“Ursul lui Teddy”

Istorie

Text – Daria Anghel

Grafica – Amalia Popa

Tehnoredactare – Sara Costache

Cred că toată lumea a intrat în spiritul Crăciunului, mai mult sau mai puțin voluntar, ascultând în graba căutării unui cadou, playlist-ul de colinde nesfârșite ce se aude în magazine. Mirosul de ciocolată caldă și consumerism plutește pe la toate colțurile cafenelelor, iar din vitrinele buticurilor ce se închid la ora 6, te privesc jucăriile în nuanțe de verde și roșu. 

***

Nu ne putem imagina, în ziua de astăzi, un Crăciun fără jucării sub brad și fără copii mici ce le arată părinților insistent cadoul pe care și-l doresc de pe fiecare raion. Totuși, fenomenul de  producție în masă a cadourilor dedicate sărbătorilor de iarnă este unul relativ nou. Începând cu secolul al nouăsprezecelea, odată cu revoluția indusatrială, această dorință de a oferi cadouri a luat amploare, emisiunile și reclamele secolului douăzeci devenind calea cea mai folosită de promovare a jucăriilor marca Shirley Temple, Betty Boop sau Disney. 

Asemenea obiectelor din muzee, jucăriile au și ele istoria lor, dar nu multă lume își pune problema apariției acestora. Cum? De ce? Care a fost inspirația? Așadar, acum ne vom împreună întrebarea în legătură cu inventarea uneia dintre cele mai cunoscute jucării din lume de-a lungul timpului- cum a apărut ursul de pluș, sau chiar mai specific, Teddy Bear?

Contextul istoric nu are legătură de data aceasta cu vreun bătrânel sărac, cu barba lungă, ce confecționa jucării de dragul copiilor, ci cu cel de al douăzeci și șaselea președinte al Statelor Unite ale Americii- Theodore Roosevelt. În 1902, cel de-al doilea an la conducere al președintelui republican, Roosevelt, invitat de guvernatorul de atunci al statului Mississippi, a plecat la vânătoare împreună cu alți câțiva membri ai partidului. După trei zile de la sosire, câțiva dintre aceștia au zărit în apropierea zonei de vânătoare (Plantațiile Smeeds, sudul regiunii Sharkey) un urs, în afară de președinte. Ziua următoare, ghidul, ce îi fusese pus la dispoziție președintelui, pleacă în căutarea ursului, alături de câinele său și de alți camarazi. Aceștia găsesc ursul și reușesc să îl rănească destul de mult încât să îl lege de o salcie, dar îndeajuns de puțin încât să îl lase în viață. După această reușită, Theodore Roosevelt este chemat să “facă onorurile” și să îl împuște. Totuși, spre surprinderea tuturor, republicanul nu acceptă această propunere, afirmând că ar fi un gest nesportiv.

Bineînțeles că o situație ca aceasta a ajuns imediat la urechile jurnaliștilor, articolele despre cum președintele- înrăitul vânător Theodore Roosevelt- a refuzat să împuște ursul răspândindu-se la nivel național. Și cum după orice știre controversată, apare, de asemenea, o caricatură la fel de ilară, Clifford Berryman, caricaturist politic, satirizează cu mare satifacție situația președintelui, ilustrația sa apărând în Washington Post. 

Descoperind caricatura, doi proprietari ai unui magazin de dulciuri, Rose și Morris Mitchtom au venit cu ideea de a crea un urs de jucărie umplut cu pluș, pe care l-au expus în vitrina magazinului  sub denumirea de „Teddy’s Bear” (în traducere, ursul lui Teddy). Jucăria a atras atenția multor oameni, iar înainte de a produce și alți urși de pluș, proprietarul magazinului i-a scris președintelui Roosevelt pentru a afla dacă poate folosi în continuarea producției numele lui. Deși la început fiul lui Morris a presupus că o astfel de invenție nu va avea un succes prea mare în industria jucăriilor, un an mai târziu au fondat compania de jucării “Ideal Toy Company”, care la scurt timp a devenit un business de milioane de dolari, ursul de pluș ajungând de-a lungul timpului, una dintre cele mai populare jucării la nivel global.

***

Istoria ne înconjoară în orice colț sau cotlon prin care pășim și, deși suntem într-o continua tranziție, e bine ca din când în când să ne oprim puțin și să ne punem întrebări, fie ele despre jucării și tradiții de Crăciun sau despre președinți și hobby-urile lor ciudate.

SOS: Turnul Londrei arde. Incendiul Grenfell

Istorie, Probleme sociale

Redactor- Ana Ciolac

Grafică: Antonia Drăgan

Ora 00:54 – Momentul în care toate ceasurile din blocul-turn Grenfell s-au oprit și a fost efectuat primul apel la serviciile de urgență. 

Ora 01:14 – Toate cele 24 de etaje, însumând 124 de apartamente, erau mistuite de flăcări. 

*** 

Pe data de 14 iunie 2017, puțin după miezul nopții, londonezii din North Kensington au fost treziți din somn de strigăte de ajutor ce umpleau străzile Londrei. Ducându-se la geam, aceștia au văzut pentru prima dată limbile de foc și coloanele de fum negru de pe Latimer Road. Dorind să dea o mână de ajutor, și-au croit ușor drum prin noaptea luminată de incendiul ca un foc de tabără. Într-un final, au ajuns în fața blocului-turn Grenfell, unde sute de polițiști și pompieri se luptau pentru viețile oamenilor prinși în apartamentele lor, iar în acel moment și-au dat seama că erau martorii unuia dintre cele mai mari dezastre din istoria modernă a Angliei. 

Între timp, în interiorul clădirii, cei 350 de rezidenți au fost luați prin surprindere de fumul dens și înecăcios, care inunda casa scării și împiedica evacuarea. Ușile apartamentelor erau singurul lor scut împotriva aerului toxic și al flăcărilor. La etajul 4, în apartamentul 16, un frigider cu probleme la sistemul electric luase foc. La ora 00:54 a fost făcut primul apel la serviciile de urgență. Locatarii nu aveau altceva de făcut decât să se baricadeze în camerele lor și să aștepte să fie salvați. În încercarea de a scăpa de fumul mortal, unii oameni s-au adăpostit împreună în apartamentele vecinilor care stăteau mai departe de epicentru, dar asta nu le-a cumpărat decât câteva minute în plus, până flăcările au străpuns ușile și geamurile. 

