Lupta pentru scaunul lui Macron

Politica Uniunii Europene, Politică Europa

Redactor: Eliza Ene

Grafică: Anca Lazăr

Electoratul francez are, ca de obicei, și anul acesta, luxul de alege dintre un număr de 12 candidați de toate orientările, de la extrema stângă la extrema dreaptă, pentru primul tur de scrutin prezidențial din 10 aprilie.

     Dacă va fi reales, Macron va deveni primul președinte francez din ultimele două decenii care obține al doilea mandat. Macron intră în cursa prezidenţială cu doar aproximativ o lună înainte de primul tur al alegerilor din 10 aprilie. Sondajele de opinie îl dau favorit pentru câştigarea unei competiţii în care mai mulţi adversari de stânga şi de dreapta fragmentează votul.

Care sunt candidații favoriți ai francezilor?

     Conservatoarea Valerie Pecresse are cele mai mari şanse să ajungă în turul doi al alegerilor prezidenţiale din Franţa pentru un duel final, în aprilie 2022, cu preşedintele în exerciţiu, progresistul Emmanuel Macron, arată un nou sondaj. Valerie Pecresse, care a câştigat la începutul acestei luni nominalizarea partidului Republicanii, este creditată cu 17% în intenţiile de vot din turul întâi, cu 8% mai puţin decât Emmanuel Macron. Pecresse cunoaşte un avans de zece la sută în sondaje în doar două luni. 

     Polemistul Eric Zemmour, cu opinii de extremă dreaptă, a coborât la 14,5% în intenţiile de vot, faţă de 16% în octombrie. Acest pronostic îl plasează la egalitate cu Marine Le Pen, preşedinta partidului Adunarea Naţională (fostul Front Naţional, de extremă dreapta), care a înregistrat un regres similar, notează Reuters.

Cu cine se luptă Macron?

Marine Le Pen

      Candidatul de dreapta al Frontului Naţional la preşedinţie, Marine Le Pen, a promis că va scoate Franţa din NATO dacă va câştiga alegerile prezidenţiale, într-un discurs ţinut în faţa alegătorilor din Reims. Potrivit lui Marine Le Pen, Franţa trebuie să se retragă din blocurile militare şi să îşi protejeze propriile interese.

     “Ne vom retrage din Comandamentul Comun al NATO, astfel încât să nu mai putem fi târâţi în conflictele altora”, a spus Le Pen. “În această lume, ţara noastră trebuie să aibă o voce puternică. Francofonia, în special în Africa, trebuie să fie unul dintre vectorii de influenţă”. Marine Le Pen a avut un discurs dur şi faţă de migraţie. “Este la latitudinea francezilor să decidă cine populează Franţa. Depinde de francezi să spună cine poate deveni francez.”

Éric Zemmour 

     Deși Le Pen rămâne la aceeași retorică populistă, anti-imigranți și anti-Uniunea Europeană, pe care a folosit-o și în alegerile din 2017, de data aceasta ea va avea un noi adversar din dreapta.

     Éric Zemmour, editorialist şi vedetă de televiziune, cunoscut pentru luările sale  de poziție extreme şi limbajul critic împotriva imigraţiei, a feminismului sau a islamului, fost condamnat de două ori din cauza discursurilor care instigau la ură, va candida și el la alegerile prezidențiale din anul acesta, împărțind astfel electoratul de dreapta. El este una dintre acele voci rare pe care Franţa le scoate de la bun început în momentele sale istorice cele mai complexe pentru a găsi soluţia ieşirii din impas. Ca retorică, Zemmour pare să meargă tot pe drumul pavat de Trump, al nostalgiei după vremuri glorioase. Nu se sfiește însă să spună că-l admiră și pe Trump și într-o declarație publică s-a și asemănat cu fostul președinte american, adăugând că vrea să reușească și el să ”aducă împreună clasa muncitoare cu burghezimea patriotică”.

     ”Ăsta e visul meu de 20 de ani”, a spus Zemmour.

     Atât Trump, cât și Zemmour apelează într-un mod emoțional la nostalgia vremurilor apuse, dar Eric Zemmour are acel talent în plus de a vorbi în numele unei republici care pare pierdută în faţa avalanşei de solicitări religioase, socio-economice şi, cum spune el, în faţa asaltului aproape final pe care îl dau stângiştii.

Valérie Pécresse 

     Conform BBC, un alt candidat care prezintă un pericol la adresa lui Emmanuel Macron, este Valérie Pécresse, candidată a partidului Republican. 

     “Vreau să aduc o nouă speranţă, cea a unei noi Franţe pe care trebuie să o reconstruim împreună”, a spus Valérie Pécresse în deshiderea discursului său. 

     Considerând că Franţa „se află la o răscruce de drumuri”, candidata republicanilor şi-a prezentat propunerile în materie de imigraţie şi şi-a asumat o politică fermă de „zero vize” şi de frontiere intens „controlate”. Valérie Pécresse a vorbit şi despre o descentralizare a Franţei, ce ar duce la o scădere a influenţei pe care Parisul o exercită asupra ţării. Ea s-a angajat să „pună capăt acestei preşedinţii verticale care dispreţuieşte teritoriile”. 

     Fără a-i numi pe Zemmour sau Le Pen, Pécresse a spus mulţimii: „Extremiştii vă mint. Refuzaţi veninul nostalgiei lor. Nu lăsaţi furia şi frica să învingă”.

Realegerea lui Macron, o mai mare influenţă a Franţei în relaţiile cu România?”

     „Există patru candidaţi mari și lați: candidata Dreptei, care abia a intrat în cursă, ăştia doi- naţionaliştii, suveraniștii – şi Macron. Există şi scenariul în care Macron poate să nu intre în turul 2, inclusiv asta se vehiculează astăzi. Nu are resurse de creştere. Proiectele mari pe care ar fi vrut să le implementeze nu a reuşit să le implementeze, pe motiv de COVID, de criză, iar anul viitor el speră că prin acest prestigiu pe care el îl va purta numele Franţei, de şef rotativ al Comisie Europene – un fel de Viorica Dancila a vremurilor apuse… Asta e situația acolo. Revenind la România şi la importanţa alegerilor din Franţa, dacă Macron negociază în continuare, s-ar putea ca o realegere a lui să însemne şi o mai mare influenţă a Franţei în relaţiile cu România. Am aceste informaţii. În rest, noi nu avem legături cu restul candidaţilor”, a spus Cozmin Gușă, în emisiunea “Deferiți mass-media”, la DCNews TV.

