CU DREPTATEA TRECEM MAREA – INTERVIU CU DL. JUDECĂTOR CRISTI DANILEȚ

Oameni care ne inspiră

Text: Aytana Anghel

Grafică: Amalia Radu

1.09.2021

Este o certitudine faptul că toți cei care am trecut sau încă trecem prin montaigne rousse-ul numit viața adolescentină ne-am întrebat la un moment dat cu ce ne vor ajuta mormanele de cărți și aglomerația de formule aritmetice în viața reală. Ba mai mult, cu siguranță majoritatea tinerilor sunt cuprinși de teamă la gândul intrării în rândurile adulților, la responsabilitățile care ne așteaptă și la regulile, fie ele scrise sau nescrise, pe care trebuie să le respectăm: Ce anume constituie o infracțiune? Pot răspunde penal chiar dacă nu sunt major? Am voie să postez poza aceasta pe o rețea de socializare dacă în ea apare un minor? Domnul judecător Cristi Danileț și-a dedicat o bună parte din timpul său pentru a ajuta tinerii să afle răspunsul la aceste întrebări, dar pentru mai multe detalii îl las pe dumnealui să ne explice rolul educației juridice în viața noastră.

  • Ne puteți spune câteva lucruri pe care ați vrea ca tinerii să le știe despre dumneavoastră?

Sunt judecător de 23 de ani, specializat în materie penală și delicvență juvenilă. Am doi copii care au depășit deja vârsta adolescenței, deci cunosc foarte bine dificultățile și nedumeririle specifice acestei perioade. Pe lângă acest lucru, am întâlnit foarte mulți minori care au ajuns în sala de judecată în poziția de inculpat, iar datorită acestui lucru eu împreună cu alți colegi: juriști, profesori, chiar și studenți, am decis să înființăm o organizație (VeDem Just) ce are ca scop prevenirea și educația. Prin intermediul acestei asociații, ne dorim să informăm copiii despre legile ce trebuie respectate într-o societate, acțiunile interzise de acestea, procedurile și instituțiile la care pot apela atunci când întâmpină o problemă de natură juridică și, în special, ce înseamnă o sancțiune ce li se poate aplica la un moment dat. Toate aceste lucruri sunt importante, deoarece potrivit legislației românești, încă de la 14 ani, copilul răspunde penal și contravențional. Asta înseamnă că dacă încalcă vreuna dintre regulile înscrise în codul penal, cu alte cuvinte comite o infracțiune, riscă o sancțiune penală, ceea ce constă în deschiderea unui dosar penal, înfăptuirea unui cazier și primirea unei pedepse, lucruri ce îi vor influența toată viața. De asemenea, tot de la 14 ani, copilul răspunde contravențional, deci un polițist îi poate da o amendă pentru traversatul pe roșu, spre exemplu. Tot ceea ce facem noi, așadar, este pentru a limita astfel de situații.

  • Ce v-a motivat să alegeți dreptul?

Nu am avut nicio rudă care să activeze în domeniul dreptului, dar consider că drumul către acesta a fost format de către doi factori: pe de o parte educația strictă pe care am primit-o de la părinții mei, în special de la tata, m-a orientat spre valori precum dreptatea, ordinea și disciplina, iar pe de alta, activitatea de care m-am apucat în adolescență, artele marțiale, mi-au dezvoltat curajul. Inițial am dorit să devin polițist, dar după aceea m-am reorientat și am decis să fiu magistrat. Am urmat facultatea de drept la Iași, după care am dat un concurs național, pe care l-am câștigat datorită pasiunii mele pentru învățat, pe care am deprins-o din copilărie. Am fost admis din prima la magistratură, iar astfel, din anul 1998 sunt judecător. 

  • Dintre toate carierele din domeniul juridic, de ce ați ales-o pe cea de judecător?

Atunci când am dat la drept habar nu aveam ce puteam să fiu după ce termin facultatea! Nu avusesem nicio întâlnire cu vreun om al legii, nici măcar cu vreun polițist. Nu știam ce înseamnă judecător, procuror sau avocat. Aveam însă să aflu că după ce termini facultatea de drept poți ocupa nu mai puțin de 40 de funcții! Sigur, cele mai cunoscute rămân cele menționate mai sus: judecătorul, care împarte dreptatea, procurorul, care acuză din partea societății și avocatul, care apără fie victima, fie infractorul. Inițial, nu puteam deveni avocat deoarece trebuia ca un avocat maestru să mă ia ucenic, iar eu nu cunoșteam pe nimeni în acest domeniu, deci din start această opțiune a fost înlăturată. Apoi, mi-am dorit să fiu procuror, deoarece mi-a plăcut tot ce ține de dreptul penal deosebit de mult, însă, în anul în care am terminat eu facultatea, nu au fost locuri de procuror scoase la concurs. Așadar, am devenit judecător, iar aceasta este o decizie pe care nu am regretat-o nicio clipă!

  • Care este cel mai mare impediment cu care vă confruntați în viața profesională de zi cu zi?