Răspunsul serviciile de urgență a fost prompt, primii pompieri ajungând la doar șase minute de la tragerea semnalului de alarmă. Mai întâi au fost trimise cinci echipaje de pompieri, încă 45 fiind chemate pe parcurs, împreună cu 100 de polițiști și două unități aeriene, pe măsură ce gravitatea situației îi depășea pe salvatori. Pompierii au intrat în apartamentul 16 la 01:07. La 01:18, doar 34 de oameni se aflau în siguranță afară. 250 de pompieri duceau lupta vieții lor în încercarea de a salva oamenii din foc, dintre care 100 au intrat în colivia de foc să aducă supraviețuitorii la lumină. În următoarele zece minute, încă 110 persoane au fost salvate. În fuga lor din calea flăcărilor, unii rezidenți au făcut greșeala fatală de a urca spre etajele superioare, unde ajutorul nu avea să mai ajungă. Ultima persoana scoasă din clădire a fost salvată la 08:07. Toți supraviețuitorii locuiau la primele 12 etaje, doar două persoane reușind să scape din apartamente situate mai sus. 

Dar, în ciuda comportamentului exemplar, salvatorii și-au găsit și ei limitele. Scările şi furtunurile lor ajungeau doar până la etajul 12, toți rezidenții care locuiau la etajele superioare fiind practic condamnați la moarte, fără vreo cale de a scăpa de văpaie. După doar 20 de minute de la primul strigăt de ajutor, Grenfell era o torță în noapte. Toate cele 24 de etaje ardeau, iar apa și spuma din furtunurile pompierilor nu aveau niciun efect. Orice misiune de salvare era de acum imposibilă. În vreme ce primele trei etaje ale clădirii au scăpat relativ neatinse și locatarii lor au putut să iasă singuri din clădire, incendiul s-a răspândit de la frigiderul de la etajul 4 în sus, până la acoperișul blocului. Oamenii strigau înnebuniți la ferestre, făceau semne cu lanternele telefoanelor sau cu steaguri confecționate în grabă, iar părinții își ridicau copiii mici în brațe și îi arătau pe geam – orice pentru a le atrage atenția salvatorilor. 

Atât supraviețuitorii, cât și pompierii și martorii oculari au văzut lucruri care îi vor bântui pentru tot restul vieții. Un pompier care îi scotea pe un băiețel de cinci ani și pe mama lui grav rănită din flăcări l-a întrebat pe copil dacaă mai este cineva blocat în apartamentul lor. Băiețelul i-a răspuns: “Da, fratele meu. Dar el este deja mort.” 70 de oameni au murit în incendiu, iar doi au fost declarați decedați la spital, ridicând bilanțul victimelor la 72 de persoane. Patru dintre ei și-au luat propriile vieți sărind de la geamuri. Din acest punct de vedere, tragedia Grenfell se aseamănă cu 9/11. 223 de persoane au reușit să scape din cușca de flăcări, dar mai mult de 70 dintre ei au avut nevoie de spitalizare. 

Dimineața următoare a spulberat orice speranță că infernul nu fusese decât un coșmar. Silueta clădirii, neagră și fumegândă, adăpostea zeci de corpuri neînsuflețite ale oamenilor care nu au reușit să găsească unica scară de ieșire din bloc. Pompierii continuau și la această oră să se lupte cu flăcările, întrucât, deși exteriorul arsese complet, focul încă mistuia interiorul apartamentelor. A fost nevoie de 24 de ore pentru a aduce incendiul sub control, dar focul a ars pentru nu mai puțin de 60 de ore. Oameni din întreaga Londră s-au mobilizat în sprijinul supraviețuitorilor care au rămas fără casă și au adus mâncare, apă, haine și produse de igienă personală. La ora 8 dimineața, Theresa May, premier al Marii Britanii între anii 2016 și 2019, a ținut primul discurs pe tema incendiului și a promis începerea unei investigații care să îi determine cauza. 

Torța în care s-a transformat Grenfell s-a stins abia vineri, iar frica și panica au lăsat locul furiei. Neputința – sau, mai de grabă, dezinteresul – politicienilor de a proteja viețile oamenilor a clătinat viața politică și socială britanică din temelii, punându-i la pământ pe cei care nu aveau o bază solidă. Politicienii de bază, precum președinta Camerei Comunelor, au fost trimiși în stradă să calmeze spiritele, dar încercările lor de a rezona cu oamenii a fost întâmpinată cu reticență din partea oamenilor “de rând” care suferiseră deja destul. Nemulțumirea oamenilor s-a manifestat în zilele următoare prin proteste de stradă. Însăși regina Angliei și nepotul ei, prințul William, s-au întâlnit cu supraviețuitorii și au vorbit cu ei despre traumele suferite. 

Întrebarea este cum a putut o cladire întreagă să fie cuprinsă de flăcări atât de violente încât echipamentul pompierilor a devenit inutil? Răspunsul se află, după cum am discutat și în articole precedente, în dorința proprietarilor blocului de a stoarce cât de mult profit se poate din investiția lor. În general, când se întâmplă o astfel de tragedie, oamenii sunt loviți din plin de șocul naturii bruște cu care s-a produs. Dar semnele prevestitoare există, oamenii preferând pur și simplu să nu le vadă și să ia în calcul doar cel mai bun scenariu. 

Grenfell a fost construit în 1974 și era destinat oamenilor din păturile inferioare. În 2002, Organizația de Management a Chiriașilor Kensington și Chelsea a fost numită răspunzătoare pentru modernizarea lui. În 2013, locatarii blocului și-au exprimat pentru prima dată îngrijorarea cu privire la siguranța în caz de incendiu, ca urmare a unei pene masive de curent. Între anii 2015 și 2016, Grenfell a fost renovat de către compania Rydon, pereții exteriori fiind placați cu un amestec de aluminiu și polietilenă, care avea rolul de a păstra mai bine căldura în interiorul clădirii. Dar această substanță mai are o proprietate care nu a fost luată în seamă – este extrem de inflamabilă. Soarta blocului Grenfell a fost pecetluită în momentul în care focul a scăpat din apartamentul 16. Acesta a început să urce cu repeziciune pe laterala blocului, facilitat de placaj, care a creat un tunel de aer asemănător unui lift, împingând focul cu viteză uluitoare spre acoperiș, sărind prin geamurile deschise. 

Două articole cel puțin deranjante care au fost postate pe blog-ul Grupul de Acțiune Grenfell par că au prezis viitorul. Primul articol, postat pe 20 noiembrie 2016, spune că: “Doar un eveniment catastrofic va expune inaptitudinea și incompetența proprietarului nostru.” Al doilea articol, postat cu fix o lună înainte de incendiul Grenfell, exprima credința scriitorului că: “Un incident serios și catastrofic va pune punct acestei mini-mafia.” 

