Tot ceea ce trebuie să știi despre Revoluția de Catifea

Istorie, Politică Europa

Text: Diana Sirbu

Anul 1989 a reprezentat un an foarte important in istoria omenirii. Pentru natiunile aflate in Blocul de Est, precum Cehia, Slovacia, Romania etc., acesta a marcat saltul de la dictatura la democratie, printr-o serie de revolutii.

Miscarile din Cehoslovacia, care au luat numele de “Revolutia de Catifea”, au avut cateva caracteristici aparte fata de cele manifestate pe alte teritorii.

Cehoslovacia era o țară în care regimul comunist devenise fragil. Cehii și slovacii trăiau amintindu-si constant de Primăvara de la Praga din 1968, când reformele democratice fusesera înăbușite ca urmare a intervenției exercitate de sovietici. În 1977, intelectualii cehi și slovaci au semnat un act prin intermediul caruia isi exprimau dezaprobarea in legatura cu rigiditatea ideologică a conducerii comuniste.

Pentru cehi si slovaci, data de 17 noiembrie contureaza inceputul “Revolutiei de Catifea”, ceea ce marca distrugerea sistemului comunist instaurat aici in 1948. Totul a inceput in orasul Praga, printr-o miscare studenteasca care a fost reprimata de politie, aceste fapte avand sa ii incite pe aceia care se uitau cu speranta spre Occident dupa “Caderea Zidului Berlinului”.

Pentru a se putea intelege mai bine contextul, trebuie specificat ca Zidul Berlinului a constituit simbolul Razboiului Rece (1947-1991), o perioada de tensiuni si confruntari politice ideologice aparute in urma incheierii celui de-al Doilea Razboi Mondial (1939-1945), acestea terminandu-se odata cu revolutiile petrecute in 1989. In timpul Razboiului Rece s-au confruntat doua grupuri de state care aveau ideologii si sisteme politice foarte diferite. In primul se afla URSS (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste) si aliatii sai, adica grupul numit “Blocul Rasaritean” sau “Blocul Oriental”, celalalt grup cuprinzand Statele Uniite ale Americii si aliatii sai, numit “Blocul Apusean”. In Europa, la nivel politico-militar, cele doua blocuri erau reprezentate de doua aliante internationale. Blocul Apusean era reprezentat de NATO (North Atlantic Treaty Organization/ Pactul Atlanticului de Nord), iar cel rasaritean de “Pactul de la Varsovia”. Dupa sfarsitul Razboiului, Germania a fost divizata. Zidul Berlinului a constituit timp de aproape 28 de ani o bariera de separare intre Republica Federala Germana si Republica Democrata Germana. Construirea acestui zid a reprezentat un dezastru pentru Germania Rasariteana si pentru comunism in general. El era un simbol al tiraniei comuniste, afisat insistent in lumea occidentala, in mod deosebit in urma uciderii catorva evadati. Liberalizarea politica, asociata cu declinul Uniunii Sovietice, a dus la relaxarea frontierei, care a dus la randul ei la miscari de revolutie. In momentul in care s-a acordat libertate de trecere, mase intregi de est-berlinezi au traversat frontiera prin toate punctele.

In anul 1988 mai multe manifestatii au avut loc impotriva regimului sovietic, pe 21 august, 28 octombrie si 10 decembrie. Aceste miscari au luat amploare odata cu exprimarea dorintei de libertate in timpul Saptamanii Palach (15-21 ianuarie 1989), cea de-a 20-a comemorare a mortii lui Jan Palach, tanarul student la istorie si economie politica care si-a dat foc in semn de protest fata de invadarea Cehoslovaciei de catre armatele “Pactului de la Varsovia” (exceptie facand Romania), in scopul stoparii reformelor initiate in perioada Primaverii de la Praga, interventiile brutale din Piata Sfantului Vaclav facandu-i chiar si pe cetatenii inerti sa actioneze.

Caderea Zidului Berlinului a fost un factor important in izbucnirea evenimentelor Revolutiei de Catifea. Studentii de la Praga au organizat la 17 noiembrie 1989 o manifestatie autorizata, sute de mii de oameni scandandu-si dorinta de libertate si de eliberare de sub sovietici. Radiourile occidentale au inceput sa relateze despre aceste proteste, iar in 24 noiembrie secretarul general al Partidului Comunist Cehoslovac, Milos Jakes, a demisionat. Conducerea comunista, care fusese fragmentata in diferite grupari rivale, nu a rezisat presiunii.