Eu mă simt foarte împlinit, doar că uneori cei ce nu cunosc justiția, nu cunosc cum funcționează justiția, simt un soi de repulsie față de cei care lucrează în domeniu. Acest lucru îmi dă un imbold să apar mai des în spațiul public, să explic oamenilor, pe înțelesul lor, cu ce se ocupă un judecător, un procuror, un avocat; de ce atunci când pierzi un proces nu trebuie să-i porți ură judecătorului, deoarece acesta doar a aplicat legea; de ce o hotărâre greșită nu înseamnă că judecătorul este corupt, poate că probele nu au fost suficiente etc. Toate acestea și mai multe au fost motivele pentru care am început să am o prezență mai mare în presă, pe rețelele de socializare, pentru a fi  alături de cetățeni. Cel mai mare impediment în munca pe care o desfășor este diferența dintre cunoștințele juridice pe care le am eu și colegii mei și lipsa acestora la nivelul oamenilor obișnuiți, ce nu activează în domeniul juridic. Justiția trebuie să se facă pentru cetățean, iar pentru o comunicare eficientă judecătorii și procurorii trebuie să se coboare la nivelul cetățenilor de rând, să vorbească pe limba lor!

  • Ce v-a inspirat să creați VeDemJust (Asociația Voci pentru Democrație și Justiție)?

În 2011 am fost invitat să particip la un schimb de experiență în Statele Unite ale Americii. Am ajuns în Austin, Texas și m-am întâlnit acolo cu un judecător american. Stăteam de vorbă în biroul lui și, la un moment dat, spune: “Haideți că trebuie să plec la școală.” În Texas sunt mulți copii imigranți, iar pe acest judecător îl interesa ca aceștia să cunoască și să respecte Constituția Statelor Unite ale Americii. M-a surprins acest lucru, faptul că un om care trebuia să lucreze la tribunal, cu infractori, se interesa de educația copiilor. Atunci mi-am zis: “De ce nu am face un astfel de program și în România?” Prima lecție de educație juridică pe care am dat-o a fost în 2013, într-o școală dintr-o comună de lângă București, la clasa a 5-a sau a 6-a. Copiii au fost foarte încântați, au făcut poze cu mine și astfel am popularizat acest program pe Facebook. Acesta a început să se dezvolte când au început să fie interesați din ce în ce mai mulți profesori. Eram în CSM (Consiliul Superior al Magistraturii) pe vremea aceea, am discutat cu Ministrul Justiției și cu Președintele CSM și s-a încheiat un protocol între Ministerul Justiției și Ministerul Educației care să permită accesul magistraților în școli și al copiilor în tribunale. În momentul de față, această asociație și-a extins activitatea în 26 de județe din România!

  • Care sunt, din punctul dumneavoastră de vedere, beneficiile educației nonformale?

Eu sunt un adept al educației moderne pentru elevi, adică nu vreau să învețe pe de rost noțiuni ce nu le sunt de folos în viață. Învățământul clasic, susținut de profesori și cel nonformal trebuie combinate. Educația juridică predată în unele școli și materiile precum cultura civică trebuie suplimentate de întâlniri cu oamenii legii, pentru ca elevii să învețe într-un mod practic, să fie informați. Mulți copii sunt surprinși, de exemplu, să afle că în România judecătorii nu au ciocan! Scopul acestui proiect este ca tinerii să realizeze că prin respectarea legii sunt în siguranță și să fie mai responsabili.

  • Unele persoane consideră că educația juridică este doar pentru aspiranții la drept. Care este părerea dumneavoastră?

Constituția spune chiar în Art. 1 că respectarea ei, precum și a tuturor legilor este obligatorie. Legile din România depășesc ca număr 10 000. În fața judecătorului, nimeni nu poate invoca drept scuză necunoașterea legii. Dat fiind faptul că de la 14 ani, copiii răspund penal, nu ar fi bine ca o parte din aceste legi, nu toate, dar cele mai importante, să fie învățate și de către aceștia? Legea nu este pentru a forma oameni ai legii, ci pentru a proteja toți cetățenii. În această eră digitală, toți avem câte un telefon mobil, dar știm oare ce avem voie să facem cu acesta? Am voie să postez poza aceasta pe internet, dacă în ea apare un minor? Părintele vrea să-mi vadă conversațiile cu prietenii, are oare voie să facă acest lucru? Un profesor mi-a confiscat mobilul, este legal? Toate aceste lucruri consider că ar trebui știute de toți tinerii, motiv pentru care am ales 500 de legi pe care le-am considerat a fi cele mai importante și le-am inclus în ghidul “Elevul și Legea”, care este disponibil și pe aplicația gratuită Lege-n-dar. Am făcut selecția astfel încât, dacă citiți manualul, este suficient să vă descurcați, fără să aveți vreodată probleme cu legea!

  • Cum ar putea educația juridică să influențeze viitorul tinerilor din România?

Noi, în România, nu avem o cultură a ceea ce se cheamă în Occident “Rule of Law”, adică supremația legii. Oamenii devin mai responsabili știind că nu ascultă de conducători sau de alți oameni, ci de lege. Oamenii se supun doar legii. Consider că dacă învățăm legile de mici, învățăm și să ne respectăm unii pe alții, să devenim mai solidari. Gândurile acestea nu pot apărea peste noapte, bineînțeles, dar cred că peste vreo 2-3 generații oamenii vor conștientiza că legea este făcută pentru a fi respectată, iar sentimentul dominant se va schimba de la frică, care a condus societățile în trecut, la siguranță. Pentru această siguranță, însă, nu este suficient să avem drepturi, ci trebuie să ni le și apărăm! 

Acesta este link-ul către aplicația gratuită de mobil Lege-n-dar, în care se regăsesc informațiile incluse in manualul de educație juridică “Elevul și Legea” scris de dl. judecător.