În timp ce ochi din întreaga lume priveau desfășurarea dezastrului Grenfell, pare că liderii Regatului Unit au decis să le întoarcă spatele victimelor, familiilor acestora și supraviețuitorilor și să se uite în partea cealaltă. Nu s-a găsit nici până acum un vinovat pentru pierderea tragică a 72 de vieți omenești; nimeni nu a fost adus în fața justiției. În prezent, la patru ani după ce și-au pierdut locuințele, supraviețuitorii încă nu au fost relocați de către stat în case noi. Cu toate acestea, incendiul Grenfell a inspirat schimbare în intreaga lume. Țări precum Germania, Olanda și Australia au depistat și schimbat placaje asemănătoare cu cel folosit la Grenfell, pentru a evita tragedii similare. În Marea Britanie, incendiul Grenfell a scos la lumină criza siguranței clădirilor engleze în fața incendiilor. Guvernul a depistat zeci de mii de clădiri placate cu materiale inflamabile și a început renovarea acestora, dar guvernul englez este încă reticent cu privire la interzicerea completă a utilizării materialelor inflamabile în construcții. 

“Noi nu am văzut pur și simplu Grenfell; l-am auzit, l-am simțit, l-am mirosit. Este un mormânt ce se ridică până la cer. Asta este ceea ce numesc distopia.” – Nahid, locatară a blocului vecin turnului Grenfell.

Anne Boleyn, the most happy

Istorie

Redactor – Ana Maria Ciolac

Grafică – Amalia Radu

Tehnoredactare – Diana Neagu

În Anglia Evului Mediu, patriarhatul făcea tot ce îi stătea în putere pentru ca femeile să nu aibă parte de educație, independență și funcții de bază în stat, încercând să le reducă la tăcere. Dar, în ciuda acestor eforturi, istoria Angliei este marcată de domnia unor femei puternice, de multe ori mai bine cunoscute decât soții lor. Elizabeth Woodville, Caterina de Aragon și Elizabeth de York sunt doar câteva dintre reginele ale căror nume sunt pe buzele tuturor istoricilor. Totuși, dintre toate aceste nume, eu l-am ales pe cel al lui Anne Boleyn – cea mai infamă regină a Angliei care, deși a stat pe tron preț de doar trei ani, a reprezentat un punct de cotitură pentru soarta țării. 

Data nașterii lui Anne rămâne un mister, istoricii oscilând în intervalul anilor 1501-1507, pe când ziua morții ei este cioplită în piatră – 19 mai 1935, ziua când o regină a Angliei și-a pierdut capul. Anne provenea dintr-una din cele mai respectabile și influente familii aristocrate, care a atras atenția mai multor monarhi europeni. Părinții ei erau doamna Elizabeth Howard și contele de Wiltshire Thomas Boleyn, printre strămoșii ei numărându-se chiar regele Edward I al Angliei. Numele de familie al lui Anne varia în scrieri, putând fi găsit și sub forma de Boullan sau Bullen. Anne se semna și ca Anna de Boullan, iar nenumărați pictori au numit-o Anna Bolina. 

Anne Boleyn a avut parte de o educație aleasă. A fost școlită la curtea Margaretei de Austria, regina regentă a Olandei, care a fost profund impresionată de manierele și inteligența lui Anne,  după care a plecat în Franța pentru a deveni domnișoară de onoare în suita reginelor Mary Tudor și Claude. Astfel, Anne și-a însușit profunde cunoștințe de literatură, matematică, filosofie, studii religioase, cultură și etichetă franceză, a învățat să cânte, să danseze, să coasă și să brodeze, și a deprins arta jocurilor amoroase și politice de la curtea franceză. Majoritatea scriitorilor o portretizează pe Anne ca fiind șarmantă, inteligentă, plină de viață, elegantă, și de o frumusețe aparte. Lui Anne îi plăcea să flirteze și să bârfească, să bea vin, să joace jocuri de masă și de noroc. Era sarcastică, de un temperament feroce și își exprima tare și clar opiniile. Motto-ul ei era „the most happy” (cea mai fericită), iar simbolul ei era șoimul alb. 

Anne și-a făcut grandioasa intrare la curtea englezească pe data de 4 martie 1522. A jucat într-o piesă de teatru și a dansat cu ceilalți curteni, câștigându-și mulți admiratori. La puțin timp după aceea, Anne s-a alăturat surorii ei, Mary Boleyn, drept domnișoară în cadrul suitei reginei Angliei, Caterina de Aragon. Soțul Caterinei, regele Henry al VIII-lea, avea deja o aventură cu Mary, când și-a pus ochii pe Anne. (Am ținut să o menționez în acest articol și pe cealaltă fată Boleyn, Mary, întrucât ea este mai mereu omisă din documentarele istorice, fiind eclipsată de către sora ei.) Spre deosebire de Mary, Anne nu s-a mulțumit cu titlul de amantă și a refuzat avansurile regelui. Dragostea înfiripată între Henry și Anne avea să marcheze începutul sfârșitului, atât pentru catolicismul englez, cât și pentru Anne și Caterina. 

Cărturarii își amintesc de Anne și Henry drept “îndrăgostiții care au schimbat istoria”, deoarece obsesia regelui de a se căsători cu Anne a dus la încercările lui disperate de a divorța de Caterina. Problema era că divorțul era interzis de către Biserica Catolică, așa că Henry a încercat să obțină anularea lui, pe motiv că incapacitatea Caterinei de a da naștere unui băiat era un semn că Dumnezeu era nemulțumit de căsătoria lor. Cum Papa Clement al VII-lea a refuzat să anuleze căsătoria, Henry a luat treburile în propriile lui mâini. Acesta a decis ruperea Angliei de către Biserica Catolică și a instituit o nouă religie – anglicanismul, numindu-se șef suprem al Bisericii Anglicane. Caterina de Aragon a fost exilată, iar singurul copil al ei și al lui Henry – Mary Tudor – a fost declarat ilegitim. Astfel, după șapte ani de la începutul relației, la data de 1 iunie 1533, Henry și Anne s-au căsătorit în sfârșit și… nu au trăit nicidecum fericiți până la adânci bătrâneți. 

