Caligula, împăratul care s-a luptat cu zeii

Istorie

Text: Ana Ciolac, Grafică: Maria Cristea

Gaius Iulius Caesar Augustus Germanicus – un nume impozant, pe măsura uneia dintre cele mai proeminente figuri din istoria Imperiului Roman. Deși a domnit doar patru ani, numele lui încă se află pe buzele oamenilor, la 2000 de ani după moartea lui, alături de adjective precum sadic, pervers, crud și extravagant. Povestea noastră, țesută în jurul unor intrigi politice, băi de sânge și trădări regale, începe pe data de 31 august a anului 12 d.Hr., în orașul Antium, odată cu nașterea lui Gaius. Venirea lui pe lume a fost o binecuvântare pentru părinții lui, Germanicus și Agrippina cea Mare, care s-a transformat, însă, în blestem pentru poporul român odată cu urcarea lui la tron. 

Până și porecla lui sună înfiorător, nu-i așa? Caligula. De fapt, aceasta este poate cea mai frumoasă parte a poveștii împăratului. ‘“Caligula“ provine de la latinescul “caliga”, cuvânt care desemna sandalele din piele purtate de soldații români. Când avea doar doi-trei ani, Caligula îl însoțea pe tatăl lui în campanii în Germania, îmbrăcat într-o uniformă militară în miniatură. Acest lucru i-a amuzat pe soldați și i-a determinat să îi pună această poreclă în semn de afecțiune, care poate fi tradusă drept “Ghetuțe”. Ironia a făcut ca această denumire să dăinuie mii de ani în memoria colectivă, în ciuda faptului că Gaius a displăcut-o. 

Din păcate, copilăria fericită a lui Gaius se termină aici. Atrocitățile comise de el nu pot fi iertate, dar, dacă îmi permiteți să joc rolul de avocat al diavolului, mintea bolnavă a împăratului a fost rezultatul tragediilor, abuzurilor și traumelor suferite. Când avea doar șapte ani, unchiul lui, împăratul Tiberius, a comandat asasinarea tatălui lui Caligula, acțiune care a declanșat dezmembrarea familiei. Mama lui și fratele mai mare, Nero, au fost trimiși în exil. Celălalt frate, Drusus, a fost întemnițat în baza unor acuzații de trădare, toți trei, decedând în anii următori. Caligula a fost trimis în grija străbunicii lui, Livia, până la moartea acesteia, după care a locuit cu bunica sa, Antonia Minor. În final, Caligula și cele trei surori, Agrippina cea Mică, Iulia Drusilla și Iulia Livilla au ajuns în custodia lui Tiberius. 

Tiberius nu doar că și-a lăsat nepotul să trăiască, ceea ce a fost o surpriză pentru toată lumea, dar l-a numit și moștenitor la tron. Cu toate acestea, anii petrecuți alături de Tiberius au constituit cea mai neagră perioadă din viața sa. Caligula a fost obligat să-l servească timp de șase ani pe insula Capri, fiind supus unor abuzuri și sarcini umilitoare. De asemenea, trebuia să asiste la torturi și execuții. În ciuda tuturor nenorocirilor provocate de Tiberius, Caligula a reușit să își păstreze cumpătul, fiind descris ca cel mai bun servitor al împăratului. A fost căsătorit timp de un an cu Iunia Claudia, care, din păcate a murit în timpul travaliului. 

Se părea că tot chinul îndurat a meritat. Pe data de 16 martie a anului 37, Tiberius a murit, iar Caligula, în vârstă de doar 25 de ani a fost încoronat. Domnia lui poate fi împărțită în două perioade – înainte și după. În primele șapte luni de la urcarea la tron, totul a fost numai lapte și miere. Tiberius fusese un împărat atât de îngrozitor, încât Caligula era adorat de popor pentru simplul fapt că nu era unchiul lui. Supușii îi spuneau “copilul nostru” sau “steaua noastră”, însă aceste porecle nu au trecut testul timpului. Caligula și-a început domnia prin gesturi pline de generozitate, printre care enumerăm acordarea de bonusuri armatei și ajutor celor care nu își permiteau să plătească taxele, punerea în scenă a nenumărate spectacole și iertarea celor care fuseseră trimiși în exil de Tiberius. 

Luna octombrie a anului 37 a reprezentat punctul de cotitură a domniei lui Caligula, următorii trei ani și jumătate având să îl consacreze în istorie ca fiind cel mai sângeros împărat roman. Acesta s-a îmbolnăvit brusc și, după vindecarea lui, nu a mai fost niciodată la fel. Și-a executat fiul vitreg (Tiberius Gemellus), precum și pe tatăl primei soții. În anul 38, sora lui preferată, Iulia Drusilla, a murit de febră, fiind sanctificată de către fratele ei. Soțul Drusillei a întreprins relații cu celelalte surori, determinându-l pe Caligula să îl ucidă și să le trimită pe cele două femei în exil. De asemenea, a pângărit reputația bunicii lui, Agrippa, pe care o ura și l-a împins pe cel mai important aliat politic, Naevius Sutorius Macro, către sinucidere. În timpul unor jocuri, surse spun că împăratul a comandat aruncarea la lei a unei secțiuni a publicului pe motiv că se plictisise, deoarece nu mai erau prizonieri pe care animalele să îi ucidă. 

Se observă o asemănare între Caligula și faimosul rege englez Henric al VIII-lea, care și-a schimbat personalitatea la 180 de grade în urma unui accident de călărie și a luat decizia bruscă de a-și executa soția, pe Anne Boleyn. 

Din cauza cheltuielilor fabuloase, statul a intrat într-o criză financiară în anul 39. Caligula a recurs la măsuri disperate de a umple trezoreria, de la ridicarea taxelor până la licitarea vieților gladiatorilor. A intrat într-un război cu senatul, descoperind mai multe conspirații împotriva sa și executând senatori și chiar pe guvernatorul Germaniei. Caligula a fost implicat în construcția a numeroase capodopere arhitecturale, precum porturile Rhegium și Sicilia, apeductele Aqua Claudia și Anio Novus, dar nici acest domeniu nu a fost lipsit de controverse. A vandalizat templul lui Castor și Pollux, transformându-l într-o intrare în luxosul său palat și a comandat construcția unui castel plutitor. L-a invitat la curtea regală pe regele Ptolemeu al Mauritaniei și – ați ghicit! –  l-a executat pe neașteptate și a anexat Mauritania. 

Cel mai controversat aspect legat de Caligula este importanța divină pe care și-o acorda. În anul 40, a început să se costumeze ca diferiți zei și semizei și să se refere la el însuși ca la o zeitate. Își zicea Jupiter (numele regelui zeilor romani) și Neos Helios (Noul Soare), dorind să-i ia locul lui Apollo ca zeu al soarelui. Monedele egiptene îl reprezentau ca pe o divinitate, iar diverse voci susțin că voia să își ridice o statuie în templul din Ierusalim. Cel mai remarcabil act de megalomanie înfăptuit a fost declararea unui război în anul 40 împotriva lui Poseidon, zeul apelor. Suetonius descrie în “Viața lui Caligula” cum împăratul le-a comandat soldaților să înjunghie apa mării și să adune scoici drept trofeu de război. Ultima picătură a constat în declarația șocantă a lui Caligula, care urma să părăsească Roma și să se stabilească în Alexandria, pentru a fi slăvit ca un zeu. 

Acestea fiind spuse, căderea lui de la tron nu a fost o surpriză. Pe 24 ianuarie 41, gărzile pretoriene – elita armatei romane -, în frunte cu Cassius Chaerea l-au asasinat pe împărat, într-o manieră asemănătoare cu uciderea lui Iulius Caesar. Ultima soție a lui Caligula, Milonia Caesonia, precum și fiica lor, Iulia Drussina nu au scăpat de mânia nobililor, în dorința lor arzătoare de a scăpa de arborele genealogic al lui Caligula, fiind ucise. Singurul membru al familiei care a reușit să scape cu viață de masacrele lui Tiberius, Caligula și ale insurgenților a fost nepotul lui Caligula, Claudius, care va deveni următorul împărat – Tiberius Claudius Augustus Germanicus. 

Din păcate, nu putem să nu ne întrebăm în ce proporție sunt adevărate scrierile despre Caligula. Cercetătorii contemporani atestă faptul că istoricii din vechime au înclinat balanța intenționat în defavoarea împăratului asasinat. Informațiile prezentate mai sus sunt atestate de experți, însă mai multe legende care îl discreditează pe Caligula s-au dovedit a fi nimic mai mult decât propagandă politică. Scriitorii Suetonius și Cassius Dio sunt notorii pentru încercările lor constante de a-l pune în cea mai proastă lumină pe Caligula. Cel mai faimos mit stârnit de ei care s-a dovedit a fi fals povestea cum Caligula l-a făcut preot pe armăsarul lui favorit, Incitatus, și voia să îi acorde și titlul de consul. De asemenea, cei doi au exagerat rolul împăratului în criza economică. Știm cu toții că istoria este scrisă de învingători, care își elevează imaginea în detrimentul celor învinși. Caligula pare că face parte din cea de-a doua categorie, “supraviețuitor” nefiind unul din adjectivele care îl caracterizează.

“Plata o Plomo” – Cum buturuga mică a răsturnat o Columbie întreagă

Istorie, Politică simplificată, Probleme sociale

Text: Daria Maria Anghel

Grafică: Mara Savescu

Tehnoredacție: Andreea Vaida, Daniela Dobre

Un articol nu e greu de scris în momentul în care ai ideea potrivită; problema era că eu încă așteptam să-mi pice din cer pentru că, oricât de mult o căutam, era de negăsit.

Dar cum să o găsesc dacă eu căutam ideea printre postările de pe Instagram,  în versurile melodiilor sau printre rândurile subtitrării serialului “Narcos”…  Totuși, urmărind firul narativ și evoluția lui Wagner Moura în rolul lui Pablo Escobar, mi-am dat seama că mi-am găsit ideea. 

***

Columbia- țara cu două anotimpuri și trei tipuri de climă, al treilea exportator de cafea la nivel global, dar cunoscută pentru carteluri și cele mai mari organizații de narcotraficanți din lume. 