Pe plan extern

     Războiul din Ucraina a bulversat deja campania electorală, complicând intrarea lui Macron în cursă. Doi contracandidaţi de extremă dreapta care au avut rezultate bune în sondaje trebuie să îşi explice poziţia lor pro-Rusia şi pro-Putin de până acum.

     Cu Macron în fruntea eforturilor europene de a asigura o încetare a focului şi o rezolvare paşnică a conflictului din Ucraina, se pare că va fi o campanie cu mai puţine mitinguri ale preşedintelui în exerciţiu şi cu un accent neobişnuit pe politica externă.

Poarta Globală – sfârșitul Drumului Mătăsii? Începutul războiului rece dintre Uniunea Europeană și China

Întrebări ale politicii contemporane, Diplomație și relații internaționale, Economie, Politica Uniunii Europene, Politică Asia, Politică Europa, Politică simplificată

Redactor: Brădianu Ștefan

Grafică: credits The Times

Războiul armat – cea mai infamă modalitate de a cuceri o țară, acaparându-i instituțiile, resursele și chiar teritoriul, care a marcat mii de ani de istorie umană – a fost înlocuit ca armă preferată de marile puteri. Uitați de tancuri, de avioanele militare și de navele de luptă. În secolul XXI, banii câștigă orice bătălie. Procesul de stăpânire a unui stat nu mai începe cu o declarație de război și cu un foc de pușcă, ci cu contract comercial însoțit de un buchet de flori.

Context

Acest nou curent al geopoliticii a început odată cu Războiul Rece, când Statele Unite au creat Planul Marshall, pentru a susține economic țările europene, devastate de al doilea război mondial, și, mai ales, pentru a le așeza ferm în propria sfera de influență. Evident, Uniunea Sovietică nu s-a lăsat mai prejos, creând un fond rival, Planul Molotov și oprind statele de la estul cortinei de fier din a beneficia de planul Marshall. Evident, aceasta nu este decât o parte mică din Războiul Rece, care a fost, la sfârșitul zilei, un război economic, al cărui sfârșit este bine cunoscut: URSS s-a prăbușit economic, nepermițându-și să mențină la nesfârșit o asemenea confruntare.

Însă, în urma unei stagnări economice a occidentului, după criză financiară din 2008, și a unei ascensiuni proprii impresionante, Republica Populară Chineză a preluat ștafeta, creând cel mai impresionant program economic de acest fel al lumii moderne. Intitulat “Noul Drum al Mătăsii” (după ruta istorică parcursă de negustorii chinezi pentru a-și vinde bunurile, predominant textile, în restul lumii), cunoscut și ca “Inițiativa Centură și Drum” (BRI), proiectul are că țel construirea unei rețele intercontinentale de infrastructură pentru a putea transporta, distribui și vinde produse chinezești (mai exact, doar produse chinezești) sub pretextul dezvoltării acelor state. Pentru a realiza acest obiectiv, Partidul Comunist Chinez (PCC) dorește să construiască drumuri, autostrăzi, poduri, căi ferate, porturi și aeroporturi pentru a creea mai multe rute ce vor conecta Africa, Asia și Europa cu China. Astfel, controlând lanțul de aprovizionare către o treime din lume, cvasi-monopolul chinezesc asupra producției a mare parte dintre bunurile de consum la nivel mondial va fi definitivat pentru următoarele decenii. De aici, influența politică a Chinei asupra acestor țării va crește considerabil, deja permițându-și de facto să ia decizii diplomatice pentru țările, mai mult să mai puțin, dependente economic de ea.  

Cum funcționează acest mecanism?

Guvernul de la Beijing oferă împrumuturi generoase pe perioade îndelungate de timp, în principal țărilor subdezvoltate sau în curs de dezvoltare, care altfel nu ar putea obține o asemenea sumă de la alți investitori, nefiind considerate de încredere sau promițătoare, cu condiția ca acești bani să fie folosiți pentru realizarea unor anumite proiecte dorite de PCC. Statele cu o situație internă instabilă sau cu un sistem dictatorial opresiv sunt primele care bat la ușa Chinei. Cu fiecare nou proiect început, încă o piesă din marele puzzle este adăugată. Și cum ar putea oficialii unei nații să refuze oportunitatea de a obține atât de multe fonduri acum, când viitorul în care ele trebuie să fie plătite pare atât de departe, mai ales întrucât probabil ei nu vor mai fi cei responsabili să le plătească, la acel moment?

Pericolul banilor chinezești și influența asupra Uniunii Europene

Din nefericire, cea mai mare parte a proiectelor nu avantajează în niciun fel țara respectivă, ci doar, ați ghicit, China, care poate accesa piața locală mai ușor, ba chiar poate stabili un monopol. Degeaba există o autostradă nouă dacă ea nu este folosită de niciun cetățean. Nu doar atât, dar până la urmă, tot țara respectivă este cea care trebuie să achite nota de plată, iar dacă nu reușește, Beijingul este întotdeauna dispus să se comporte asemenea unui cămătar, pentru că, la sfârșitul zilei, acesta este rolul pe care și l-a asumat. 

Sri Lanka a învățat asta pe calea cea grea, după ce a construit întreg portul Hambantota cu împrumuturi chinezești, deși majoritatea experților avertizau că nu va reuși să-și plătească datoriile și că, proiectul este, oricum, inutil pentru insulă. Cele mai negre previziunii s-au adeverit: după ce nu a reușit să își plătească datoriile, Sri Lanka a fost nevoită să “împrumute” portul Chinei, pentru 99 de ani, dar și să plătească mai târziu o parte din costuri. Astfel că, Beijingul s-a ales și cu banii, și cu portul (un punct strategic extrem de important pentru comerțul maritim chinezesc). Într-un moment de umor negru istoric, China s-a transformat din țara care condamna Marea Britanie pentru că a forțat-o să îi cedeze un port pentru 99 ani, în cea care face exact același lucru.

Adesea însă, guvernul chinez preferă să se folosească de datoria exorbitantă a unei țări pentru a o ține ostatică, obținând favoruri diplomatice din partea ei, la nevoie. Prin această strategie, China reușește să influențeze sau chiar să acapareze anumite organizații mondiale (precum OMS) sau, cel puțin, să le paralizeze. 