O vorbă veche spune că lupul își schimbă blana, dar năravul ba, iar o vorbă mai nouă că, dacă a înșelat cu tine, te va înșela și pe tine. Deși nu există niciun dubiu cu privire la sentimentele lui Henry pentru Anne, regele nu s-a putut abține din a face curte altor femei. Relația lui Henry cu soția lui se deteriora cu fiecare nereușită a lui Anne de a aduce pe lume un fiu, precum și din cauză că regina era la ani-lumină depărtare de a fi soția obedientă perfectă, aceasta implicându-se în treburile statului. Opinia publică era împotriva lui Anne, oamenii considerând-o pe Caterina ca fiind regina de drept.  Punctul fără de întoarcere a fost reprezentat de accidentul de călărie a lui Henry, în urma căruia monarhul și-a schimbat drastic personalitatea, devenind chiar mai crud ca înainte și dorind să scape de soția lui cu orice preț. Orice șansă de salvare s-a năruit pentru Anne când aceasta a pierdut sarcina despre care medicii credeau că va produce un băiat. După cum a enunțat ambasadorul Eustache Chapuys, Anne „și-a pierdut salvatorul.” 

Anne Boleyn avea deja mulți dușmani care îi priveau ascensiunea la tron cu ochi întunecați. Când Henry a decis că vrea o altă soție, soarta ei a fost pecetluită. Anne a fost acuzată de orice faptă înjositoare le-a trecut prin cap curtenilor – înaltă trădare, relații extraconjugale cu trei bărbați și chiar incest cu fratele ei, George Boleyn. Pe data de 1 mai 1536, Anne a fost arestată și închisă în nemilosul Turn al Londrei, colivia regelui din care nimeni nu scăpa cu viață. La data de 12 mai a avut loc procesul celor trei presupuși amanți, urmând cel al lui Anne și George, pe 15 mai. Nu este de mirare că toți cinci au fost găsiți vinovați în unanimitate de către juriul care nu era mai mult decât o păpușă mânuită de Henry. Pe 17 mai, George și ceilalți bărbați au fost executați. 

Anne trebuia să fie arsă pe rug, dar, în al doisprezecelea ceas, Henry i-a arătat o urmă de milă și a cerut să fie în schimb decapitată cu o sabie mânuită de un expert. Pe data de 19 mai 1536, Anne a murit așa cum a trăit – sfidătoare și grațioasă. Cuvintele ei iscusite nu au părăsit-o nici măcar în ultima clipă. Astfel, Anne a ținut următorul discurs, care a mișcat mulțimea adunată să îi vadă decăderea până la lacrimi: 

„Buni creștini, am venit aici să mor în conformitate cu legea, deoarece am fost judecată după lege să mor, și deci nu am nimic de spus împotrivă. Nu am venit aici ca să acuz pe nimeni și nu voi spune nimic despre motivul pentru care am fost condamnată la moarte, dar mă rog la Dumnezeu să-l salveze pe rege și să îl lase să domnească mult timp peste voi, deoarece niciodată nu a existat un prinț mai blând și mai bun. A fost întotdeauna un suveran bun și blând cu mine. Și dacă vreo persoană se va interesa de cazul meu, îi cer să mă judece cât mai bine. Astfel plec din lumea aceasta și de lângă voi, și îmi doresc din suflet ca voi să vă rugați pentru mine. Oh, Dumnezeul meu, ai milă de mine, lui Dumnezeu îmi încredințez sufletul.” În timp ce călăul ridica lama, Anne a repetat „Iisus, primește-mi sufletul. Oh, Dumnezeul meu, ai milă de sufletul meu.” 

S-ar părea că asupra familiei Boleyn s-a abătut un adevărat blestem – umbra lui Henry al VIII-lea ducând la moartea timpurie și nedreaptă a lui Anne și George, precum și la exilul lui Mary, cu doi copii care se presupune că i-ar fi aparținut lui Henry în brațe. 

După moartea lui Anne, Henry s-a căsătorit cu amanta lui favorită, Jane Seymour, care fusese domnișoară de onoare în suita lui Anne. Printr-o amară ironie, roata s-a întors, iar Anne a căzut de la putere la fel ca predecesoarea ei, Caterina. Totuși, în ciuda poveștii de viață tragice a lui Anne, regina decapitată a avut ultimul cuvânt de spus. Jane Seymour s-a stins la puțin timp după încoronare, în timpul nașterii. Henry a fost obsedat toată viața lui de zămislirea unui fiu care să ducă mai departe numele familiei, dar singurul lui fiu legitim, Edward al VI-lea, avea să moară tânăr, coroana fiind preluată mai întâi de Mary I, fiica Caterinei de Aragon, iar mai apoi de Elizabeth I, fiica lui Anne. Într-un final, planurile lui Henry au fost năruite, iar țara a fost condusă de sângele și carnea femeilor pe care el le-a distrus. 

Elizabeth I a stat pe tron, fără să aibă vreun bărbat alături, preț de 45 de ani, conducând Anglia în Era Elisabetană, supranumită Epoca de Aur, o perioadă de prosperitate în care regatul a înflorit pe toate planurile. A extins flota engleză, ceea ce a dus la marile descoperiri geografice, înființarea coloniilor și crearea Imperiului Angliei. Cea mai remarcabilă realizare a ei este înfrângerea temutei Armade, flota titanică a Imperiului Spaniol, cu ajutorul navelor piraților. Elizabeth a dovedit că o fiică a lui Henry este la fel de capabilă de a domni precum orice fiu. După moartea ei, fostul rege a mai primit o lovitură post-mortem – numele familiei Tudor s-a stins odată cu monarha, transformând cea mai mare frică a lui Henry al VIII-lea în realitate.

Cât, cum și când ne prețuim monumentele

Istorie, Probleme sociale

Text: Alina Vițel

Grafică: Amalia Radu

Nu aș vrea sub nicio formă să rămân înăuntrul vechii portretizări cum că România este epicentrul indiferenței și nicăieri nu se poate mai rău de atât. 

Totodată, nu vreau să „iert” nejustificat neregulile care ies la iveală când luăm țara la pas sau zapăm pe site-urile de știri. Ceea ce poate fi observat, atât în prezența, cât și în absența tangențelor cu patrimoniul e faptul că în spatele atitudinii noastre se află un mecanism de autoapărare recogniscibil: să se facă, dar de preferabil să nu mă număr printre cei împuterniciți, pentru că nu îmi doresc responsabilitatea care vine la pachet cu acest statut. 

Este foarte adevărat și că un particular nu poate să ia inițiativă/inițiative fără să aibă la îndemână alte puncte de sprijin, asta neînsemnând că nu îi rămâne nimic de făcut. Îmi doresc să aflu motivele pentru care multe dintre fragmentele noastre identitare se află într-o stare deplorabilă sau rămân în anonimat. Am avut șansa vara aceasta să particip la o tabără la Conacul Cantacuzino-Pașcanu de la Ceplenița, județul Iași. Aici, specialiști în arhitectură, arheologie, restaurare, istorie au colaborat, unii dintre ei aparținând unei instituții publice (Institutul Național al Patrimoniului), alții unui O.N.G.(Asociația ACOLO). Se pot realiza parteneriate, comunitățile cu monumente istorice aflate în ruină pot căpăta un reviriment dacă nu total, măcar unul al memoriei. 