Echilibrul  dintre “Puterea Forței și Calea Întunecată” din Republica Columbia s-a stricat când, în sectorul public, a apărut Pablo Escobar ; una dintre cele mai cunoscute personalități la nivel mondial. Astfel, în acest articol veți descoperi cum un singur om poate da peste cap o țară întreagă, atât din punct de vedere social, cât și din punct de vedere politic și poate chiar economic.

Pablo Emilio Escobar Gaviria s-a născut în 1949, Antioquia, Columbia. La scurt timp după nașterea sa, familia s-a mutat în Envigado, o suburbie a orașului Medellin. Venind dintr-o familie modestă, în care tatăl său era fermier și mama sa profesoară, Pablo a arătat o dorință aparte de a-și depăși condiția. Deși acesta a urmat Universitatea Autonomă Latino-americană din Medellin, nu a absolvit-o niciodată. În schimb, și-a întâmpinat tinerețea vânzând diplome și bilete false de loterie sau implicându-se în furturi de mașini și de pietre de mormânt. Observând că lucrurile decurg bine, acesta a început să comită și alte fapte ilegale precum răpirea anumitor persoane doar pentru răscumpărarea acestora. 

Mai târziu, pe la mijlocul anilor ‘70, după ce industria cocainei a luat amploare în Columbia, Pablo Escobar a înființat cartelul din Medellin. Pană în 1980, cartelul reușea deja să exporte lunar între 70 și 80 de tone de cocaină în Statele Unite ale Americii. Vă întrebați acum ce a făcut cu toți acei bani? Inițial, pe lângă faptul că și-a plătit angajații cu 1$ pe kilogramul de producție (care până când ajungea în afară valora peste 200.000$) și-a construit case luxoase și a devenit proprietarul unei grădini zoologice. Din păcate, din cauza sărăciei din Columbia, actele de caritate precum oferirea banilor pe stradă oamenilor nevoiași, fondarea diferitelor cluburi de fotbal sau construirea reședințelor pentru persoanele neajutorate i-au oferit titlul de “Robin Hood”. De ce spun din păcate? Pentru că, pe de o parte făcea trafic de substanțe care dăunau oamenilor, iar pe de altă parte credea cu tărie că i-ar putea ajuta foarte mult pe cetățenii săraci ai Columbiei. Astfel, Escobar a ajuns la concluzia că ar trebui să se afle la conducerea țării; dar pentru asta, a fost nevoie de alte asasinări și șantaje ca să mușamalizeze adevărul.

După multă muncă de convingere, datorită statutului său de Robin Hood, acesta a reușit să obțină un loc în Camera Reprezentanților Congresului din Columbia; din nefericire pentru el, nu a durat prea mult. În cadrul primei ședințe, Ministrul Justiției l-a acuzat pentru trafic de narcotice și i s-a cerut să se retraga din funcția pe care o avea. În ochii multor cetățeni, Pablo a rămas la fel de iubit și important, dar în ochii guvernului columbian, acesta reprezenta o țintă.

Un război în adevăratul sens al cuvantului s-a declanșat atunci în țara sud-americană; oricine încerca să se întoarcă împotriva lui, fie politician sau om de rând, nu mai avea garanția că o să rămână în viață, decât dacă se lăsa cumpărat; oamenii lui Pablo fiind adepți ai principiului “Plata o Plomo” (banii sau glonțul). 

Poziția lui Pablo s-a făcut cunoscută în momentul în care Luis Galan, fruntaș în alegerile electorale pentru funcția de președinte și totodată un dușman declarat al cartelurilor, a fost asasinat în fața publicului. Guvernul a mobilizat atunci armata, poliția și Agenția Națională Antidrog în scopul de a-l prinde și de a-l duce la închisoare. Totuși, Escobar era de negăsit și își continua afacerea din umbră, la fel ca până atunci. 

Dacă o bombă “plantată” într-un avion cu scopul de a omorî noul președinte, asasinarea a sute de polițiști, apariția unui grup terorist numit “Los Pepes”-care avea ca scop omorârea oricărei persoane implicată până și în cea mai mică măsură în vreo afacere cu Escobar- nu v-a convins, pe mai marii politicieni i-a făcut să își concentreze atenția numai pe modul în care l-ar putea prinde. Se spune că Pablo s-ar fi oferit să plătească datoriile în valoare de 14 miliarde de dolari ale Columbiei în schimbul amnistiei sale, dar nu a avut succes. Singura înțelegere la care a putut ajunge cu guvernul a fost de a-și construi propria închisoare. 

Escobar s-a predat și, ulterior, în 1991, a fost închis. Închisoarea sa a avut, însă, un efect redus asupra activităților sale criminale și asupra stilului său de viață. I s-a permis să construiască o închisoare de lux, păzită de oameni angajați de el, care a devenit cunoscută sub numele de “La Catedral”. Nu numai că interiorul includea un club de noapte, saună, cascadă și teren de fotbal, ci și telefoane, computere și faxuri, care îl ajutau să discute afaceri în continuare. Astfel, cu cel mai periculos om al Columbiei în închisoare, traficul de droguri mergea mai bine ca niciodată. Totuși, după ce Escobar a torturat și a ucis doi membri ai cartelului său în interiorul La Catedral; membrii care l-ar fi putut trăda și oficialii au decis să-l mute într-o închisoare mai puțin găzduitoare. Înainte de a putea fi transferat, Escobar a scăpat din custodie în iulie 1992. 

Cu ajutorul altor rivali ai lui Pablo și alți oficiali americani, guvernul columbian a lansat o “vânătoare ” în scopul de a-l găsi cât mai repede posibil. La 3 decembrie 1993, presupunând că s-a bucurat cu o seară înainte de ziua sa de naștere, Pablo a fost descoperit într-una dintre casele sale care îi servea drept ascunzătoare. Împreună cu un sicario, Escobar a urcat pe acoperiș și a încercat să fugă, însă, a fost prea târziu; se spune că a fost împușcat fatal, dar alții speculează că s-ar fi împușcat singur în cap. 

După moartea sa, cartelul din Medellin s-a prăbușit repede. Banii au fost găsiți în pereții caselor sale sau îngropați. S-a descoperit că o zecime din suma anuală produsă de cartel era mâncată de rozătoare sau pur și simplu se distrugea din cauza modului de depozitare. De asemenea, s-a mai descoperit faptul că în 1987, economia columbiană a crescut cu 5,5%, totul în timpul apogeului traficului de droguri. Profitul din comerțul ilicit cu droguri a reprezentat 2,7% din PIB-ul total al Columbiei, ceea ce, dacă stăm să ne gândim puțin, este enorm în condițiile în care un singur om a mobilizat o astfel de acțiune și a reușit să o mențină la un nivel atât de înalt timp de peste 15 ani. 

***


Toată lumea vrea să citească despre “băieții buni” (sau aș putea să zic Goodfellas în contextul actual), dar e nevoie să realizăm că din greșelile pe care omenirea le-a făcut de-a lungul timpului se învață cel mai bine. 

În pași de dans spre o schimbare- ce înseamnă muzica pentru noi?

Cultură, Istorie

  Text: Irina Radu, Grafică: Gloria Stoica

Ce înseamnă muzica pentru noi? Un refugiu, atunci cand lumea exterioară devine mult prea sufocantă? Un mod de exteriorizare a emoțiilor interioare care evadeaza din captivitatea sinelui în armonia notelor și nuanțelor? Definițiile sunt diverse, nefiind la fel deoarece fiecare ascultator are propria sa interpretare, iar infinitatea de moduri în care ea te poate face să te simți o face atât de specială.

   În zilele noastre, nu ne putem imagina o călătorie, o activitate sau un moment de relaxare fără a avea căștile în urechi cu melodiile noastre preferate. Rolul său terapeutic și vindecător este demonstrat de oamenii de știință care au dovedit cocktail-ul de hormoni pozitivi pe care creierul nostru îl produce în momentul în care ne lăsăm purtați pe aripile versurilor și ne sincronizăm bătăile inimii cu ritmurile sale. Dacă nu ești destul de atent, poate nu vei observa puternica influență pe care o are chiar muzica pe care o asculți asupra ta și felul în care îți poate schimba starea de spirit, dar rolul muzicii în istorie este mai semnificativ decat s-ar crede.

La începutul anilor 20, armele erau lăsate, pacea aparent, declarată, dar urmele adânci lăsate de ororile Marelui Război nu erau conștientizate. Oamenii fuseseră dezamăgiți de experiențele lor din Primul Război Mondial și s-au răzvrătit împotriva a ceea ce ei considerau ca fiind convenții și atitudini de dinainte de lupta pentru sfere de influență, nereușite și depășite, căutând alinare în opulență, modă și, mai ales, în muzică. Până atunci, problemelor sociale nu li se acordase vreun interes. Ignoranța cauzată de spaima oamenilor de a lupta pentru ce își doresc a fost înlocuită cu setea de dreptate, iar dacă libertatea a fost mentalitatea anilor 20, jazz-ul a fost coloana sonoră.

     Tabloul este pictat astfel: o fată flapper cu rochia sa strălucitoare se privește în oglindă, își fardează pielea palidă a feței, își retușează rujul roșu ce le dă buzelor sale o formă micșorată, candida. Se anunță o seară de excepție în faimosul local din Chicago. Perlele lungi i se mișcă odată cu pașii ei hotărâți, se așază la o masă aprinzându-și țigareta și privește cum pe scenă își găsesc muzicienii locurile destinate, analizează cu scepticism bărbatul de culoare ce se prezintă cu o trompetă.Toată lumea vorbea despre faimosul cântăreț, Louis Armstrong, venit din New Orleans, să prezinte orașului un nou stil muzical. Majoritatea prietenilor săi se opuneau vehement ideii de a asculta un artist de culoare. Odată cu începerea interpretării, ea se găsește fascinată de schimbarea de ritm, de tonuri și de ușurința cu care acesta performa un solo improvizat, trăind fiecare notă armonioasă a piesei. În acea seară, în acel restaurant întunecat, își simte inima mai plină, cunoaște sensul și puterea muzicii ce poartă denumirea de jazz.