Principala victimă este Uniunea Europeană, întrucât trebuie ca doar un singur stat din toate cele 27 să se opună pentru ca orice inițiativă să fie oprită. În acest fel, China nu trebuie să depună prea mult efort pentru a compromite și a corupe încet dar sigur, din interior, întreaga Uniune Europeană. Astfel că, în urma unor investiții chinezești în portul grecesc Piraeus, Grecia și-a folosit puterea de veto pentru a opri condamnarea UE a încălcării drepturilor omului din China. Ungaria a făcut același lucru recent, blocând condamnarea noii legi a securității din Hong Kong. Guvernul maghiar este, de altfel, și cel mai loial aliat al Beijingului din cadrul uniunii, importând vaccinuri Sinovac, plănuind deschiderea unei universități chinezești în capitală (fapt ce a început o adevărată confruntare cu primarul orașului, care se opune influenței excesive a Chinei din țară) și susținând construirea unei căi ferate de la Budapesta până la Belgrad (Serbia fiind un alt aliat important al Chinei în regiune) și Atena.

O asemenea influență a Chinei pe bătrânul continent ar trebui să ne înspăimânte pe toți. Nevoia unor instituții europene mai puternice, cu un grad mai ridicat al autonomiei – care nu se blochează de fiecare dată când un stat membru este mituit să se opună –  este evidentă. Însă, nu este încă prea târziu, iar majoritatea semnelor indică faptul că cele mai multe guverne europene au realizat situația dificilă în care se află uniunea și amenințarea fundamentală pe care o prezintă China. 

O nouă atitudine europeană

Pe când nu demult, atmosfera dintre UE și China era, dacă nu prietenoasă, măcar cordială, datorită impresionantei înțelegeri comerciale (susținută mai ales de președintele francez Emmanuel Macron), ce mai trebuia doar ratificată, anul 2021 s-a terminat cu o provocare directă lansată de Bruxelles către Beijing: “Poarta Globală”, proiectul menit să fie rivalul BRI. Acesta ar trebui să valoreze în jur de 300 de miliarde de euro (de trei ori mai mult decât a primit Europa, la rândul ei, din Planul Marshall) și ar avea ca scop susținerea economică a țărilor în curs de dezvoltare, promovând, în același timp, valorile europene. Astfel, UE încearcă să atace influența Chinei în zonele mai puțin dezvoltate ale lumii, oferind o alternativă mai bună și forțând Beijingul, prin existența unei competiții, să își mai îndulcească practiciile cinice, întrucât statele au acum unde să plece dacă sunt deranjate de comportamentul Chinei. Așadar, ar dilua influența ei chiar și asupra statelor care îi rămân abonate.

Avantajul principal al acestui plan este evident, iar Comisia Europeană a făcut tot posibilul să-l sublinieze: proiectele sunt făcute în favoarea țării respective, nu a unui actor extern. 

Evident, totul s-ar transforma într-un război rece între Uniunea Europeană și Beijing, al cărui front principal ar fi Africa, acolo unde Franța simte cum sfera ei de influență, cândva cea mai largă, se micșorează, în favoarea Chinei. Este întrutotul posibil ca PCC-ul, același partid care transformat Xinjiangul într-un lagăr în aer liber, să recurgă la metode mai puțin onorabile pentru a își asigura victoria, însă Europa ar trebui să fie pregătită pentru asta.

Optimism prudent

Inițiativa a fost întâmpinată cu puține laude și mai mult scepticism. Cea mai criticată a fost absența unei structurii bine definite și a clarității în privința a cum ar funcționa acest mecanism. Acesta pare că mai are multă birocrație și multe formalități de înfruntat până când va fi pus în practică, moment în care ar fi deja prea târziu, iar asta dacă chiar va fi pus în practică, întrucât este mereu posibil ca unul sau mai multe state să se opună. Cine știe cum va arăta programul, câte mici ajustări vor fi făcute, când va fi, în sfârșit, pus în aplicare? Aceasta este o întrebare relevantă mai ales întrucât, suma propusă, deși generoasă, este cu mult mai mică decât cea oferită de Beijing.

Anumiți specialiști au propus ca planul să fie mutual exclusiv cu “Noul Drum al Mătăsii”, forțând statele să aleagă și, în unele cazuri, să iasă din sfera de influență a Chinei. Astfel, ar fi trasată o linie clară între țările ce prețuiesc valorile occidentale – libertatea, democrația, progresul – și cele ce doresc să se asocieze cu un regim dictatorial opresiv.

Totuși, deși critica productivă este întotdeauna bine-venită, această inițiativă nu trebuie ucisă în fașă, mai ales deoarece are atât de mult potențial. Anual, discrepanțele revoltătoare dintre statele dezvoltate și așa-zisa “lume a treia” se adâncesc, iar planul de investiții ar putea opri acest fenomen regretabil. Cu atât mai importantă este o dezvoltare sustenabilă, inclusivă și ecologică a acestor state, iar proiectele finanțate prin BRI sunt fix opusul: falimentare pe termen lung, devastatoare pentru comunitățile locale și, mai ales, pentru mediu. “Poarta Globală” ar putea asigura o dezvoltare fezabilă, o cooperare economică sănătoasă (în care nu există un stat maestru și unul suspus) și un viitor verde pentru aceste țări.

Dar, pentru a realiza asta este nevoie de unitate și coeziune la nivel european, ar trebui ca state precum Polonia și Ungaria, care se îndreaptă din ce în ce mai mult către dreapta extremă, sau Grecia și Cipru, cochetate de regimul chinez, să colaboreze, iar giganții economici precum Franța și Germania să fie dispuși să riște în lupta cu China.

Drumul către democrația bulgară – 3 alegeri parlamentare într-un an

Politică Europa, Politică simplificată

Redactor: Alex Zaharia

Grafică: Popa Amalia

Tehnoredactor: Buliga Andreea

                       Pe data de 14 decembrie 2021 s-a împlinit o lună de la alegerile parlamentare din Bulgaria. La prima vedere nimic interesant, dar dacă aș veni și v-aș spune că, teoretic,  alegerile din noiembrie trebuiau să aibă loc de abia în 2025? Ei bine, e adevărat, iar situația actuală se datorează faptului că bulgarii au trebuit să iasă de nu mai puțin de 3 ori în același an la vot. Cum s-a ajuns la această situație? Haideți să analizăm!