Există în domeniu și alte inițiative precum cea a asociației „Ambulanța pentru monumente”(cu o parte din membrii acesteia am apucat să fac cunoștință) care sunt o oază pe care ar trebui să o multiplicăm cât mai repede. Ne plângem de ani buni că ne pierdem gradat identitatea, dar nu încercăm să înțelegem care e cauza agravării acestui fenomen. Simplul fapt că avem o rețea muzeală redusă, care se luptă cu subfinanțarea, conduce la existența unor muzee care nu sunt atractive, mai ales pentru publicul tânăr. Majoritatea muzeelor din țară nu au mai mult de 300 de vizitatori pe an, deci sunt zile în care nimeni nu le trece pragul. 

Un alt dezavantaj major este faptul că nu toate clădirile/ansamblul de patrimoniu pot fi vizitate, unele constituind un pericol sau având alte funcțiuni, fapt care îngreunează vizitarea și cunoașterea istoriei lor. De multe ori, din păcate, abia când realizăm că salvarea unui monument este pe punctul de a nu mai fi posibilă, abia atunci decidem că trebuie intervenit.

 Subiectul este unul sensibil, factorul financiar trebuie luat în calcul și am ajuns la concluzia că se pot realiza parteneriate, comunitățile cu monumente istorice aflate în ruină pot căpăta un reviriment dacă nu total, măcar unul al memoriei, deci câștigul este atât cultural, cât și economic. Pentru ca acest deziderat să se concretizeze, este necesară o prezentare reactualizată a importanței monumentelor, punându-se accentul pe faptul că modul în care ne raportăm la ele spune multe despre cine suntem noi, despre gradul de înțelegere a legăturii noastre cu trecutul.

  Diamantele sângerii din Africa – Procesul Kimberly

Istorie

Text- Eliza Ene

Grafică- Amalia Radu

Tehnoredacție- Neagu Diana

 Deși diamantele ar trebui să simbolizeze în esență iubirea, angajamentul și un nou început, în multe dintre țările bogate în resurse, aceste pietre strălucitoare sunt mai mult un blestem decât o binecuvântare. De multe ori, în continentul african, minele de diamante nu produc doar diamante, ci și războaie civile, violență și suferință umană. Comerțul cu diamante este o industrie de 81 de miliarde de dolari, cu 65% din diamantele extrase provenind din Africa. Este ușor de înțeles astfel cum natura unor oameni a considerat această afacere una promițătoare și bănoasă. Dar totuși, cât de multă suferință ar fi capabile unele persoane să  producă în scopul dezvoltării financiare? 

Alimentarea războaielor civile- diamantele sângerii

         Diamantele care alimentează războaiele civile sunt adesea denumite diamante „de sânge” sau „de conflict”. În ultimele două decenii șapte țări africane au suportat conflicte civile și brutale alimentate de diamante, printre care Sierra Leone, Liberia, Angola și Republica Congo. Zeci de mii de oameni și-au părăsit locuințele și au fugit de teama RUF (Frontul Revoluționar Unit), iar mare parte dintre civilii rămași au avut parte de un final tragic. Mutilări în masă, recrutare de copii soldați, dezbinare a mii de familii și multe alte atrocități, asta făceau rebelii din țările africane. Veniturile din diamantele de sânge au servit la finanțarea militarilor și milițiilor rebele, menținând astfel războiul viu. În plus, potrivit instanței ONU, RUF a schimbat diamantele exploatate din mine, cu arme pe care le importa din Europa și astfel a facilitat contrabanda cu arme. Pe lângă oamenii nevinovați prinși în conflictele pe care comerțul le alimentează, mii de bărbați, femei și copii din țări sărace sunt și au fost folosiți ca sclavi pentru extragerea diamantelor. Aceștia sunt adesea forțați să folosească metode primitive, cum ar fi săparea în noroi sau pietriș de-a lungul malurilor de râuri cu mâinile goale. Totul cu scopul de a descoperi și mai multe diamante. 

Ce se întâmplă cu diamantele odată ieșite din continentul african?

             Diamantele brute minate în zonele controlate de rebeli sunt vândute direct comercianților sau adesea introduse prin contrabandă în țările vecine, unde sunt fuzionate în stocuri de diamante minate legitim și ajung să fie vândute pe piața liberă. Odată ce un diamant de conflict a intrat în fluxul de procesare, acesta devine practic identic cu orice alt diamant. Astfel, a apărut îngrijorare la nivel mondial cu privire la intrarea acestor pietre prețioase pe imensele piețe de consum din Vest, unde originea pietrelor este foarte greu de verificat. 

Procesul Kimberly și recunoașterea la nivel internațional a problemei

                  În 2000, Consiliul de securitate ONU a emis un raport cu privire la prezența diamantelor de conflict pe piețele mondiale, care implică în mod special “Beers Consolidate Mines”, compania anglo-sud-africană care controla aproximativ 60% din comerțul global cu diamante brute. Raportul a criticat de asemenea, cea mai mare piață de diamante din lume, din Anvers, Belgia, pentru că nu a verificat originea diamantelor comercializate acolo. Prin urmare, asociațiile comerciale s-au alăturat grupurilor pentru drepturile omului și ONU la înființarea Procesului Kimberly, un sistem de certificare care, în 2003, a început să verifice dacă diamantele țărilor exportatoare erau „fără conflict”.  Din păcate, Procesul Kimberly interzice doar exportul de diamantele brute,  care finanțează milițiile rebele din țările devastate de război. Când minierii sunt uciși sau răniți fizic de către propriile guverne sau de către agenții de securitate care lucrează pentru companiile miniere, Procesul Kimberly rareori ia măsuri. În schimb, certifică aceste diamante ca fiind libere de conflict și le permite să fie expediate către consumatorii din întreaga lume.

Concluzii

              În urma mediatizării din ultimii ani, prin intermediu filmelor, documentarelor, articolelor etc, din ce în ce mai mulți oameni au ajuns să fie conștienți de faptul că un număr mare de diamante sunt exploatate în condiții inumane și violente. Odată ce guvernele centrale au restabilit controlul asupra zonelor deținute de rebeli, ponderea diamantelor sângerii în comerțul mondial cu diamante a scăzut drastic, consumatorii cerând acum ca diamantele pe care le poartă să fie nepătate de sânge și suferință. Astfel, cea mai bună metodă de a ne asigura că nu purtăm bijuterii obținute în moduri neortodoxe este să ne documentăm cu privire la locul de unde achiziționăm produsul și să nu ne bizuim uneori doar pe etica vânzătorului.

