SFÂRȘITUL UNEI ERE: 70 DE ANI PE TRONUL REGATULUI UNIT

Istorie, Oameni care ne inspiră, Politică Europa

Redactor: Ana Anghel

Grafica: Amalia Popa

Într-o lume în care timpul nu așteaptă pe nimeni și în care schimbările par să apară din ce în ce mai des, oamenii sunt într-o continuă căutare a stabilității și a sentimentului de siguranță.

Astăzi, la 70 de ani de la încoronarea Reginei Elisabeta a II-a, lumea se confruntă cu un scenariu care, deși inevitabil, părea a nu fi posibil să se adeverească vreodată. Cum numărul oamenilor care au trăit vremuri precedente începutului domniei reginei Elisabeta a II-a scade pe zi ce trece, moartea acesteia marchează, mai mult decât prăbușirea unui  simbol deosebit de important al stabilității, chiar începutul unei noi ere.

Nostalgia, însă, previne dorința arzătoare de a înainta spre această nouă eră și ne îndeamnă să ne uităm înapoi, amintindu-ne momentele principale ale vieții Reginei, fără să uităm greutățile pe care le-a avut de înfruntat, aflându-se la cârma uneia dintre cele mai mari puteri ale lumii.

21 Aprilie 1926 este ziua în care se năștea prima fiică a ducelui și ducesei de York, Elizabeth Alexandra Mary Windsor sau „Lilibet”, așa cum era poreclită de membrii familiei ei.

Crezându-se că fata nu va fi cu nimic mai mult decât o simplă membră a familiei regale britanice, ziua aceea nu urma să fie decât o dată recunoscută de cei mai mulți oameni ca fiind nesemnificativă într-un șir de alte zile cu mai multă importanță.

Astăzi, la 96 de ani de la acea dată, 21 Aprilie este cunoscută ca ziua uneia dintre cele mai remarcabile figuri ale istoriei contemporane, Regina Elisabeta II-a.

·      Ascensiunea la tronul Regatului Unit

Povestea neașteptatei proclamări a Elisabetei Windsor ca fiind urmaș prezumtiv al tronului Regatului Unit începe încă din momentul întâlnirii părinților ei, Prințul Albert Frederick Arthur George Windsor și Elizabeth Angela Marguerite Bowes-Lyon, fiica contelui de Strathmore.

Elizabeth Bowes-Lyon s-a prezentat în fața Ducelui de York și a mamei sale, Regina Mary, în iunie 1920, atrăgând privirea tânărului. Personalitatea ei entuziastă, generozitatea și alura familiei sale primitoare erau câteva dintre lucrurile care o făceau să fie plăcută de prinț.

Fiind fermecat de tânără, „Bertie” începe să petreacă mai mult timp vizitând reședința din Glamis și mergând la evenimente la care lua parte și ea, iar cu binecuvântarea regelui și a reginei, acesta a cerut-o ca soție, însă fata i-a respins cererea.

Elisabeta dorea o viață liniștită, departe de ochiul publicului și de stresul care venea la pachet cu o asemenea poziție socială, ca parte a familiei regale britanice.

Chiar și după respingerea fetei, cei doi au rămas prieteni, dar el era determinat să o convingă să-i devină soție. După o a doua respingere și o a treia încercare, prințul a obținut mâna tinerei în căsătorie așa cum dorise de la început, însă cu promisiunea că nu își vor face viața publică și cu convingerea că Albert nu urma să urce pe tronul Regatului Unit.

După moartea Regelui George al V-lea, care dorea cu ardoare ca urmașul tronului să fie fiul său cel mic, spunând „Mă rog la Dumnezeu ca fiul meu cel mare să nu se căsătorească sau să aibă copii pentru ca nimic să nu intervină între Bertie, Lilibet și tronul”, este încoronat ca rege Prințul Edward.

Acesta era o figură controversată, fiind implicat în mai multe relații cu femei căsătorite, comportament neadecvat pentru Prințul de Wales, titlu atribuit primului din linia de ascensiune la tronul Regatului Unit.

După multe controverse în privința logodnei sale cu Wallis Simpson și mai puțin de un an pe tron, Regele Edward abdică, lăsându-i fratelui său titlul de rege.

Dezgustat și fără a dori să fie rege, Ducele de York decide să ia responsabilitatea fratelui său care a pus logodna sa cu o femeie divorțată (divorțul fiind împotriva credințelor bisericii anglicane) mai presus de stabilitatea țării și încrederea poporului. Ce era o viață liniștită pe 145 Piccadilly Street se transformă brusc într-o viață încărcată în Palatul Buckingham.

·      Încoronarea și evenimentele precedente

După 15 ani pe tronul Marii Britanii, Regele George al VI-lea este găsit mort de către valetul său care îi aducea obișnuitul ceai matinal la ora 7.30. Ducele de Edinburgh este cel care îi aduce Elisabetei la cunoștință tragedia. Aceasta începe să plângă în hohote, însă după câteva momente, se adună, simțul datoriei prevalând în fața emoțiilor.

Astfel, la 6000 de km de Londra, aflându-se în Kenya, Lilibet devine Regina Elisabeta a II-a, fiind ulterior încoronată pe 2 iunie 1953.

Sărbătorind Jubileul de Platină în iunie 2022, Regina Elisabeta a II-a a fost pe tronul Regatului Unit mai bine de 70 de ani, fiind unul dintre cei mai longevivi monarhi din istorie. Însă deși era una dintre cele mai apreciate persoane din lume, viața ei nu a fost lipsită de controverse.

·  Relația Prințesei Margaret cu Peter Townsend

Primele bănuieli ale unei relații între aghiotantul regelui George al VI-lea, Peter Townsend, și sora lui Lilibet, prințesa Margaret, apar în mai 1948, când, aflându-se la încoronarea reginei Juliana a Țărilor de Jos, tânăra petrece „prea” mult timp dansând cu bărbatul. După moartea regelui, Townsend, rămas fără un loc de muncă, devine administrator al casei reginei-mamă, la Clarence Hall, unde locuiește și Margaret, acela fiind momentul în care legăturile dintre cei doi s-au strâns, cu adevărat. Bărbatul divorțează de soția sa în 1952, femeia comițând adulter.

Așadar, istoria părea că se repetă, Margaret își dorea să sfideze regulile Bisericii Anglicane și să se căsătorească cu o persoană divorțată și cu 15 ani mai mare ca vârstă. Totuși, înainte de a împlini 25 de ani, prințesa trebuia să aibă acordul surorii sale mai mari. Fiind înainte de încoronarea Elisabetei, intenția fetei urma să reînvie trauma trăită de poporul britanic la abdicarea lui Edward al VIII-lea, Coroana urmând să fie slăbită de iubire din nou.

Membrii Guvernului se opun căsătoriei celor doi, iar reginei îi este imposibil să își dea acordul, fiind capul Bisericii Anglicane, care interzicea divorțul.

Peter Townsend este numit atașat pentru Aviație la ambasada Majestății sale de la Bruxelles, într-o încercare de a o despărții pe Margaret de acesta. Dragostea lor dovedește a sfida distanța, iar aceștia reușesc să își întrețină relația prin scrisori timp de doi ani, înainte de a se revedea.

Aflându-se din nou în proximitate unul față de celălalt, Margaret și Peter încearcă să convingă membrii așa-zisului „cabinet”  și pe Regină, însă devine clar că mariajul celor doi nu va fi aprobat decât dacă prințesa accepta ca ea și urmașii ei să fie privați de drepturile de succesiune, cota ei civilă să fie suprimată și să se exileze pentru câțiva ani.

Margaret ia decizia de a renunța la relația sa cu Townsend, dând o declarație de presă la BBC și spunând „Doresc să vă aduc la cunoștință că am decis să nu mă căsătoresc cu căpitanul Peter Townsend. Am fost informată că, în ciuda renunțării la drepturile mele civile, mi-ar fi imposibil să contractez o căsătorie civilă. Dar, însuflețită de învățăturile Bisericii, conform cărora o căsătorie creștină este indisolubilă, și conștientă de datoria mea față de Commonwealth, am hotărât să pun aceste considerații înainte de orice altceva.”

Sfârșitul acestei povești de dragoste stârnește lacrimi în rândul fanilor prințesei, a cărei popularitate era comparabilă cu cea a Prințesei Diana 30 de ani mai târziu. Margaret își învinuia parțial sora pentru destrămarea relației ei cu Townsend.

·  Dezastrul minier din Wales 1966

21 octombrie 1966, copiii localității Aberfan din sudul Țării Galilor merg la școală. De câțiva ani, locuitorii acestui loc încearcă să atragă atenția autorităților cu privire la vârful unei mine de cărbuni care punea în pericol copiii în cazul prăbușirii acestuia, aflându-se exact deasupra școlii locale, însă sunt ignorați. 9:15 vârful se prăbușește din cauza unei acumulări mari de apă, ucigând 116 tineri, aproape întreaga nouă generație a localității.

Din dorința de a rămâne o figură puternică care să îmbărbăteze poporul în urma unei tragedii inimaginabil de brutale, regina Elisabeta a II-a decide să nu viziteze Aberfan imediat după ce evenimentul tragic este anunțat. Presa critică decizia reginei crunt, aceasta fiind portretizată în mass-media ca fiind lipsită de empatie și nepăsătoare. După 8 zile, presată de nemulțumirile poporului  care nu înțelegea atitudinea reginei, aceasta vizitează localitatea distrusă. Suverana recunoaște, mai târziu, că această întârziere este una dintre cele mai regretate greșeli ale ei.

·  Diana, Charles și Camilla

O tânără îndrăgostită nebunește de un prinț care iubea pe altcineva, povestea era predestinată unui sfârșit controversat. Prințesa Diana, una dintre cele mai populare și iubite femei din istorie, a devenit cunoscută din prisma relației sale cu Prințul Charles, primul în linia de ascensiune la tronul Marii Britanii.

Ca membră a familiei regale britanice, aceasta a acaparat atenția a milioane de oameni din toate colțurile lumii spre disconfortul soțului ei care nu dorea să fie eclipsat de aceasta. Charles își găsea alinarea întreținând o relație secretă cu adevărata sa iubire, Camilla Parker-Bowles, în care se putea încrede, regăsind în ea chiar o figură maternă de care avea nevoie, regina neputându-i niciodată oferi atenția necesară.

După multe încercări de reconciliere a relației prințului și prințesei, aceștia se separă în 1992, în anul care urma a fi intitulat de regină „annus horribillis”, întrucât un șir îndelungat de evenimente neplăcute pentru familia regală au avut loc în acel an. Divorțul celor doi are loc patru ani mai târziu, în 1996, urmând ca în 1997 Diana să moară într-un accident de mașină în Paris. Moartea prințesei continuă până în ziua de astăzi să fie un subiect controversat, unii crezând că accidentul a fost planificat chiar de familia regală, teorie apărută în urma publicării unei hârtii pe care Diana scrisese că soțul ei îi plănuiește moartea.