Jazz-ul este un gen muzical care a luat naștere în comunitățile afro-americane din New Orleans, Louisiana, Statele Unite, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, cu rădăcinile sale în blues și ragtime.

Confruntându-se cu rasism, discriminare și segregare, comunitatea de culoare a găsit întotdeauna confort și un sentiment de pace în muzica sa. Aceasta continuă să fie un mijloc prin care furia, durerea, compasiunea și dorința de schimbare sunt transformate în energie pozitivă.

Jazz-ul a făcut cultura afro-americană ceva de dorit, aducând-o în interesul tuturor și oferind locuri de muncă muzicienilor de culoare. Jazz-ul provine din muzica sclavilor americani și pentru unii este un memento al vremurilor apăsătoare, dar pentru alții este începutul recunoașterii istoriei și culturii afro-americane.

Deși în general trecut cu vederea, jazz-ul a jucat un rol major în multe mișcări pentru drepturile civile, din perioada cuprinsă între sfârșitul Primului Război Mondial și începutul depresiei. Mulți americani s-au îndrăgostit de jazz și au renunțat la ideile preconcepute precum aceea, că o singură rasă ar putea merge la un anumit club sau concert, acest lucru ducând la o ameliorare a segregării anterioare. Mai puțină segregare a dus în cele din urmă la drepturi egale.

Jazz-ul, cu libertatea sa prin improvizație, tradiția sa de jam sessions, unde muzicieni de diferite medii și discipline, se adunau pentru a crea artă uimitoare, a reprezentat un imn oficial pentru Mișcarea Americană pentru Drepturile Civile, care și-a avut apogeul în anii 1950 și anii 1960.

Dacă în trecut, în razboiele sângeroase, conducătorii își încurajau soldații cu diverse discursuri despre onoare și protejarea patriei, în timpul acestor mișcări muzicienii afro-americani și-au dedicat creația cauzei lor, compunând adevărate descrieri ale nedreptăților pe care le-au suportat prin melodiile lor.Importanța muzicii în motivarea comunităților și în răspândirea ideilor pe care și le doreau aplicate este recunoscută de către Martin Luther King Jr., precum spune în acest citat:

 “O mare parte din puterea Mișcării noastre pentru libertate din Statele Unite a venit din această muzică. Ne-a întărit cu ritmurile sale dulci când curajul a început să eșueze. Ne-a liniștit cu armoniile sale bogate atunci când spiritele au căzut. ” – Martin Luther King, Jr. – Despre importanța jazzului.

De la o formă de relaxare și distragere în timpul vieții grele a sclavilor afro-americani, la renașterea culturală ce a îmbunătățit viziunea asupra unei rase, până la a deveni imnul unei revoluții pentru dobândirea drepturilor civile, muzica jazz ocupă un loc incontestabil în istorie, în sufletele oamenilor. Va dăinui mereu, fiind ascultată și astăzi, drept ecou a puterii oamenilor chinuiți și dovadă a lucrurilor frumoase ce se pot naște din cele mai teribile suferințe.

Roma: de la Imperiu la legendă

Istorie

Text- Aytana Anghel

Cu toții știm că Roma a început cu Romulus, dar puțini sunt cei care știu că tot cu Romulus s-a și terminat.

Atunci când ne gândim la putere, și ulterior la statele lumii care au mânuit-o cel mai eficient, Roma ne trece prin minte mai repede decât oricare altul. Nu este deloc surprinzător, având în vedere rapiditatea și ușurința cu care acest oraș fondat de un rege orfan a devenit cel mai bine-organizat și mai durabil imperiu al Antichității, lăfăindu-se la apogeul splendorii sale pe trei continente.

Însă, cu cât te înalți mai mult, cu atât te zdruncină mai mult șocul căderii, iar o stăpână atât de falnică precum Roma a avut, cu siguranță, parte de un sfârșit pe măsură. Începutul sfârșitului, se poate spune, a fost, de fapt, un amalgam de probleme, atât interne cât și externe, care cumulate au format un pericol suficient de iminent, încât măreața Romă nu a avut altă soluție decât de a își pleca capul, doborâtă.

Încă din primele sale stadii, Roma nu a fost nici pe departe un stat “stabil”, concepția sa fiind marcată de fratricid, care nu este chiar cea mai solidă bază de construire a unei noi națiuni. Acest lucru este vizibil prin schimbările repetate și succinte ale formei de guvernământ a Romei, aceasta trecând de la a fi un regat, la a îmbrățișa democrația, declarându-se republică, până la a se decide, într-un final, la o cale de mijloc între cele două, și anume imperiul, împărțit la rândul lui în două etape: Principatul și Dominatul. În timpul acestuia din urmă, un imperiu abia scăpat din mrejele unei crize cu caracter economic, politic și militar și amenințat de la granițe de  către inevitabila putere a atacurilor germanice, găsește un refugiu în Dioclețian, conducătorul Romei care renunță la vechile instituții imperiale, precum Senatul, în favoarea unei monarhii modelate după cele ale despoților orientali. Astfel, întreaga autoritate era centrată în mâinile împăratului, la rândul său considerat întruchiparea divinității pe Pământ.

Dioclețian implementează o serie de reforme pe cât de eficiente, pe atât de costisitoare, care nu au ajutat starea economică instabilă a imperiului. De asemenea, acesta inaugureză un nou sistem de guvernare, numit tetrarhia, dat fiind faptul că existau doi Auguști care își asociau fiecare câte un Cezar, care însă nu va supraviețui creatorului său.

Grandiozitatea Romei este un adevăr general valabil, un lucru indisputabil, dar constituie și unul din motivele pentru care a căzut. Având un teritoriu atât de impozant, guvernarea unui astfel de stat părea deja o provocare, iar inconsistența și ineficacitatea conducătorilor săi a transformat-o într-o sarcină aproape imposibilă. Având în vedere că un singur împărat veghea asupra unui imperiu atât de extins, revolte și atacuri în provinciile aflate la granițele acestuia păreau inevitabile.

Atunci când o persoană suferă o rană deschisă, organismul său se mobilizează imediat, trimițându-și celulele să coaguleze sângele, astfel încât individul respectiv să nu piardă prea mult. Ei bine, în cazul Romei, în timp ce atacurile aduse din exterior o slăbeau puțin câte puțin pe zi ce trece, situația socio-economică din interior îi punea sare pe răni, în loc de a le închide. Mare parte din cheltuielile Romei  erau menite pentru a susține o armată suficient de mare pentru a apăra fiecare frimitură de pământ de pe teritoriul imperiului, iar dacă adăugăm la aceste costuri banii necesari pentru a trece prin nenumăratele crize, conflicte și războaie civile suferite de către acesta, este ușor să înțelegem de ce Imperiul Roman nu a făcut față presiunii economice. În plus, Roma depindea de sclavi pentru majoritatea muncii agrare și a celei meșteșugărești, iar încetarea bruscă a expansiunii și nevoința părăsirii unor teritorii a făcut-o să își piardă atât din resursele materiale, cât și din cele umane.

Religia a reprezentat și ea un factor important în declinul Imperiului Roman. Reformele lui Constantin cel Mare și ale lui Teodosius, care au dat libertate de cult creștinismului prin intermediul Edictului de la Milano din 313, respectiv au făcut din acesta religia oficială a imperiului, au slăbit, în același timp, sistemul de valori și au erodat tradițiile specifice ale unui popor care și-a bazat credința pe o structură politeistă. Romanii își considerau însăși împăratul personificarea unei deități, așa că trecerea la monoteism a reprezentat pentru ei căderea în disgrație a statului, în favoarea venerării unui singur zeu.

Pe lângă schimbările din contextul religios, Teodosius cel Mare, copleșit de atacurile migratorilor și de situația dificilă în care se afla statul, a luat hotărârea de a împărți imperiul între cei doi fii ai săi, decizie ce urma să pecetluiască soarta Romei pe vecie. Arhadius a moștenit partea răsăriteană, care era înfloritoare și prosperă încă din vremea lui Constantin cel Mare, iar lui Honorius i s-a cuvenit partea apuseană a imperiului. Cele două curți imperiale și-au irosit multe resurse și eforturi în cadrul unor conflicte vicioase, în speranța de a înșfăca puterea din mâna celeilate, și au avut parte de două destine diferite.

Finalul apoteotic al Romei, sau a ceea ce a mai rămas din ea, denumit Imperiul Roman de Apus, a sosit în anul 476, când ultimul împărat, Romulus Augustorus, nefăcând față atacurilor barbare și pierderii unui număr din ce în ce mai mare de provincii, este detronat de către Odoacru, căpetenia unor mercenari de neam germanic, care se proclamă “rege al Italiei” și trimite însemnele imperiale la Constantinopol, capitala părții răsăritene a imperiului.

Astfel ajunge la o concluzie amară istoria unuia din cele mai mari imperii ale lumii antice, doborât nu de către inamici, ci de propria glorie și măreție ce au dat naștere unor complicații care, precum un cal troian, au biruit Roma dinăuntru.

O bombă, niște naziști și un set de cafea chinezesc

Istorie

Text- Aytana Anghel

Adesea, privim istoria ca pe un subiect înrădăcinat în trecut, un amalgam de lucruri ce au avut loc pe vremea strămoșilor noștri și s-au terminat cu mult înainte să începem noi. Pentru noi, lumea a început atunci când s-a reflectat prima dată în ochii noștri, iar ceea ce s-a petrecut înainte este obscur, uitat de veacuri, cu nicio legătură fezabilă cu noi.

Ce ați spune, însă, dacă v-aș spune că istoria nu se regăsește doar în manualele de la clasă, ci și în ADN-ul nostru, în arborii genealogici, în…planurile unei case, chiar.

Să așezăm scena: Este 5 aprilie, 1944, iar istoria Ploieștiului va fi permanent alterată de către bombele ce vor fi aruncate de către avioanele americane asupra orașului. Acesta nu va fi nici ultimul, dar nici primul atac al aviației americane asupra orașului nostru. Cu doar 8 luni în urmă, în 1933, Ploieștiul avea să se găsească sub radarul operațiunii “Tidal Wave”, rafinăriile din  jurul orașului făcând din acesta o țintă perfectă pentru un atac aerian. Acest eveniment, în schimb, a rămas în istorie nu ca o victorie, ci ca cel mai mare eșec al aviației SUA, cât și cea mai costisitoare acțiune militară a Aliaților.