Descarcă aplicația legendară de la VeDem Just!

Ruth Bader Ginsburg-gladiatoarea feminismului

Cultură, Oameni care ne inspiră

Text: Irina Radu, Grafică: Diana Oancea

Feminism.Un cuvânt puternic, cu ecou, care în definiția lui reprezintă o doctrină teoretică care luptă pentru drepturile femeilor și egalitatea dintre sexe.Pentru mulți poate inspira teamă, un semn de întrebare:Femeile doresc îngrădirea drepturilor și puterilor masculine?

Adevărul este că feminismul și ideologia sa își doresc o perspectivă   lipsită de prejudecați, libertate și aceleași oportunități.

       O femeie mică de statură , impunătoare prin prezența și privirea sa avea să devină un simbol și vocea tuturor militanților cauzei, iar astăzi o cunoaștem drept gladiatoarea feminismului, Ruth Bader Ginsburg.Crescută într-o familie modestă, de evrei, cu o mama cu perspective destul conservatoare asupra modului în care o domnișoară trebuie să se comporte, dar încurajând-o academic pe fiica sa, RBG avea să se revolte în orice fel modului în care era acceptat de societate că o tânăra să fie.Ce o diferenția de alte minți strălucite erau ambiția, competitivitatea și dorința de a-și face vocea auzită pentru a schimba lumea. Ea și-a făcut munca vietii sale sa se asigure că, indiferent de cum arăți sau de cine iubești, vei fi tratat ca un egal în societate și în ochii legii. Ea a făcut acest lucru prin eliminarea stereotipurilor bazate pe gen în legislație și reglementări. Mulți o consideră pe RBG arhitectul luptei legale pentru drepturile femeilor în anii ’70.

    Ginsburg a urmat facultatea de drept, nu inițial pentru activități în domeniul drepturilor femeilor, ci „din motive personale, egoiste. Am crezut că pot face treaba unui avocat mai bine decât oricare altul. Nu am talent în artă, dar scriu destul de bine și analizez problemele clar.”

   Una dintre cele nouă femei de la Facultatea de Drept din Harvard în 1956, din 500 de elevi, Ginsburg și colegele ei de clasă au fost întrebate de decan de ce ocupă locuri care altfel ar fi ocupate de bărbați.

    În ciuda disconfortului si a îndoielilor sale, Ginsburg s-a dovedit a fi un student stelar, făcând revizuirea dreptului la Harvard în 1957 și apoi din nou la Columbia Law School, unde și-a terminat studiile pentru a menține familia împreună când soțul ei a absolvit Harvard și a acceptat un loc de muncă în New York. (Fiica ei s-a născut cu 14 luni înainte ca Ginsberg să intre la facultatea de drept.) Această realizare majoră la două școli de top a fost fără precedent de niciun elev, bărbat sau femeie.

   In 1980, președintele Jimmy Carter a numit-o pe Ruth Bader Ginsburg la Curtea de Apel din SUA pentru districtul Columbia. A slujit acolo până când a fost numită la Curtea Supremă a SUA în 1993 de președintele Bill Clinton, selectat pentru a ocupa locul vacant de judecătorul Byron White.Ca judecător, Ginsburg a fost considerata parte a blocului liberal al Curții Supreme, prezentând o voce puternică în favoarea egalității de gen, a drepturilor lucrătorilor și a separării bisericii de stat.

  În timpul vieții sale, Ginsburg și-a făcut un nume ca o susținătoare fermă a drepturilor femeilor. Într-o perioadă în care, potrivit West, femeile ar putea fi concediate pentru că erau însărcinate și li se cerea permisiunea unui soț pentru a obține un card de credit, Ginsburg a susținut egalitatea în fața legii.

“În acea zi, Ruth Bader Ginsburg, o tânără avocată, avea o idee foarte radicală. Această idee era că, în conformitate cu Constituția noastră, femeile ar trebui tratate în mod egal cu bărbații”, a spus West. „Ea s-a apucat de îndeplinirea acestui obiectiv, argumentând o serie de cazuri în fața Curții Supreme a SUA care a schimbat literalmente lumea pentru femeile americane”.

  Principala sa strategie a fost de a prelua încet cazuri câștigabile pentru a elimina în cele din urmă discriminarea instituționalizată împotriva femeilor cu precedent legal. O astfel de lege le oferea bărbaților preferința de a fi aleși să administreze moșii (bărbații erau mai familiarizați cu banii și afacerile), alta era o lege a securității sociale care îi priva pe bărbați de a beneficia de beneficii de la o soție decedată (soțiile erau de obicei doar întreținători secundari) și in Oklahoma legea le permitea fetelor să cumpere bere la vârsta de 18 ani, dar le cerea băieților să aștepte până la vârsta de 21 de ani (domnișoarele educate se puteau ocupa de bere la 18 ani, dar tinerii care beau pot crea un pericol pe drumuri). 