Lista controverselor pe care regina a fost nevoită să le îndure este, însă, una mult mai lungă, iar oricât de multe privilegii ar avea membrii familiei regale, nimeni nu poate nega faptul că viața pe tronul uneia dintre cele mai mari puteri din lume nu este una ușoară, iar 70 de ani de dedicare și sacrificiu sunt o reușită incredibilă.

Astfel, regina Elisabeta a II-a își închide ochii, însă restul oamenilor privesc înainte pentru totdeauna recunoscători acesteia.

Drumeții în Rusia, Part. 1: Cazul trecătoarei Dyatlov 

Cultură, Istorie

Redactor – Ana Ciolac

Grafica – Amalia Popa

Dacă aș face o listă cu ,,19 lucruri pe care le-am învățat până la 19 ani”, pe primul loc ar fi scris cu majuscule și cu șapte semne de exclamare ,,nu pleca în drumeții pe teritoriu rusesc”. În această serie de articole o să vă vorbesc despre cazurile înfiorătoare petrecute în munții din Republica Rusă (la timpul incidentelor – Uniunea Sovietică), începând cu cel mai infam dintre toate: Cazul trecătoarei Dyatlov. 

În dimineața zilei de 23 ianuarie a anului 1959, o echipă de zece alpiniști – opt bărbați și două femei – se îmbarcă într-un tren către Munții Ural. Liderul campaniei este Igor Dyatlov, student la Institutul de Politehnică Ural, majoritatea membrilor fiind colegii lui de la universitate. După câteva zile de schimbat mijloace de transport în comun, cei zece își continuă drumul pe jos, cu ajutorul schiurilor. Pe 28 ianuarie, unul dintre drumeți, Yuri Yudin, pare să fie lovit de ghinion – se îmbolnăvește și este nevoit să se întoarcă singur acasă. Nu are de unde să știe că va fi singurul supraviețuitor din grupul de zece prieteni. Ceilalți nouă – Igor Dyatlov, Alexander Kolevatov, Lyudmila Dubinina, Nikolai Thibeaux-Brignolles, Yuri Doroshenko, Yuri Krivonischenko, Rustem Slobodin, Semyon Zolotaryov și Zinaida Kolmogorova – vor muri. 

Pe data de 1 februarie, echipa ajunge la poalele unui munte supranumit, parcă profetic, de populația indigenă Mansi ,,Muntele Mort”, urmând să întemeieze tabăra aproape de vârful acestuia. Săptămânile trec, iar liniștea se așterne peste munte. Îngrijorată, o echipă de voluntari pleacă în căutarea lor. Pe data de 26 februarie, voluntarii găsesc în sfârșit tabăra schiorilor, însă niciunul nu se aștepta la această priveliște grotească. 

Cortul era sfâșiat și acoperit de zăpadă, prezentând tăieturi de cuțit care fuseseră făcute din interior. De la cort, voluntarii au găsit urme de pași, care dispăreau după aproximativ 500 de metri. Mergând în continuare, aceștia au dat peste cadavrele lui Yuri Doroshenko și Yuri Krivonischenko, la circa 1500 de metri de cort, îngropate sub un brad, lângă rămășițele unui mic foc. Ambii muriseră de hipotermie, fiind îmbrăcați sumar. Mai apoi au fost descoperite trupurile fără viață ale lui Igor Dyatlov, Rustem Slobodin și Zinaida Kolmogorova, într-o linie dreaptă, între copac și cort, care au murit tot din cauza hipotermiei. Ultimele patru cadavre au fost descoperite abia două luni mai târziu, într-o trecătoare, îngropate în zăpadă. Doar unul dintre acești schiori, Alexander Kolevatov, murise din cauza temperaturilor scăzute. Restul – Lyudmila Dubinina, Nikolai Thibeaux-Brignolles și Semyon Zolotaryov, au decedat din cauza unor răni interne, respectiv coaste rupte și traumatisme craniene. Corpul lui Dubinina avea ochii și limba lipsă, iar lui Zolotaryov îi lipseau, de asemenea, ochii. Alte două cadavre prezentau arsuri de gradul trei. 

A fost misterul trecătoarei Dyatlov elucidat până la urmă? Răspunsul este… teoretic da, practic nu. Pe 28 mai 1959, cazul a fost închis, declarând cauza morții drumeților ca fiind ,,o forță copleșitoare, pe care alpiniștii nu au putut să o învingă”. Dacă nu aveți habar ce înseamnă asta, stați liniștiți, deoarece nimeni nu știe – probabil nici rușii, care au vrut doar să scape de speculații. 

Cea mai simplă teorie ce ar explica moartea echipei este cea a avalanșei. Pare logic – pe un munte acoperit de zăpadă, o avalanșă pare cea mai probabilă să provoace o tragedie. Acum câțiva ani, Alexander Putzrin, un inginer geotehnician născut în Rusia, i-a cerut ajutorul lui Johan Gaume, șeful Laboratorului de Simulări ale Avalanșelor de Zăpadă, pentru a dovedi teoria avalanșei. Răspunsul la toate problemele lor s-a dovedit a fi chiar filmul animat ,,Frozen”. Gaume a fost uimit de tehnologia de recreare a modelului comportamental al zăpezii utilizată de animatorii filmului Disney, așa ca cei doi au decis să-și unească forțele cu animatorii americani pentru a verifica explicația avalanșei. Astfel, teoria avalanșei a devenit, mai mult sau mai puțin, explicația oficială. 

Dat fiind contextul internațional actual, este evident de ce mulți oameni au reticențe cu privire la explicațiile oficiale asupra evenimentelor din Republica Rusă. Cazul trecătoarei Dyatlov a căpătat valoare de legendă urbană, iar oamenii au venit cu propriile lor teorii, care fluctuează de la puțin credibil – extratereștri, forțe supranaturale – la foarte credibil. 

O primă teorie este cea a incendiului. În interiorul cortului se afla un cuptor artizanal, construit chiar de Igor Dyatlov. Acesta prezenta o țeavă de eliminare a fumului, ce era decuplată când cuptorul nu funcționa. Conform acestei teorii, focul s-ar fi reaprins în timpul nopții și, în lipsa țevii, cortul s-ar fi umplut de fum. Alpiniștii ar fi încercat să taie găuri de aerisire în cort, ceea ce explică starea în care a fost găsit, însă fumul nu a putut fi evacuat și cei nouă au fost nevoiți să fugă. Șase au murit de hipotermie, deoarece nu avuseseră timp să-și ia echipamentul, iar ceilalți trei au săpat un adăpost în zăpadă, care s-ar fi prăbușit peste ei, cauzând leziunile fatale. Această teorie ar explica și arsurile de gradul trei. 

A doua teorie este cea a vântului katabatic, care este de multe ori cuplată cu cea a avalanșei. Acest vânt se deplasează în jos, de la vârful muntelui către poale și poate atinge o viteză asemănătoare cu cea din timpul unui uragan, fiind împins de forța gravitațională. Conform acestei teorii, schiorii au părăsit în grabă cortul, care a fost sfâșiat de forța distrugătoare a vântului. Urmările sunt identice cu teoria anterioară. 

Bineînțeles, există și altfel de teorii – genul care se află permanent în spatele minților celor intrigați de acest caz; o voce micuță, amplificată de ura și scepticismul față de Uniunea Sovietică. Se crede că grupul a dat accidental peste un site de testare a armelor nucleare, iar prăbușirea unei rachete ar fi cauzat dezastrul. Unul dintre schiori, Yuri Krivonischenko, lucrase la o centrală nucleară top secretă de plutoniu, ce producea arme nucleare. O altă teorie se bazează pe natura criptică a lui Semyon Zolotaryov, care avea 37 de ani, fiind mult mai vârstnic decât ceilalți studenți și care s-a alăturat echipei în ultimul moment. Golurile din dosarul lui de serviciu ridică întrebări cu privire la posibila lui afiliere cu KGB-ul. Yuri Yudin a fost toată viața lui de părere că prietenii lui au fost uciși fie de soldați sovietici, fie chiar de agenți americani din CIA. Un procuror a dezvăluit faptul că niște documente găsite în cortul lor intitulează expediția ,,Al 21-lea congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice”. 

Partea cea mai rea este că, în ciuda popularității și credibilității acestor teorii, ele vor rămâne întotdeauna doar atât – teorii. Deoarece nimeni nu a văzut ce s-a întâmplat în acea noapte fatală, probabil nu vom putea răspunde niciodată cu acuratețe la cea mai înspăimântătoare întrebare dintre toate: ce i-a speriat atât de tare pe schiori încât i-a determinat să fugă din cort? 

Adi vs Rudolf

Economie, Istorie

Autor – Daria Anghel

O zi obositoare de luni în care ghiozdanul adaugă la greutatea pașilor pe asfalt (de parcă nu era de ajuns că aveai de cărat povara unei firi curioase). Auzi un zgomot; e autobuzul care te ajunge din urma; ah..încă puțin și ajunge în stație. Mijesti ochii și îi observi numărul: e autobuzul tău! Bineînțeles că alergi după el până când simți că plămânii îți iau foc, dar satisfacția pasului înaintea închiderii milimetrice a ușilor compenseaza orice durere. Compostezi biletul și îl ții in maini, privirea fugindu-ți în jos. Iti observi adidasul murdar- n-ai realizat că te-a călcat cineva pe picior în drumul tău de atlet. Și erau adidașii tăi albi..dar oare..care e originea lor? De unde vine substantivul acesta..”adidas”?

“Ora de lingvistică” începe în 1900 toamna… Serios! Inventatorul adidașilor s-a născut pe 3 noiembrie 1900, într-un orășel din Germania, în Bayern, și anume Herzogenaurach. Acesta se numea Adolf Dassler și era fratele cu doar doi ani mai mic al lui Rudolf Dassler. Fii de cizmar, cei doi au dezvoltat de-a lungul copilăriei și anilor de adolescență abilități practice, dar și pasiune în legătură cu manufacturarea pantofilor. După încheierea Primului Război Mondial, viitorul antreprenor, Rudolf, și proaspătul absolvent de liceu, Adolf au ales să calce pe urmele tatălui, deschizând împreună compania Gebrüder Dassler Schuhfabrik  (GEDA)  în Herzogenaurach. Cei doi s-au bucurat de un succesul fabricii de pantofi până la începutul celui de al Doilea Război Mondial, când Rudolf a fost nevoit să se înroleze în armată, iar GEDA a fost transformată în fabrică de producție a armelor. Deși fratele mai mare a încercat să îi covingă pe înalții partidului nazist să lase fabrica în funcțiune pentru a face cizme de armată brevetate, nu a avut sorți de izbândă.