In Praga a luat mai apoi fiinta “Forumul Civic”, iar în Bratislava gruparea “Publicul împotriva Violentei”. In 27 noiembrie, în Cehoslovacia a izbucnit o greva generala, urmand ca o zi mai târziu, în 28 noiembrie, comuniștii sa fie nevoiti sa accepte inceperea negocierilor cu opozantii lor. Acest gest a marcat începutul sfarsitului pentru regimul comunist. In urmatoarea zi a fost abrogat articolul din Constituție care asigura Partidului Comunist monopolul puterii. În 5 decembrie, a început desfiintarea gardului de sarma ghimpata de la granita cu Austria și Germania. Pana la finalul lunii decembrie, dramaturgul Vaclav Havel devenea presedintele Cehoslovaciei, iar acela considerat eroul Primăverii de la Praga din 1968, Alexander Dubcek, devenea presedintele Parlamentului. În iunie 1990 au fost organizate alegeri libere, pierdute de comunisti. Insa au aparut disensiuni intre cehi și slovaci, alimentate de cresterea nationalismului. Drept urmare, Cehoslovacia s-a destramat pasnic în 1993. A ramas insa comuna amintirea celor care, în 1989, au realizat Revolutia de Catifea.  Revolutia de Catifea a reprezentat astfel o serie de manifestatii pasnice care au avut ca scop ablolirea sistemului comunist, avand un caracter deosebit de celelalte state den Blocul Rasaritean care in acelasi an s-au confruntat la randul lor cu regimul politic de la acel moment, pastrand in inimi dorinta de libertate, care ii facea sa continue sa lupte.

Extinderea Uniunii Europene

Politică Europa, Politică simplificată

Extinderea Uniunii Europene reprezintă poate una dintre cele mai controversate enigme ale viitorului nostru european, fără îndoială imprevizibil. Reprezentând, după spusele lui John Bruton, cea mai reușită invenție din lume pentru promovarea păcii, dorința persistentă a unor state de a se alătura este lipsită de ambiguuitate. De-a lungul anilor, Uniunea Europeană a transformat, incontestabil, un continent împărțit istoric de ostiliăți și conflicte într-un model de coexistență prosperă. Cu toate acestea, identitatea sa a stimulat incertitudinea multor state, ce au simțit urmările izolării politice și economice. În acest sens, putem vorbi, în primul rând, despre Balcanii de Vest.

Exceptând Republica Croația, ce a aderat la Uniunea Europeană în anul 2013, toate statele din Bacanii de Vest au depus cerere de aderare la UE, fiind în prezent candidate sau potențial candidate, deși situația epidemiologică actuală a întrerupt negocieri suplimentare. Cele șase state (Albania, Bosnia și Herțegovina, Republica Macedonia de Nord, Kosovo, Muntenegru și Serbia) au interprins numeroase reforme interne pentru continuarea procesului de aderare. În acest sens, Republica Macedonia de Nord a pus capăt conflictului cu Grecia, iar Albania a depus un efort remarcabil pentru susținerea unui sistem judiciar independent. Cu toate acestea, Uniunea Europeană a realizat progrese limitate în ceea ce privește clarificarea statuturilor acestor state, amânând adesea luarea unor decizii finale. În consecință, multe dintre acestea sunt în căutarea altor parteneriate benefice economiilor naționale, amenințând securitatea continentală.

Pe de o parte, aderarea la Uniunea Europeană nu este tocmai un proces inteligibil, având în vedere dificultățile cu care deja ne confruntăm. De la extremism de dreapta, euroscepticism, instabilitate politică, până la crize economice, putem afirma cu certitudine că Uniunea Europeană are nevoie, ea însăși, de reforme considerabile. Cu toate acestea, mulți diplomați europeni, inclusiv președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, au declarat că reformele realizate înaintea extinderii în Balcanii de Vest nu sunt necesare, păreriile fiind astfel împărțite.