 RBG și-a început cariera abordând situațiile în care stereotipurile de gen și tratamentul diferențial au afectat negativ bărbații, astfel făcându-i pe aceștia să simtă puțin din ceea ce trăiește o femeie zilnic și câștigându-le empatia chiar prin ajutarea lor . Reclamantul în cazul berii a fost un student de sex masculin sub 21 de ani, care nu a putut cumpăra bere, dar colegele sale de sex feminin au putut cumpăra bere. Stereotipurile de gen despre modul în care se comportă în mod obișnuit tinerii care beau bere l-au împiedicat să obțină aceleași drepturi ca și femeile. Ginsburg a crezut că cei nouă bărbați de la Curtea Supremă vor putea să înțeleagă și să se raporteze la acest tip de discriminare care a afectat negativ bărbații.A avut dreptate. Curtea a decis 7-2 că legea berii din Oklahoma era neconstituțională și, mai important, că viitoarele cazuri de clasificare pe sex ar fi supuse unui control mai mare. Cu alte cuvinte, a ajutat și femeile să câștige egalitatea.

   Un alt caz important era al unui văduv căruia i s-au refuzat ajutoarele de asigurări sociale pentru copii pe care o femeie le-ar fi primit în aceeași situație. Victoria ei în acest caz a fost urmată trei ani mai târziu de o alta in Duren împotriva Missouri. Legislația statului din Missouri făcuse obligația juriului obligatorie pentru bărbați, dar opțională pentru femei. Ginsburg a susținut că acest lucru a devalorizat contribuția femeilor ca cetățene și, din nou, poziția lui Ginsburg a prevalat. În acest moment, ea a câștigat o reputație națională ca avocat principal pentru statutul egal de cetățenie a bărbaților și femeilor.

    Ea a co-fondat prima revistă de drept privind drepturile femeii, a devenit a doua femeie judecătoare a Curții Supreme si prima de origine evreiască .Intrebată  „Cand vor fi destule femei la Curtea Supremă?”,

“Și când spun când sunt nouă, oamenii sunt șocați ”, a spus Ginsburg la o conferință din 2012.„ Dar au fost nouă bărbați și nimeni nu a pus vreodată o întrebare despre asta”.Pentru a pune acest lucru în perspectivă, din cei 114 judecători ai Curții Supreme, 110 (96,5%) au fost bărbați.

    RBG a fost prima judecatoare care a oficiat o căsătorie între persoane de același sex.Ea și-a dus cruciada pentru a pune capăt discriminării sexuale și mai mult, susținând căsătoria între persoane de același sex, care a fost legalizată conform legii federale în 2015. În 2013, imediat după ce Curtea Supremă a respins două legi care restricționează căsătoria între persoane de același sex, Ginsburg a devenit primul judecător al Curții Supreme care a oficiat-o, la nunta președintelui Kennedy Center, Michael M. Kaiser, cu economistul John Roberts, la Washington, DC. „Mă gândesc la modul în care începe constituția:„ Noi, oamenii din Statele Unite, pentru a forma o uniune perfectă ”, a spus Ginsburg despre drepturile constituționale într-un interviu din 2014. „Dar încă ne străduim să obținem această uniune mai perfectă. Iar una dintre perfecțiuni este ca „noi oamenii” să includem un grup mereu extins ”.

   Un icon al culturii pop, o inspirație pentru femeile de pretutindeni și de toate vârstele, Judecătoarea Ruth Bader Ginsburg va rămâne o figură importantă în istoria obținerii drepturilor egale dintre sexe iar puterea sa va dăinui prin femeile care se impun și nu se lasă învinse de legile discriminatorii promovate de patriarhat.

Ce e vechi și ce e nou? Un altfel de profesor – interviu cu domnul profesor Dragoș Andrei Isbășoiu

Oameni care ne inspiră

Redactor: Daria Primăvăruș, Grafică: Maria Cristea

Cu siguranță fiecare elev care citește acum acest articol și-a pus măcar o dată întrebarea Cui prodest? (în traducere din limba latină La ce îmi folosește?) atunci când se afla în timpul unei ore la școală. Foarte multe materii sunt percepute eronat de către unii elevi ca fiind inutile, însă dacă te afli printre aceștia, mai mult ca sigur la finalul acestui articol părerea ți se va schimba. În acest interviu veți afla răspunsul de la unul dintre profesorii de elită ai Ploieștiului, domnul Dragoș Andrei Isbășoiu, profesor de limba latină, cât și ce înseamnă cu adevărat meseria de profesor și de ce ar trebui privită altfel de către toată lumea.

       Ne puteți spune câteva lucruri despre dumneavoastră?

Mai întâi, doresc să vă mulţumesc pentru această oportunitate. Întrucât sunt profesor debutant, anul şcolar 2020-2021 fiind primul an de activitate didactică din viaţa mea, ar trebui să spun cum am ajuns să predau Limba latină în Municipiul Ploieşti, la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” şi la Colegiul Naţional Pedagogic „Regina Maria”. Am absolvit Colegiul Naţional I.L.Caragiale din Ploieşti (2009-2013), profil Filologie, acolo unde am început să învăţ limba latină. Ulterior, la Bucureşti am studiat la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”, specializarea Teologie Pastorală (2013-2017), şi la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, specializarea Filologie clasică (2017-2020). În timpul anilor de studii universitare, am continuat să studiez limba latină, gândindu-mă la posibilitatea de a deveni profesor nu doar pentru a preda, ci şi pentru a fi aproape de elevi. În anii studenţiei, am desfăşurat activităţi cu tinerii, iar acest lucru m-a motivat să continui să fiu aproape de ei.

·         Când ați debutat în profesia de cadru didactic? Ce v-a motivat și care au fost dorințele profesionale de început de drum?