Victoria Talibanului și cum a fost posibilă

Istorie, Politică simplificată

Text- Ștefan Brădianu

Grafică- Antonia Drăgan

După 20 de ani, așa-zisul “război etern” a luat sfârșit, după mii de morți și de răniți, peste 2.200 de miliarde de dolari investiți și nenumărate vise spulberate, însă, concluzia acestuia este departe de a fi cea dorită de puterile vestice care au sacrificat atât de mult, aparent degeaba. Astfel, apare întrebarea, cum de s-a putut întâmpla așa ceva?

Preludiu

Afganistanul, o țară musulmană din Asia Centrală, se află într-un război constant încă din 1978, când, în contextul “Războiului Rece”, Uniunea Sovietică a invadat țara, sperând că va obține o victorie ușoară. Rezultatul a fost exact opusul, întrucât armata roșie a eșuat în a îl cucerii, războiul dovedindu-se a fi doar o sursă de umilință pentru fragila uniune, de suferință pentru soldați și, mai presus de toate, o corvoadă financiară enormă pentru economia deja slăbită a URSS-ului.

Însă, invazia sovieticilor a avut un impact și mai profund asupra țării, întrucât mișcarea de rezistență împotriva invadatorilor au constituit-o luptătorii mujahideen (care au primit, public sau în secret, sprijin din partea SUA și a mai multor state musulmane), formați din mai multe triburi, în mare parte islamiste ultraconservatoare, printre care și Talibanul. Armata roșie nu a făcut decât să radicalizeze și mai mult aceste facțiuni, iar, odată cu retragerea ei, acestea și-au pierdut orice motiv de a coopera și au început un război civil sângeros, din care Talibanul a obținut o victorie amară.

“Guvernarea” Talibanului nu a fost deloc plăcută sau prosperă, întrucât aceștia au implementat o interpretare extremă a Coranului, în care femeile nu aveau voie sa muncească, să meargă la școală sau nici măcar să iasă din casă fără să aibă un bărbat (tatăl, fratele sau soțul) alături de ele și trebuiau să își acopere permanent fața. Blasfemia și erezia erau aspru pedepsite (inclusiv cu sentința capitală), iar oamenilor li se tăiau mâinile pentru infracțiuni precum furtul, fără a li se oferi un proces real. Numeroase masacre împotriva facțiunilor inamice au avut loc pe decursul războiului civil. Într-o astfel de “țară” (nefiind nimic mai mult decât un teritoriu anarhic în care predomina legea junglei) nu se putea vorbi despre libertate personală, democrație sau măcar drepturi umane fundamentale.

A doua invazie și concluzia întârziată a acesteia

În același timp, la jumătate de glob depărtare de acest Infern pământean, după victoria irefutabilă din Războiul Rece, Statele Unite treceau printr-o transformare neobișnuită. Societatea devenea mai liberală, mai deschisă și mai tolerantă, feminismul făcea progrese extraordinare, homosexualitatea devenea din ce în ce mai acceptată social, iar mișcarea ecologistă tocmai lua naștere. Societatea era mai egală ca niciodată, aflându-se la un record al echității sociale. Părea că a fost atins punctul optim al capitalismului, care aducea beneficii pentru toată lumea. Știința și ea făcea progrese răsunătoare. Sigur, majoritatea avansurilor științifice ce făceau furori la acea vreme erau doar începuturile unor viitoare domenii revoluționare. Atenție specială primea tehnologia nouă, ce părea să devină din ce în ce mai promițătoare – internetul. Pe scurt, lucrurile mergeau bine, chiar foarte bine, nimic nu părea să poată opri marșul sigur și entuziast al occidentului către un viitor strălucit.

Apoi, atacului terorist din 2001 a avut loc, când Al-Qaeda, o grupare teroristă afiliată cu Talibanul, a prăbușit două avioane în Turnurile Gemene. Toată lumea vestică era în stare de șoc. Oamenii nu puteau pur și simplu să accepte scenele cutremurătoare din centrul New York-ului. Lumea liberă trecea printr-o eră a progresului, neavând parte decât de succese în urma prăbușirii Cortinei de Fier, ce a indus populația într-un fel de transă a optimismului, pentru care tragedia din New York a servit drept un duș rece. Însă, în loc să îi trezească pe cetățenii Statelor Unite din bula lor protejată a bunăstării, doar i-a speriat, arătându-le posibilitatea că ar putea pierde tot ce au muncit atât de mult să obțină. O paranoie ciudată a înlocuit optimismul de altădată și a pus stăpânire pe occident. În acest context al incertitudinii și al suferinței, administrația Bush a profitat de pe urma fricilor oamenilor și a decis să invadeze Afganistanul, pentru a eradica Talibanul și Al-Qaeda, începând războiul împotriva terorismului. Invazia inițială a fost populară în rândul publicului, care dorea să se facă dreptate, de orice fel, iar ca vinovații să plătească. Statele Unite ale Americii a cucerit rapid o mare parte din țară, instaurând ulterior un guvern democratic. Însă, talibanii nu fuseseră învinși pe deplin, preferând să lupte un război de gherilă împotriva forțelor NATO ce ocupau acum aproape tot teritoriul. 

Ce a urmat a fost un eșec lamentabil al trupelor alianței de a înfrânge această insurgență teroristă. Cum de a fost acest lucru posibil după victoria inițială? Ei bine, armata americană a fost construită pentru a lupta cu armate profesioniste, precum cea rusească sau cea chinezească. Este bine pregătită pentru un război convențional, în care două armate se confruntă într-o bătălie, iar la finalul zilei una va fi câștigătoare, va captura capitala, iar războiul se va sfârși. Însă, nu asta s-a întâmplat după căderea Kabulului, talibanii au continuat lupta, implementând tactici aproape medievale. Iar într-un astfel de război, echipamentul și strategiile unei armate nu mai contează la fel de mult. Contează doar care armată este dispusă să îndure și să sacrifice cel mai mult. 

Trebuie menționat și că inamicii externi ai NATO nu au lăsat moralitatea să îi oprească din a sprijini o grupare teroristă, capitalizând la maximum de această lacună din politica externă a Americii. Rusia și Iranul au plătit luptători talibani să omoare soldați americani, iar Pakistanul a finanțat direct această grupare radicală.