Pe de altă parte, mulți susțin că statele din Balcanii de Vest nu au depus suficient efort pentru a asigura instituții stabile, ce vor garanta democrația, statul de drept și drepturile omului, și o economie de piață funcțională. Din păcate, de-a lungul anilor, libertatea presei din Balcanii de Vest a fost, indiscutabil, compromisă Mai mult decât atât, potrivit raportului Transperancy International, cele șase state nu au dezvoltat inițiative anti-corupție, situându-se pe ultimele locuri în ceea ce privește gradul de corupție în sectorul public. S-au înregistrat evoluții îngrijorătoare cu privire la respectarea și protecția minorităților, iar instabilitatea violentă din întreaga regiune prezintă riscuri de securitate.

O altă problemă este, desigur, conflictul dintre Serbia și Kosovo. Deși Uniunea Europeană a facilitat numeroase negocieri în vederea normalizării relațiilor dintre Belgrad și Pristina, recunoașterea independenței Republicii Kosovo nu pare să reprezinte o opțiune pentru   Aleksandar Vučić. În acest sens, ostilitățile dintre cele două state stimulează numeroase dificultăți nu doar la nivel european.

De asemenea, mulți alți factori ar trebui luați în considerare, precum conflcitul dintre Bulgaria și Macedonia de Nord. Deși Macedonia de Nord și-a schimbat oficial denumirea pentru a primi aprobarea Greciei (ambele state revendicau moștenirea culturală și istorică a lui Alexandru Macedon), acum statul se confruntă cu noi probleme provocate de Bulgaria, ce a declarat că va împiedica negocieri ulterioare. Motivele din spatele acestui conflict sunt lingvistice și, într-o oarecare măsură, istorice, Macedonia de Nord nevrând să recunoască rădăcinile bulgare ale limbii sale naționale.

Aceste probleme, la care se adaugă lipsa unui sistem juridic suficient de independent și dificultăți economice alarmante, au încurajat numeroase state, precum Franța, Danemarca și Olanda, să blocheze în anul 2019 deschiderea procesului de aderare la Uniunea Europeană a câtorva state din Balcanii de Vest. Cu toate acestea, decizia UE a inițiat noi probleme, de data aceasta cu adevărat nerezolvabile, statele refuzate recurgând la cea de a doua opțiune, Republica Populară Chineză și, implicit, Federația Rusă.

În acest sens, Serbia a fost una dintre primele state ce a fructificat fără întârziere relația sa cu China. Pentru Belgrad, China reprezintă o oprtunitate eminentă ce permite efectuarea unui număr mare de investiții determinante, iar pentru China, Serbia reprezintă un partener strategic ce facilitează legături în Europa. Prin urmare, Serbia s-a alăturat inițiativei controversate “Belt and Road” și a primit cu mult entuziasm propuneriile 5G Huawei. Desigur, nu putem judeca Serbia bazându-ne exclusiv pe cooperarea sa cu China. În cele din urmă, numeroase state ale Uniunii Europene au semnat, discret, aceleași acorduri. Cu toate acestea, relația Serbiei cu Rusia nu este bazată exclusiv pe interese economice, cele două state împărtâșind nu doar ideologii politice.

Pavând drumul spre alternative profitabile, deciziile Serbiei promovează în regiunea balcanică un declin în eforturile pentru aderarea la Uniunea Europeană, susținând, implicit, neschimbarea unor regimuri definite prin coruptibilitate. În acest sens, Serbia reprezintă exemplul ce poate fi urmat și problema ce poate stimula repercusiuni dificile. Atât timp cât statele din Balcanii de Vest nu vor putea negocia în continuare pentru aderarea la UE, alte opțiuni vor fi luate în calcul, precum Uniunea Economică Euroasiatică, ce și-a propus stoparea expansiunii influenței Uniunii Europene încă de la creație.

Așadar, extinderea Uniunii Europene reprezintă cu adevărat o provocare, din numeroase puncte de vedere. Totuși, într-o eră a globalizării, statele europene nu pot înflori decât unite, iar înainte de a deveni o superputere mondială, aceasta trebuie să devină o putere în Europa.

De ce avem nevoie de sistemul politic elvețian?

Întrebări pentru secolul XXI, Politică Europa, Politică simplificată

Elveția, țara pitorească din inima Europei, este cunoscută pentru democrație directă, neutralitate și federalism, componente centrale ce au asigurat prosperitate într-o țară cu resurse naturale limitate.