Abia în 1948, după întoarcerea lui Rudolf din război începe iar producția de pantofi, care funcționează în liniște până în punctul în care, în același an, cei doi frați se ceartă, urmând ca restul vieții să nu își mai vorbească.  

În urma conflictului, niciunul dintre ei nu a renunțat la ideea unei afaceri, ba din contră. Rudolf a redenumit fosta fabrica în RUDA (primele două inițiale ale numelui său, care au devenit la puțin timp actuala firmă PUMA), iar un an mai târziu, Adolf și-a deschis și el o nouă afacere cu pantofi, în același oraș, foarte aproape de cea a fratelui său, pe care denumit-o după porecla sa din copilărie- Adi și numele său de familie Dassler și.. voilà! Astfel a apărut compania pe care o cunoaștem sub numele de Adidas. 

De ce s-au certat cei doi? O întrebare foarte bună, la care nimeni nu a știut să răspundă cu exactitate. Totuși, versiunile răspunsurilor merită să fie auzite pentru a cunoaște “povestea” completă. 

O primă teorie a acestui film de tip dramă (și cea mai populară între localnicii din Herzogenaurach) este aceea că, la un moment dat, Rudolf a avut o aventură cu soția fratelui său, lucru pentru care Adolf nu l-a iertat niciodată. 

Cea de a doua teorie implică un context politic, dată fiind perioada despre care vorbim. Frații Dassler erau mari adepți ai nazismului si, așa cum am menționat mai sus, Rudolf a fost cel care a fost înrolat. În momentul în care cel de al Doilea Război Mondial a luat sfârșit, Adolf le-a spus celor din Alianță unde se află fratele său (care a dezertat în cele din urmă), iar din această cauză Rudolf a rămas un an în plus în închisoare. 

Pe lângă aceasta, se crede și că în momentul unui bombardament asupra orașului, când cei doi se aflau ascunși în același buncăr, Adolf a făcut o afirmație asemănătoare cu “Nemernicii s-au întors!” cu privire la oamenii Alianței, dar fratele său a crezut că este o remarcă făcută la adresa sa și a soției sale.  

Foarte interesant este faptul că rivalitatea celor doi nu s-a oprit la nivelul familiilor Dassler- întregul orășel nemțesc a fost divizat de către dușmănia celor doi, locuitorii alegându-și tabăra și păstrându-și poziția ani întregi. Abia în 2009, după 60 de ani de la fondarea celor două firme,în sprijinul asociației Peace One Day, angajații Adidas și Puma au jucat un meci de fotbal amical (fiecare echipă având membri din partea ambelor companii) punând simbolic capăt rivalității dintre fondatori. 

La momentul actual, cele două firme ocupă locurile doi (cea înființată de Adolf cu o valoare de aproximativ 14 miliarde de dolari) și trei (cea înființată de Rudolf cu o valoare de 4 miliarde de dolari) în topul companiilor de fabricat încălțări din lume, dar niciunul dintre descendenții familiilor Dassler nu se ocupă de coordonarea companiilor din punct de  vedere economic, cele două fiind deținute de acționari- în cazul Puma, există acționari majoritari, iar în cazul Adidas niciunul dintre aceștia nu are acțiuni de peste 5%.

9 noiembrie 1989 – ziua în care s-a realizat imposibilul? Despre căderea zidului Berlinului

Diplomație și relații internaționale, Istorie

Redactor – Ștefania Gheorghe

Grafica – Anca Lazăr

“După câte știu eu, intră în vigoare chiar acum. Imediat, fără întârziere!”, au fost cuvintele lui Schabowski spuse din greșeală care au dus la prăbușirea zidului menit să reziste cel puțin 100 de ani. 

 Lumea întreagă privea acest eveniment ca momentul în care lua sfârșit o întreagă eră. Pentru mulți germani acest eveniment marca reuniunea cu oamenii de care au fost separați în mod forțat. Era ceva ce populația RDG (Republica Democrată Germania – fiind parte din blocul comunist și aflată sub controlul sovieticilor până în 1989) își dorea de mult timp și pentru care milita în stradă, dar fără folos până la acel moment. La data de 9 noiembrie, purtătorul de cuvânt al Germaniei de Est face marele anunț. Acesta informează că începând cu momentul interviului său, cetățenii RDG pot trece în Germania de Vest prin orice punct al frontierei fără să mai aibă nevoie de autorizație. Iar această informație a provocat o întreagă mișcare a est-germanilor împotriva Zidului.

Contextul Războiului Rece și apariția Zidului

Din 1945 (Sfârșitul Celui de Al Doilea Război Mondial) Germania a fost guvernată de cele 4 mari puteri învingătoare. Berlinul a capatat un statut special in acest sens, reprezentând “granița” dintre influența occidentală și cea sovietică. Izbucnirea Războiului Rece a făcut că zonele de ocupație americană, britanică și franceză să se unească în Republica Federală Germania, în 1949. Reacția sovieticilor nu a întârziat să apară, așa că zona lor de ocupație avea să fie proclamată Republica Democrată Germania, cu capitala în Berlinul de Est. 

Germania de Vest s-a dezvoltat ca o țară capitalistă, cu o economie susținută de planul Marshall (plan de reconstrucție inițiat de americani, cu scopul de a ajuta statele profund afectate de război), în timp ce Estul urma modelul sovietic, cu un guvern autoritar. Aceasta era ce mai prosperă țară socialistă, dar est-berlinezii își doreau libertatea pe care Vestul o oferea, astfel că mulți dintre ei alegeau să plece. Autoritățile sovietice erau nevoite să împiedice migrația celor atrași de prosperitatea Vestului, pentru că pierdeau treptat forță de muncă semnificativă, așa că decid construirea a 45 de kilometri de zid din sârmă ghimpată.

Ceea ce urma să fie considerat “un gard de sârmă” s-a transformat într-un zid înalt, bine păzit și plin de capcane, ce urma să împiedice oamenii să treacă de el. Acest simbol al divizării Europei în urma celui de al Doilea Război Mondial era numit de Occident “Zidul Rușinii” ce întruchipa incapacitatea de concluzionare a războiului dintre sovietici și occidentali. Zidul a devenit in timp o barieră în calea multor oameni, iar o parte din cei ce au vrut sa il traverseze, si-au pierdut viata incercand. 

Zidul Berlinului era vazut la nivel international ca reprezentarea a tot ce presupunea absolutismul unei ideologii comuniste. Obligarea oamenilor sa ramana, cand ei isi doreau din suflet sa plece. 

Principalul agent afectat de decizia construirii zidului a fost populația. Oamenii au fost despărțiți de familiile lor, și-au pierdut locurile de muncă, iar Germania de Est a devenit un teritoriu izolat. Zidul construit pentru a “proteja” populația est-germană a devenit un zid împotriva poporului pe care era menit să îl apere, în timp ce marii Germaniei de Est numeau zidul “protecție împotriva fasciștilor” și susțineau ideea de apărare a populației în fața “fasciștilor occidentali și spioni”. 

Impactul asupra Europei

Pentru 38 de ani, zidul Berlinului nu a fost doar un zid fizic care să despartă două republici. Acesta reprezenta granița simbolică dintre capitalism și comunism, linia de demarcație a Cortinei de Fier (linia de demarcație dintre Europa de Est și cea Occidentală în perioada Războiului Rece). Căderea Zidului Berlinului nu a fost singurul eveniment marcant în istoria perioadei comuniste în statele europene. Finalul anilor ’80, începutul anilor ’90 a fost marcat de căderea regimurilor din mai multe state, in special cele est-europene. Pierderea influenței sovietice din Germania a fost doar o picătură într-un ocean. S-a creat un efect de domino și a provocat proteste în alte state cu regimuri comuniste. Țările Baltice și-au declarat independența față de Uniunea Sovietică. Rusia a încercat să oprească expansiunea acestor mișcări, dar nu a avut un rezultat. Dorința oamenilor de libertate era prea mare. Reunificarea Germaniei a deschis posibilitatea statelor din fostele blocuri estice la aderarea la UE. În 3 ani (2004-2007) 12 state noi au aderat la Uniunea Europeană. Acest lucru a dus din ce în ce mai mult la o Uniune “întreagă și liberă”.

Impactul asupra Germaniei

Căderea Zidului Berlinului a fost primul pas făcut în reunificarea Germaniei. Regimul comunist era la pământ, statul in sine s-a dizolvat in urma unificării, iar Germania a susținut alegeri libere în 1990. 

Opinia germanilor este încă și astăzi împărțită privitor la impactul căderii Zidului. Dacă pentru vestici însemna reunificarea Germaniei, pentru estici impactul era mult mai mic privind doar in interiorul fostelor “granițe”.

Căderea Zidului nu a pus capăt definitiv diviziunii Germaniei. Oamenii încă vorbesc despre un zid rămas în memoria lor. Mai bine de trei decenii mai târziu, mulți germani din Est încă se simt marginalizați și priviți cu superioritate. Acest sentiment a determinat apariția mișcărilor populiste din anumite regiuni ale Germaniei. Diviziunea între Germania de Vest și cea de Est încă persistă și se intersectează cu forme de rasism instituțional, oferind un succes uriaș partidelor de extremă dreapta din Est. Se spune că după căderea Zidului, multe dintre funcțiile înalte au fost oferite în mod nemeritocratic vesticilor, doar pentru că erau, ei bine, vestici.

Din punct de vedere al industriilor și forței de muncă, Germania Occidentală a atras cea mai mare parte a capitalului și a migranților calificați. Acest lucru a extins piețele și a atras alte investiții sau chiar mai mulți imigranți in Vest. Între timp, Estul rămânea în declin, cunoscând perioade de stagnare și confruntându-se cu orașe fantomă. 

S-au remarcat de-a lungul timpului și diferențe religioase sau culturale între cele două Germanii, foștii vest-germani fiind persoane mult mai religioase, ce păstrează tradițiile și respectă într-un procent mai mare normele religiei, religie ce est-germanilor le-a fost interzisă în perioada influenței sovietice. 

Chiar dacă au trecut mai bine de 30 de ani de la aceste evenimente, est-germanii încă lucrează la a se adapta și integra într-o lume europeană de care au fost separați zeci de ani.