Anul viitor, în schimb, evenimentele nu vor mai fi privite prin lentilele trandafirii ale victoriei intoxicante și ale patriotismului răsfrânt în acestea. În schimb, gândul la acest eveniment din primăvara lui ‘44 lasă în urmă un gust amar și o lacrimă ce amenință a se prelinge pe obrajii martorilor. Într-adevăr, Bucureștiul a avut mult mai mult de suferit decât micul nostru oraș al ploilor, pierderile acestuia fiind mai mult umane decât materiale, iar astfel înzecit mai sfâșietoare, dar ziua de 5 aprilie și-a lăsat urmele atât pe străzile Ploieștiului, cât și în inimile locuitorilor săi.

Avioanele ce cauzau aceste reacții, însă, aveau un singur obiectiv, anume distrugerea instalațiilor petroliere și a căilor ferate. Pentru acest motiv, sudul Ploieștiului, datorită poziției sale strategice aproape  de capitală și de gara ce se afla acolo, a devenit ținta preferată de soldații americani. Deși liceele nu se regăseau printre edificiile ochite de aviație, acest fapt nu a împiedicat proiectilele aruncate să se abată asupra Colegiului Național Mihai Viteazul, pe atunci Sfinții Petru și Pavel, lăsând în urma sa doar aripa de nord a clădirii, care își menține până în ziua de astăzi stilul arhitectural original.

Aripa centrală a liceului, înainte de bombardament

Până acum, toate aceste fapte se află la un singur click sau plimbare până la bibliotecă distanță, însă pentru mine, redactorul acestui articol, bombardamentul din 1944 nu este o singură pagină din manualul de istorie, ci o poveste reală, vie, povestită de rude ce au auzit-o de la alte rude.

Astfel, pe lângă rafinării, căi ferate și instituții educaționale, “moartea care venea din cer” s-a abătut și asupra unei case de pe strada Milcov, pe a cărei poartă se găsește numărul 23, care din cauza proximității sale față de Gara de Sud, a dobândit o istorisire tragicomică ce va fi relatată din generație în generație.

Ceea ce face din această poveste o tragicomedie, ci nu o relatare sumbră a terorilor războiului este faptul că nu a a revendicat nicio viață umană.

Printr-o norocoasă răsturnare de situație, proprietarii casei nu se aflau acasă, alegând să își petreacă weekend-ul la o reședință din afara orașului, evitând astfel dezastrul la milimetru. Cu toate acestea, bombardamentul nu a fost o crimă lipsită de victime, casa fiind în totalitate distrusă de bomba ce a sfâșiat prin acoperiș, lăsând în urmă un schelet macabru de lemn, ciment și cenușă. Totuși, fundația adâncă, durabilă, a opus o rezistență considerabilă, supraviețuind atacului inamicului și rămânând atât de neclintită, încât pentru a reconstrui casa, constructorii au fost nevoiți  să o scoată bucată cu bucată de sub pământul îmbibat cu rămășițe de bombe și amintiri.

Strada Milcov în 1944

Motivul pentru care distrugerile cauzate de bombă s-au limitat la infrastructura clădirii a fost intervenția unor soldați germani, a căror cazarmă se afla la scurtă distanță de curtea din spate a casei. Imediat ce au simțit impactul bombardamentului, au acționat rapid, reușind să scoată majoritatea mobilei, tablourilor și lucrurilor de valoare din casă, înainte să fie înghițite de flăcări.

Astfel, când s-au întors din vacanță, fericiții locatari ai ilustrei grămezi de rămășițe de lemn, fier și beton, au avut parte de o întâmpinare pe cinste. Din cortegiul de bun-venit făceau parte o sumedenie de germani în uniformă militară și vecini înspăimântați, ceea ce fusese cu câteva ore înainte o casă era puțin mai mult decât o fundație din care răsăreau trei stâlpi dezamăgiți, iar sub o prelată în curte se găseau piese de mobilier, vesela de porțelan și un set de cafea chinezesc, tablourile și restul bunurilor lor.

Nicăieri nu-i ca acasă, nu-i așa?

Cui aparține de fapt insula Cipru?

Întrebări pentru secolul XXI, Diplomație și relații internaționale, Istorie, Politica Uniunii Europene

Text – Daria Primăvăruș

Grafică – Maria Cristea

Cipru, insula din Marea Mediterană care pentru mulți reprezintă doar un loc minunat de vacanță, cuprinde de fapt, două țări complet diferite din punct de vedere politic și economic.

Astăzi, pe insulă se regăsește Republica Cipru – membră a Uniunii Europene Națiunilor Unite, dar și Republica Cirpu de Nord, o țară recunoscută exclusiv de Turica. În acest articol veți afla cum s-a ajuns aici.

Deși conflictul insulei Cipru nu a avut parte de foarte multă atenție la nivel internațional, acesta este unul de o importanță covârșitoare, îmbinând relațiile politice cu istoria cutremurătoare a Greciei si a Turciei și este cu siguranță una dintre problemele nerezolvate ale Uniunii Europene.

Începând cu anul 1974, Cipru a fost neoficial divizată în două părți, pe o parte locuind greci, iar pe cealaltă turci, amândouă părțile având guverne diferite.  Bineînțeles, acest fapt este unul cunoscut, însă pentru a înțelege de ce s-a ajuns aici, trebuie să cunoaștem situația istorică a insulei.

Până la obținerea independenței Cipru a cunoscut numeroase stăpâniri. Inusla a fost stăpânită de bizantini până în anul 1192, apoi de venețieni, însă în jurul anului 1570, Imperiul Otoman urma să pună stăpânire pe Grecia timp de aproximativ  400 de ani și automat și pe insula Cirpu, populată atunci de greci. Bineînțeles, această mișcare a făcut ca foarte mulți turci să migreze pe această insulă. Cipru a fost parte a imperiului Otoman timp de secole, indiferent de răscoalele pe care greci ciprioți le făceau pentru a fi independenți.

Anul 1820 marchează începutul războiului de independență al Greciei, care a fost câștigat în fața otomanilor. În același timp, ciprioții s-au revoltat dorind ενωσις, (se traduce prin unire, adică unirea cu Grecia), însă revolta lor nu a avut același success în fața otomanilor.

A treia putere…

În anul 1878, pe lângă Turcia și Grecia, un alt actor intervine în acest conflict. Regatul Unit al Marii Britanii începe să administreze insula Cipru, colaborând cu Turica. Regatul Unit manifesta un interes foarte mare față de Cipru, nu doar pentru că astfel își putea aratăta suveranitatea teritorială față de Rusia, dar și pentru că Cipru reprezintă un punct strategic, iar de pe această inuslă armata putea ajunge cu ușurință la trei continente diferite, ceea ce cu sigurnață făcea teritoriul să fie mult prea valoros pentru a se renunța la el. La începutul Primului Război Mondial, Cipru a fost anexat de către Regatul Unit.

Episcopul Makarios III – liderul mișcării pentru eliberare

Sub epicsopul Makarios III apare organizația EOKA (Organizația Națională a Luptătorilor ciprioți) pentru a milita pentru unire și pentru a încheia dominația birtanică.

Reacția turcilor în fața acestei organizații nu a fost surprinzătoare. Turcii ciprioți susținuți de Britanici, nu au stat pe loc odată ce au aflat de această nouă organizație, astfel apare Forța de Apărare turcă (TMT), organizație ce avea ca scop păstrarea insulei împărțite. Astfel, ei au abordat o lege a istoriei, ci anume divide et impera. Odată cu aceste două organizații inamice, se naște și ura etnică între popoarele grec și turc, ură ce continuă până astăzi.

Independența Ciprului?

În cele din urmă, în jurul anului 1960, acordurile de la Zurich și Londra au proclamat Republica Cipru. Președintele republicii trebuia să fie grec, iar vicepreședintele turc. Totuși, lucrurile nu se termină atât de simplu…Deși în aparența Cipru era acum o republică independentă, tratatele interziceau unirea acesteia cu Grecia, adică ceea ce grecii ciprioți își doriseră cel mai mult. De asemenea, constituția considera că grecii și turcii nu erau cetățeni, ci membri ai celor două comunități. Pe langă asta, Grecia, Turcia și Marea Britanie erau încă actorii principali și puteau interveni în insulă oricând doreau.

Așa cum era de așteptat, președintele Makarios a dorit schimbări de constituție, lucru care a dus la izbucnirea unor conflicte și revolte grave în anul 1963 între greci și turci, iar în anul 1964 o rezoluție realizată de Națiunile Unite a fost admisă, forțe de menținere a păcii fiind trimise în inuslă, care era la doar un pas de un război civil. Violența care a apărut între cele două popoare a fost ceea ce a dus  la începutul delimitării capitalei Nicosia (Lefkosha) în partea de nord trăind turci, iar în cea de sud, greci.

Totuși, conflictele nu s-au terminat aici.

De ce există două țări diferite? Cum și-au declarat turcii ciprioți independența?

După cum am menționat anterior, anul 1960 a însemnat teoretic că, după 80 de ani de stăpânire britanică, Cipru era în sfârșit independent. O parte tratatului de independență includea și distribuirea puterilor în regiune, adică între grecii ciprioți  majoritari (pe atunci 78% din populație) și turcii ciprioți. (13%)

După 10 ani de la intervenția trupelor Națiunilor Unite, în 1974, conflictele  s-au intensificat atunci când regimul militar din Grecia a înlăturat guvernul cipriot (se spune că era parte din planul de a anexa insula).

Drept răspuns, Turcia a invadat Cirpu, sub pretextul că apără independența insulei, ceea ce era acceptat de către tratatele semnate la proclmarea independenței. Până la finalul anului 1974, turcii aveau să stăpânească mult mai mult, adică aproximativ 36% din insulă. Turcia își dorea ca Cipru să aibă un model federal iar liderul comunității de turci ciprioți de la acea vreme nu dorea reunificarea. În acest timp, guvernul cipriot (condus acum exclusiv de comunitatea grecilor ciprioți) dorea ca invazia făcută de Turcia să fie recunoscută și să li se facă dreptate.

