a vacinării pentru 58% dintre copiii din lume și asigurând alimente pentru 90 de milioane de oameni din peste 75 de țări, eficiența acesteia pare a fi indiscutabilă. Cu toate acestea, ONU reprezintă adesea un subiect controversat, datorită Consiliului de Securitate.

Poate cel mai important organ al ONU, Consiliul de Securitate este însărcinat cu menținerea păcii și securității internaționale. În acest sens, cei cinci membri permanenți, alături de cei 10 membri aleși de Adunarea Generală, au responsabilitatea de a autoriza utilizarea forței pentru conservarea securității, a impune sancțiuni economice și embargouri asupra armelor și de a stabili restricții de călătorie. Conform Cartei ONU, toate statele membre sunt obligate să respecte deciziile Consiliului de Securitate.

Cu dorința de creea o organizație diferită de Societatea Națiunilor, în anul 1945 președintele american Franklin D. Roosevelt a propus responsabilizarea celor cinci membri permanenți cu puterea de veto. În acest sens, membri pot bloca orice rezoluție a Consiliului, spre deosebire de cei 10 membri aleși pentru doi ani, pe baza unor grupuri regionale ce asigură reprezentativitate. Cei cinci membri permanenți (Statele Unite ale Americii, Franța, Marea Britanie, Federația Rusă și Republica Populară Chineză) reprezintă membri fondatori și puterile învingătoare ale celui de-al Doilea Război Mondial.

Puterea de veto a avut ca scop facilitarea compromisului între puteri mondiale, fiind alternativa confruntărilor directe. Oferind oportunități de a căuta compromisuri, sau cel puțin de a evita soluții considerate inacceptabile pentru unele state, putere veto stimulează relații diplomatice susținute în concordanță cu dreptul internațional. 

Cu toate acestea, dreptul de veto a stârnit controverse considerabile, comunitatea internațională făcând eforturi pentru a-l limita. Multe state ar descrie această putere prin coruptibilitate, fiind utilizată de cele mai multe ori în favoarea națiunii, nu a comunității internaționale. Fiind considerată un obstacol pentru Consiliul de Securitate, putem afirma, cu certitudine și obiectivitate, că utilizarea acesteia a fost adesea abuzivă și distructivă. În acest sens, Federația Rusă demonstrează aceste afirmații.

Federația Rusă este de departe statul membru care a folosit puterea de veto de cele mai multe ori, utlizând-o pentru a bloca rezoluția numărul 115, cu privire la războiului sirian pe 20 decembrie 2019. Reprezentând un aliat al guvernului Assad, Federația Rusă consideră că suveranitatea Siriei ar trebui respectată de către comunitatea internațională, iar răsturnarea guvernului ar înlesni doar rezultate inoperante, așa cum a demonstrat intervenția din Libya. În acest sens, Federația Rusă a inițiat numeroase campanii militare împotriva Statului Islamic și a altor grupuri opozante.

În timp ce președintele Vladimir Putin a subliniat, cu perseverență, binefacerile Rusiei (de exemplu: eliberarea orașului Palmyra, victoriile militare din Homs, Daraa și Larakia, etc.), comunitatea internațională a semnalat rezultatele negative ale utilizării puterii de veto în situația Siriei (de exemplu: respingerea anchetelor pentru utilizarea armelor chimice din anii 2017 și 2018, blocarea rezoluțiilor ce ar fi asigurat ajutor umanitar în 2019, etc.). Totuși, deși foarte puțin este sigur în ceea ce privește Siria, nu putem omite succesul pe care Organizația Națiunilor Unite l-ar fi putut avea în Siria, dacă dreptul de veto ar fi folosit nu în interesul unei națiuni, ci în interesul păcii internaționale.

Un alt stat ce a abuzat, fără îndoială, acest drept a fost SUA. Clasându-se pe locul al doilea în ceea ce privește utilizarea acestei puteri, Statele Unite ale Americii au respins aproape toate rezoluțiile cu privire la conflictul dintre statul Palestina și Israel. Așadar, numeroase încercări de a suspenda operațiunile militare efectuate de Israel pe teritoriul palestinian au fost dezaprobate. În consecință, după aproape 70 de ani, Organizația Națiunilor Unite eșuează în a proteja populația civilă din Orientul Mijlociu.

În acest sens, Franța a propus limitarea dreptului de veto pentru membrii permanenți în cazul crimei în masă. Propunerea franceză are la bază acordul celor cinci state de a nu recurge la dreptul de veto în cazuri de genocid, crime împotriva umanității sau crime de război. Marea Britanie și-a exprimat susținerea față de această propunere, ambele state neavând probleme cu respectarea condițiilor (Marea Britanie și Franța s-au folosit, pentru ultima oară, de acest drept în anul 1989, iar, de-a lungul timpului, l-au folosit rar).