                          În primul rând, trebuie să înțelegem că politica bulgară nu a fost niciodată lipsită de impedimente. După 44 ani de comunism, vecinii noștri de la sud au avut alegeri libere în 1990, prima dată de la abolirea monarhiei. În urma căderii regimului autoritar, Partidul Comunist, care a condus țara pentru decenii, și-a schimbat numele în Partidul Socialist Bulgar. Paradoxal, în ciuda dorinței bulgarilor de a da comuniștii jos de la putere (dorință exprimată prin protestele din 1989), aceștia și-au ales tot vechii politicieni. Astfel, socialiștii (vechii comuniști) au câștigat alegerile în 1990. De-a lungul anilor au apărut o mulțime de alte partide politice, inclusiv unul înființat de fostul rege al Bulgariei, Simeon al 2-lea, acesta ajungând ulterior prim-ministru în perioada 2001-2005. Din păcate, contrar promisiunilor făcute, majoritatea celor ajunși la putere după 1989 nu au contribuit la bunăstarea poporului, ci din contră. În 1996, Bulgaria a intrat în criză economică. Veniturile scădeau și prețurile creșteau, inflația fiind atât de gravă, încât 1 dolar ajunsese să valoreze aproximativ 1500 de leva. Ulterior situația s-a îmbunătățit, dar viața cetățenilor bulgari a fost și încă este departe de una la standarde europene. În anul 2009 a intrat pe scena politică Boiko Borisov, fost primar al Sofiei, dar și bodyguard al ultimului dictator comunist bulgar, Todor Zhivkov. Din anul 2009, Borisov a avut 3 mandate de prim-ministru din partea partidului conservator GERB. Acesta și-a clădit încrederea oamenilor în mesaje anticorupție, însă chiar el a ajuns să fie acuzat de ilegalități din această sferă. În ciuda activității corupte, Borisov a rămas la putere, în lipsa unei opoziții puternice. În prezent, Bulgaria este recunoscută ca cea mai coruptă și săracă țară din UE, la aceste date adăugându-se și situația pandemică deplorabilă. La acest moment, doar 27% din bulgari sunt vaccinați contra SARS-Cov 2 și media deceselor provocate de Covid-19 este de aproximativ 100/zi.

                  După zeci de ani de nemulțumire, poporul a izbucnit. Începând cu proteste spontane pe 9 iulie 2020, bulgarii au protestat pentru 282 de zile! Motivul manifestaţiilor este cel al corupției politicienilor, acuzații cu precădere către prim-ministrul Borisov și colegii săi de partid. Un eveniment notabil care a mobilizat cetățenii a fost apariția unei poze deranjante pe social media. În aceasta se poate observa prim-ministrul Boiko Borisov dormind pe jumătate gol în patul său, alături de un pistol și un teanc uriaş de bani format din bancnote de 500 de euro. Acesta a admis ulterior că aceea era camera lui personală, dar că poza a fost făcută cu o dronă intrată ilegal pe proprietatea lui şi ulterior trucată. Acesta a susţinut, de asemenea, că ,,mafia încearcă să-l dea jos de la putere’’ și a acuzat mai multe persoane, inclusiv președintele Bulgariei, dar și rivalul său politic, Rumen Radev de înscenare. După aproape 300 de zile de proteste, Borisov pleacă de la putere, nu din dorința a oamenilor, ci datorită terminării mandatului său de 4 ani. 

                  Acum, haideți să trecem la partea recentă, alegerile parlamentare din 2021. Prima sesiune a avut loc pe 4 aprilie, când niciun partid nu a câștigat majoritatea voturilor și, de asemenea, nu s-au putut forma coaliții. Acesta a fost un moment istoric, fiind prima dată în istoria postcomunistă a țării când partidele nu au putut ajunge la un acord. Cu un guvern interimar numit de președintele Rumen Radev, 3 luni mai târziu s-au ținut noi alegeri parlamentare. Aici lucrurile încep să devină interesante. Pentru prima dată după mulți ani, partidul GERB al lui Borisov este întrecut de partidul populist Există Un Astfel De Popor. Această formațiune politică a fost fondată de către cunoscutul prezentator de televiziune și cântăreț Slavi Trifonov, al cărui mesaj principal este cel anticorupție. Odată cu victoria partidului, toți se așteptau că Trifonov să formeze o coaliție împotriva lui Borisov. Cu toate acestea, prezentatorul a făcut surprinzătoarea declarație de a refuza să colaboreze cu alte formațiuni. Acesta și-a motivat decizia, explicând că ,,termenul <<coaliție>> este unul murdar’’ și că are intenția de a forma un guvern minoritar, dorință care i-a fost respinsă. Astfel, pentru a doua oară, în același an, nu s-a putut forma un guvern pentru a conduce țara.

                  Acum, ajungem la alegerile cu numărul 3, acestea având loc pe data de 14 noiembrie, fiind prezenți la urne doar 40% din bulgari. De data aceasta nici Trifonov, și nici Borisov nu au câștigat încrederea bulgarilor, ci partidul Schimbarea Continuă, cu un procentaj de 25,67% din voturi. Acesta a fost fondat cu doar 2 luni înainte de această sesiune de alegeri, de către Kiril Petkov și Assen Vasilev, cunoscuți drept și ,,Harvardiștii’’, deoarece amândoi au absolvit prestigioasa facultate din SUA. La fel ca Există Un Astfel De Popor, nici Schimbarea Continuă nu are niște caracteristici clare pentru a putea fi localizat undeva pe axa politică, principalul obiectiv fiind cel de a scăpa Bulgaria de politicienii corupți. Atât Petkov cât și Vasilev au servit drept miniștri interimari în perioada în care nu s-au putut forma coaliții și au purtat în mod public o luptă anticorupție. Cel mai relevant exemplu reprezintă momentul în care Petkov a dezvăluit cum prim-ministrul Borisov a dat 500 de milioane de euro, bani guvernamentali, către doar opt companii. Spre deosebire de partidul lui Trifonov, Petkov și Vasilev s-au declarat din primul moment deschiși către colaborare. 

                                   Ce s-a întâmplat în luna care a trecut? Putem spune că, până acum, politicienii bulgari sunt pe drumul cel bun, reușind în final să se realizeze o coaliție între partidele Schimbarea Continuă, Partidul Socialist Bulgar și alte 2 partide de dreapta. Anunțul a fost făcut pe data de 10 decembrie. ,,A venit momentul, după 32 de ani, ca cetățenii bulgari să vadă conducători cărora le pasă de ei; este timpul ca tinerii plecați în străinătate să vadă Bulgaria că pe un loc promițător în care se pot întoarce, și ca părinții noștri să vadă Bulgaria ca pe un loc în care pot avea o pensie corespunzătoare și să-și trăiască bătrânețea cu demnitate’’, a declarat Petkov.