“Ursul lui Teddy”

Istorie

Text – Daria Anghel

Grafica – Amalia Popa

Tehnoredactare – Sara Costache

Cred că toată lumea a intrat în spiritul Crăciunului, mai mult sau mai puțin voluntar, ascultând în graba căutării unui cadou, playlist-ul de colinde nesfârșite ce se aude în magazine. Mirosul de ciocolată caldă și consumerism plutește pe la toate colțurile cafenelelor, iar din vitrinele buticurilor ce se închid la ora 6, te privesc jucăriile în nuanțe de verde și roșu. 

***

Nu ne putem imagina, în ziua de astăzi, un Crăciun fără jucării sub brad și fără copii mici ce le arată părinților insistent cadoul pe care și-l doresc de pe fiecare raion. Totuși, fenomenul de  producție în masă a cadourilor dedicate sărbătorilor de iarnă este unul relativ nou. Începând cu secolul al nouăsprezecelea, odată cu revoluția indusatrială, această dorință de a oferi cadouri a luat amploare, emisiunile și reclamele secolului douăzeci devenind calea cea mai folosită de promovare a jucăriilor marca Shirley Temple, Betty Boop sau Disney. 

Asemenea obiectelor din muzee, jucăriile au și ele istoria lor, dar nu multă lume își pune problema apariției acestora. Cum? De ce? Care a fost inspirația? Așadar, acum ne vom împreună întrebarea în legătură cu inventarea uneia dintre cele mai cunoscute jucării din lume de-a lungul timpului- cum a apărut ursul de pluș, sau chiar mai specific, Teddy Bear?

Contextul istoric nu are legătură de data aceasta cu vreun bătrânel sărac, cu barba lungă, ce confecționa jucării de dragul copiilor, ci cu cel de al douăzeci și șaselea președinte al Statelor Unite ale Americii- Theodore Roosevelt. În 1902, cel de-al doilea an la conducere al președintelui republican, Roosevelt, invitat de guvernatorul de atunci al statului Mississippi, a plecat la vânătoare împreună cu alți câțiva membri ai partidului. După trei zile de la sosire, câțiva dintre aceștia au zărit în apropierea zonei de vânătoare (Plantațiile Smeeds, sudul regiunii Sharkey) un urs, în afară de președinte. Ziua următoare, ghidul, ce îi fusese pus la dispoziție președintelui, pleacă în căutarea ursului, alături de câinele său și de alți camarazi. Aceștia găsesc ursul și reușesc să îl rănească destul de mult încât să îl lege de o salcie, dar îndeajuns de puțin încât să îl lase în viață. După această reușită, Theodore Roosevelt este chemat să “facă onorurile” și să îl împuște. Totuși, spre surprinderea tuturor, republicanul nu acceptă această propunere, afirmând că ar fi un gest nesportiv.

Bineînțeles că o situație ca aceasta a ajuns imediat la urechile jurnaliștilor, articolele despre cum președintele- înrăitul vânător Theodore Roosevelt- a refuzat să împuște ursul răspândindu-se la nivel național. Și cum după orice știre controversată, apare, de asemenea, o caricatură la fel de ilară, Clifford Berryman, caricaturist politic, satirizează cu mare satifacție situația președintelui, ilustrația sa apărând în Washington Post. 

Descoperind caricatura, doi proprietari ai unui magazin de dulciuri, Rose și Morris Mitchtom au venit cu ideea de a crea un urs de jucărie umplut cu pluș, pe care l-au expus în vitrina magazinului  sub denumirea de „Teddy’s Bear” (în traducere, ursul lui Teddy). Jucăria a atras atenția multor oameni, iar înainte de a produce și alți urși de pluș, proprietarul magazinului i-a scris președintelui Roosevelt pentru a afla dacă poate folosi în continuarea producției numele lui. Deși la început fiul lui Morris a presupus că o astfel de invenție nu va avea un succes prea mare în industria jucăriilor, un an mai târziu au fondat compania de jucării “Ideal Toy Company”, care la scurt timp a devenit un business de milioane de dolari, ursul de pluș ajungând de-a lungul timpului, una dintre cele mai populare jucării la nivel global.

***

Istoria ne înconjoară în orice colț sau cotlon prin care pășim și, deși suntem într-o continua tranziție, e bine ca din când în când să ne oprim puțin și să ne punem întrebări, fie ele despre jucării și tradiții de Crăciun sau despre președinți și hobby-urile lor ciudate.

SOS: Turnul Londrei arde. Incendiul Grenfell

Istorie, Probleme sociale

Redactor- Ana Ciolac

Grafică: Antonia Drăgan

Ora 00:54 – Momentul în care toate ceasurile din blocul-turn Grenfell s-au oprit și a fost efectuat primul apel la serviciile de urgență. 

Ora 01:14 – Toate cele 24 de etaje, însumând 124 de apartamente, erau mistuite de flăcări. 

*** 

Pe data de 14 iunie 2017, puțin după miezul nopții, londonezii din North Kensington au fost treziți din somn de strigăte de ajutor ce umpleau străzile Londrei. Ducându-se la geam, aceștia au văzut pentru prima dată limbile de foc și coloanele de fum negru de pe Latimer Road. Dorind să dea o mână de ajutor, și-au croit ușor drum prin noaptea luminată de incendiul ca un foc de tabără. Într-un final, au ajuns în fața blocului-turn Grenfell, unde sute de polițiști și pompieri se luptau pentru viețile oamenilor prinși în apartamentele lor, iar în acel moment și-au dat seama că erau martorii unuia dintre cele mai mari dezastre din istoria modernă a Angliei. 

Între timp, în interiorul clădirii, cei 350 de rezidenți au fost luați prin surprindere de fumul dens și înecăcios, care inunda casa scării și împiedica evacuarea. Ușile apartamentelor erau singurul lor scut împotriva aerului toxic și al flăcărilor. La etajul 4, în apartamentul 16, un frigider cu probleme la sistemul electric luase foc. La ora 00:54 a fost făcut primul apel la serviciile de urgență. Locatarii nu aveau altceva de făcut decât să se baricadeze în camerele lor și să aștepte să fie salvați. În încercarea de a scăpa de fumul mortal, unii oameni s-au adăpostit împreună în apartamentele vecinilor care stăteau mai departe de epicentru, dar asta nu le-a cumpărat decât câteva minute în plus, până flăcările au străpuns ușile și geamurile. 

Răspunsul serviciile de urgență a fost prompt, primii pompieri ajungând la doar șase minute de la tragerea semnalului de alarmă. Mai întâi au fost trimise cinci echipaje de pompieri, încă 45 fiind chemate pe parcurs, împreună cu 100 de polițiști și două unități aeriene, pe măsură ce gravitatea situației îi depășea pe salvatori. Pompierii au intrat în apartamentul 16 la 01:07. La 01:18, doar 34 de oameni se aflau în siguranță afară. 250 de pompieri duceau lupta vieții lor în încercarea de a salva oamenii din foc, dintre care 100 au intrat în colivia de foc să aducă supraviețuitorii la lumină. În următoarele zece minute, încă 110 persoane au fost salvate. În fuga lor din calea flăcărilor, unii rezidenți au făcut greșeala fatală de a urca spre etajele superioare, unde ajutorul nu avea să mai ajungă. Ultima persoana scoasă din clădire a fost salvată la 08:07. Toți supraviețuitorii locuiau la primele 12 etaje, doar două persoane reușind să scape din apartamente situate mai sus. 

Dar, în ciuda comportamentului exemplar, salvatorii și-au găsit și ei limitele. Scările şi furtunurile lor ajungeau doar până la etajul 12, toți rezidenții care locuiau la etajele superioare fiind practic condamnați la moarte, fără vreo cale de a scăpa de văpaie. După doar 20 de minute de la primul strigăt de ajutor, Grenfell era o torță în noapte. Toate cele 24 de etaje ardeau, iar apa și spuma din furtunurile pompierilor nu aveau niciun efect. Orice misiune de salvare era de acum imposibilă. În vreme ce primele trei etaje ale clădirii au scăpat relativ neatinse și locatarii lor au putut să iasă singuri din clădire, incendiul s-a răspândit de la frigiderul de la etajul 4 în sus, până la acoperișul blocului. Oamenii strigau înnebuniți la ferestre, făceau semne cu lanternele telefoanelor sau cu steaguri confecționate în grabă, iar părinții își ridicau copiii mici în brațe și îi arătau pe geam – orice pentru a le atrage atenția salvatorilor. 

Atât supraviețuitorii, cât și pompierii și martorii oculari au văzut lucruri care îi vor bântui pentru tot restul vieții. Un pompier care îi scotea pe un băiețel de cinci ani și pe mama lui grav rănită din flăcări l-a întrebat pe copil dacaă mai este cineva blocat în apartamentul lor. Băiețelul i-a răspuns: “Da, fratele meu. Dar el este deja mort.” 70 de oameni au murit în incendiu, iar doi au fost declarați decedați la spital, ridicând bilanțul victimelor la 72 de persoane. Patru dintre ei și-au luat propriile vieți sărind de la geamuri. Din acest punct de vedere, tragedia Grenfell se aseamănă cu 9/11. 223 de persoane au reușit să scape din cușca de flăcări, dar mai mult de 70 dintre ei au avut nevoie de spitalizare. 

Dimineața următoare a spulberat orice speranță că infernul nu fusese decât un coșmar. Silueta clădirii, neagră și fumegândă, adăpostea zeci de corpuri neînsuflețite ale oamenilor care nu au reușit să găsească unica scară de ieșire din bloc. Pompierii continuau și la această oră să se lupte cu flăcările, întrucât, deși exteriorul arsese complet, focul încă mistuia interiorul apartamentelor. A fost nevoie de 24 de ore pentru a aduce incendiul sub control, dar focul a ars pentru nu mai puțin de 60 de ore. Oameni din întreaga Londră s-au mobilizat în sprijinul supraviețuitorilor care au rămas fără casă și au adus mâncare, apă, haine și produse de igienă personală. La ora 8 dimineața, Theresa May, premier al Marii Britanii între anii 2016 și 2019, a ținut primul discurs pe tema incendiului și a promis începerea unei investigații care să îi determine cauza. 

Torța în care s-a transformat Grenfell s-a stins abia vineri, iar frica și panica au lăsat locul furiei. Neputința – sau, mai de grabă, dezinteresul – politicienilor de a proteja viețile oamenilor a clătinat viața politică și socială britanică din temelii, punându-i la pământ pe cei care nu aveau o bază solidă. Politicienii de bază, precum președinta Camerei Comunelor, au fost trimiși în stradă să calmeze spiritele, dar încercările lor de a rezona cu oamenii a fost întâmpinată cu reticență din partea oamenilor “de rând” care suferiseră deja destul. Nemulțumirea oamenilor s-a manifestat în zilele următoare prin proteste de stradă. Însăși regina Angliei și nepotul ei, prințul William, s-au întâlnit cu supraviețuitorii și au vorbit cu ei despre traumele suferite. 