O altă propunere a fost oferită de către Malaysia. Ambasadorii acestui stat au sugerat că, pentru a fi luat în considerare un veto trebuie susținut de cel puțin un alt veto (din partea membrilor permanenți) și trei voturi împotriva (din partea celor zece membri aleși). Prin urmare, această propunere ar restabili reputația dreptului de veto, împiedicând decizii non-democratice, luate în funcție de interesul național.

Cu toate acestea, niciun alt veto nu a însoțit deciziile Statelor Unite ale Americii din anul 1989. Mai mult decât atât, deși Federația Rusă și Republica Populară Chineză au împărtășit aceeași părere cu privire la numeroase rezoluții ale Consiliului de Securitate, relațiile dintre cele două state nu au la bază înțelegeri oficiale ce ar garanta susținere reciprocă în orice situație (de exemplu, Federația Rusă a fost singurul stat ce și-a folosit dreptul de veto cu privire la sancțiuni împotriva Iranului, în anul 2018). Așadar, deși propunerea Malaysiei ar transforma, cu adevărat, Consiliul de Securitate,  aceasta nu va fi acceptată, cel puțin nu prea curând.

Nu în ultimul rând, o altă propunere însemnată de reformare a Consiliului de Securitate a venit din partea Grupului celor Patru (G4)- Brazilia, India, Germania și Japonia. Grupul celor Patru consideră că Organizația Națiunilor Unite ar trebui să evolueze în conformitate cu dinamica secolului XXI, astfel adaptându-se nevoilor de a exista mai multe locuri pentru membri permanenți. Cele patru state au subliniat, de asemenea, importanța lor demografică, economică și militară, semnificativă pentru menținerea păcii internaționale. Deși cei cinci membri permanenți nu sunt, în general, împotriva obiectivelor G4, Republica Populară Chineză și Federația Rusă s-au opus alăturării Japoniei, din motive politice.

Deși există numeroase alte grupuri, alianțe și organizații (de exemplu: Grupul „Uniting for Consensus”, Uniunea Africană și ACT) ce promovează necesitatea revizuirii modalităţilor de lucru ale Consiliului de Securitate, lipsa consensului împiedică sporirea transparenței și creșterea responsabilizării acestor state în fața comunității internaționale. În concluzie, dreptul de veto reprezintă poate cel mai controversat aspect ale Organizației Națiunilor Unite, stimulând pacea internațională prin asigurarea compromisului între puterile globale, dar prevenind dreptatea pentru unii dintre cei mai vulnerabili indivizi. 

Tragediile alegerilor parlamentare

Politica Uniunii Europene, Politică simplificată

Fiecare dintre noi ne dorim o lume în care să nu existe corupție, în care cetățenii să se poată bucura pe deplin de drepturile pe care le au și în care să fim guvernați de principii democratice. Alegerile reprezintă posibilitatea prin care noi, cetățenii români, îi putem desemna pe cei care îi vrem să ne reprezinte țara, astfel contribuind la ghidarea viitorului României. La alegerile parlamentare din 6 decembrie 2020, rezultatele au surprins mulți români. De asemenea, prezența la vot a fost la un nivel inimaginabil de scăzut.

La alegerile parlmentare din acest an, Alianța pentru Unirea Românilor (AUR) a obținut un număr de aproximativ 10% din voturi, iar 15.000 de români s-au înscris în doar 24 de ore în acest partid. Mai mult decât atât, acesta va avea în Parlament 46 de senatori și deputați, conform datelor prezente pe site-ul oficial al partidului.

De ce s-au iscat controverse în legătură cu acest partid?

Deși multe dintre celelalte opțiuni la alegerile parlamentar au fost controversate de-a lungul anilor, acesta este cu siguranță cel care a produs cele mai multe reacții, în principal de scepticism. De ce? Valorile acestui partid sunt reprezentate de națiune, familie tradițională, credință creștină și libertate. Deviza după care partidul se ghideaza este Unirea face puterea, dorind unirea României cu Republica Moldova, afirmând cu vehemență că odată cu acest pas România va deveni una dintre primele 40 de economii ale lumii. Euroscepticismul și ultranaționalismul se regăsesc de asemenea, iar orice alaturare a sexelor în afară de cea tradițională este considerată a nu avea legatură cu conceptul de familie. De asemenea, unii dintre membri acesti partid fac, atât public cât și în anumite scrieri, afirmații sexiste regretabile.

Redeschiderea de urgență a școlilor și organizarea manifestațiilor în plină pandemie, ignorând regulile impuse pentru a fi limitată răspândirea virsului sunt fapte prezentate chiar pe site-ul oficial al acestui partid.