                         Care este concluzia acestui articol? Faptul că, în general, democrația este greu de întreținut, dar, într-o țară care a trecut prin decenii de comunism, este chiar mai fragilă decât ne putem imagina. Nu doar noi, românii, am avut de suferit din cauza corupției, minciunilor și dezamăgirilor post-1989, ci toate țările care au făcut parte din blocul comunist. Trebuie să rămânem puternici, să ținem capul sus și să luptăm. Trebuie să ne informăm, trebuie să semnalăm, trebuie să votăm, în speranța că într-o zi partidul sau persoana căreia îi oferim încrederea nu va fi ,,Aceeași Mărie cu altă pălărie’’, și că țările estice vor fi învățat cu adevărat ce înseamnă libertatea de a vota.

Cronica unui război nedeclarat- Va invada Rusia Ucraina?

Întrebări ale politicii contemporane, Diplomație și relații internaționale, Politică Europa

Redactor: Irina Radu

Grafică: Diana Oancea

Tehnoredactare: Staciu Ruxandra

    Ucraina este o țară de dimensiunea Texasului, situată între Rusia și Europa. A făcut parte din Uniunea Sovietică până în 1991 și de atunci a fost o democrație mai puțin decât perfectă, cu o economie foarte slabă și o politică externă care oscilează între pro-rus și pro-european. În contextul pandemic actual, se ive ș te un război modern, “la cald”, care împarte lumea în tabere adverse, cauzat de ruinele fostei Uniuni Sovietice.

     Conflictul dintre Rusia și Ucraina are o istorie care datează încă din Evul Mediu. Cele două țări împărtășesc rădăcini comune slave, acesta fiind motivul pentru care președintele rus Vladimir Putin se referă la cele două țări drept „un singur popor”.

    Dar, de fapt, căile celor două națiuni au fost împărțite timp de secole, dând naștere la două limbi și culturi – strâns legate, dar totuși destul de diferite.

Ce a pornit conflictul dintre Ucraina și Rusia?

  Incă din 2007, Ucraina și UE au negociat un acord de asociere, la baza pactului propus era un acord de liber schimb cuprinzător, care ar elimina în același timp majoritatea tarifelor la comerțul cu mărfuri. Rusia încerca să determine Ucraina să se alăture propriului proiect de integrare a unei uniuni economice eurasiatice, care ar include o uniune vamală, aceste două oferte se excludeau reciproc.

    Tensiunile dintre Ucraina și Rusia, ambele foste state sovietice, au escaladat la sfârșitul anului 2013 din cauza unui acord politic și comercial de referință cu Uniunea Europeană. După ce președintele de atunci pro-rus, Viktor Ianukovici, a suspendat discuțiile, se pare că sub presiunea Moscovei, săptămâni de proteste de la Kiev au izbucnit în violență care au dus la înlăturarea lui Ianukovici în februarie 2014. Înlăturarea a stârnit tulburări în regiunile de est și de sud ale Ucrainei, în mare parte rusofone, de unde Ianukovici și-a atras cea mai mare parte a sprijinului.

   Apoi, în martie 2014,  Kremlinul a profitat de vidul de putere de la Kiev și a anexat Crimeea, o peninsulă autonomă din sudul Ucrainei cu puternice loialități rusești, sub pretextul că își apăra interesele și pe cele ale cetățenilor vorbitori de limbă rusă. Mai întâi, mii de trupe vorbitoare de limbă rusă, supranumite „omuleți verzi” și ulterior recunoscuți de Moscova ca fiind soldați ruși, s-au revărsat în peninsula Crimeea. În câteva zile, Rusia și-a încheiat anexarea într-un referendum care a fost criticat de Ucraina și de cea mai mare parte a lumii ca fiind ilegitim. A fost un punct de cotitură pentru relațiile dintre cele două țări și începutul războiului nedeclarat dintre cele două părți

  Tările occidentale, precaute față de influența destabilizatoare a Rusiei, au început să furnizeze arme Ucrainei, care a început să respingă separatiștii susținuți de ruși, iar în mai 2014, electoratul ucrainean l-a ales pe Petro Poroșenko, care a semnat acordul de asociere cu UE.

   O problemă specială în acest moment este dacă Ucraina – o țară de frontieră între Rusia și restul Europei și una care aspiră să adere la UE – ar putea deveni într-o zi membră a alianței militare occidentale NATO.Aceasta este o posibilitate împotriva căreia Rusia se opune vehement și este dispusă să recurgă la orice metodă pentru ca aceasta să nu se adeverească.

   Conform estimarilor, violența din estul Ucrainei dintre forțele separatiste susținute de Rusia și armata ucraineană a ucis peste 10.300 de persoane și a rănit aproape 24.000 din aprilie 2014. Deși Moscova și-a negat implicarea, Ucraina și NATO au raportat acumularea de trupe, armate ruse si echipamente lângă Donețk.

Care sunt declarațiile Rusiei?            

  Kremlinul a negat în mod repetat că Rusia intenționează să invadeze Ucraina, insistând că Rusia nu reprezintă o amenințare pentru nimeni și că țara care mută trupele pe propriul teritoriu nu ar trebui să fie un motiv de alarmă.

  Moscova vede sprijinul tot mai mare pentru Ucraina din partea NATO, în ceea ce privește armamentul, pregătirea și personalul  ca o amenințare la adresa propriei sale securități. De asemenea, a acuzat Ucraina că și-a sporit propriul număr de trupe în pregătirea unei tentative de reluare a regiunii Donbas, o acuzație pe care Ucraina a negat-o.

   Președintele rus Vladimir Putin a cerut acorduri legale specifice care să excludă orice extindere ulterioară a NATO spre est, spre granițele Rusiei, declarând că Occidentul nu a respectat asigurările sale verbale anterioare.

    În octombrie 2018, Ucraina s-a alăturat Statelor Unite și altor șapte țări ale Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) într-o serie de exerciții aeriene la scară largă în vestul Ucrainei. Exercițiile au venit după ce Rusia și-a desfășurat exercițiile militare anuale în septembrie 2018, cele mai mari de la căderea Uniunii Sovietice.