Turcia a avut un avantaj în toate aceste intervenții, deoarece era aliat al Statelor Unite, iar acestea își doreau prezența Turciei pe insulă pentru ca Cipru să nu cadă în sfera sovietică aflată în expansiune tot in acel timp. Astfel, Statele Unite nu au intervenit, ci chiar au incurajat invazia în Cipru.

În anul 1983, Națiunile Unite au afirmat în cele din urmă printr-o rezoluție că ocuparea unui teritoriu prin forță era inadmisibilă (totuși, Turcia nu a fost numită explicit) și a cerut îndepărtarea imediată a forțelor străine din Cipru.

La auzul acestora, în decembrie 1983, ciprioții turci au anunțat crearea Republicii Ciprului de Nord, anunț așteptat probabil și de toți cititorii acestui articol.

Până și Regatul Unit a fost de părere că orice declarație de independență ar fi contrarie cu cea din 1960. Totuși, guvernul turc a clarificat ceea ce voia, declarând că este conștient de consecințele unui astfel de pas. Această decizie a fost privită cu mânie de către Grecia, Regatul Unit – ceilalți doi garanți ai independenței din 1960- dar și de către puterile internaționale. Mai mult decât atât, a fost realizată o rezoluție de către Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite care declara faptul că această independență nu este validă, dar le și cerea tuturor statelor membre să nu recunoască alt stat în afară de Republica Cipru (partea populată de greci).

Astfel, ne apropiem în sfârșit de prezent. Rezoluțiile date după 1983 au avut un impact puternic asupra Republicii Turce a Ciprului de Nord. Putem observa privilegiile pe care Republica Cipru (partea grecească) le are astăzi, fiind și membră a Uniunii Europene din 2004, față de nivelul de trai scăzut din partea turcească.

În ziua de astăzi, tensiunile nu mai au aceeași intensitate iar conflictul a fost considerat unul înghețat, deoarece au intervenit alți lideri cu viziuni mai conciliante (tot un astfel de conflict poate fi considerat și cel dintre Armenia și Azerbaijan – vezi articolul Tot ceea ce trebuie să sșii despre conflictul din Nagorno-Karabah), însă putem concluziona că grecii ciprioți au suferit timp de secole, au fost alungați din propriile locuințe de către invaziile turcești, iar astăzi turcii ciprioți resimt difrențe din punct de vedere social și economic.

Cu alte cuvinte, insula Cipru a fost victima propriei sale poziții strategice din Marea Mediterană.

Diana, Regina din inimile oamenilor

Istorie, Oameni care ne inspiră

Text: Ana-Maria Dicu

Grafică: Maria Cristea

Diana, Prințesă de Wales – acest nume și titlu nu spun prea multe noii generații, însă pentru generația anilor ‘80 această personalitate a însemnat noi tendințe în modă, încălcarea unui tipar șiprotocol bine stabilite, curajul de a spune lucrurilor pe nume și de a vorbi despre subiecte taboo, a reprezentat, pe scurt, o imagine completă a ceea ce însemna de fapt, și înseamnă în continuare, feminismul. În acest articol vă vom prezenta povestea prințesei “nonstarter”, după cum ea s-a autointitulat, în cuvintele noastre.

Cu toate că Diana nu provenea din rândurile Familiei Regale, nici rădăcinile familiei sale nu au fost de neglijat, familia Spencer fiind o familie afluentă încă din secolul al XV-lea. În anul 1975, Diana primește titlul de “Lady” după moartea bunicului său, când tatăl acesteia devine al 8-lea conte Spencer.Chiar și așa, copilăria Prințesei a fost una tumultoasă, părinții Dianei divorțând în anul 1969, aceasta preluând rapid rolul de mamă pentru fratele său mai mic, Charles. Școala nu a fost punctul forte al Prințesei, aceasta fiind trimisă în mai multe internate de-a lungulanilor de studiu și picând de două ori examenele pentru obținerea Certificatului General de Învățământ Secundar înainte de a abadona studiile definitiv la vârsta de 16 ani. Diana a urmat cursuri la Institutul Alpin Videmanette din Elveția la vârsta de 17 ani, perioadă în care Prințesa va face cunoștință pentru prima dată cu Prințul Charles, care pe atunci îi făcea curte surorii mai mari a Dianei, Sarah. Deși școala nu a pasionat-o, dansul cu siguranță a cucerit-o. Diana a apelat la Școala de Dans Vacani pentru a-și începe cursurile care ar fi ajutat-o să devină profesoară de dans, însă nu predatul era pasiunea ei, ci dansul, așa că Prințesa renunță la aceste cursuri, fără să dea un motiv anume. De fiecare dată când se simțea copleșită, dansul devenea oaza sa de siguranță.Înainte să devină Prințesă de Wales, Diana a cochetat cu diferite slujbe, de la a îngriji copilul unei influente femei de afaceri americane, până la a servi gustări la petreceri, a curăța case și a fi educatoare la grădiniță. Acest comportament era normal pentru anturajul din care Diana făcea parte, grupul său numindu-se “Sloane Ranger”, denumire care reprezenta faptul că cei care făceau parte din acest grup nu se bazau pe slujbele pe care le aveau pentru a-și asigura un venit sau titlurile pe care le dețineau.

În ceea ce privește mariajul Prințesei cu Charles, Prințul de Wales, această alianță a implicat multe controverse, care au început chiar înainte ca nunta propriu-zisă să aibă loc. Deși noaptea nunții ar trebui să fie un moment emoționant pentru mireasă, mirele a fost la fel de bulversat, dar nu datorită nunții, ci datorită sentimentelor pe care acesta încă le purta fostei sale iubite, Camilla Parker Bowles.

Cu toate acestea, nunta a avut loc în Catedrala Saint Paul din Londra, fiind primanuntă care a avut loc în această catedrala în ultimii aproape 500 de ani. În afară de numărul spectaculos de 3 500 de persoane care au luat parte la ceremonia propriu-zisă, alți 600 000 de civili s-au adunat pe străzile Londrei încercând să surprindă frumusețea Dianei în ziua nunții. Numărul invitațiilor nu a fost singurul care a șocat, cele 27 de torturi care s-au pregătit pentru nuntă, cât și rochia miresei fiind mult așteptate și discutate în avans. Rochia Dianei a fost acoperită de un număr de 10 000 de perle, având o trenă lungă de aproape 8 metri.

Jurămintele celor doi miri au fost la fel de inedite, dar au reprezentat și un început al manifestării feminismului Dianei, mireasa refuzând să folosească cuvântul “supunere” în jurămintele sale. Deasemenea, inelul Prințesei a fost primul de felul său, fiind un inel comandat dintr-un catalog de bijuterii, și nu unul făcut pe comandă, așa cum se obișnuia în Familia Regală.

Pentru public, mariajul dintre Diana și Charles părea unul de basm, însă adevărul iese la iveală o dată cu cartea unui jurnalist faimos “DIANA : Adevarata sa poveste – In propriile cuvinte” , în care jurnalistul s-a folosit de interviurile înregistrate pe care acesta le-a avut cu Prințesa de Wales. În aceste interviuri, Diana o numește pe Camilla Parker Bowles “a treia persoană” din mariajul ei, dar ceea ce a fost de-a dreptul șocant a fost nepăsarea Prințului în încercarea de a-și ascunde afecțiunea pentru Camilla. O serie de evenimente și manifestări publice de afecțiune între Charles și Camilla, o împing pe Diana să devină suspicioasă și geloasă. În cele din urmă, Diana o confruntă pe Camilla în legătură cu adulterul comis la cea de-a 40-a aniversare a surorii Camillei, Diana precizând : “Nu mă luați de proastă, știu exact ceea ce se petrece”. La acest atac neașteptat Camilla a încercat să răspundă : “Ai tot ce ți-ai putea dori : doi copii minunați și toți bărbații din lume la picioarele tale”. Surprinzător, Diana își cere scuze pentru faptul că stă în calea fericirii celor doi, cu toate că ea își dorea doar soțul, însă Prințesa rămâne la fel de indignată până la final : “Să nu credeți pentru o secundă că nu știu ce se petrece. Știu ce se întamplă; nu mă tratați ca pe o proastă”.

Este totuși clar că acest mariaj era sortit eșecului încă din perioada logodnei, în primul interviu pe care l-au dat vreodată împreună, Charles și Diana fiind întrebați dacă sunt îndrăgostiți, Charles a dat infamul răspuns : “Ce o mai fi însemnând și dragostea asta”. Dacă acest aspect nu era îndeajuns de trist, Prințul Charles a declarat după moartea Dianei că acesta “nu are nicio intenție de a se recăsători”, căsătorindu-se apoi cu Camilla Parker Bowles în 2005.

Abia în anul 1994, Charles admite presei adulterul comis, iar ca răspuns Prințesa Diana a venit într-un interviu cu faimoasa replică : “Eram trei în această căsnicie, deci era cam aglomerat”. Cele două capete încoronate au divorțat în 1996, Diana murind un an mai târziu.