Creșterea partidelor cu ideologii extremiste de dreapta, asemănătoare cu acesta, se poate observa într-o mare parte a Uniunii Europene.

Partidul Five Star Movement din Italia, condus de Matteo Slavini are de asemenea o viziune eurosceptică. În Germania, partidul Alternativă pentru Germania (AfD) a adoptat legi împotriva migrației, a denotat ostilitate față de religia islamică și multe altele. Marie Le Pen cu partidul Le Front Nationel a avut de asemenea viziuni anti-UE, blamând organizația pentru migrarea în masă.

Cea mai gravă situație este prezentă în Polonia și Ungaria  care  au foarte multe în comun- ambele refuză să găzduiască refugiați, să folosească energie regenerabilă, să încurajeze multiculturalismul și, cel mai rău, ambele beneficiază de fonduri UE, cu toate că încalcă legislația UE. Implementările acestor partide au iscat numeroase proteste în întreaga Europă.

 Cum a ajuns partidul AUR la un procent atât de mare?

Mulți specialiști pun acest procent pe baza prezenței scăzute la vot din acest an. Bineînțeles, există oameni care se regăsesc în ideologia acestui partid, dar este de necontestat faptul că și dezinfomarea și promisiunile petulante și utopice ale acestuia, precum poziționare României ca lider al Europei centrale și de est în Uniune Europeană, au influențat părerile cetățenilor.

Conform DW, o astfel de creștere explozivă și bruscă nu a mai fost niciodată întâlnită în istoria de după Revoluția din decembrie 1989 din România.

Până când următoarele alegeri vor veni, Parlamentul României va fi controlat în procent de aproximativ 10% și de parlamentari ai acestui partid, care distanțează țara de ambițiile euroatlantice, care pune sub semnul întrebării unele dintre cele mai mari realizări ale României – aderarea la NATO la Uniunea Europeană – realizări care au ajutat această țară să se dezvolte, să meargă pe o cale modernă și progresisă…

Extinderea Uniunii Europene

Politică Europa, Politică simplificată

Extinderea Uniunii Europene reprezintă poate una dintre cele mai controversate enigme ale viitorului nostru european, fără îndoială imprevizibil. Reprezentând, după spusele lui John Bruton, cea mai reușită invenție din lume pentru promovarea păcii, dorința persistentă a unor state de a se alătura este lipsită de ambiguuitate. De-a lungul anilor, Uniunea Europeană a transformat, incontestabil, un continent împărțit istoric de ostiliăți și conflicte într-un model de coexistență prosperă. Cu toate acestea, identitatea sa a stimulat incertitudinea multor state, ce au simțit urmările izolării politice și economice. În acest sens, putem vorbi, în primul rând, despre Balcanii de Vest.

Exceptând Republica Croația, ce a aderat la Uniunea Europeană în anul 2013, toate statele din Bacanii de Vest au depus cerere de aderare la UE, fiind în prezent candidate sau potențial candidate, deși situația epidemiologică actuală a întrerupt negocieri suplimentare. Cele șase state (Albania, Bosnia și Herțegovina, Republica Macedonia de Nord, Kosovo, Muntenegru și Serbia) au interprins numeroase reforme interne pentru continuarea procesului de aderare. În acest sens, Republica Macedonia de Nord a pus capăt conflictului cu Grecia, iar Albania a depus un efort remarcabil pentru susținerea unui sistem judiciar independent. Cu toate acestea, Uniunea Europeană a realizat progrese limitate în ceea ce privește clarificarea statuturilor acestor state, amânând adesea luarea unor decizii finale. În consecință, multe dintre acestea sunt în căutarea altor parteneriate benefice economiilor naționale, amenințând securitatea continentală.

Pe de o parte, aderarea la Uniunea Europeană nu este tocmai un proces inteligibil, având în vedere dificultățile cu care deja ne confruntăm. De la extremism de dreapta, euroscepticism, instabilitate politică, până la crize economice, putem afirma cu certitudine că Uniunea Europeană are nevoie, ea însăși, de reforme considerabile. Cu toate acestea, mulți diplomați europeni, inclusiv președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, au declarat că reformele realizate înaintea extinderii în Balcanii de Vest nu sunt necesare, păreriile fiind astfel împărțite.

Pe de altă parte, mulți susțin că statele din Balcanii de Vest nu au depus suficient efort pentru a asigura instituții stabile, ce vor garanta democrația, statul de drept și drepturile omului, și o economie de piață funcțională. Din păcate, de-a lungul anilor, libertatea presei din Balcanii de Vest a fost, indiscutabil, compromisă Mai mult decât atât, potrivit raportului Transperancy International, cele șase state nu au dezvoltat inițiative anti-corupție, situându-se pe ultimele locuri în ceea ce privește gradul de corupție în sectorul public. S-au înregistrat evoluții îngrijorătoare cu privire la respectarea și protecția minorităților, iar instabilitatea violentă din întreaga regiune prezintă riscuri de securitate.