Ce încercări de pace există?

Din februarie 2015, Franța, Germania, Rusia și Ucraina au încercat să intermedieze încetarea violenței prin Acordurile de la Minsk. Acordul include prevederi pentru încetarea focului, retragerea armamentului greu și controlul deplin al guvernului ucrainean în întreaga zonă de conflict. Totuși, eforturile de a ajunge la o înțelegere diplomatică și la o rezoluție satisfăcătoare nu au avut succes.

   Acordurile de la Minsk sunt importante din trei motive, în primul rând, marchează cele două ocazii în care Putin a împins de două ori cu succes Ucraina spre viitorul eurasiatic, de ambele ori, folosind amenințarea violenței, aceasta explică parțial agresiunea actuală. Până acum, a fost singurul lucru care a funcționat în câteva secunde, restricționand orice compromisuri viitoare, deoarece Rusia nu va accepta nimic mai puțin și Europa nu poate fi văzută ca încalcă un tratat pe care l-a semnat. In primul rând, acordul împinge deja Ucraina către viitorul eurasiatic din trei motive, primul prevede un mini-stat pro-rus în interiorul Ucrainei, cu puterea constituțională de a limita orice înclinare europeană, al doilea erodează noțiunea de suveranitate ucraineană, adică spune clar că forțele pro-ruse din Donbass pot avea propria sa armată și legitimează Rusia in amestecul din afacerile constituționale ucrainene iar al treilea garantează instabilitatea politică în ucraina ce depășește cu mult ceea ce majoritatea ucrainenilor consideră un preț acceptabil pentru pace.

      Un sondaj a constatat că doar 15% dintre ucraineni acceptă condițiile din Minsk, motiv pentru care Zelensky a refuzat până acum să le accepte.

Unde se îndreaptă acest conflict?

   Ințelegerea acestui conflict se poate face doar prin a considera Ucraina ca fiind sfâșiată între două viitoare posibile, pe care le-am putea numi viitorul european și viitorul eurasiatic, fie ucraina își rezolvă problemele de corupție și devine un stat european modern, posibil membru al Uniunii Europene, fie ajunge să fie aliată cu Rusia, cel mai probabil ca un fel de stat satelit rus, având un viitor eurasiatic.

Tot ceea ce trebuie să știi despre Revoluția de Catifea

Istorie, Politică Europa

Text: Diana Sirbu

Anul 1989 a reprezentat un an foarte important in istoria omenirii. Pentru natiunile aflate in Blocul de Est, precum Cehia, Slovacia, Romania etc., acesta a marcat saltul de la dictatura la democratie, printr-o serie de revolutii.

Miscarile din Cehoslovacia, care au luat numele de “Revolutia de Catifea”, au avut cateva caracteristici aparte fata de cele manifestate pe alte teritorii.

Cehoslovacia era o țară în care regimul comunist devenise fragil. Cehii și slovacii trăiau amintindu-si constant de Primăvara de la Praga din 1968, când reformele democratice fusesera înăbușite ca urmare a intervenției exercitate de sovietici. În 1977, intelectualii cehi și slovaci au semnat un act prin intermediul caruia isi exprimau dezaprobarea in legatura cu rigiditatea ideologică a conducerii comuniste.

Pentru cehi si slovaci, data de 17 noiembrie contureaza inceputul “Revolutiei de Catifea”, ceea ce marca distrugerea sistemului comunist instaurat aici in 1948. Totul a inceput in orasul Praga, printr-o miscare studenteasca care a fost reprimata de politie, aceste fapte avand sa ii incite pe aceia care se uitau cu speranta spre Occident dupa “Caderea Zidului Berlinului”.

Pentru a se putea intelege mai bine contextul, trebuie specificat ca Zidul Berlinului a constituit simbolul Razboiului Rece (1947-1991), o perioada de tensiuni si confruntari politice ideologice aparute in urma incheierii celui de-al Doilea Razboi Mondial (1939-1945), acestea terminandu-se odata cu revolutiile petrecute in 1989. In timpul Razboiului Rece s-au confruntat doua grupuri de state care aveau ideologii si sisteme politice foarte diferite. In primul se afla URSS (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste) si aliatii sai, adica grupul numit “Blocul Rasaritean” sau “Blocul Oriental”, celalalt grup cuprinzand Statele Uniite ale Americii si aliatii sai, numit “Blocul Apusean”. In Europa, la nivel politico-militar, cele doua blocuri erau reprezentate de doua aliante internationale. Blocul Apusean era reprezentat de NATO (North Atlantic Treaty Organization/ Pactul Atlanticului de Nord), iar cel rasaritean de “Pactul de la Varsovia”. Dupa sfarsitul Razboiului, Germania a fost divizata. Zidul Berlinului a constituit timp de aproape 28 de ani o bariera de separare intre Republica Federala Germana si Republica Democrata Germana. Construirea acestui zid a reprezentat un dezastru pentru Germania Rasariteana si pentru comunism in general. El era un simbol al tiraniei comuniste, afisat insistent in lumea occidentala, in mod deosebit in urma uciderii catorva evadati. Liberalizarea politica, asociata cu declinul Uniunii Sovietice, a dus la relaxarea frontierei, care a dus la randul ei la miscari de revolutie. In momentul in care s-a acordat libertate de trecere, mase intregi de est-berlinezi au traversat frontiera prin toate punctele.

In anul 1988 mai multe manifestatii au avut loc impotriva regimului sovietic, pe 21 august, 28 octombrie si 10 decembrie. Aceste miscari au luat amploare odata cu exprimarea dorintei de libertate in timpul Saptamanii Palach (15-21 ianuarie 1989), cea de-a 20-a comemorare a mortii lui Jan Palach, tanarul student la istorie si economie politica care si-a dat foc in semn de protest fata de invadarea Cehoslovaciei de catre armatele “Pactului de la Varsovia” (exceptie facand Romania), in scopul stoparii reformelor initiate in perioada Primaverii de la Praga, interventiile brutale din Piata Sfantului Vaclav facandu-i chiar si pe cetatenii inerti sa actioneze.

Caderea Zidului Berlinului a fost un factor important in izbucnirea evenimentelor Revolutiei de Catifea. Studentii de la Praga au organizat la 17 noiembrie 1989 o manifestatie autorizata, sute de mii de oameni scandandu-si dorinta de libertate si de eliberare de sub sovietici. Radiourile occidentale au inceput sa relateze despre aceste proteste, iar in 24 noiembrie secretarul general al Partidului Comunist Cehoslovac, Milos Jakes, a demisionat. Conducerea comunista, care fusese fragmentata in diferite grupari rivale, nu a rezisat presiunii.