După cum am spus, am debutat în septembrie 2020, mergând spre catedră cu mult entuziasm şi dorind să îi ajut pe elevi să înţeleagă de ce este necesară acumularea unui minim bagaj cultural în care să existe şi cunoştinţe de limbă latină şi de civilizaţie romanică. Aud des în jurul meu următoarele vorbe: Şi cât câştigi? Poate că ar trebui să mai adăugăm ceva: Şi ce câştigi sau cu ce te alegi, cu ce te ajută mai departe ceea ce faci? Nu poţi munci fără să obţii şi plata muncii pe care o depui, dar câştigul nu trebuie să devină un scop în viaţă. Trebuie să faci ce îţi place, asta e cheia pentru a merge cu drag la locul de muncă.

·         Care este obiectivul dumneavoastră în această meserie?

Nu aş numi-o meserie, ci vocaţie. A fi profesor, preot, medic nu înseamnă a avea meserii, ci a face tot ce poţi pentru a-ţi împlini vocaţia. Aş vrea să îi conving pe elevi să nu mai vadă limba latină ca pe o disciplină care nu îşi are locul în programa şcolară. Dacă nu sunt interesaţi de gramatica limbii latine sau de literatura antică latină, aş dori să le transmit oră de oră că limba română are la bază foarte multe împrumuturi din limba latină. Drept urmare, ar trebui să vedem de unde am plecat şi unde am ajuns nu doar cu ajutorul istoriei, ci şi cu ajutorul cunoştinţelor de lingvistică romanică, acestea putând fi valorificate mai ales în timpul orelor de Limba latină.

·         Cum percep elevii materia pe care o predați?

Elevii…şi latina…o relaţie de prietenie care nu va ţine pe vecie. Cam aşa văd eu lucrurile. Fiind considerată „o limbă moartă”, latina este marginalizată şi desconsiderată întrucât nu oferă nimic interesant şi la modă. Dar, mă întreb, de ce au ales elevii să meargă la Filologie dacă ştiau că urmează să studieze timp de patru ani limba latină? Nu e totul simplu, dar nici complicat atunci când depunem efort. Cu puţin efort, cred că elevii ar putea descoperi lucruri actuale şi în zilele noastre, chiar dacă au fost scrise sau rostite acum mii de ani.

·         De ce este important să știm limba latină?

Dacă limba latină ar fi o limbă de circulaţie internaţională astăzi, cred că toată lumea ar dori să o înveţe. Pentru că nu mai ajută nimănui, după părerea unora, s-a răspândit ideea că nu trebuie învăţată. Oare cum am descifra inscripţiile pe care se găsesc gravate texte latineşti? Oare cum am putea să îi înţelegem pe autorii care au lăsat ca moştenire opera în limba latină? Oare cum am putea cunoaşte istoria Imperiului Roman sau cum a ajuns dreptul roman să influenţeze dreptul european? Pun aceste întrebări pentru a da un singur răspuns: limba latină încă rămâne o cheie care ne deschide uşa spre cunoaşterea trecutului.

·         Ce credeți că ar trebui făcut în vederea stimulării noii generații pentru studierea culturii clasice?

Cred că ar trebui mai multă comunicare, mai multă implicare a elevilor, mai multe discuţii libere. Aş menţiona un dicton celebru: Non multa, sed multum (Nu multe, ci mult). Altfel spus, degeaba facem multe dacă nu ajungem la esenţă. În ceea ce priveşte limba latină, consider că soluţia nu constă în a da multe teme sau a lucre exagerat la clasă, ci a lucra atât cât permite timpul şi atât cât pot face pentru ca elevii să înţeleagă ceea ce le predau. E destul de greu să cer teme ce implică gramatica deoarece exerciţiile gramaticale nu sunt printre preferatele lor. De aceea, uneori mă gândesc la teme sau exerciţii ce implică şi învăţarea a ceva nou, a unor cuvinte sau a unor cunoştinţe culturale. De asemenea, susţin exprimarea ideilor personale prin intermediul eseurilor argumentative pornind de la un dicton în limba latină.

·         Ce rol joacă cultura latină în România?

Ar trebui să vorbim despre cultura latină sau mai degrabă cultura romanică transmisă prin intermediul limbii latine. Consider că dacă nu căutăm cultura, ea nu ne va căuta pe noi. depinde de noi ce alegem: cultură sau incultură? Se spune că fiecare pasăre pe limba ei piere. Depinde de fiecare dintre noi dacă dorim să acordăm un timp din viaţă pentru a cunoaşte rolul culturii romanice, elementele acesteia şi legătura dintre romanitate şi români.

·         Dacă ați putea schimba ceva în sistemul de educație din România, ce ați schimba?

Nu ştiu dacă sunt în măsură să răspund la această întrebare, dar ar fi necesară o digitalizare a bibliotecilor pentru a încuraja lectura. Mai ales în perioada aceasta dificilă, în care totul este parţial sau total online, cred că existenţa unor platforme digitale cu documente şi materiale disponibile ar fi de un real folos elevilor, mai ales celor care au de realizat referate sau proiecte care presupun consultarea unei bibliografii. Totodată, acum lucrăm foarte mult cu ajutorul tehnologiei, iar folosirea mijloacelor moderne nu se opreşte la finalul programului zilnic de şcoală, fapt ce presupune o grijă sporită pentru împiedicarea dezvoltării unei dependenţe de telefon, reţele de socializare, jocuri pe computer sau online. Ar trebui să existe o prioritizare a comunicării cu elevii nu doar în cadrul orelor, ci şi prin anumite programe şcolare cu ajutorul cărora elevii să fie în central atenţiei.