O altă problemă este, desigur, conflictul dintre Serbia și Kosovo. Deși Uniunea Europeană a facilitat numeroase negocieri în vederea normalizării relațiilor dintre Belgrad și Pristina, recunoașterea independenței Republicii Kosovo nu pare să reprezinte o opțiune pentru   Aleksandar Vučić. În acest sens, ostilitățile dintre cele două state stimulează numeroase dificultăți nu doar la nivel european.

De asemenea, mulți alți factori ar trebui luați în considerare, precum conflcitul dintre Bulgaria și Macedonia de Nord. Deși Macedonia de Nord și-a schimbat oficial denumirea pentru a primi aprobarea Greciei (ambele state revendicau moștenirea culturală și istorică a lui Alexandru Macedon), acum statul se confruntă cu noi probleme provocate de Bulgaria, ce a declarat că va împiedica negocieri ulterioare. Motivele din spatele acestui conflict sunt lingvistice și, într-o oarecare măsură, istorice, Macedonia de Nord nevrând să recunoască rădăcinile bulgare ale limbii sale naționale.

Aceste probleme, la care se adaugă lipsa unui sistem juridic suficient de independent și dificultăți economice alarmante, au încurajat numeroase state, precum Franța, Danemarca și Olanda, să blocheze în anul 2019 deschiderea procesului de aderare la Uniunea Europeană a câtorva state din Balcanii de Vest. Cu toate acestea, decizia UE a inițiat noi probleme, de data aceasta cu adevărat nerezolvabile, statele refuzate recurgând la cea de a doua opțiune, Republica Populară Chineză și, implicit, Federația Rusă.

În acest sens, Serbia a fost una dintre primele state ce a fructificat fără întârziere relația sa cu China. Pentru Belgrad, China reprezintă o oprtunitate eminentă ce permite efectuarea unui număr mare de investiții determinante, iar pentru China, Serbia reprezintă un partener strategic ce facilitează legături în Europa. Prin urmare, Serbia s-a alăturat inițiativei controversate “Belt and Road” și a primit cu mult entuziasm propuneriile 5G Huawei. Desigur, nu putem judeca Serbia bazându-ne exclusiv pe cooperarea sa cu China. În cele din urmă, numeroase state ale Uniunii Europene au semnat, discret, aceleași acorduri. Cu toate acestea, relația Serbiei cu Rusia nu este bazată exclusiv pe interese economice, cele două state împărtâșind nu doar ideologii politice.

Pavând drumul spre alternative profitabile, deciziile Serbiei promovează în regiunea balcanică un declin în eforturile pentru aderarea la Uniunea Europeană, susținând, implicit, neschimbarea unor regimuri definite prin coruptibilitate. În acest sens, Serbia reprezintă exemplul ce poate fi urmat și problema ce poate stimula repercusiuni dificile. Atât timp cât statele din Balcanii de Vest nu vor putea negocia în continuare pentru aderarea la UE, alte opțiuni vor fi luate în calcul, precum Uniunea Economică Euroasiatică, ce și-a propus stoparea expansiunii influenței Uniunii Europene încă de la creație.

Așadar, extinderea Uniunii Europene reprezintă cu adevărat o provocare, din numeroase puncte de vedere. Totuși, într-o eră a globalizării, statele europene nu pot înflori decât unite, iar înainte de a deveni o superputere mondială, aceasta trebuie să devină o putere în Europa.

Ce se întâmplă între Rusia și NATO?

Întrebări pentru secolul XXI, Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată

Pentru Rusia, ideea de a își restura influnța în țări din Europa și Asia pare să fi fost o prioritate de când URSS s-a destrămat. Pentru a face acest lucru, a fost nevoie de acțiune pe mai multe sectoare diplomatic, economic, militar. Această putere pe care deja și-a stabilit-o ar putea duce la un scenariu periculos, ci anume stabilirea unei extinderi a Rusiei în Europa.

Intervenția în Georgia din 2008 a însemnat începutul unei noi etape. Pentru prima dată de la sfârșitul Războiului Rece, Rusia a dus un război pentru a își asigura dominanța și le-a arătat statelor vestice că siguranța nu mai e garantată.

După acest război, în Rusia a culminat modernzarea armatei , personalul a crescut, tankurile și aeronavele au fost îmbunătățite, lucru care a adus scepticism asupra Rusiei.

Ce s-a întâmplat în Ucraina?