Întrebarea este cum a putut o cladire întreagă să fie cuprinsă de flăcări atât de violente încât echipamentul pompierilor a devenit inutil? Răspunsul se află, după cum am discutat și în articole precedente, în dorința proprietarilor blocului de a stoarce cât de mult profit se poate din investiția lor. În general, când se întâmplă o astfel de tragedie, oamenii sunt loviți din plin de șocul naturii bruște cu care s-a produs. Dar semnele prevestitoare există, oamenii preferând pur și simplu să nu le vadă și să ia în calcul doar cel mai bun scenariu. 

Grenfell a fost construit în 1974 și era destinat oamenilor din păturile inferioare. În 2002, Organizația de Management a Chiriașilor Kensington și Chelsea a fost numită răspunzătoare pentru modernizarea lui. În 2013, locatarii blocului și-au exprimat pentru prima dată îngrijorarea cu privire la siguranța în caz de incendiu, ca urmare a unei pene masive de curent. Între anii 2015 și 2016, Grenfell a fost renovat de către compania Rydon, pereții exteriori fiind placați cu un amestec de aluminiu și polietilenă, care avea rolul de a păstra mai bine căldura în interiorul clădirii. Dar această substanță mai are o proprietate care nu a fost luată în seamă – este extrem de inflamabilă. Soarta blocului Grenfell a fost pecetluită în momentul în care focul a scăpat din apartamentul 16. Acesta a început să urce cu repeziciune pe laterala blocului, facilitat de placaj, care a creat un tunel de aer asemănător unui lift, împingând focul cu viteză uluitoare spre acoperiș, sărind prin geamurile deschise. 

Două articole cel puțin deranjante care au fost postate pe blog-ul Grupul de Acțiune Grenfell par că au prezis viitorul. Primul articol, postat pe 20 noiembrie 2016, spune că: “Doar un eveniment catastrofic va expune inaptitudinea și incompetența proprietarului nostru.” Al doilea articol, postat cu fix o lună înainte de incendiul Grenfell, exprima credința scriitorului că: “Un incident serios și catastrofic va pune punct acestei mini-mafia.” 

În timp ce ochi din întreaga lume priveau desfășurarea dezastrului Grenfell, pare că liderii Regatului Unit au decis să le întoarcă spatele victimelor, familiilor acestora și supraviețuitorilor și să se uite în partea cealaltă. Nu s-a găsit nici până acum un vinovat pentru pierderea tragică a 72 de vieți omenești; nimeni nu a fost adus în fața justiției. În prezent, la patru ani după ce și-au pierdut locuințele, supraviețuitorii încă nu au fost relocați de către stat în case noi. Cu toate acestea, incendiul Grenfell a inspirat schimbare în intreaga lume. Țări precum Germania, Olanda și Australia au depistat și schimbat placaje asemănătoare cu cel folosit la Grenfell, pentru a evita tragedii similare. În Marea Britanie, incendiul Grenfell a scos la lumină criza siguranței clădirilor engleze în fața incendiilor. Guvernul a depistat zeci de mii de clădiri placate cu materiale inflamabile și a început renovarea acestora, dar guvernul englez este încă reticent cu privire la interzicerea completă a utilizării materialelor inflamabile în construcții. 

“Noi nu am văzut pur și simplu Grenfell; l-am auzit, l-am simțit, l-am mirosit. Este un mormânt ce se ridică până la cer. Asta este ceea ce numesc distopia.” – Nahid, locatară a blocului vecin turnului Grenfell.

Anne Boleyn, the most happy

Istorie

Redactor – Ana Maria Ciolac

Grafică – Amalia Radu

Tehnoredactare – Diana Neagu

În Anglia Evului Mediu, patriarhatul făcea tot ce îi stătea în putere pentru ca femeile să nu aibă parte de educație, independență și funcții de bază în stat, încercând să le reducă la tăcere. Dar, în ciuda acestor eforturi, istoria Angliei este marcată de domnia unor femei puternice, de multe ori mai bine cunoscute decât soții lor. Elizabeth Woodville, Caterina de Aragon și Elizabeth de York sunt doar câteva dintre reginele ale căror nume sunt pe buzele tuturor istoricilor. Totuși, dintre toate aceste nume, eu l-am ales pe cel al lui Anne Boleyn – cea mai infamă regină a Angliei care, deși a stat pe tron preț de doar trei ani, a reprezentat un punct de cotitură pentru soarta țării. 

Data nașterii lui Anne rămâne un mister, istoricii oscilând în intervalul anilor 1501-1507, pe când ziua morții ei este cioplită în piatră – 19 mai 1935, ziua când o regină a Angliei și-a pierdut capul. Anne provenea dintr-una din cele mai respectabile și influente familii aristocrate, care a atras atenția mai multor monarhi europeni. Părinții ei erau doamna Elizabeth Howard și contele de Wiltshire Thomas Boleyn, printre strămoșii ei numărându-se chiar regele Edward I al Angliei. Numele de familie al lui Anne varia în scrieri, putând fi găsit și sub forma de Boullan sau Bullen. Anne se semna și ca Anna de Boullan, iar nenumărați pictori au numit-o Anna Bolina. 

Anne Boleyn a avut parte de o educație aleasă. A fost școlită la curtea Margaretei de Austria, regina regentă a Olandei, care a fost profund impresionată de manierele și inteligența lui Anne,  după care a plecat în Franța pentru a deveni domnișoară de onoare în suita reginelor Mary Tudor și Claude. Astfel, Anne și-a însușit profunde cunoștințe de literatură, matematică, filosofie, studii religioase, cultură și etichetă franceză, a învățat să cânte, să danseze, să coasă și să brodeze, și a deprins arta jocurilor amoroase și politice de la curtea franceză. Majoritatea scriitorilor o portretizează pe Anne ca fiind șarmantă, inteligentă, plină de viață, elegantă, și de o frumusețe aparte. Lui Anne îi plăcea să flirteze și să bârfească, să bea vin, să joace jocuri de masă și de noroc. Era sarcastică, de un temperament feroce și își exprima tare și clar opiniile. Motto-ul ei era „the most happy” (cea mai fericită), iar simbolul ei era șoimul alb. 

Anne și-a făcut grandioasa intrare la curtea englezească pe data de 4 martie 1522. A jucat într-o piesă de teatru și a dansat cu ceilalți curteni, câștigându-și mulți admiratori. La puțin timp după aceea, Anne s-a alăturat surorii ei, Mary Boleyn, drept domnișoară în cadrul suitei reginei Angliei, Caterina de Aragon. Soțul Caterinei, regele Henry al VIII-lea, avea deja o aventură cu Mary, când și-a pus ochii pe Anne. (Am ținut să o menționez în acest articol și pe cealaltă fată Boleyn, Mary, întrucât ea este mai mereu omisă din documentarele istorice, fiind eclipsată de către sora ei.) Spre deosebire de Mary, Anne nu s-a mulțumit cu titlul de amantă și a refuzat avansurile regelui. Dragostea înfiripată între Henry și Anne avea să marcheze începutul sfârșitului, atât pentru catolicismul englez, cât și pentru Anne și Caterina. 

Cărturarii își amintesc de Anne și Henry drept “îndrăgostiții care au schimbat istoria”, deoarece obsesia regelui de a se căsători cu Anne a dus la încercările lui disperate de a divorța de Caterina. Problema era că divorțul era interzis de către Biserica Catolică, așa că Henry a încercat să obțină anularea lui, pe motiv că incapacitatea Caterinei de a da naștere unui băiat era un semn că Dumnezeu era nemulțumit de căsătoria lor. Cum Papa Clement al VII-lea a refuzat să anuleze căsătoria, Henry a luat treburile în propriile lui mâini. Acesta a decis ruperea Angliei de către Biserica Catolică și a instituit o nouă religie – anglicanismul, numindu-se șef suprem al Bisericii Anglicane. Caterina de Aragon a fost exilată, iar singurul copil al ei și al lui Henry – Mary Tudor – a fost declarat ilegitim. Astfel, după șapte ani de la începutul relației, la data de 1 iunie 1533, Henry și Anne s-au căsătorit în sfârșit și… nu au trăit nicidecum fericiți până la adânci bătrâneți. 

O vorbă veche spune că lupul își schimbă blana, dar năravul ba, iar o vorbă mai nouă că, dacă a înșelat cu tine, te va înșela și pe tine. Deși nu există niciun dubiu cu privire la sentimentele lui Henry pentru Anne, regele nu s-a putut abține din a face curte altor femei. Relația lui Henry cu soția lui se deteriora cu fiecare nereușită a lui Anne de a aduce pe lume un fiu, precum și din cauză că regina era la ani-lumină depărtare de a fi soția obedientă perfectă, aceasta implicându-se în treburile statului. Opinia publică era împotriva lui Anne, oamenii considerând-o pe Caterina ca fiind regina de drept.  Punctul fără de întoarcere a fost reprezentat de accidentul de călărie a lui Henry, în urma căruia monarhul și-a schimbat drastic personalitatea, devenind chiar mai crud ca înainte și dorind să scape de soția lui cu orice preț. Orice șansă de salvare s-a năruit pentru Anne când aceasta a pierdut sarcina despre care medicii credeau că va produce un băiat. După cum a enunțat ambasadorul Eustache Chapuys, Anne „și-a pierdut salvatorul.” 

Anne Boleyn avea deja mulți dușmani care îi priveau ascensiunea la tron cu ochi întunecați. Când Henry a decis că vrea o altă soție, soarta ei a fost pecetluită. Anne a fost acuzată de orice faptă înjositoare le-a trecut prin cap curtenilor – înaltă trădare, relații extraconjugale cu trei bărbați și chiar incest cu fratele ei, George Boleyn. Pe data de 1 mai 1536, Anne a fost arestată și închisă în nemilosul Turn al Londrei, colivia regelui din care nimeni nu scăpa cu viață. La data de 12 mai a avut loc procesul celor trei presupuși amanți, urmând cel al lui Anne și George, pe 15 mai. Nu este de mirare că toți cinci au fost găsiți vinovați în unanimitate de către juriul care nu era mai mult decât o păpușă mânuită de Henry. Pe 17 mai, George și ceilalți bărbați au fost executați. 