In Praga a luat mai apoi fiinta “Forumul Civic”, iar în Bratislava gruparea “Publicul împotriva Violentei”. In 27 noiembrie, în Cehoslovacia a izbucnit o greva generala, urmand ca o zi mai târziu, în 28 noiembrie, comuniștii sa fie nevoiti sa accepte inceperea negocierilor cu opozantii lor. Acest gest a marcat începutul sfarsitului pentru regimul comunist. In urmatoarea zi a fost abrogat articolul din Constituție care asigura Partidului Comunist monopolul puterii. În 5 decembrie, a început desfiintarea gardului de sarma ghimpata de la granita cu Austria și Germania. Pana la finalul lunii decembrie, dramaturgul Vaclav Havel devenea presedintele Cehoslovaciei, iar acela considerat eroul Primăverii de la Praga din 1968, Alexander Dubcek, devenea presedintele Parlamentului. În iunie 1990 au fost organizate alegeri libere, pierdute de comunisti. Insa au aparut disensiuni intre cehi și slovaci, alimentate de cresterea nationalismului. Drept urmare, Cehoslovacia s-a destramat pasnic în 1993. A ramas insa comuna amintirea celor care, în 1989, au realizat Revolutia de Catifea.  Revolutia de Catifea a reprezentat astfel o serie de manifestatii pasnice care au avut ca scop ablolirea sistemului comunist, avand un caracter deosebit de celelalte state den Blocul Rasaritean care in acelasi an s-au confruntat la randul lor cu regimul politic de la acel moment, pastrand in inimi dorinta de libertate, care ii facea sa continue sa lupte.

Extinderea Uniunii Europene

Politică Europa, Politică simplificată

Extinderea Uniunii Europene reprezintă poate una dintre cele mai controversate enigme ale viitorului nostru european, fără îndoială imprevizibil. Reprezentând, după spusele lui John Bruton, cea mai reușită invenție din lume pentru promovarea păcii, dorința persistentă a unor state de a se alătura este lipsită de ambiguuitate. De-a lungul anilor, Uniunea Europeană a transformat, incontestabil, un continent împărțit istoric de ostiliăți și conflicte într-un model de coexistență prosperă. Cu toate acestea, identitatea sa a stimulat incertitudinea multor state, ce au simțit urmările izolării politice și economice. În acest sens, putem vorbi, în primul rând, despre Balcanii de Vest.

Exceptând Republica Croația, ce a aderat la Uniunea Europeană în anul 2013, toate statele din Bacanii de Vest au depus cerere de aderare la UE, fiind în prezent candidate sau potențial candidate, deși situația epidemiologică actuală a întrerupt negocieri suplimentare. Cele șase state (Albania, Bosnia și Herțegovina, Republica Macedonia de Nord, Kosovo, Muntenegru și Serbia) au interprins numeroase reforme interne pentru continuarea procesului de aderare. În acest sens, Republica Macedonia de Nord a pus capăt conflictului cu Grecia, iar Albania a depus un efort remarcabil pentru susținerea unui sistem judiciar independent. Cu toate acestea, Uniunea Europeană a realizat progrese limitate în ceea ce privește clarificarea statuturilor acestor state, amânând adesea luarea unor decizii finale. În consecință, multe dintre acestea sunt în căutarea altor parteneriate benefice economiilor naționale, amenințând securitatea continentală.

Pe de o parte, aderarea la Uniunea Europeană nu este tocmai un proces inteligibil, având în vedere dificultățile cu care deja ne confruntăm. De la extremism de dreapta, euroscepticism, instabilitate politică, până la crize economice, putem afirma cu certitudine că Uniunea Europeană are nevoie, ea însăși, de reforme considerabile. Cu toate acestea, mulți diplomați europeni, inclusiv președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, au declarat că reformele realizate înaintea extinderii în Balcanii de Vest nu sunt necesare, păreriile fiind astfel împărțite.

Pe de altă parte, mulți susțin că statele din Balcanii de Vest nu au depus suficient efort pentru a asigura instituții stabile, ce vor garanta democrația, statul de drept și drepturile omului, și o economie de piață funcțională. Din păcate, de-a lungul anilor, libertatea presei din Balcanii de Vest a fost, indiscutabil, compromisă Mai mult decât atât, potrivit raportului Transperancy International, cele șase state nu au dezvoltat inițiative anti-corupție, situându-se pe ultimele locuri în ceea ce privește gradul de corupție în sectorul public. S-au înregistrat evoluții îngrijorătoare cu privire la respectarea și protecția minorităților, iar instabilitatea violentă din întreaga regiune prezintă riscuri de securitate.

O altă problemă este, desigur, conflictul dintre Serbia și Kosovo. Deși Uniunea Europeană a facilitat numeroase negocieri în vederea normalizării relațiilor dintre Belgrad și Pristina, recunoașterea independenței Republicii Kosovo nu pare să reprezinte o opțiune pentru   Aleksandar Vučić. În acest sens, ostilitățile dintre cele două state stimulează numeroase dificultăți nu doar la nivel european.

De asemenea, mulți alți factori ar trebui luați în considerare, precum conflcitul dintre Bulgaria și Macedonia de Nord. Deși Macedonia de Nord și-a schimbat oficial denumirea pentru a primi aprobarea Greciei (ambele state revendicau moștenirea culturală și istorică a lui Alexandru Macedon), acum statul se confruntă cu noi probleme provocate de Bulgaria, ce a declarat că va împiedica negocieri ulterioare. Motivele din spatele acestui conflict sunt lingvistice și, într-o oarecare măsură, istorice, Macedonia de Nord nevrând să recunoască rădăcinile bulgare ale limbii sale naționale.

Aceste probleme, la care se adaugă lipsa unui sistem juridic suficient de independent și dificultăți economice alarmante, au încurajat numeroase state, precum Franța, Danemarca și Olanda, să blocheze în anul 2019 deschiderea procesului de aderare la Uniunea Europeană a câtorva state din Balcanii de Vest. Cu toate acestea, decizia UE a inițiat noi probleme, de data aceasta cu adevărat nerezolvabile, statele refuzate recurgând la cea de a doua opțiune, Republica Populară Chineză și, implicit, Federația Rusă.