Prestigiul paradisului fiscal este în strânsă legătură cu descentralizarea și piața liberă, dar distinctivitatea statului elvețian reiese dintr-un sistem politic care reprezintă interesele poporului.

În ciuda, sau poate datorită, faptului că Elveția a refuzat aderarea la Uniunea Europeană și la NATO, neutralitatea elvețiană s-a dovedit eficientă.

Elvețienii au libertatea de a-și alege nu doar liderii, dar, prin referendumuri organizate frecvent, și legile constituționale. Sistemul său politic a îndrumat o populație întreagă spre implicare, cunoaștere și mobilizare, oferindu-le transparență și democrație adevărată.

Democrație directă?

Democrația directă presupune o politică prin care deciziile sunt luate direct de către cetățeni, un exemplu al acestei democrații fiind democrația ateniană.

Desigur, aceasta fost criticată de către filozofi precum Socrate, care a evidențiat tendința democrației ateniene de a încuraja demagogia, dar chiar și în ziua de astăzi am putea să îi punem la îndoială eficiența, cel puțin la prima vedere.

Este greu de văzut cum toți oamenii ar avea cunoștințele, experiența și timpul necesar pentru a determina soarta unei țări, dar, în același timp, avantajele ar fi de necontestat.

În calitate de cetățeni ai unui stat în care corupția reprezintă, cu adevărat, o problemă, cunoaștem prea bine impactul unei politici netransparente asupra bunăstării populației.Prin posibilitatea de a altera legiile constituționale și prin libertatea fiecărui cetățean de a organiza referendumuri echitabile, democrația directă asigură cel mai egalitar sistem politic.

Mai mult decât atât, democrația directă ar crește numărul oamenilor implicați și interesați, asigurând legitimitate și promovând accesibilitate prin consolidarea încrederii publicului.

 Unul dintre motivele principale pentru care o mare parte a oamenilor aleg să nu voteze, într-o democrație reprezentativă, este neîncrederea în propria putere. În ziua de azi, democrația este defectuoasă, dar o putem îndrepta prin construirea unui sistem dependent doar de oameni.

Elveția și Președinția” rotativă

Elveția nu are un singur șef de stat, iar președintele are doar sarcini de reprezentare.

Cetățenii au responsabilitatea de a vota pentru un parlament care va numi un Consiliu Federal, compus din șapte reprezentanți a patru partide. Președintele Confederației, care este și șef al Consiliului Federal, este desemnat, pe termen de un an, prin rotație.

Consiliul Federal

Spre deosebire de majoritatea țărilor, în care organizarea unui referendum necesită cel puțin 500.000 de semnături, în Elveția propunerea unui referendum necesită doar 50.000, iar, în cazul în care acesta va avea putea schimba constituția, 100.000 de semnături sunt necesare.

Acestea sunt organizate la fiecare patru luni și au puterea de a face o schimbare nu doar la nivelul fiecărui canton, dar și la nivelul confederației. Sondajele sugerează, adesea, o prezență ridicată, iar sistemul politic este stabil și echilibrat.

Desigur, sistemul elvețian nu reprezintă o democrație directă pură, incorporându-se, de asemenea, anumite elemente ale unei democrații reprezentative, dar este cu siguranță admirabil.

Federalism și descentralizare

Cuprinzând patru mari regiuni lingvistice, deci implicit patru culturi, diferite și unice în același timp, federalismul a reprezentat o altă cheie a succesului elvețian.

Confederația elvețiană este compusă din 26 de cantoane a căror suveranitate se află în limitele Constituției federale. Cantoanele au propriile lor parlamente și instanțe, având în comun doar politica externă, moneda și constituția națională.

Odată cu elaborarea Constituției federale, economia Elveției a cunoscut o înflorire semnificativa, reușind nu numai sa își mențină echilibrul, dar și să ofere cetățenilor săi unul dintre cele mai ridicate nivele de trai din lume.

Încurajând o competiție continuă între cantoane, productivitatea muncii a cunoscut un progres impresionant, ce a transformat Elveția în una dintre cele mai bogate țări din lume după PIB pe cap de locuitor.

Așadar, fie că vorbim de piața liberă ce a asigurat prosperitate economică, neutralitatea istorică ce a asigurat relații internaționale benefice sau federalismul ce a asigurat productivitate, toate acestea sunt rezultatele ale unui sistem politic eficient.