În anul 2014, Rusia a anexat peninsula Crimeea, fapt considerat illegal de către NATO. Acest teritoriu a fost dorit datorită poziției sale unice, fiind situat în Marea Neagră, fapt ce asigură căi pentru a își extinde puterea în regiune, fiind și o zonă esențială pentru comerț. De asemenea, incruzia NATO în spațiile post-sovietice a îngrijorat Rusia, posibila expansiune a alianței însemnând pentru Rusia împiedicarea stabilirii unei hegemoni regionale.

 “În mințile și inimile oamenilor, Crimeea a fost întotdeuna o parte inseparabilă a Rusiei. Această convingere fermă este bazată pe adevăr și justiție și a fost transmisă din generație în generație, în ciuda oricărei schimbări dramatice prin care a trecut țara noastră în timpul întregului secol XX.” – Vladimir Putin

Colaborarea Rusiei cu statele post-sovietice este mult mai amplă. Rusia a abordat un model de cooperare astfel încât statele să depindă de protecția sa militară, deoarece acestea nu aveau alți parteneri la care ar fi putut apela. În acest sens a fost creată Uniunea Economică Eurasiatică, uniune ce a asigurat integrarea statelor post-sovietice și creara unei legături mai strânse a acestora cu Rusia, aceasta aflându-se deasupra lor. Un exemplu este chiar Ucraina, aceasta fiind în mare parte dependentă de economia Rusiei, deoarece a refuzat să semneze un accord de comerț liber cu Uniunea Europeană.

Rusia vs NATO

Deși Rusia și-a demonstrate capacitățile militare în afara teritoriului său (Georgia – 2008, Ucraina-2014 și Siria-2015), forțele militare NATO, rămân, bineînțeles superioare. Chiar dacă NATO a limitat cooperarea cu Rusia de la evenimentul din Ucraina, este important să înțelegem de ce a fost luată această decizie, deoarece observase anumite acțiuni cu care nu a fost de accord, precum anexarea ilegală a Crimeei, atacuri cibernetice, și în general, încercarea de a folosi forța militară și de a se amesteca în procese democratice. Cu toate acestea, NATO își dorește o cooperare cu Rusia, acesta fiind principiul ce stă la baza organizației. Acastă cooperare este totuși pusă sub semnul întrebării, fiind posibilă doar cu condiția ca Moscova să nu mai încalce aceste principii.

Tot ceea trebuie să știi despre războiul din Nagorno-Karabah

Politică simplificată, Probleme sociale

Armenia și Azerbaidjan, două state din zona caucaziană, detașate de contemporaneitatea progresivă și adesea respinse pe baza coruptibilității, sunt în centrul atenției politice. În acest sens, conflictul dintre cele două state, deși reprezintă consecințele unor ostilități antice, bazate pe recunoașterea unui simplu teritoriu, a devenit un adevărat ring de luptă ale superputerilor lumii, dominând știrile internaționale prin acuzații și amenințări.

Oricât de complicat a devenit acest conflict în momentul de față, la baza acestuia stă o problemă relativ simplă; teritoriul Nagorno-Karabah. Teritoriul, situat în Caucazul de Sud, este recunoscut de către comunitatea internațională ca aparținând statului Azerbaidjan. Totuși, populația sa este formată, în proporție de aproximativ 95%, din armeni ortodocși, astfel inițiându-se numeroase mișcări separatiste susținute de guvernul Armeniei.

În timp ce Armenia susținea mișcările separatiste, considerându-le un aspect vital al suveranității lor, Azerbaidjan făcea tot posibilul pentru a le imita puterea. Desigur, regiunea dispune de resurse naturale limitate, iar poziția sa geostrategică nu este de o importanță sporită, totuși, teritoriul a reprezentat și reprezintă cauza a zeci de mii de decese.

De-a lungul războiului dintre anii 1988 și 1994 și în prezent, s-au comis masacre de către ambele părți, deși Organizația Națiunilor Unite a încercat să intervină de numeroase ori. Fără îndoială, analizarea problemei prin obiectivitate și imparțialitate reprezintă o provocare, ambele state modificând, adesea, istoria în favoarea lor. Totuși, interesant este că rădăcinile acestui conflict au fost modelate, surprinzător, de nimeni altcineva decât conducătorul politic sovietic, Iosif Vissarionovici Stalin.

La începutul aniilor 90′, s-a decis ca regiunea Nagorno-Karabah să aparțină  Republicii Sovietice Socialiste Armenia, dar Comisarul Naționalităților URSS, Iosif Stalin, a inversat decizia, oferind terioriul Republicii Sovietice Socialiste Azerbaidjan. Desigur, armenii au protestat împotriva deciziei, dar intoleranța sovietică generală față de naționalism a stimulat ignorarea acestora. În prezent, prim-ministrul Armeniei, Nikol Pashinyan, susține că această decizie, desigur nedreaptă, a fost luată în favoarea Președintelui Atatürk, deși putem remarca o lipsă a doveziilor în acest sens.