·         Cum s-a conturat procesul și relația dintre dumneavoastră și elevi în timpul pandemiei și al învățământului online?

A fost destul de greu şi încă este. Pentru mine este foarte important să îi întâlnesc pe elevi în mod fizic, nu online. Este dificil să interacţionezi cu un elev în mediul online sau să îi asculţi opinia atunci când nu îl vezi întrucât „nu merge camera” sau să nu îl poţi auzi deoarece „nu mai merge microfonul”. Uneori mă pun în locul lor şi îi înţeleg, dar nu pot fi înţelegător cu cei care vor să mă păcălească şi să ocolească prilejul de a răspunde invocând deseori motivele tehnice nefavorabile. Îmi place să fiu aproape de elevi, dar acest lucru nu presupune că voi renunţa la exigenţele cerute şi la respectarea unor reguli de bun-simţ.

Diana, Regina din inimile oamenilor

Istorie, Oameni care ne inspiră

Text: Ana-Maria Dicu

Grafică: Maria Cristea

Diana, Prințesă de Wales – acest nume și titlu nu spun prea multe noii generații, însă pentru generația anilor ‘80 această personalitate a însemnat noi tendințe în modă, încălcarea unui tipar șiprotocol bine stabilite, curajul de a spune lucrurilor pe nume și de a vorbi despre subiecte taboo, a reprezentat, pe scurt, o imagine completă a ceea ce însemna de fapt, și înseamnă în continuare, feminismul. În acest articol vă vom prezenta povestea prințesei “nonstarter”, după cum ea s-a autointitulat, în cuvintele noastre.

Cu toate că Diana nu provenea din rândurile Familiei Regale, nici rădăcinile familiei sale nu au fost de neglijat, familia Spencer fiind o familie afluentă încă din secolul al XV-lea. În anul 1975, Diana primește titlul de “Lady” după moartea bunicului său, când tatăl acesteia devine al 8-lea conte Spencer.Chiar și așa, copilăria Prințesei a fost una tumultoasă, părinții Dianei divorțând în anul 1969, aceasta preluând rapid rolul de mamă pentru fratele său mai mic, Charles. Școala nu a fost punctul forte al Prințesei, aceasta fiind trimisă în mai multe internate de-a lungulanilor de studiu și picând de două ori examenele pentru obținerea Certificatului General de Învățământ Secundar înainte de a abadona studiile definitiv la vârsta de 16 ani. Diana a urmat cursuri la Institutul Alpin Videmanette din Elveția la vârsta de 17 ani, perioadă în care Prințesa va face cunoștință pentru prima dată cu Prințul Charles, care pe atunci îi făcea curte surorii mai mari a Dianei, Sarah. Deși școala nu a pasionat-o, dansul cu siguranță a cucerit-o. Diana a apelat la Școala de Dans Vacani pentru a-și începe cursurile care ar fi ajutat-o să devină profesoară de dans, însă nu predatul era pasiunea ei, ci dansul, așa că Prințesa renunță la aceste cursuri, fără să dea un motiv anume. De fiecare dată când se simțea copleșită, dansul devenea oaza sa de siguranță.Înainte să devină Prințesă de Wales, Diana a cochetat cu diferite slujbe, de la a îngriji copilul unei influente femei de afaceri americane, până la a servi gustări la petreceri, a curăța case și a fi educatoare la grădiniță. Acest comportament era normal pentru anturajul din care Diana făcea parte, grupul său numindu-se “Sloane Ranger”, denumire care reprezenta faptul că cei care făceau parte din acest grup nu se bazau pe slujbele pe care le aveau pentru a-și asigura un venit sau titlurile pe care le dețineau.

În ceea ce privește mariajul Prințesei cu Charles, Prințul de Wales, această alianță a implicat multe controverse, care au început chiar înainte ca nunta propriu-zisă să aibă loc. Deși noaptea nunții ar trebui să fie un moment emoționant pentru mireasă, mirele a fost la fel de bulversat, dar nu datorită nunții, ci datorită sentimentelor pe care acesta încă le purta fostei sale iubite, Camilla Parker Bowles.

Cu toate acestea, nunta a avut loc în Catedrala Saint Paul din Londra, fiind primanuntă care a avut loc în această catedrala în ultimii aproape 500 de ani. În afară de numărul spectaculos de 3 500 de persoane care au luat parte la ceremonia propriu-zisă, alți 600 000 de civili s-au adunat pe străzile Londrei încercând să surprindă frumusețea Dianei în ziua nunții. Numărul invitațiilor nu a fost singurul care a șocat, cele 27 de torturi care s-au pregătit pentru nuntă, cât și rochia miresei fiind mult așteptate și discutate în avans. Rochia Dianei a fost acoperită de un număr de 10 000 de perle, având o trenă lungă de aproape 8 metri.

Jurămintele celor doi miri au fost la fel de inedite, dar au reprezentat și un început al manifestării feminismului Dianei, mireasa refuzând să folosească cuvântul “supunere” în jurămintele sale. Deasemenea, inelul Prințesei a fost primul de felul său, fiind un inel comandat dintr-un catalog de bijuterii, și nu unul făcut pe comandă, așa cum se obișnuia în Familia Regală.