Anne trebuia să fie arsă pe rug, dar, în al doisprezecelea ceas, Henry i-a arătat o urmă de milă și a cerut să fie în schimb decapitată cu o sabie mânuită de un expert. Pe data de 19 mai 1536, Anne a murit așa cum a trăit – sfidătoare și grațioasă. Cuvintele ei iscusite nu au părăsit-o nici măcar în ultima clipă. Astfel, Anne a ținut următorul discurs, care a mișcat mulțimea adunată să îi vadă decăderea până la lacrimi: 

„Buni creștini, am venit aici să mor în conformitate cu legea, deoarece am fost judecată după lege să mor, și deci nu am nimic de spus împotrivă. Nu am venit aici ca să acuz pe nimeni și nu voi spune nimic despre motivul pentru care am fost condamnată la moarte, dar mă rog la Dumnezeu să-l salveze pe rege și să îl lase să domnească mult timp peste voi, deoarece niciodată nu a existat un prinț mai blând și mai bun. A fost întotdeauna un suveran bun și blând cu mine. Și dacă vreo persoană se va interesa de cazul meu, îi cer să mă judece cât mai bine. Astfel plec din lumea aceasta și de lângă voi, și îmi doresc din suflet ca voi să vă rugați pentru mine. Oh, Dumnezeul meu, ai milă de mine, lui Dumnezeu îmi încredințez sufletul.” În timp ce călăul ridica lama, Anne a repetat „Iisus, primește-mi sufletul. Oh, Dumnezeul meu, ai milă de sufletul meu.” 

S-ar părea că asupra familiei Boleyn s-a abătut un adevărat blestem – umbra lui Henry al VIII-lea ducând la moartea timpurie și nedreaptă a lui Anne și George, precum și la exilul lui Mary, cu doi copii care se presupune că i-ar fi aparținut lui Henry în brațe. 

După moartea lui Anne, Henry s-a căsătorit cu amanta lui favorită, Jane Seymour, care fusese domnișoară de onoare în suita lui Anne. Printr-o amară ironie, roata s-a întors, iar Anne a căzut de la putere la fel ca predecesoarea ei, Caterina. Totuși, în ciuda poveștii de viață tragice a lui Anne, regina decapitată a avut ultimul cuvânt de spus. Jane Seymour s-a stins la puțin timp după încoronare, în timpul nașterii. Henry a fost obsedat toată viața lui de zămislirea unui fiu care să ducă mai departe numele familiei, dar singurul lui fiu legitim, Edward al VI-lea, avea să moară tânăr, coroana fiind preluată mai întâi de Mary I, fiica Caterinei de Aragon, iar mai apoi de Elizabeth I, fiica lui Anne. Într-un final, planurile lui Henry au fost năruite, iar țara a fost condusă de sângele și carnea femeilor pe care el le-a distrus. 

Elizabeth I a stat pe tron, fără să aibă vreun bărbat alături, preț de 45 de ani, conducând Anglia în Era Elisabetană, supranumită Epoca de Aur, o perioadă de prosperitate în care regatul a înflorit pe toate planurile. A extins flota engleză, ceea ce a dus la marile descoperiri geografice, înființarea coloniilor și crearea Imperiului Angliei. Cea mai remarcabilă realizare a ei este înfrângerea temutei Armade, flota titanică a Imperiului Spaniol, cu ajutorul navelor piraților. Elizabeth a dovedit că o fiică a lui Henry este la fel de capabilă de a domni precum orice fiu. După moartea ei, fostul rege a mai primit o lovitură post-mortem – numele familiei Tudor s-a stins odată cu monarha, transformând cea mai mare frică a lui Henry al VIII-lea în realitate.

Cât, cum și când ne prețuim monumentele

Istorie, Probleme sociale

Text: Alina Vițel

Grafică: Amalia Radu

Nu aș vrea sub nicio formă să rămân înăuntrul vechii portretizări cum că România este epicentrul indiferenței și nicăieri nu se poate mai rău de atât. 

Totodată, nu vreau să „iert” nejustificat neregulile care ies la iveală când luăm țara la pas sau zapăm pe site-urile de știri. Ceea ce poate fi observat, atât în prezența, cât și în absența tangențelor cu patrimoniul e faptul că în spatele atitudinii noastre se află un mecanism de autoapărare recogniscibil: să se facă, dar de preferabil să nu mă număr printre cei împuterniciți, pentru că nu îmi doresc responsabilitatea care vine la pachet cu acest statut. 

Este foarte adevărat și că un particular nu poate să ia inițiativă/inițiative fără să aibă la îndemână alte puncte de sprijin, asta neînsemnând că nu îi rămâne nimic de făcut. Îmi doresc să aflu motivele pentru care multe dintre fragmentele noastre identitare se află într-o stare deplorabilă sau rămân în anonimat. Am avut șansa vara aceasta să particip la o tabără la Conacul Cantacuzino-Pașcanu de la Ceplenița, județul Iași. Aici, specialiști în arhitectură, arheologie, restaurare, istorie au colaborat, unii dintre ei aparținând unei instituții publice (Institutul Național al Patrimoniului), alții unui O.N.G.(Asociația ACOLO). Se pot realiza parteneriate, comunitățile cu monumente istorice aflate în ruină pot căpăta un reviriment dacă nu total, măcar unul al memoriei. 

Există în domeniu și alte inițiative precum cea a asociației „Ambulanța pentru monumente”(cu o parte din membrii acesteia am apucat să fac cunoștință) care sunt o oază pe care ar trebui să o multiplicăm cât mai repede. Ne plângem de ani buni că ne pierdem gradat identitatea, dar nu încercăm să înțelegem care e cauza agravării acestui fenomen. Simplul fapt că avem o rețea muzeală redusă, care se luptă cu subfinanțarea, conduce la existența unor muzee care nu sunt atractive, mai ales pentru publicul tânăr. Majoritatea muzeelor din țară nu au mai mult de 300 de vizitatori pe an, deci sunt zile în care nimeni nu le trece pragul. 

Un alt dezavantaj major este faptul că nu toate clădirile/ansamblul de patrimoniu pot fi vizitate, unele constituind un pericol sau având alte funcțiuni, fapt care îngreunează vizitarea și cunoașterea istoriei lor. De multe ori, din păcate, abia când realizăm că salvarea unui monument este pe punctul de a nu mai fi posibilă, abia atunci decidem că trebuie intervenit.

 Subiectul este unul sensibil, factorul financiar trebuie luat în calcul și am ajuns la concluzia că se pot realiza parteneriate, comunitățile cu monumente istorice aflate în ruină pot căpăta un reviriment dacă nu total, măcar unul al memoriei, deci câștigul este atât cultural, cât și economic. Pentru ca acest deziderat să se concretizeze, este necesară o prezentare reactualizată a importanței monumentelor, punându-se accentul pe faptul că modul în care ne raportăm la ele spune multe despre cine suntem noi, despre gradul de înțelegere a legăturii noastre cu trecutul.

  Diamantele sângerii din Africa – Procesul Kimberly

Istorie

Text- Eliza Ene

Grafică- Amalia Radu

Tehnoredacție- Neagu Diana

 Deși diamantele ar trebui să simbolizeze în esență iubirea, angajamentul și un nou început, în multe dintre țările bogate în resurse, aceste pietre strălucitoare sunt mai mult un blestem decât o binecuvântare. De multe ori, în continentul african, minele de diamante nu produc doar diamante, ci și războaie civile, violență și suferință umană. Comerțul cu diamante este o industrie de 81 de miliarde de dolari, cu 65% din diamantele extrase provenind din Africa. Este ușor de înțeles astfel cum natura unor oameni a considerat această afacere una promițătoare și bănoasă. Dar totuși, cât de multă suferință ar fi capabile unele persoane să  producă în scopul dezvoltării financiare? 

Alimentarea războaielor civile- diamantele sângerii

         Diamantele care alimentează războaiele civile sunt adesea denumite diamante „de sânge” sau „de conflict”. În ultimele două decenii șapte țări africane au suportat conflicte civile și brutale alimentate de diamante, printre care Sierra Leone, Liberia, Angola și Republica Congo. Zeci de mii de oameni și-au părăsit locuințele și au fugit de teama RUF (Frontul Revoluționar Unit), iar mare parte dintre civilii rămași au avut parte de un final tragic. Mutilări în masă, recrutare de copii soldați, dezbinare a mii de familii și multe alte atrocități, asta făceau rebelii din țările africane. Veniturile din diamantele de sânge au servit la finanțarea militarilor și milițiilor rebele, menținând astfel războiul viu. În plus, potrivit instanței ONU, RUF a schimbat diamantele exploatate din mine, cu arme pe care le importa din Europa și astfel a facilitat contrabanda cu arme. Pe lângă oamenii nevinovați prinși în conflictele pe care comerțul le alimentează, mii de bărbați, femei și copii din țări sărace sunt și au fost folosiți ca sclavi pentru extragerea diamantelor. Aceștia sunt adesea forțați să folosească metode primitive, cum ar fi săparea în noroi sau pietriș de-a lungul malurilor de râuri cu mâinile goale. Totul cu scopul de a descoperi și mai multe diamante. 

Ce se întâmplă cu diamantele odată ieșite din continentul african?

             Diamantele brute minate în zonele controlate de rebeli sunt vândute direct comercianților sau adesea introduse prin contrabandă în țările vecine, unde sunt fuzionate în stocuri de diamante minate legitim și ajung să fie vândute pe piața liberă. Odată ce un diamant de conflict a intrat în fluxul de procesare, acesta devine practic identic cu orice alt diamant. Astfel, a apărut îngrijorare la nivel mondial cu privire la intrarea acestor pietre prețioase pe imensele piețe de consum din Vest, unde originea pietrelor este foarte greu de verificat. 

Procesul Kimberly și recunoașterea la nivel internațional a problemei

                  În 2000, Consiliul de securitate ONU a emis un raport cu privire la prezența diamantelor de conflict pe piețele mondiale, care implică în mod special “Beers Consolidate Mines”, compania anglo-sud-africană care controla aproximativ 60% din comerțul global cu diamante brute. Raportul a criticat de asemenea, cea mai mare piață de diamante din lume, din Anvers, Belgia, pentru că nu a verificat originea diamantelor comercializate acolo. Prin urmare, asociațiile comerciale s-au alăturat grupurilor pentru drepturile omului și ONU la înființarea Procesului Kimberly, un sistem de certificare care, în 2003, a început să verifice dacă diamantele țărilor exportatoare erau „fără conflict”.  Din păcate, Procesul Kimberly interzice doar exportul de diamantele brute,  care finanțează milițiile rebele din țările devastate de război. Când minierii sunt uciși sau răniți fizic de către propriile guverne sau de către agenții de securitate care lucrează pentru companiile miniere, Procesul Kimberly rareori ia măsuri. În schimb, certifică aceste diamante ca fiind libere de conflict și le permite să fie expediate către consumatorii din întreaga lume.