Astfel, războiul s-a prelungit pe o perioadă mult mai îndelungată decât s-ar fi putut prezice inițial. Afganii au început să se bucure timid de noile beneficii pe care guvernul democrat le-a adus, precum drepturi fundamentale, în timp ce, încet, încet, capitalismul a pătruns și el, apărând cinematografe, restaurante, hoteluri și supermarketuri. Oamenii, în special cei ce colaborau cu trupele străine, au rămas, însă, cu o frică adâncă, de nestăvilit, ce nu putea fi stârpită – Dacă eu sunt următoarea lor țintă? Dacă satul meu urmează să fie cucerit de jihadiști? Cât ne vor mai ține țările occidentale în siguranță?

Între timp, această mică “aventură” devenea din ce în ce mai costisitoare pentru statele implicate, atât din punct de vedere financiar cât și al pierderilor umane. Părea din ce în ce mai puțin probabil ca gruparea talibană să poată fi eliminată definitiv vreodată, iar țările NATO nu-și puteau permite să mențină la nesfârșit această ocupație, mai ales după apariția unor noi amenințări la orizont.

Totuși, nu puteau să abandoneze populația în brațele teroriștilor. În acest sens, au încercat să împuternicească statul afgan astfel încât să se poată apăra singur și, după o ulterioară retragere, acesta să nu se prăbușească, ci măcar să își mențină controlul asupra ariilor pe care le are deja, dacă nu chiar să câștige războiul. Doar Washingtonul a investit 88 de miliarde de dolari doar pentru realizarea acestui obiectiv. Însă, tranziția de la emirat haotic la democrație funcțională nu se realizează atât de ușor. Guvernul de la Kabul nu a știut cum să gestioneze modernizarea armatei, în ciuda sumelor exorbitante investite de aliații săi. Generali corupți și incompetenți conduceau armata, mii de soldați dezertau anual, iar alți “soldați fantomă” se aflau pe listele cetățenilor înrolați, fără a fi de fapt pe front, doar ca salariile lor să meargă către buzunarele anumitor oficiali sus-puși. Disciplina armatei era practic inexistentă, drogurile fiind endemice în rândul soldaților nemotivați. În ciuda echipamentului modern și a efortului depus de trupele aliate de a o antrena, armata afgană era doar un tigru de hârtie, iar statul pe care-l apăra – un castel de nisip. O combinație tragică, gata sa se prăbușească după primul val.

Desigur, guvernul Statelor Unite era perfect conștient de această situație, din acest motiv, de-a lungul anilor, în ciuda faptului că războiul devenea din ce în ce mai nepopular, ideea retragerii trupelor a rămas doar în discursurile din campania electorală a candidaților, fără a se materializa. La prima vedere, aceasta ar putea părea o mișcare populară, însă, o ulterioară victorie a talibanilor ar avea efectul opus, cauzând o indignare generală a populației, mult mai puternică decât dezamăgirea actuală; lucru care s-a întâmplat chiar acum, popularitatea lui Joe Biden suferind o scădere dramatică. La urma urmei, oamenii preferă întotdeauna un status quo neplăcut decât o alternativă riscantă.

Astfel, se poate vorbi despre o lașitate a președinților americani de a își asuma propriile promisiuni. Aceștia au preferat să risipească mii de miliarde de dolari (este într-adevăr o risipă având în vedere rezultatele prezente ale acestei “investiții”), decât să declanșeze furia oamenilor, cauzată de un posibil colaps al Afganistanului. Această indignare ar apărea parțial din milă față de poporul acelei țări, dar mai ales din cauza resurselor irosite în două decenii, din regretul pentru bravii soldați care și-au dat viața pentru această cauză nobilă, dar aparent lipsită de speranță, toate fără niciun scop final, fără niciun rezultat. Acest argument este unul mai degrabă emoțional, unul adesea făcut de cei ce joacă jocuri de noroc: Dacă am pierdut deja atât de mult, trebuie să continui, altfel ar fi în zadar, care nu face decât să continue tragedia. Cu fiecare an cu care războiul continuă, prețul acestuia va continua să crească. Iar tristul adevăr este că, dacă după 20 de ani și atâtea miliarde investite, Afganistanul se prăbușește în doar 10 zile, atunci ar trebui cel puțin încă 20 pentru ca victoria să pară măcar plauzibilă. Așadar, probabil rezultatul ar fi mereu același, doar costul pentru a ajunge la el ar fi diferit. Trei președinți americani au preferat să paseze de la unul la altul acest cartof fierbinte, care nu era nimic mai mult decât o ghiulea legată de piciorul alianței nord-atlantice, o gaură neagră a fondurilor și un mormânt, nu doar al imperiilor, dar și al oamenilor. Fiecare era perfect conștient că o victorie finală este puțin probabilă și că nu fac decât să îngreuneze și mai mult situația celui care în final va trebui să achite nota de plată.

Desigur, se poate vorbi despre o datorie morală a occidentului față de poporul afgan, de a îl apăra de aceste grupări teroriste; datoria unor state mult mai bogate și mai dezvoltate de a ajuta alte țări care nu au ajuns la acest nivel, sau măcar de a le opri din a se auto-distruge. Însă, de ce s-ar aplica doar în cazul Afganistanului și nu al Nigeriei, al Filipinelui sau al Somaliei, țări care se confruntă cu războaie sângeroase împotriva altor grupări teroriste? Pentru că scopul intervenției NATO în regiune nu este și nu a fost vreodată unul umanitar, chiar dacă prin simpla lor prezență aduc un plus de siguranță regiunii.

Ar mai trebui luat în considerare și un aspect strategic. După victoria Talibanului, țara ar deveni practic un punct fierbinte al terorismului, un loc unde toate organizațiile teroriste ar putea să se retragă și să se reorganizeze, profitând de un ajutor generos din partea talibanilor, acum mult mai experimentați și mai entuziaști. Nimic mai puțin ambițios decât o nouă invazie nu i-ar putea opri din a trimite echipamentele moderne proaspăt capturate către aceste organizații. Această victorie ar servi și drept un impuls moral pentru grupările jihadiste, ce își pierduseră din avânt după înfrângerile suferite de ISIS în Irak și Siria. 

De asemenea, Talibanul ar deveni cel mai mare cartel de droguri de facto, traficul de narcotice fiind una dintre cele mai mari surse de venit ale lor, iar acum că dețin controlul unui teritoriu vast, ce nu are riscul de a fi cucerit, astfel de afaceri ar exploda.