În consecință, de-a lungul anilor, sentimentul anti-armean s-a amplificat, atingând cote inimaginabile. Potrivit Comisiei Europene împotriva Rasismului și Intoleranței, armenii reprezintă grupul cel mai vulnerabil din Azerbaidjan, din punct de vedere al discriminării rasiale. Din păcate, acest sentiment a fost, de multe ori, stimulat și încurajat de politicienii celor două țări caucaziene. Ca exemplu notabil, fostul primar din Baku, Hajibala Abutalybov, a declarat în anul 2005: “Scopul nostru este eliminarea completă a armenilor”. Mai mult decât atât, actualul Președinte, Ilham Aliyev, a declarat de nenumărate ori: “Armenia este o țară nevaloroasă”. În acest sens, nu este de mirare că, de-a lungul anilor, teritoriul Nagorno-Karabah a devenit incredibil de militarizat, reprezentând una dintre cele mai periculoase granițe ale lumii.

Ostilitățile au părut nerezolvabile și, implicit, inevitabile. În consecință, mediatizarea acestora la nivel internațional a fost limitată. La începutul acestui an, în luna februarie, premierul Armeniei și președintele Azerbaidjanului au participat chiar și la o dezbatere publică și diplomatică, pe tema teritoriului disputat, la Conferința de securitate din München. Cu toate acestea, primul atac a fost lansat în luna iulie, războiul propriu-zis izbucnind la sfârșitul lunii septembrie.

Reprezentanții Armeniei susțin în mod convingător că Azerbaidjan a susținut primul atac, dar reprezentanții Azerbaidjanului susțin că au acționat în autoapărare, deslușirea adevărului constituind o dificultate însemnată. Totuși, putem spune că Azerbaijdan a atacat Stepanakert, unul dintre cele mai mari orașe din regiunea Nagorno-Karabah, stârnind un număr colosal de tineri armeni ce au acționat în numele patriotismului. Totodată, indiferent de desfășurarea primului atac, comparația dintre cele două armate reprezintă poate una dintre cele mai interesante aspecte ce demonstrează inechitabilitatea acestui război. În primul rând, în timp ce Azerbaidjan alocă suma de aproape 3 miliarde de dolari în scopuri de apărare, bugetul Armeniei este unul modest, reprezentând doar 500 de milioane de dolari. În acest sens, Azerbaidjan investește pentru o armată performantă, ce evidențiază vulnerabilitatea Armeniei.

În al doilea rând, ceea ce fac aceste lupte diferite de toate celelalte din istoria popoarelor din Caucaz reprezintă implicarea semnificativă a altor puteri. Pe de-o parte, Turcia susține, în mod public, Azerbaidjan. În acest sens, Președintele Erdogan a descris relația dintre cele două state ca fiind strânsă, spunând adesea: “o singură națiune, două state”. Mai mult decât atât, în afară de cultură, asemănări lingvistice și religie, relația celor două state poate fi definită și prin dependența Turciei față de petrol și gaze. De-a lungul anilor, Turcia s-a bazat tot mai mult pe azeri, gazele naturale facilitând aproape 90% din exporturile statului. Așadar, putem înțelege cu ușurință de ce instabilitatea regiunii reprezintă o problemă pentru statul turc.

Deși nu putem știi cu certitudine cât de implicată este Turcia, este important să luăm în considerare declarațiile Armeniei. Prim-ministrul Payshinyan a numit acțiunile lui Erdogan “echivalente unui atac terorist”, în timp ce Ministerul armean al apărării a oferit argumente convingătoare în acest sens. Mai mult decât atât, acest conflict a atras atenția președintelui Siriei. În luna august, Bashar al-Assad a acuzat președintele Turciei că a declanșat acest război, trimițând soldați în regiune și respingând eforturile internaționale de a sfârși ostilități regretabile.     Desigur, oficialii turci au negat acuzațiile. Totuși, o analiză însemnată a acestor acuzații trebuie să menționeze că Turcia nu recunoaște, nici în prezent, genocidul armean, refuzând în general asumarea unei responsabilități semnificative.