Pentru public, mariajul dintre Diana și Charles părea unul de basm, însă adevărul iese la iveală o dată cu cartea unui jurnalist faimos “DIANA : Adevarata sa poveste – In propriile cuvinte” , în care jurnalistul s-a folosit de interviurile înregistrate pe care acesta le-a avut cu Prințesa de Wales. În aceste interviuri, Diana o numește pe Camilla Parker Bowles “a treia persoană” din mariajul ei, dar ceea ce a fost de-a dreptul șocant a fost nepăsarea Prințului în încercarea de a-și ascunde afecțiunea pentru Camilla. O serie de evenimente și manifestări publice de afecțiune între Charles și Camilla, o împing pe Diana să devină suspicioasă și geloasă. În cele din urmă, Diana o confruntă pe Camilla în legătură cu adulterul comis la cea de-a 40-a aniversare a surorii Camillei, Diana precizând : “Nu mă luați de proastă, știu exact ceea ce se petrece”. La acest atac neașteptat Camilla a încercat să răspundă : “Ai tot ce ți-ai putea dori : doi copii minunați și toți bărbații din lume la picioarele tale”. Surprinzător, Diana își cere scuze pentru faptul că stă în calea fericirii celor doi, cu toate că ea își dorea doar soțul, însă Prințesa rămâne la fel de indignată până la final : “Să nu credeți pentru o secundă că nu știu ce se petrece. Știu ce se întamplă; nu mă tratați ca pe o proastă”.

Este totuși clar că acest mariaj era sortit eșecului încă din perioada logodnei, în primul interviu pe care l-au dat vreodată împreună, Charles și Diana fiind întrebați dacă sunt îndrăgostiți, Charles a dat infamul răspuns : “Ce o mai fi însemnând și dragostea asta”. Dacă acest aspect nu era îndeajuns de trist, Prințul Charles a declarat după moartea Dianei că acesta “nu are nicio intenție de a se recăsători”, căsătorindu-se apoi cu Camilla Parker Bowles în 2005.

Abia în anul 1994, Charles admite presei adulterul comis, iar ca răspuns Prințesa Diana a venit într-un interviu cu faimoasa replică : “Eram trei în această căsnicie, deci era cam aglomerat”. Cele două capete încoronate au divorțat în 1996, Diana murind un an mai târziu.

Diana nu a avut curajul doar să comenteze public despre adulterul dintre Camilla și Charles, ci și-a găsit, de asemenea, puterea de a vorbi despre subiecte controversate pentru bulimie, suicid șidepresie postnatală. Prințesa a declarat : “Problema mea cu bulimia a început cu o saptămână înainte de nuntă. Soțul meu și-a pus mâinile în jurul taliei mele și a zis : Oh, suntem puțin dolofani aici, nu-i așa?. Asta și toată situația cu Camilla.” Boala de care suferea Diana, și anumebulimia, nu a fost motivul pentru care mariajul său a fost compromis, ci mariajul nefericit a fost motivul pentru care boala a luat rădăcini în organismul Dianei. Întrebată dacă s-a confesat vreodată vreunui membru al Familiei Regale despre problema sa, aceasta a răspuns vehement că nu : “Trebuie să înțelegeți că atunci când suferi de bulimie îți este foarte rușine de ceea ce faci și te urăști – iar oamenii au impresia că irosești mâncarea – deci nu discuți despre așa ceva cu lumea. Atunci când ai bulimie, greutatea ta ramâne constantă, în timp ce atunci când suferi de anorexie te ofilești vizibil. Deci te poți preface tot timpul. Nu există dovezi”.Depresia postnatală este o tulburare de dispoziție de lungă durată pe care multe mame o experimentează imediat după ce nasc. Nu mulți sțiu acest lucru, însă Prințesa s-a confruntat cu

Depresia postnatală este o tulburare de dispoziție de lungă durată pe care multe mame o experimentează imediat după ce nasc. Nu mulți sțiu acest lucru, însă Prințesa s-a confruntat cu aceatsă tulburare și a avut curajul să vorbească public despre acest lucru într-un timp în care problemele femeilor erau ignorate sau considerate subiecte “taboo”. Diana a experimentat aceste episoade de tulburare imediat după ce l-a născut pe primul său fiu, Prințul William, iar atunci când depresia a devenit mult prea greu de suportat, Prințesa a încercat să se rănească : “Când nu te ascultă nimeni, sau te simți ca și cum nimeni nu te ascultă, tot felul de lucruri încep să se întâmple. De exemplu, ai atâta durere înăuntrul tău că încerci să te rănești la exterior pentru că vrei ajutor, dar nu ceri ajutorul pe care ar trebui să îl ceri. Oamenii îl văd ca pe un strigăt de disperare sau strigăt după atenție și cred că, pentru că ești o persoană publică, primești destulă atenție. Dar eu ceream ajutor pentru că am vrut să mă fac bine pentru a-mi continua rolul de mamă și Prințesă de Wales. Deci da, mi-am provocat durere. Nu mă plăceam, eram rușinată că nu puteam face față presiunii. Îmi răneam mâinile și picioarele, iar acum lucrez în departamente unde văd femei care își provoacă aceleași lucruri și sunt capabilă să le înțeleg”.