În acest sens, Serbia a fost una dintre primele state ce a fructificat fără întârziere relația sa cu China. Pentru Belgrad, China reprezintă o oprtunitate eminentă ce permite efectuarea unui număr mare de investiții determinante, iar pentru China, Serbia reprezintă un partener strategic ce facilitează legături în Europa. Prin urmare, Serbia s-a alăturat inițiativei controversate “Belt and Road” și a primit cu mult entuziasm propuneriile 5G Huawei. Desigur, nu putem judeca Serbia bazându-ne exclusiv pe cooperarea sa cu China. În cele din urmă, numeroase state ale Uniunii Europene au semnat, discret, aceleași acorduri. Cu toate acestea, relația Serbiei cu Rusia nu este bazată exclusiv pe interese economice, cele două state împărtâșind nu doar ideologii politice.

Pavând drumul spre alternative profitabile, deciziile Serbiei promovează în regiunea balcanică un declin în eforturile pentru aderarea la Uniunea Europeană, susținând, implicit, neschimbarea unor regimuri definite prin coruptibilitate. În acest sens, Serbia reprezintă exemplul ce poate fi urmat și problema ce poate stimula repercusiuni dificile. Atât timp cât statele din Balcanii de Vest nu vor putea negocia în continuare pentru aderarea la UE, alte opțiuni vor fi luate în calcul, precum Uniunea Economică Euroasiatică, ce și-a propus stoparea expansiunii influenței Uniunii Europene încă de la creație.

Așadar, extinderea Uniunii Europene reprezintă cu adevărat o provocare, din numeroase puncte de vedere. Totuși, într-o eră a globalizării, statele europene nu pot înflori decât unite, iar înainte de a deveni o superputere mondială, aceasta trebuie să devină o putere în Europa.

De ce avem nevoie de sistemul politic elvețian?

Întrebări pentru secolul XXI, Politică Europa, Politică simplificată

Elveția, țara pitorească din inima Europei, este cunoscută pentru democrație directă, neutralitate și federalism, componente centrale ce au asigurat prosperitate într-o țară cu resurse naturale limitate.

Prestigiul paradisului fiscal este în strânsă legătură cu descentralizarea și piața liberă, dar distinctivitatea statului elvețian reiese dintr-un sistem politic care reprezintă interesele poporului.

În ciuda, sau poate datorită, faptului că Elveția a refuzat aderarea la Uniunea Europeană și la NATO, neutralitatea elvețiană s-a dovedit eficientă.

Elvețienii au libertatea de a-și alege nu doar liderii, dar, prin referendumuri organizate frecvent, și legile constituționale. Sistemul său politic a îndrumat o populație întreagă spre implicare, cunoaștere și mobilizare, oferindu-le transparență și democrație adevărată.

Democrație directă?

Democrația directă presupune o politică prin care deciziile sunt luate direct de către cetățeni, un exemplu al acestei democrații fiind democrația ateniană.

Desigur, aceasta fost criticată de către filozofi precum Socrate, care a evidențiat tendința democrației ateniene de a încuraja demagogia, dar chiar și în ziua de astăzi am putea să îi punem la îndoială eficiența, cel puțin la prima vedere.

Este greu de văzut cum toți oamenii ar avea cunoștințele, experiența și timpul necesar pentru a determina soarta unei țări, dar, în același timp, avantajele ar fi de necontestat.

În calitate de cetățeni ai unui stat în care corupția reprezintă, cu adevărat, o problemă, cunoaștem prea bine impactul unei politici netransparente asupra bunăstării populației.Prin posibilitatea de a altera legiile constituționale și prin libertatea fiecărui cetățean de a organiza referendumuri echitabile, democrația directă asigură cel mai egalitar sistem politic.

Mai mult decât atât, democrația directă ar crește numărul oamenilor implicați și interesați, asigurând legitimitate și promovând accesibilitate prin consolidarea încrederii publicului.

 Unul dintre motivele principale pentru care o mare parte a oamenilor aleg să nu voteze, într-o democrație reprezentativă, este neîncrederea în propria putere. În ziua de azi, democrația este defectuoasă, dar o putem îndrepta prin construirea unui sistem dependent doar de oameni.

Elveția și Președinția” rotativă

Elveția nu are un singur șef de stat, iar președintele are doar sarcini de reprezentare.

Cetățenii au responsabilitatea de a vota pentru un parlament care va numi un Consiliu Federal, compus din șapte reprezentanți a patru partide. Președintele Confederației, care este și șef al Consiliului Federal, este desemnat, pe termen de un an, prin rotație.

Consiliul Federal

Spre deosebire de majoritatea țărilor, în care organizarea unui referendum necesită cel puțin 500.000 de semnături, în Elveția propunerea unui referendum necesită doar 50.000, iar, în cazul în care acesta va avea putea schimba constituția, 100.000 de semnături sunt necesare.

Acestea sunt organizate la fiecare patru luni și au puterea de a face o schimbare nu doar la nivelul fiecărui canton, dar și la nivelul confederației. Sondajele sugerează, adesea, o prezență ridicată, iar sistemul politic este stabil și echilibrat.

Desigur, sistemul elvețian nu reprezintă o democrație directă pură, incorporându-se, de asemenea, anumite elemente ale unei democrații reprezentative, dar este cu siguranță admirabil.

Federalism și descentralizare

Cuprinzând patru mari regiuni lingvistice, deci implicit patru culturi, diferite și unice în același timp, federalismul a reprezentat o altă cheie a succesului elvețian.

Confederația elvețiană este compusă din 26 de cantoane a căror suveranitate se află în limitele Constituției federale. Cantoanele au propriile lor parlamente și instanțe, având în comun doar politica externă, moneda și constituția națională.

Odată cu elaborarea Constituției federale, economia Elveției a cunoscut o înflorire semnificativa, reușind nu numai sa își mențină echilibrul, dar și să ofere cetățenilor săi unul dintre cele mai ridicate nivele de trai din lume.

Încurajând o competiție continuă între cantoane, productivitatea muncii a cunoscut un progres impresionant, ce a transformat Elveția în una dintre cele mai bogate țări din lume după PIB pe cap de locuitor.

Așadar, fie că vorbim de piața liberă ce a asigurat prosperitate economică, neutralitatea istorică ce a asigurat relații internaționale benefice sau federalismul ce a asigurat productivitate, toate acestea sunt rezultatele ale unui sistem politic eficient.