Pe de altă parte, la începutul acestui conflict, Armenia aștepta ajutorul Rusiei, ambele state fiind membre ale Organizației Tratatului de Securitate Colectivă, ce percepe agresiunea împotriva unui semnatar ca fiind agresiune împotriva tuturor. Așadar, la începutul lunii noiembrie, Armenia a solicitat președintelui Vladimir Putin, pentru prima oară în ultimii douăzeci de ani, o discuție urgentă pentru a determina natura și cantitatea de ajutor pe care Federația Rusă l-ar fi putut oferi. Bineînțeles, Rusia a declarat disponibilitatea asistenței, dar doar dacă conflictul din Nagorno-Karabah s-ar fi extins pe teritoriul Armeniei, dovedindu-se, din multe puncte de vedere, ineficient.

Cu toate acestea, Rusia a ales să intervină, recent, într-un mod semnificativ, intermediind chiar săptămâna aceasta un acord de încetare a conflictului din Nagorno-Karabah, pacea urmând să fie menținută de 2.000 de soldați ruși. Semnarea acestui acord pare să fi încetat conflictul, momentan, dar lipsa unui compromis echitabil a declanșat proteste violente, ale căror urmări vor influența profund viitorul Armeniei.

Acordul, ce prevede încetarea tuturor acțiunilor militare din regiune, declară că regiunea aparține statului Azerbaidjan, impulsionând o adevărată victorie pentru poporul azer, dar o înfrângere tragică pentru poporul armean. Din numeroase puncte de vedere, toate statele implicate beneficiază de urmările acestui armistițiu, cu excepția Armeniei, ce este mai vulnerabilă ca niciodată. Astfel de conflicte și astfel de urmări demonstrează ineficiența Organizației Națiunilor Unite în prevenirea și gestionarea conflictelor, superputerile lumii, motivate de beneficii economice, având ultimul cuvânt de spus cu privire la suveranitatea statelor subdezvoltate.  

Cum afectează Republică Populară Chineză alianța NATO?

Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată

Fără îndoială, NATO s-a dovedit a fi una dintre cele mai reușite alianțe din istorie, reprezentând un adevărat pilon al solidarității internaționale. Punând bazele securității la un nivel interguvernamental și sprijinând condițiile sub care statele europene au reușit, după lupte seculare, să colaboreze, NATO a asigurat un model remarcabil pentru buna conviețuire în pace și un proiect comunitar fără precedent. Mai mult decât atât, deși formarea alianței NATO s-a sprijinit, inițial,  pe nevoia unui sistem comun de apărare, NATO a reușit să avanseze principii democratice și valori eminente, oferind lumii un contrast puternic cu regimurile autoritare opresive.

În prezent, în ciuda absenței unei amenințări militare proeminente, NATO se confruntă cu provocări pe cât de distincte pe atât de amenințătoare. În acest sens, ascensiunea Republicii Populare Chineze reprezintă un aspect problematic ce posedă potențialul de a comprima alianța transatlantică. Într-o eră a tehnologizării, a inovațiilor rapide și a globalizării, Republica Populară Chineză reprezintă o oportunitate profitabilă pentru unii, dar o amenințare alarmantă pentru alții, solidaritatea statelor NATO fiind pusă la încercare mai mult ca oricând.

Încă de la mijlocul secolului XX, Republica Populară Chineză conștientizează propria sa măreție. Prin adaptarea socialismului la legile economiei de piață și valorificarea procesului de globalizare, economia Chinei a înregistrat creșteri pe cât de incredibile pe atât de inexplicabile, amenințând, implicit, supremația Statelor Unite ale Americii. Având al doilea cel mai mare buget militar din lume, investind masiv în capacități militare moderne și fiind un lider mondial în știință și tehnologie, este important să înțelegem ascensiunea Chinei și să intensificăm rolul NATO pe plan mondial.

De ce nu China?

În contextul războiului comercial, din cauza unor serii de dispute politice și, nu în ultimul rând, pe fondul acuzațiilor privind responsabilitatea Chinei în răspândirea pandemiei, constatăm numeroase asemenări între tensiunea contemporaneității și  perioada Războiului Rece.

Politicile protecționiste ale Statelor Unite ale Americii și deprecierea agresivă a yuan-ului (ce încalcă principile Grupului celor 20) au amplificat tensiunile dintre cele două state, determinând Administrația Trump să depună un efort consecvent în a limita influența politică, militară și economică a Chinei.  Cu toate acestea, ceea ce a atras atenția NATO nu a fost competiția dintre cele două state, ci modalitatea prin care China ar putea câștiga.

Nerespectarea drepturilor omului, regimul autoritar și lipsa opoziției reprezintă aspecte semnificative ce au facilitat ascensiunea influenței chineze. În acest sens, creșterea puterii chineze este indisolubil legată de o ideologie ce nu împărtășește valori fundamentale ale  NATO, prin urmare reprezentând o provocare pentru ordinea globală.