Diana nu a avut curajul doar să comenteze public despre adulterul dintre Camilla și Charles, ci și-a găsit, de asemenea, puterea de a vorbi despre subiecte controversate pentru bulimie, suicid șidepresie postnatală. Prințesa a declarat : “Problema mea cu bulimia a început cu o saptămână înainte de nuntă. Soțul meu și-a pus mâinile în jurul taliei mele și a zis : Oh, suntem puțin dolofani aici, nu-i așa?. Asta și toată situația cu Camilla.” Boala de care suferea Diana, și anumebulimia, nu a fost motivul pentru care mariajul său a fost compromis, ci mariajul nefericit a fost motivul pentru care boala a luat rădăcini în organismul Dianei. Întrebată dacă s-a confesat vreodată vreunui membru al Familiei Regale despre problema sa, aceasta a răspuns vehement că nu : “Trebuie să înțelegeți că atunci când suferi de bulimie îți este foarte rușine de ceea ce faci și te urăști – iar oamenii au impresia că irosești mâncarea – deci nu discuți despre așa ceva cu lumea. Atunci când ai bulimie, greutatea ta ramâne constantă, în timp ce atunci când suferi de anorexie te ofilești vizibil. Deci te poți preface tot timpul. Nu există dovezi”.Depresia postnatală este o tulburare de dispoziție de lungă durată pe care multe mame o experimentează imediat după ce nasc. Nu mulți sțiu acest lucru, însă Prințesa s-a confruntat cu

Depresia postnatală este o tulburare de dispoziție de lungă durată pe care multe mame o experimentează imediat după ce nasc. Nu mulți sțiu acest lucru, însă Prințesa s-a confruntat cu aceatsă tulburare și a avut curajul să vorbească public despre acest lucru într-un timp în care problemele femeilor erau ignorate sau considerate subiecte “taboo”. Diana a experimentat aceste episoade de tulburare imediat după ce l-a născut pe primul său fiu, Prințul William, iar atunci când depresia a devenit mult prea greu de suportat, Prințesa a încercat să se rănească : “Când nu te ascultă nimeni, sau te simți ca și cum nimeni nu te ascultă, tot felul de lucruri încep să se întâmple. De exemplu, ai atâta durere înăuntrul tău că încerci să te rănești la exterior pentru că vrei ajutor, dar nu ceri ajutorul pe care ar trebui să îl ceri. Oamenii îl văd ca pe un strigăt de disperare sau strigăt după atenție și cred că, pentru că ești o persoană publică, primești destulă atenție. Dar eu ceream ajutor pentru că am vrut să mă fac bine pentru a-mi continua rolul de mamă și Prințesă de Wales. Deci da, mi-am provocat durere. Nu mă plăceam, eram rușinată că nu puteam face față presiunii. Îmi răneam mâinile și picioarele, iar acum lucrez în departamente unde văd femei care își provoacă aceleași lucruri și sunt capabilă să le înțeleg”.

După separarea și, în cele din urmă, divorțul de Charles, Diana și-a creat un adevărat “brand” în jurul numelui său, devenind o adevărată Regină în inimile oamenilor. A condus campanii împotriva minării terenurilor din Angola, a schimbat percepția asupra oamenilor infectați cu virusul HIV, arătând că este perfect sigur să dai mâna și să îmbrățișezi o persoană bolnavă de SIDA într-o perioadă în care contactul fizic de orice fel cu o persoană infectată se credea să transmită boala, și s-a implicat în viețile copiilor orfani sau defavorizați.

Sâmbătă, 30 august 1997, Diana și presupusul său iubit egiptean Emad “Dodi” Fayed, au ajuns înParis pentru o vacanță de 10 zile pe Riviera Franceză. Duminică, cei doi au plecat de la Hotelul Ritz, deținut de tatăl lui Fayed, către ceea ce se presupune că ar fi fost o altă proprietate privată parisiană a egipteanului. Deși limita de viteză era de 30 km/h, șoferul mașinii, Henri Paul, conducea cu 70 km/h în momentul în care mașina a intrat într-un tunel rutier. Se speculează că șoferul ar fi pierdut controlul volanului și ar fi intrat într-unul din stâlpii de susținere ai tunelului. Conform presei vremii, Dodi Fayed a murit la fața locului, în timp ce Prințesa de Wales a fost dusă de urgență la spitalul Pitie-Salpetriere. În rapoartele timpurii se specula că Diana ar fi suferit de o contuzie, mână ruptă și picior tăiat în zona coapsei. Operând pentru două ore, doctorii au încercat și, din nefericire, eșuat să repornească inima Dianei. Prințesa de Wales a murit în dimineața de 31 august 1997, din cauza unei hemoragii interne.

Prințesa Diana a fost înmormântată printr-o cerenomie funerară publică la care au fost martori mai bine de 2,5 miliarde de oameni de pe tot Globul. Străzile din afara Westminster Abbey, loculîn care Charles și Diana se căsătoriseră cu mai bine de 15 ani înainte erau acum pline de un număr estimat de 2 milioane de oameni care au venit să își plângă Prințesa. În spatele sicriului său au mers Prințul Charles alături de cei doi fii pe care i-a avut împreună cu Diana, William și Harry. În ciuda faptului că cei doi Prinți erau în vârstă de 15, respectiv 12 ani la moartea mamei lor, aceștia au fost instruiți să nu plângă la înmormântarea acesteia. În timpul serviciilor funerare,fratele Prințesei a adus un ultim elogiu acesteia : “Mulțumim pentru viața unei femei pe care suntatât de mândru să o numesc soră. Unica, complexa, extraordinara și de neînlocuit Diana, a cărei frumusețe atât exterioară, cât și interioară nu vor fi niciodată stinse din mințile noastre”.

Cu toate că Diana nu a devenit niciodată în mod oficial Regină a Regatului Unit al Marii Britanii, aceasta a reușit, așa cum întotdeanua și-a dorit, să fie o regină în inimile oamenilor.

Revoluția bolșevică și tragedia familiei Romanov

Istorie

Text- Aytana Anghel

Revoluția Bolșevică, denumită și Revoluția din Octombrie, a reprezentat al doilea stadiu al Revoluției Ruse din 1917, dar pentru a înțelege mai bine contextul acestui eveniment însemnat din istoria Rusiei, și conexiunea lui cu familia regală a acestui stat, anume Romanovii, trebuie să aruncăm o privire asupra primei etape a mișcărilor de revoltă și a cauzelor acesteia.

Revoluția din Februarie de la Petrograd a avut loc oarecum în februarie și relativ la Petrograd. După calendarul rus, data era 23 februarie, iar după cel nou, 8 martie, iar Petrograd era fostul oraș Sankt Petersburg și viitorul Leningrad. În orice caz, se poate spune fără îndoială că ne aflăm în capitala rusă, de Ziua Internațională a Femeii, când o serie de demonstrații ținute din cauza foametei, se transformă treptat în proteste cu caracter politic, social și economic, manifestații ce aveau să se înrăutățească pe parcursul următoarelor zile. Un batalion a fost trimis să reprime revolta, dar mulți dintre soldați fie s-au alăturat mișcărilor revoluționare, fie au dezertat, împușcându-și proprii ofițeri. Starea economică a Rusiei nu era, însă, singurul motiv de revoltă. Oamenii erau nemulțumiți de abandonul cu care Țarul Nicolae al II-lea a plecat pe frontul de război pentru a-și asuma funcția de comandant suprem al armatei, care suferea din ce în ce mai multe înfrângeri cutremurătoare. Dorința țarului de a supraveghea acțiunile militare a lăsat-o la conducerea Rusiei pe Țarina Alexandra, a cărei naționalitate germană și asociere repetată cu Grigori Rasputin nu a atras opinia publică de partea ei.

Aceste evenimente au dus la abdicarea țarului, pe data de 2 martie, iar deoarece fratele său, Marele Duce Mihail, a refuzat să preia tronul, la instaurarea unui Guvern Provizoriu Rus, al cărui lider a fost într-o continuă schimbare, de la monarhistul Mihail Rodzeanko, conducătorul Dumei de Stat, la liberalul Prinț Gheorghi Evghenievici Lvov, care a fost înlocuit la rândul lui de socialistul Alexandr Kerenski după căderea guvernului său.

Kerenski a menținut Rusia implicată în Primul Război Mondial, nefăcând față problemelor ce amenințau un guvern instabil, aflat sub presiune atât din dreapta cât și din stânga, a cărui putere era limitată de autoritatea Sovietului din Petrograd.

După această revoluție, familia Romanov și slujitorii ei apropiați au fost închiși în Palatul Alexandru, urmând apoi să fie mutată la Tobolsk și în cele din urmă la Ekaterinburg.

Manifestările revoluționare au continuat, urmând ca la începutul lunii iulie, soldații din Petrograd ce refuzaseră să se întoarcă pe front și muncitorii din capitală să ceară liderilor sovietului să preia puterea. Bolșevicii, însă, refuzau această propunere de revoltă prematură, știind că influența lor nu se răspândise încă în restul țării, și că orice încercare de răsturnare a guvernului provizoriu atât de devreme ar fi dat greș. În schimb, aceștia doreau să lase guvernul să își epuizeze singur puterile încercând să rezolve problemele revoluției, precum reforma agrară și ziua de lucru de 8 ore, dovedindu-și astfel incompetența și întinzând metaforicul covor roșu pentru intervenția bolșevicilor.

În vara lui 1917 a avut loc așa-numita “Împărțire Neagră” a terenurilor din zonele rurale, întocmită de țăranii ce se săturaseră să mai aștepte mult promisa reformă agrară, confiscând singuri pământurile moșierilor. Aceste ocupări masive ale terenurilor au constituit o răscoală imensă, în mare parte victorioasă, care nu a primit nici laudele, dar nici reproșurile guvernului. Această împărțire a pământurilor, alături de propaganda pacifistă, a încurajat soldații să părăsească fronturile și să participe la revoltă.

Astfel, bolșevicii ce erau odată nimic mai mult decât „o mână nesemnificativă de demagogi” au ajuns să dețină controlul asupra majorității Rusiei, Lenin declarând deschis că erau gata să preia puterea.

Revoluția Bolșevică propriu-zisă a fost declanșată în noaptea de 24-25 octombrie/6-7 noiembrie 1917, și s-a desfășurat aproape fără vărsare de sânge. Bolșevicii, conducând Gărzile Roșii au preluat, aproape fără rezistență, controlul gărilor, podurilor, băncii centrale, a centralei poștale și a celei telefonice, iar apoi au atacat Palatul de Iarnă. Troțki, membru al Sovietului din Petrograd și editor al ziarului social-democrat Pravda, introdus prin contrabandă în Rusia, a anunțat în următoarea zi în mod oficial dizolvarea guvernului provizoriu și, deși au existat oponenți care susțineau că bolșevicii au obținut puterea în mod ilegal, bazele noului regim deja se așternuseră.