După separarea și, în cele din urmă, divorțul de Charles, Diana și-a creat un adevărat “brand” în jurul numelui său, devenind o adevărată Regină în inimile oamenilor. A condus campanii împotriva minării terenurilor din Angola, a schimbat percepția asupra oamenilor infectați cu virusul HIV, arătând că este perfect sigur să dai mâna și să îmbrățișezi o persoană bolnavă de SIDA într-o perioadă în care contactul fizic de orice fel cu o persoană infectată se credea să transmită boala, și s-a implicat în viețile copiilor orfani sau defavorizați.

Sâmbătă, 30 august 1997, Diana și presupusul său iubit egiptean Emad “Dodi” Fayed, au ajuns înParis pentru o vacanță de 10 zile pe Riviera Franceză. Duminică, cei doi au plecat de la Hotelul Ritz, deținut de tatăl lui Fayed, către ceea ce se presupune că ar fi fost o altă proprietate privată parisiană a egipteanului. Deși limita de viteză era de 30 km/h, șoferul mașinii, Henri Paul, conducea cu 70 km/h în momentul în care mașina a intrat într-un tunel rutier. Se speculează că șoferul ar fi pierdut controlul volanului și ar fi intrat într-unul din stâlpii de susținere ai tunelului. Conform presei vremii, Dodi Fayed a murit la fața locului, în timp ce Prințesa de Wales a fost dusă de urgență la spitalul Pitie-Salpetriere. În rapoartele timpurii se specula că Diana ar fi suferit de o contuzie, mână ruptă și picior tăiat în zona coapsei. Operând pentru două ore, doctorii au încercat și, din nefericire, eșuat să repornească inima Dianei. Prințesa de Wales a murit în dimineața de 31 august 1997, din cauza unei hemoragii interne.

Prințesa Diana a fost înmormântată printr-o cerenomie funerară publică la care au fost martori mai bine de 2,5 miliarde de oameni de pe tot Globul. Străzile din afara Westminster Abbey, loculîn care Charles și Diana se căsătoriseră cu mai bine de 15 ani înainte erau acum pline de un număr estimat de 2 milioane de oameni care au venit să își plângă Prințesa. În spatele sicriului său au mers Prințul Charles alături de cei doi fii pe care i-a avut împreună cu Diana, William și Harry. În ciuda faptului că cei doi Prinți erau în vârstă de 15, respectiv 12 ani la moartea mamei lor, aceștia au fost instruiți să nu plângă la înmormântarea acesteia. În timpul serviciilor funerare,fratele Prințesei a adus un ultim elogiu acesteia : “Mulțumim pentru viața unei femei pe care suntatât de mândru să o numesc soră. Unica, complexa, extraordinara și de neînlocuit Diana, a cărei frumusețe atât exterioară, cât și interioară nu vor fi niciodată stinse din mințile noastre”.

Cu toate că Diana nu a devenit niciodată în mod oficial Regină a Regatului Unit al Marii Britanii, aceasta a reușit, așa cum întotdeanua și-a dorit, să fie o regină în inimile oamenilor.

Ce învățăm de la Naomi Klein?

Oameni care ne inspiră

De-a lungul timpului, Naomi Klein a fost o inspirație atât pentru tineri cât și pentru adulții din întreaga lume. Prin scrierile și discursurile sale, aceasta ne oferă un semnal de alarmă, ce ne îndeamnă să remediem un sistem economic care deja eșuează în numeroase privințe.

Naomi Klein este o autoare și activistă canadiană, cunoscută pentru numeroasele soluții de reducere masivă a emisiilor de gaze cu efect de seră, reimaginare a democrațiilor distruse și reconstruire a unei economii nesustenabile.

Aceasta a devenit cunoscută la nivel internațional în anul 1999, după ce a publicat cartea No Logo, o  examinare obiectivă și profundă a branding-ului și  a modului în care capitalismul a influențat gândirea individului. Fiind o carte cu un potențial imens și fiind numită de către New York Times a movement bible, această carte este esențială tuturor celor interesați de afaceri, marketing și economie.

De asemenea, Naomi Klein este cunoscută pentru analizele sale politice și pentru numeroasele discursuri pe tema Climă vs. Capitalism.

Klein a fost una dintre primele scriitoare care a evidențiat faptul că încălzirea globală reprezintă o problemă cu care ne confruntăm, în mod ironic, în timpul celui mai ineficient moment din evoluția politică. Neoliberalismului îngreunează sarcina noastră de a limita efectele schimbărilor climatice, aceasta necesitând acțiune colectivă, tranziții energetice dramatice și construirea unei economii concepute pentru a fi sustenabilă.

Schimbarea climatică schimbă foarte multe lucruri în lumea noastră fizică. Așadar, trebuie să schimbăm lucruri fundamentale în sistemul economic.

Naomi Klein, 2018

Aceste idei revoluționare sunt întâlnite în toate cărțile ei (The Shock Doctrine, This Changes Everything, On fire, The bettle for Paradise etc), prin care reușește să combine știința, geopolitica, etica și activismul pentru a ne atrage atenția asupra necesității unei schimbări în societate.

Motivul pentru care Naomi Klein reprezintă o inspirație este simplu: ea subliniază o legătură esențială între problemele mediului înconjurător și ideologia noastră politică, un element cheie ce a stat, dintotdeauna, la baza acestui blog.

Mă tem că problema schimbărilor climatice acum se intersectează cu problema ideologiilor politice ce au clasificat importanța vieții umane.

Naomi Klein, 2019