Fără îndoială, China va deveni o superputere, însă Beijingul se confruntă cu probleme alarmante, cum ar fi creșterea deficitului de resurse, calitatea îngrijorătoare a aerului și corupția omniprezentă. Mai mult decât atât, este esențial să luăm în considerare politica externă a Chinei, împreună cu totalitatea conflictelor ce au marcat, expresiv, numai anul 2020. De la conflictul cu Taiwan la atrocitățile teribile comise în Hong Kong, pacea nu pare a fi o prioritate pentru guvernul chinez.

Cu toate acestea, nu toate țările membre NATO împărtășesc aceeași atitudine cu privire la definirea unei relații NATO-China, ivindu-se dezacorduri complexe și realități cumplite. În acest sens, analizarea motivelor ce au determinat incertitudinea solidarității organizației transatlantice reprezintă un aspect vital în constuirea unei comunități euroatlatince durabile și promițătoare.

Prosperitate economică de scurtă durată: BRI

La sfârșitul anului 2013, Xi Jinping a anunțat elaborarea poate uneia dintre cele ambițioase inițiative economice ale Chinei. Astăzi, această inițiativă poartă numele de “Belt and Road” (sau noul Drum al Mătăsii)- un program de rețele comerciale și de infrastructură ce conectează trei continente, privilegiind regiunile chineze mai puțin dezvoltate. Reprezentând, fără îndoială, unul dintre cele mai mari planuri de dezvoltare din istoria modernă, inițiativa BRI oferă Chinei putere incontestabilă și influență internațională.

Desigur, nu putem contesta principiile suveranității, dar există o îngrijorarea legitimă cu privire la faptul că inițiativa BRI este pusă în aplicare prin mijloace demne de suspiciune. Fiind predispusă corupției și lipsită de transparență, măsuri de durabilitate economică nu au fost integrate, asftel încurajând o serie de proiecte ce facilitează prosperitate economică de scurtă durată.

State cu probleme economice însemnate, care nu ar fi putut obține împrumuturi de la Fondul Monetar Internațional, din pricina unor regimuri autoritare definite prin coruptibilitate, au fost atrase de propunerile Chinei. Prin țări precum Pakistan și Vietnam, ce au primit șansa de a-și menține modelul absolutist, negând, în același timp, condițiile occidentale de angajament financiar, Republica Populară Chineză a obținut influență politică considerabilă în regiuni importante din punct de vedere strategic.

În acest sens, multe state europene, în special cele puternic îndatorate, și-au exprimat interesul față de potențialul beneficiu economic, afișându-se în opoziție cu atitudinea categorică a Statelor Unite ale Americii. În consecință, Grecia a reprezentat baza expansiunii chineze spre Europa. Miliarde de euro au fost investiți în porturi, energie și bănci, iar guvernul condus de  Alexis Tsipras a semnat protocolul prin care ţara sa a devenit prima din Europa care a intrat în proiectul BRI. Observând modernizarea porturilor grecești, guvernul condus de Giussepe Conte nu ar fi putut rămâne în urmă. Așadar, după scurt timp, și Italia a semnat acordul, devenind primul stat G7 care s-a alăturat programului chinez.  Desigur, atât pentru Grecia, cât și pentru Italia, valorile NATO și ale Uniunii Europene sunt importante, dar, din perspectiva lor, nu pot substitui beneficiile economice asigurate de Republica Populară Chineză.

Putere militară

Cu toate acestea, indiferent de competitivitatea economică a Chinei, atenția NATO trebuie îndreptată spre puterea militară a Chinei, cu adevărat revoluționată de Xi Jinping. Strategia de “fuziune militar-civilă” a Partidului Comunist Chinez reprezintă un plan de eliminare a barierelor dintre sectoarele de cercetare civile ale Chinei și sectoarele sale militare. Potrivit Administrației Trump, Partidul Comunist caută să domine din punct de vedere militar, prin achiziționarea unor tehnologii de ultimă generație, sugerând, de asemenea, tentative de furt.

Desigur, delimitarea dintre propaganda Trump și realitate este absolut necesară. Totuși, putem susține, prin obiectivitate categorică, că, pentru Xi Jinping, creșterea bugetului militar reprezintă o prioritate. Mai mult decât atât, puterea militară a Chinei pare să nu cunoască limite geografice, inaugurându-se în Djibouti o bază militară și majoritatea țărilor africane fiind deja puternic îndatorate față de guvernul chinez.

Așadar, fie că analizăm cooperarea dintre China și Russia, implementarea îndoielnică a tehnologiei 5G, inițiativa BRI ce a evidențiat vulnerabilitatea economică a statelor europene și coruptibilitatea statelor asiatice, datoria statelor africane sau creșterea bugetului militar, putem cataloga China “o provocare” pentru NATO.