Deși această preluare a puterii a fost pașnică și lipsită de victime din punctul de vedere al majorității, în luna iulie a următorului an avea să fie comisă o crimă atât de macabră încât va rămâne în amintirea oamenilor chiar și la peste 100 de ani de la înfăptuirea sa. În noaptea de 16-17 iulie 1918, la ordinele Sovietului Regional Ural și conform instrucțiunilor lui Lenin, familia Romanov și toți cei ce i-au însoțit în captivitate au fost împușcați, înjunghiați și omorâți în lovituri de către trupele bolșevice conduse de Iakov Iurovski⁠. Trupurile țarului, ale țarinei și ale celor cinci copii ai lor au fost apoi dezbrăcate, mutilate, arse și îngropate în pădurea Kopteaki.

În anii ce au urmat, bolșevicii au trecut de la a anunța doar moartea lui Nicolae și a pretinde că familia sa a fost dusă într-un loc sigur, la a susține că au fost omorâți de către revoluționarii de stânga, până la a nega de-a dreptul, în 1922, că fuseseră omorâți. Au recunoscut crima în sfârșit în 1926, dar au susținut că trupurile fuseseră distruse și că guvernul lui Lenin nu era vinovat.

În această perioadă au apărut, de asemenea, mulți impostori ce pretindeau a fi Romanovi și zvonuri privind supraviețuirea Prințesei Anastasia, cea mai tânără fiică a răposatului țar, zvonuri ce s-au dovedit a fi inspirația multor cărți, filme și seriale care au dezvoltat acest concept, creeând chiar o realitate alternativă a istoriei, unde Anastasia a supraviețuit masacrului familiei sale.

Deși dovedită incorectă odată ce mormântul principal al familiei a fost descoperit în 1979, iar al celor doi copii care lipseau din acesta în 2007, această teorie este pur și simplu speranța utopică a unor persoane ce au refuzat să creadă realitatea sumbră a uneia din cele mai odioase crime din istoria recentă.

Grafică- Maria Cristea

Comunismul din România- Ceaușescu și Pacepa

Istorie, Politică simplificată

Text- Alexandra Dicu

Cu nici 1000 de membri în 1944, anul când își începe marșul irezistibil spre putere, Partidul Comunist Român era cel mai puțin numeros în comparație cu celelalte partide comuniste europene și, probabil, și cel mai nereprezentativ pentru marginea societății în care se afla. Cehoslovacia avea 80 000 de membri. Condus de Gheorghe Gheorghiu Dej, desemnat de Stalin pentru că era etnic român, deci mai uşor de lansat în piaţa politică, Partidul Comunist Român avea în frunte o serie întreagă de agenţi sovietici, în frunte cu Ana Pauker.

Organizaţia de tineret era condusă de Alexandru Drăghici şi Nicolae Ceauşescu. Conform studiilor efectuate în 1930, 80% din populație era reprezentată de țărănime, care era în mare parte analfabetă, mulți neavând nici măcar ciclul primar terminat. La 3 ani după instaurarea vizibilă a PCR-ului, regele Mihai abdică, iar România are parte de o creștere a membrilor comuniști, ajungând la 800 000. Să ademenești oamenii promițându-le diferite drepturi care erau necesare (ex: dreptul femeii la vot), aprobarea acestora, iar peste câțiva ani scoaterea lor din sistem. După instaurarea Republicii Populare, la 11 iunie 1948, comuniştii au trecut în proprietatea statului toate fabricile şi uzinele din metalurgie, energie, construcţii, petro-chimie, industria uşoară şi alimentară, reţelele de transport de toate felurile.

În perioada 1947-1964, în timpul lui Gheorghe Gheorghiu Dej, România se transformase în închisoare. În ’48 este înființată Securitatea, iar oamenii politici și intelectualii de atunci sunt trimiși în arest. Sistemul comunist s-a sprijinit cu putere și încredere pe serviciile secrete. România devenise un stat polițienesc încă dinainte de Primul Război Mondial. Serviciile secrete însă, în 1944, exceptând unele cazuri izolate- nu au opus rezistență în mod sistematic în fața instaurării dictaturii comuniste, ceea ce este remarcabil, dacă se ține cont de tradiția anticomunistă a acestora. Comuniștii au epurat serviciile Siguranței, iar din 1948, odată cu Securitatea, și-au creat un nou organ la propriu, al supravegherii si terorii. Serviciile secrete erau folosite ca mijloc central al exercitării puterii. Nou era, însă, modul de intimidare: teroare pe față, deportare, internare în lagăre, munca silită, acestea lovindu-i pe etnicii români categorisiți drept ”dușmani de prima clasă ”. Până în 1964, aproximativ 200 000 de oameni, circa 1,5% din populație, au fost internați în lagăre și supuși cruzimii serviciilor secrete.

În 1950, la doar 22 de ani, Ion Mihai Pacepa devine ofițer de securitate. De atunci viața sa a început să ia un curs total diferit. Se considera că Pacepa este rezultatul 100% al sovieticilor. Pacepa visase să ajungă în America, asemenea tatălui său, care își petrecuse cea mai mare parte a carierei profesionale la firma Leonida, unde se considera că a ascuns și a protejat un ofițer valoros al NKVD. Din acest punct de vedere, Pacepa în spionaj a fost creaţia ruşilor. Sovieticii l-au învăţat și l-au specializat în tainele informațiilor. Este produsul acelei generaţii de spioni educaţi de ruşi, în anii ’50. Întreaga evoluție a lui Pacepa se datorează serviciilor ruse, care l-au învățat, sprijinit și de la care Pacepa a putut beneficia de informații prin care să îi surprindă pe șefii de la București pentru a-l promova. În 1966 Pacepa ajunge director adjunct al DIE, iar din 1974 devine secretar general al Ministerului de Interne, denumirea funcției fiind schimbată, iar acesta ajungând consilierul principal al președintelui pe probleme de securitate. Ascensiunea pe care a avut-o Pacepa trădează stilul sovietic: ”ca să poată să recruteze la vârf, întotdeauna rușii recrutează sus, dar cresc și elementele de jos. Când nu reușesc să recruteze la vârf, atunci creează în jurul lor agenți de influență, care-l consiliază pe șeful respectiv să ia decizii favorabile rușilor”.

Pacepa a început să ia contact cu Ceaușescu din 1969, la 2 ani după ce acesta urcase pe ”tron”. În 1972 ajunge în vârful piramidei birocratice românești, iar așa cum susține Pacepa în cartea sa ”Moștenirea Kremlinului”: ”sistemul comunist de guvernământ era o escrocherie politică, care nu putea aduce țării nimic altceva decât faliment economic, social și moral.” După sfârșitul anilor 60, Ceaușescu a dus o politică față de Moscova, care, după 1968 s-a menținut cu mare putere, odată cu intrarea Trupelor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia. România era membră pe atunci a Tratatului de la Varșovia, deci în mod normal trebuia să se supună. Ceaușescu i-a provocat pe ruși, astfel greșind și condamnând toate armatele Tratatului de la Varșovia, a fost un moment în care toate statele Tratatului au rămas ostile lui Ceaușescu. În decembrie 1989, la Moscova, Ceaușescu continua cu amenințările sale și cu aceleași atacuri specifice lui, provocându-i pe toți.

Din anul 1972, DIE a muncit, zi și noapte, într-o operație secretă, care avea ca scop convingerea Washingtonului și Occidentul ca Ceaușescu era o nou fel de marxist: un comunist naționalist, care era independent de Moscova, o adevărată personalitate pe care Occidentul se putea baza. Ca orice altă operațiune inițiată de Ceaușescu, numele acesteia de cod era ”Orizont”. În această operație ultrasecretă și de maximă importanță pentru liderul țării de pe atunci, au fost trimiși în Occident peste o mie de ofițeri sub acoperire, în diferite funcții: diplomați, profesori, preoți misionari. Țelul acestei operațiuni era acela de a determina guvernele occidentale să sprijine politic, financiar și economic această ”independență ” a lui Ceaușescu față de Moscova. Dar în realitate Ceaușescu dorea să transforme România Într-o feudă personală și să o facă prima dinastie comunistă din istorie. La 6 ani după ce a lansat Operația ”Orizont”, el a obținut aproape tot ce și-a dorit: susținere, încredere, miliarde de dolari în credite oferite de statele occidentale, tehnologii avansate .

Ceaușescu împreună cu generalul Pacepa au întreprins împreună călătorii la Washington. În aprilie 1978 au fost primiți de președintele Carter, care l-a proclamat public pe Ceaușescu ”mare conducător național și internațional, care a adus un nemaipomenit progres României”.

Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi, iar în viață nu primim întocmai ceea ce ne dorim, însă, Ceaușescu era pe punctul de a-și vedea visul devenit realitate, să realizeze prima dinastie comunistă din lume. Dar într-o încercare plină de disperare pentru a-și apăra poziția, acesta a declarat public, la 13 aprilie 1989, că posedă tehnologia de fabricare a bombei atomice și a amenințat că o va folosi pentru a proteja România socialistă de valul revoluționar care cuprinsese Europa. Însă nu mai dura mult și visul lui Ceaușescu se ducea pe apa sâmbetei.

Cartea lui Pacepa, ”orizonturi roșii”, care a fost în primă fază primită cu răcoare de către presa americană, aceasta contrazicând portretul pe care îl avea liderul român în fața Occidentului, a devenit un best seller. S-a realizat că Ceaușescu era în fond un criminal de drept comun, un traficant de droguri și de arme. După cum spune și Pacepa ”un terorist internațional, ca trâmbițata ”independență” era o înșelătorie grosolană; că politica sa bazată pe spionaj, dezinformare și furt de tehnologie- nu putea aduce decât faliment moral și ruina economică”. Din toată Europa, în România era cea mai mare rată de sinucideri, acest fapt fiind din cauza spionării excesive, care nu mai devenise un secret de stat. În 1989, circa 3% din populație se afla în slujba Securității. Procentul raportat la populația totală, România avea mai mulți informatori decât Uniunea Sovietică, vorba ”și pereții au urechi”, potrivindu-se situației.