Concluzii

              În urma mediatizării din ultimii ani, prin intermediu filmelor, documentarelor, articolelor etc, din ce în ce mai mulți oameni au ajuns să fie conștienți de faptul că un număr mare de diamante sunt exploatate în condiții inumane și violente. Odată ce guvernele centrale au restabilit controlul asupra zonelor deținute de rebeli, ponderea diamantelor sângerii în comerțul mondial cu diamante a scăzut drastic, consumatorii cerând acum ca diamantele pe care le poartă să fie nepătate de sânge și suferință. Astfel, cea mai bună metodă de a ne asigura că nu purtăm bijuterii obținute în moduri neortodoxe este să ne documentăm cu privire la locul de unde achiziționăm produsul și să nu ne bizuim uneori doar pe etica vânzătorului.

Victoria Talibanului și cum a fost posibilă

Istorie, Politică simplificată

Text- Ștefan Brădianu

Grafică- Antonia Drăgan

După 20 de ani, așa-zisul “război etern” a luat sfârșit, după mii de morți și de răniți, peste 2.200 de miliarde de dolari investiți și nenumărate vise spulberate, însă, concluzia acestuia este departe de a fi cea dorită de puterile vestice care au sacrificat atât de mult, aparent degeaba. Astfel, apare întrebarea, cum de s-a putut întâmpla așa ceva?

Preludiu

Afganistanul, o țară musulmană din Asia Centrală, se află într-un război constant încă din 1978, când, în contextul “Războiului Rece”, Uniunea Sovietică a invadat țara, sperând că va obține o victorie ușoară. Rezultatul a fost exact opusul, întrucât armata roșie a eșuat în a îl cucerii, războiul dovedindu-se a fi doar o sursă de umilință pentru fragila uniune, de suferință pentru soldați și, mai presus de toate, o corvoadă financiară enormă pentru economia deja slăbită a URSS-ului.

Însă, invazia sovieticilor a avut un impact și mai profund asupra țării, întrucât mișcarea de rezistență împotriva invadatorilor au constituit-o luptătorii mujahideen (care au primit, public sau în secret, sprijin din partea SUA și a mai multor state musulmane), formați din mai multe triburi, în mare parte islamiste ultraconservatoare, printre care și Talibanul. Armata roșie nu a făcut decât să radicalizeze și mai mult aceste facțiuni, iar, odată cu retragerea ei, acestea și-au pierdut orice motiv de a coopera și au început un război civil sângeros, din care Talibanul a obținut o victorie amară.

“Guvernarea” Talibanului nu a fost deloc plăcută sau prosperă, întrucât aceștia au implementat o interpretare extremă a Coranului, în care femeile nu aveau voie sa muncească, să meargă la școală sau nici măcar să iasă din casă fără să aibă un bărbat (tatăl, fratele sau soțul) alături de ele și trebuiau să își acopere permanent fața. Blasfemia și erezia erau aspru pedepsite (inclusiv cu sentința capitală), iar oamenilor li se tăiau mâinile pentru infracțiuni precum furtul, fără a li se oferi un proces real. Numeroase masacre împotriva facțiunilor inamice au avut loc pe decursul războiului civil. Într-o astfel de “țară” (nefiind nimic mai mult decât un teritoriu anarhic în care predomina legea junglei) nu se putea vorbi despre libertate personală, democrație sau măcar drepturi umane fundamentale.

A doua invazie și concluzia întârziată a acesteia

În același timp, la jumătate de glob depărtare de acest Infern pământean, după victoria irefutabilă din Războiul Rece, Statele Unite treceau printr-o transformare neobișnuită. Societatea devenea mai liberală, mai deschisă și mai tolerantă, feminismul făcea progrese extraordinare, homosexualitatea devenea din ce în ce mai acceptată social, iar mișcarea ecologistă tocmai lua naștere. Societatea era mai egală ca niciodată, aflându-se la un record al echității sociale. Părea că a fost atins punctul optim al capitalismului, care aducea beneficii pentru toată lumea. Știința și ea făcea progrese răsunătoare. Sigur, majoritatea avansurilor științifice ce făceau furori la acea vreme erau doar începuturile unor viitoare domenii revoluționare. Atenție specială primea tehnologia nouă, ce părea să devină din ce în ce mai promițătoare – internetul. Pe scurt, lucrurile mergeau bine, chiar foarte bine, nimic nu părea să poată opri marșul sigur și entuziast al occidentului către un viitor strălucit.

Apoi, atacului terorist din 2001 a avut loc, când Al-Qaeda, o grupare teroristă afiliată cu Talibanul, a prăbușit două avioane în Turnurile Gemene. Toată lumea vestică era în stare de șoc. Oamenii nu puteau pur și simplu să accepte scenele cutremurătoare din centrul New York-ului. Lumea liberă trecea printr-o eră a progresului, neavând parte decât de succese în urma prăbușirii Cortinei de Fier, ce a indus populația într-un fel de transă a optimismului, pentru care tragedia din New York a servit drept un duș rece. Însă, în loc să îi trezească pe cetățenii Statelor Unite din bula lor protejată a bunăstării, doar i-a speriat, arătându-le posibilitatea că ar putea pierde tot ce au muncit atât de mult să obțină. O paranoie ciudată a înlocuit optimismul de altădată și a pus stăpânire pe occident. În acest context al incertitudinii și al suferinței, administrația Bush a profitat de pe urma fricilor oamenilor și a decis să invadeze Afganistanul, pentru a eradica Talibanul și Al-Qaeda, începând războiul împotriva terorismului. Invazia inițială a fost populară în rândul publicului, care dorea să se facă dreptate, de orice fel, iar ca vinovații să plătească. Statele Unite ale Americii a cucerit rapid o mare parte din țară, instaurând ulterior un guvern democratic. Însă, talibanii nu fuseseră învinși pe deplin, preferând să lupte un război de gherilă împotriva forțelor NATO ce ocupau acum aproape tot teritoriul. 

Ce a urmat a fost un eșec lamentabil al trupelor alianței de a înfrânge această insurgență teroristă. Cum de a fost acest lucru posibil după victoria inițială? Ei bine, armata americană a fost construită pentru a lupta cu armate profesioniste, precum cea rusească sau cea chinezească. Este bine pregătită pentru un război convențional, în care două armate se confruntă într-o bătălie, iar la finalul zilei una va fi câștigătoare, va captura capitala, iar războiul se va sfârși. Însă, nu asta s-a întâmplat după căderea Kabulului, talibanii au continuat lupta, implementând tactici aproape medievale. Iar într-un astfel de război, echipamentul și strategiile unei armate nu mai contează la fel de mult. Contează doar care armată este dispusă să îndure și să sacrifice cel mai mult. 

Trebuie menționat și că inamicii externi ai NATO nu au lăsat moralitatea să îi oprească din a sprijini o grupare teroristă, capitalizând la maximum de această lacună din politica externă a Americii. Rusia și Iranul au plătit luptători talibani să omoare soldați americani, iar Pakistanul a finanțat direct această grupare radicală.

Astfel, războiul s-a prelungit pe o perioadă mult mai îndelungată decât s-ar fi putut prezice inițial. Afganii au început să se bucure timid de noile beneficii pe care guvernul democrat le-a adus, precum drepturi fundamentale, în timp ce, încet, încet, capitalismul a pătruns și el, apărând cinematografe, restaurante, hoteluri și supermarketuri. Oamenii, în special cei ce colaborau cu trupele străine, au rămas, însă, cu o frică adâncă, de nestăvilit, ce nu putea fi stârpită – Dacă eu sunt următoarea lor țintă? Dacă satul meu urmează să fie cucerit de jihadiști? Cât ne vor mai ține țările occidentale în siguranță?

Între timp, această mică “aventură” devenea din ce în ce mai costisitoare pentru statele implicate, atât din punct de vedere financiar cât și al pierderilor umane. Părea din ce în ce mai puțin probabil ca gruparea talibană să poată fi eliminată definitiv vreodată, iar țările NATO nu-și puteau permite să mențină la nesfârșit această ocupație, mai ales după apariția unor noi amenințări la orizont.

Totuși, nu puteau să abandoneze populația în brațele teroriștilor. În acest sens, au încercat să împuternicească statul afgan astfel încât să se poată apăra singur și, după o ulterioară retragere, acesta să nu se prăbușească, ci măcar să își mențină controlul asupra ariilor pe care le are deja, dacă nu chiar să câștige războiul. Doar Washingtonul a investit 88 de miliarde de dolari doar pentru realizarea acestui obiectiv. Însă, tranziția de la emirat haotic la democrație funcțională nu se realizează atât de ușor. Guvernul de la Kabul nu a știut cum să gestioneze modernizarea armatei, în ciuda sumelor exorbitante investite de aliații săi. Generali corupți și incompetenți conduceau armata, mii de soldați dezertau anual, iar alți “soldați fantomă” se aflau pe listele cetățenilor înrolați, fără a fi de fapt pe front, doar ca salariile lor să meargă către buzunarele anumitor oficiali sus-puși. Disciplina armatei era practic inexistentă, drogurile fiind endemice în rândul soldaților nemotivați. În ciuda echipamentului modern și a efortului depus de trupele aliate de a o antrena, armata afgană era doar un tigru de hârtie, iar statul pe care-l apăra – un castel de nisip. O combinație tragică, gata sa se prăbușească după primul val.

Desigur, guvernul Statelor Unite era perfect conștient de această situație, din acest motiv, de-a lungul anilor, în ciuda faptului că războiul devenea din ce în ce mai nepopular, ideea retragerii trupelor a rămas doar în discursurile din campania electorală a candidaților, fără a se materializa. La prima vedere, aceasta ar putea părea o mișcare populară, însă, o ulterioară victorie a talibanilor ar avea efectul opus, cauzând o indignare generală a populației, mult mai puternică decât dezamăgirea actuală; lucru care s-a întâmplat chiar acum, popularitatea lui Joe Biden suferind o scădere dramatică. La urma urmei, oamenii preferă întotdeauna un status quo neplăcut decât o alternativă riscantă.