După 1968 și circul lui Ceauşescu cu ocuparea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia, în Securitate a fost creată o structură specială: 190/O. Era o unitate militară de contrainformaţii pentru ofiţerii de informaţii externe. De ce? Pentru că România avea acum adversari nu doar din Occident, ci și din Răsărit. Și-au dat seama că ruşii vor încerca să recruteze cât mai mulţi ofiţeri de informații români. A fost momentul în care Securitatea nu a mai primit sprijinul ofiţerilor de informații sovietici în străinătate, ci dimpotrivă. Numai că unitatea a fost

pusă în subordinea directă a lui Pacepa, el ajungând creierul Serviciului Secret Român. La el se strângeau toate informațiile, el le filtra înspre Cabinetul 1. Toate informațiile se concentrau la Pacepa.

Toate acuzațiile din procesul lui Ceaușescu sunt regăsite și în cartea ”Orizonturi Roșii” a generalului Ion Mihai Pacepa. Acesta recunoaște că a jucat un rol important în schimbarea lui Ceaușescu: „Noi cei de acolo, din Statele Unite, cu cei de acasă, am reuşit să îl schimbăm”. Fuga lui Pacepa s-a petrecut la 3 luni după ce Nicolae Ceauşescu fusese primit la Washington de către Jimmy Carter, preşedintele SUA. În septembrie 1978, regimul comunist al lui Nicolae Ceauşescu l-a acuzat pe generalul Pacepa de înaltă trădare şi a pus un premiu de 2 milioane de dolari pe capul său. Cert este faptul că, la data de 24 iulie 1978, Pacepa a cerut azil politic la Ambasada SUA din Bonn. Preşedintele Jimmy Carter i-a aprobat imediat cererea, iar la data de 28 iulie 1978, un avion militar american l-a transportat în secret pe Pacepa în SUA. În 1980, Securitatea a oferit un milion de dolari celebrului Carlos „Şacalul” pentru a-l asasina pe Pacepa, dar teroristul nu l-a putut identifica, Pacepa având 3 operații estetice făcute. Pacepa nu a fost singurul ”trădător” din sistem, iar după plecarea sa ,unii au ales să fugă, alții să se predea și să își dea propria viață. România avea ofiţeri plasaţi sub acoperire, cu identităţi false, în redacţii de ziare, chiar şi la Europa Liberă, Vocea Americii, toate locurile în care se concentra informația de maximă importanță.

Pacepa nu a fost singurul ”trădător” care a cerut azil politic în Occident. Au fost din diferite părți ale Europei, iar aceștia au colaborat cu cei de acasă, însemnând că și în România au existat trădători. Pacepa era un cetățean român și ofițer de securitate plecat în misiune, dar nu s-a mai întors în patria sa și a cerut azil politic în SUA. A continuat să își desfășoare activitatea pe cealaltă parte a baricadei, ajutând și serviciile secrete americane, pentru că pe sovietici oricum i-a ajutat întotdeauna, aceștia ajutându-l pe el la rândul lor. Astăzi, America are un tratat strategic special cu România și suntem membri NATO. Pacepa nu poate fi considerat un trădător, dar nici un salvator, pentru că a jucat mereu un dublu rol, fiind mereu pe ambele baricade, ajutând la darea unei lovituri puternice comunismului românesc și ajutând la căderea acestuia.

Cel mai mare dușman al lui Stalin

Istorie

Mexic. 20 august 1940. Lev Davidovici Troțki, unul dintre cei mai mari revoluționari bolșevici, este omorât, iar Iosif Vissarionovici Stalin răsuflă ușurat. Moartea sa încheie lupta pentru un altfel de comunism, totodată punând capăt uneia dintre cele mai cumplite rivalități ce a marcat cu profunzime regimul sovietic comunist. Cu toate acestea, moartea lui Troțki spune o poveste mult mai amplă; povestea a doi bărbați reuniți de dorința arzătoare de a schimba lumea, dar despărțiți de condiții sociale ce au trezit numeroase revoluții istorice. Mai mult decât atât, moartea lui Troțki spune povestea unei revoluții internaționale și a unei utopii radicale.

Povestea noastră începe în anul 1917.

Vladimir Lenin a orchestrat metodic prima revoluție comunistă din secolul XX, bazându-se pe ideile lui Karl Marx. Lângă el au fost doi locotenenți ce îl ajutaseră în ultimii treizeci de ani, revoluționari promițători, ce nu puteau fi mai diferiți- Lev Troțki și Iosif Stalin. Potrivit documentelor istorice, putem spune că Troțki beneficiase de o copilărie liniștită, o familie ce l-a susținut și de pregătiri ce i-ar fi asigurat un viitor intelectual strălucit. În schimb, Stalin avusese parte de o copilărie drastic diferită. Fiind expus la violență de la o vârstă fragedă, reprezenta poate unul dintre singurii membri ai partidului Bolșevic care provenea, de fapt, din clasa muncitoare. Totuși, atât intelectualul evreu energic, cât și fiul calculat al cizmarului georgian au luptat pentru comunism.

Stalin și Troțki s-au întâlnit pentru prima oară în anul 1907, la Londra, în cadrul Congresului dedicat Partidului Social Democrat al Muncii din Rusia. Troțki, fiind un orator remarcabil, se afla pe scenă, în timp ce Stalin era în mulțime, ascultând cu atenție. Retorica lui Troțki l-a fascinat de îndată pe Stalin, dar, în același timp l-a și frustrat. Observând energia intelectualului evreu, ce capta cu ușurință atenția tuturor oamenilor, Stalin a realizat că Troțki reprezenta omul pe care l-a disprețuit dintotdeauna; un orator, un extrovertit și o minte strălucitoare.

Având o educație complexă, Troțki se diferenția de ceilalți membrii ai Partidului prin teoria sa a revoluției globale. Troțki știa că un singur stat socialist nu va putea face față presiunilor capitaliste. Astfel, călătoriile și discuțiile sale cu intelectuali străini l-au determinat să se gândească la o revoluție diferită, iar partidul a reprezentat oportunitatea sa de a conduce schimbarea. Cu dorința de a înlătura Țarul, Stalin se alaturase, de asemenea, partidului. Reprezentând un om ce nu se ferea de jaf sau de sabotaj, Lenin l-a considerat util. Pentru Stalin, singura prioritate era Rusia; mai precis, conducerea Rusiei.

Deși de cele mai multe ori, Troțki se afla în centrul atenției bolșevicilor, Stalin își dezvoltase propria strategie, câștigându-și popularitatea în rândul oamenilor obișnuiți. Astfel, Lenin l-a numit Secretar General în anul 1922. Cu toate acestea, rivalitatea dintre Troțki și Stalin s-a manifestat cu adevărat în anii următori. În calitate de responsabil pentru Armata Roșie, Troțki a ordonat trupele să atace Polonia, în nord. Armata condusă de Stalin, una mult mai mică, ar fi trebuit să treacă prin partea sudică a țării, ajungând ulterior în Varșovia pentru a asista soldații conduși de Troțki. Totuși, Stalin a preferat posibilitatea unei victorii personale, ordonând trupele să atace Lvov. Fără îndoială înfuriat, Lenin a cerut celor doi bărbați rapoarte despre cele întâmplate. Fiind puternic criticat, Stalin a ales să-și planifice în liniște răzbunarea.

În anul 1922, Lenin s-a îmbolnăvit. Deși acesta nu și-a numit succesorul, a spus că îl consideră pe Stalin nepotrivit, din diverse motive. Totuși, moartea lui Lenin a reprezentat o oportunitate pentru Stalin, care devenise mai pragmatic ca niciodată. În 1924, Lenin a murit, iar Stalin a insistat să fie organizată o înmormântare extraordinară, în ciuda dorințelor văduvei lui Lenin. În acest sens, poate unul dintre cele mai faimoase citate ale lui Stalin este: „dacă nu-ți ții gura, o să-i facem rost partidului de o altă văduvă a lui Lenin“- cuvinte rostite în ziua înmormântării. Fiind bolnav, Troțki plecase în regiunea caucaziană pentru a fi tratat. Deși acesta insistase să se întoarcă, Stalin, potrivit unor documente istorice, l-a mințit, scriindu-i că un asemenea drum nu ar conta, deoarece Lenin avea să fie îngropat imediat. Așadar, Troțki nu a venit, iar consecințele acelei decizii au fost dezastruoase.

Din acel moment, Stalin a făcut tot posibilul pentru a-l exclude pe Troțki din activitatea politică a partidului. Totuși, Stalin și-a câștigat popularitatea chiar și involuntar, majoritatea oamenilor respingând ideile lui Troțki cu privire la o altă revoluție, una globală. Cetățenii, după ani de instabilitate, apreciau promisiunile lui Stalin de a consolida Uniunea. Cu noua sa putere, Stalin a înlocuit un număr considerabil de revoluționari din timpul lui Lenin, instalând oameni apropiați și cetățeni care îi datorau substanțial.

În 1927, Stalin s-a răzbunat, expulxându-l pe Troțki din partid și trimițându-l, cu forța, în Kazahstan. Fiind alungat, ulterior, din Uniunea Sovietică, lui Troțki i s-a oferit azil în Mexic, una dintre singurele state care a îndrăznit să îl ofenseze pe Stalin. Așadar, în timp ce Stalin își începuse planurile ambițioase de a industrializa Uniunea Sovietică, Troțki ajunsese în gazda Fridei Kahlo, faimoasa pictoriță ce susținea ideologia comunistă.  În exil, Troțki a scris numeroase cărți, denunțând politicile lui Stalin, care îl voia mort. Troțki a încercat să formeze grupuri de opoziție în Mexic, dar după ce a aflat că fiul său a fost omorât în 1938, a știut că nu va mai fi niciodată în siguranță. În 1940, douăzeci de bărbați au intrat în casa lui, înarmați cu mitraliere. Fiind ascuns, a supraviețuit, în mod miraculos. Totuși, al doilea atac a fost fatal. Pe 20 august 1940, un tânăr comunist spaniol, agent al serviciilor secrete comuniste, l-a ucis. Potrivit surselor, aproape trei sute de mii de oameni au participat la înmormântarea lui.

Stalin a reușit nu doar să îl învingă pe Troțki, dar și să își asigure un loc definitiv în istorie. Lev Troțki va fi amintit drept un revoluționar ce a luptat pentru comunism diferit, unul dintre singurii oameni ce s-au ridicat împotriva lui Stalin și cel mai mare dușman al acestuia.