Astfel, se poate vorbi despre o lașitate a președinților americani de a își asuma propriile promisiuni. Aceștia au preferat să risipească mii de miliarde de dolari (este într-adevăr o risipă având în vedere rezultatele prezente ale acestei “investiții”), decât să declanșeze furia oamenilor, cauzată de un posibil colaps al Afganistanului. Această indignare ar apărea parțial din milă față de poporul acelei țări, dar mai ales din cauza resurselor irosite în două decenii, din regretul pentru bravii soldați care și-au dat viața pentru această cauză nobilă, dar aparent lipsită de speranță, toate fără niciun scop final, fără niciun rezultat. Acest argument este unul mai degrabă emoțional, unul adesea făcut de cei ce joacă jocuri de noroc: Dacă am pierdut deja atât de mult, trebuie să continui, altfel ar fi în zadar, care nu face decât să continue tragedia. Cu fiecare an cu care războiul continuă, prețul acestuia va continua să crească. Iar tristul adevăr este că, dacă după 20 de ani și atâtea miliarde investite, Afganistanul se prăbușește în doar 10 zile, atunci ar trebui cel puțin încă 20 pentru ca victoria să pară măcar plauzibilă. Așadar, probabil rezultatul ar fi mereu același, doar costul pentru a ajunge la el ar fi diferit. Trei președinți americani au preferat să paseze de la unul la altul acest cartof fierbinte, care nu era nimic mai mult decât o ghiulea legată de piciorul alianței nord-atlantice, o gaură neagră a fondurilor și un mormânt, nu doar al imperiilor, dar și al oamenilor. Fiecare era perfect conștient că o victorie finală este puțin probabilă și că nu fac decât să îngreuneze și mai mult situația celui care în final va trebui să achite nota de plată.

Desigur, se poate vorbi despre o datorie morală a occidentului față de poporul afgan, de a îl apăra de aceste grupări teroriste; datoria unor state mult mai bogate și mai dezvoltate de a ajuta alte țări care nu au ajuns la acest nivel, sau măcar de a le opri din a se auto-distruge. Însă, de ce s-ar aplica doar în cazul Afganistanului și nu al Nigeriei, al Filipinelui sau al Somaliei, țări care se confruntă cu războaie sângeroase împotriva altor grupări teroriste? Pentru că scopul intervenției NATO în regiune nu este și nu a fost vreodată unul umanitar, chiar dacă prin simpla lor prezență aduc un plus de siguranță regiunii.

Ar mai trebui luat în considerare și un aspect strategic. După victoria Talibanului, țara ar deveni practic un punct fierbinte al terorismului, un loc unde toate organizațiile teroriste ar putea să se retragă și să se reorganizeze, profitând de un ajutor generos din partea talibanilor, acum mult mai experimentați și mai entuziaști. Nimic mai puțin ambițios decât o nouă invazie nu i-ar putea opri din a trimite echipamentele moderne proaspăt capturate către aceste organizații. Această victorie ar servi și drept un impuls moral pentru grupările jihadiste, ce își pierduseră din avânt după înfrângerile suferite de ISIS în Irak și Siria. 

De asemenea, Talibanul ar deveni cel mai mare cartel de droguri de facto, traficul de narcotice fiind una dintre cele mai mari surse de venit ale lor, iar acum că dețin controlul unui teritoriu vast, ce nu are riscul de a fi cucerit, astfel de afaceri ar exploda.

Nu în ultimul rând, gruparea controlează acum resurse minerale enorme, vitale pentru planetă, și este greu de crezut că ar fi dispuși să le vândă celor ce le erau, până recent, inamici mortali. În schimb, rivalii Statelor Unite, care au observat cursul poveștii și au sprijinit în liniște gruparea nu ar rata ocazia să facă o înțelegere cu noua conducere de la Kabul.

În final, o atitudine defetistă a acaparat încet țările implicate, care începeau din ce în ce mai mult să prefere opțiunea retragerii. Această dorință a fost concretizată de tratatul de la Doha, semnat de SUA și de talibani, ratificat mai târziu și de Consiliul de Securitate al ONU. În tratat este specificat că toate trupele americane se vor retrage din regiune, iar, în schimb, forțele talibane nu vor permite grupării Al-Qaeda să existe pe teritoriul lor. Așadar, în 2021, la aproape 20 de ani distanță de începutul conflictului, retragerea trupelor americane a avut loc. După plecarea celui mai important partener, restul țărilor prezente în Afganistan nu au avut de ales și au fost nevoite să-și evacueze și ele trupele, împotriva voinței lor.

O retragere anevoioasă, o concluzie dureroasă

În ciuda faptului că era inevitabil ca o retragere a trupelor din Afganistan să aibă loc la un moment dat, iar cu cât mai devreme cineva îndrăznește să rupă acest bandaj, cu atât mai bine, modalitatea stângace și pe alocuri lipsită de profesionalism în care a avut loc nu poate fi justificată. Pentagonul și CIA-ul afirmau cu încredere că autoritățile afgane pot rezista singure între 3 și 6 luni. Imediat după aceea, ofensiva talibanilor a început, capturând foarte ușor reședințele mai multor județe iar, în final, capitala țării. Guvernul nu mai controlează niciun oraș important, iar președintele țării și-a dat demisia, fugind în exil. Jihadiștii controlează clădirile guvernamentale importante și au declarat că ei sunt acum la conducerea țării. Nimeni nu-i poate contrazice. Lumea întreagă a fost martoră la formarea primului stat terorist, după demo-ul oferit de Belarus recent.

Nicio agenție guvernamentală de informații nu a prezis colapsul brusc al armatei afgane, care adesea a refuzat să lupte, cedând pur și simplu orașe însemnate și echipament valoros, lucru ce poate fi explicat de lipsa lor de încredere într-o victorie finală, după retragerea aliaților.

Totuși, aceste lucruri trebuiau anticipate sau măcar probabilitatea ca ele să se întâmple trebuia luată în calcul de către guvernele implicate, însă “cei cinci ochi” au fost toți orbi in acest caz (“cei cinci ochi” fiind porecla alianței serviciilor de informații din țările vorbitoare de limba engleză: America, Anglia, Australia, Canada și Noua Zeelandă). 

Guvernul american obișnuia să impună siguranță și încredere, steagul SUA de pe avioanele militare fiind sinonim cu profesionalismul. Însă, de această dată, Statele Unite și-au trădat reputația, nereușind să-și evacueze nici măcar toți diplomații sau cetățenii din Kabul, sau mai grav, aliații lor afgani.

Foarte sigur pe sine, președintele Biden afirma că “sub nicio formă nu vor fi oameni zburați de pe acoperișul ambasadei”, dar realitatea l-a contrazis, când fix asta s-a întâmplat după câteva săptămâni, aducând aminte de retragerea asemănătoare din Saigon. Viteza insurgenților nu le-a permis statelor vestice să-și evacueze corpul diplomatic, cetățenii și, cel mai important, numeroșii colaboratori afgani din regiune. Aceștia au fost vitali pentru misiunea alianței, ajutând  nenumărate feluri, de la simple traduceri, la divulgarea de informații prețioase despre talibani și mișcările acestora. Cum nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită, jurnaliștii și activiștii care au militat fără oprire (însă nu se poate spune “și fără frică”, acest cuvânt fiind omniprezent în regiune) pentru libertate și normalitate, se află și ei în pericol.

Însă, cei mai surprinși de eficacitatea și de viteza ofensivei talibane sunt locuitorii acelei țări (chiar și membrii grupării s-au declarat surprinși de succesul pe care l-au avut). Locuitorii din Kabul pur și simplu nu au știut ce să facă. Mulți au încercat să transforme orașul, care începuse să se asemene prea mult cu cele vestice pentru gusturile musulmanilor fundamentaliști, într-unul mai plăcut pentru talibani. Numeroase magazine s-au închis, bancomatele au încetat să mai funcționeze, iar picturile cu femei de pe pereții unor clădiri au fost acoperite. Mulți au încercat să fugă, să evadeze ceea ce urma să devină cel mai mare oraș din controlul radicalilor islamici. Au urmat blocaje rutiere pe străzile orașului și la ieșirea din acesta. Haosul s-a răspândit rapid și către aeroportul de la periferie, unde puterile vestice încercau să-și evacueze cetățenii, ceea ce a dus la întreruperea zborurilor pentru o scurtă durată. Avioanele au fost nevoite să ia la bord un număr mult mai mare de pasageri decât cel recomandat, iar, în momente de pură disperare, oamenii s-au agățat de roțile și de aripile avionului cât timp acesta decola, unii reușind să se prindă de el după decolare doar ca să se prăbușească după aceea. Alții, care și-au pierdut complet speranța pentru ei înșiși, au făcut gestul cel mai greu de realizat pentru un părinte și și-au dat bebeluşii soldaților americani sperând că astfel nu vor avea de ales și îi vor evacua cu ei. Dacă pe vremea comunismului românii sperau să vină americanii și să îi salveze, afganii sperau să plece ei împreună cu americanii pentru a se salva.

Aceste scene par pur și simplu ireale. Este greu să înțelegi gravitatea acestor evenimente din confortul unui oraș, dezvoltat și sigur, departe de orice astfel de amenințare. Este greu să accepți cum istoria se scrie chiar în fața ta, iar ce se scrie este o tragedie. Există o antiteză tragică în videoclipurile cu avioanele militare americane, care reprezintă guvernul celei mai puternice țări de pe fața pământului, pregătit să își escorteze cetățenii către siguranță (acest cuvant, siguranță, valorează atât de mult în Afganistan), în timp ce zeci de oameni neajutorați, lipsiți de orice speranță, aleargă neputincioși pe lângă avion, fiind siguri că rămânerea în Kabul reprezintă o condamnare la moarte (sau mai rău) pentru ei. Îmbarcarea la bordul unui avion este o problemă de viață și de moarte pentru ei. Cu fiecare avion care pleacă se mai evaporă o picătură de speranță, de parcă să îți vezi patria cotropită de o mișcare teroristă nu este îndeajuns. Mă gandesc la cei care au avut norocul să se urce în avion, ce se gandesc când se uită pe geam, conștienți că ar putea fi ultima dată când își văd țara, conștienți de ceilalți care au rămas în urmă și pe care probabil îi așteaptă teroarea, fără ca ei să îi poată ajuta? Astfel de scene, văzute la televizor de pe canapea, ne pot duce cu gândul la filmele apocaliptice, în care supraviețuitorii fug dintr-un loc ce urma să fie invadat de zombi sau ce urma să fie distrus de o calamitate (faptul că ne aflăm într-o pandemie nu ajută). Din nefericire, de această dată vedem aceste evenimente la știri, nu pe Netflix. Ne mai rămâne doar o bucurie vinovată că orașul nostru nu va cădea niciodată în ghearele unei astfel de mișcări, că în ciuda tuturor problemelor țării noastre nu ne vom afla niciodată într-o astfel de situație, întrucât problemele ce ne deranjează sunt traficul pană la muncă și lipsa ocazională a apei calde, într-o țară unde nu vei fi executat pentru părerile tale și unde nu vei cunoaște lipsa oricărei libertăți.

Situația din Afganistan continuă să degenereze în fiecare zi, fapt ce face orice prezicere despre viitorul țării foarte complicată, însă, un lucru este cert – cei lăsați în urmă în acest paradis al teroriștilor vor avea de suferit.