Nu în ultimul rând, gruparea controlează acum resurse minerale enorme, vitale pentru planetă, și este greu de crezut că ar fi dispuși să le vândă celor ce le erau, până recent, inamici mortali. În schimb, rivalii Statelor Unite, care au observat cursul poveștii și au sprijinit în liniște gruparea nu ar rata ocazia să facă o înțelegere cu noua conducere de la Kabul.

În final, o atitudine defetistă a acaparat încet țările implicate, care începeau din ce în ce mai mult să prefere opțiunea retragerii. Această dorință a fost concretizată de tratatul de la Doha, semnat de SUA și de talibani, ratificat mai târziu și de Consiliul de Securitate al ONU. În tratat este specificat că toate trupele americane se vor retrage din regiune, iar, în schimb, forțele talibane nu vor permite grupării Al-Qaeda să existe pe teritoriul lor. Așadar, în 2021, la aproape 20 de ani distanță de începutul conflictului, retragerea trupelor americane a avut loc. După plecarea celui mai important partener, restul țărilor prezente în Afganistan nu au avut de ales și au fost nevoite să-și evacueze și ele trupele, împotriva voinței lor.

O retragere anevoioasă, o concluzie dureroasă

În ciuda faptului că era inevitabil ca o retragere a trupelor din Afganistan să aibă loc la un moment dat, iar cu cât mai devreme cineva îndrăznește să rupă acest bandaj, cu atât mai bine, modalitatea stângace și pe alocuri lipsită de profesionalism în care a avut loc nu poate fi justificată. Pentagonul și CIA-ul afirmau cu încredere că autoritățile afgane pot rezista singure între 3 și 6 luni. Imediat după aceea, ofensiva talibanilor a început, capturând foarte ușor reședințele mai multor județe iar, în final, capitala țării. Guvernul nu mai controlează niciun oraș important, iar președintele țării și-a dat demisia, fugind în exil. Jihadiștii controlează clădirile guvernamentale importante și au declarat că ei sunt acum la conducerea țării. Nimeni nu-i poate contrazice. Lumea întreagă a fost martoră la formarea primului stat terorist, după demo-ul oferit de Belarus recent.

Nicio agenție guvernamentală de informații nu a prezis colapsul brusc al armatei afgane, care adesea a refuzat să lupte, cedând pur și simplu orașe însemnate și echipament valoros, lucru ce poate fi explicat de lipsa lor de încredere într-o victorie finală, după retragerea aliaților.

Totuși, aceste lucruri trebuiau anticipate sau măcar probabilitatea ca ele să se întâmple trebuia luată în calcul de către guvernele implicate, însă “cei cinci ochi” au fost toți orbi in acest caz (“cei cinci ochi” fiind porecla alianței serviciilor de informații din țările vorbitoare de limba engleză: America, Anglia, Australia, Canada și Noua Zeelandă). 

Guvernul american obișnuia să impună siguranță și încredere, steagul SUA de pe avioanele militare fiind sinonim cu profesionalismul. Însă, de această dată, Statele Unite și-au trădat reputația, nereușind să-și evacueze nici măcar toți diplomații sau cetățenii din Kabul, sau mai grav, aliații lor afgani.

Foarte sigur pe sine, președintele Biden afirma că “sub nicio formă nu vor fi oameni zburați de pe acoperișul ambasadei”, dar realitatea l-a contrazis, când fix asta s-a întâmplat după câteva săptămâni, aducând aminte de retragerea asemănătoare din Saigon. Viteza insurgenților nu le-a permis statelor vestice să-și evacueze corpul diplomatic, cetățenii și, cel mai important, numeroșii colaboratori afgani din regiune. Aceștia au fost vitali pentru misiunea alianței, ajutând  nenumărate feluri, de la simple traduceri, la divulgarea de informații prețioase despre talibani și mișcările acestora. Cum nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită, jurnaliștii și activiștii care au militat fără oprire (însă nu se poate spune “și fără frică”, acest cuvânt fiind omniprezent în regiune) pentru libertate și normalitate, se află și ei în pericol.

Însă, cei mai surprinși de eficacitatea și de viteza ofensivei talibane sunt locuitorii acelei țări (chiar și membrii grupării s-au declarat surprinși de succesul pe care l-au avut). Locuitorii din Kabul pur și simplu nu au știut ce să facă. Mulți au încercat să transforme orașul, care începuse să se asemene prea mult cu cele vestice pentru gusturile musulmanilor fundamentaliști, într-unul mai plăcut pentru talibani. Numeroase magazine s-au închis, bancomatele au încetat să mai funcționeze, iar picturile cu femei de pe pereții unor clădiri au fost acoperite. Mulți au încercat să fugă, să evadeze ceea ce urma să devină cel mai mare oraș din controlul radicalilor islamici. Au urmat blocaje rutiere pe străzile orașului și la ieșirea din acesta. Haosul s-a răspândit rapid și către aeroportul de la periferie, unde puterile vestice încercau să-și evacueze cetățenii, ceea ce a dus la întreruperea zborurilor pentru o scurtă durată. Avioanele au fost nevoite să ia la bord un număr mult mai mare de pasageri decât cel recomandat, iar, în momente de pură disperare, oamenii s-au agățat de roțile și de aripile avionului cât timp acesta decola, unii reușind să se prindă de el după decolare doar ca să se prăbușească după aceea. Alții, care și-au pierdut complet speranța pentru ei înșiși, au făcut gestul cel mai greu de realizat pentru un părinte și și-au dat bebeluşii soldaților americani sperând că astfel nu vor avea de ales și îi vor evacua cu ei. Dacă pe vremea comunismului românii sperau să vină americanii și să îi salveze, afganii sperau să plece ei împreună cu americanii pentru a se salva.

Aceste scene par pur și simplu ireale. Este greu să înțelegi gravitatea acestor evenimente din confortul unui oraș, dezvoltat și sigur, departe de orice astfel de amenințare. Este greu să accepți cum istoria se scrie chiar în fața ta, iar ce se scrie este o tragedie. Există o antiteză tragică în videoclipurile cu avioanele militare americane, care reprezintă guvernul celei mai puternice țări de pe fața pământului, pregătit să își escorteze cetățenii către siguranță (acest cuvant, siguranță, valorează atât de mult în Afganistan), în timp ce zeci de oameni neajutorați, lipsiți de orice speranță, aleargă neputincioși pe lângă avion, fiind siguri că rămânerea în Kabul reprezintă o condamnare la moarte (sau mai rău) pentru ei. Îmbarcarea la bordul unui avion este o problemă de viață și de moarte pentru ei. Cu fiecare avion care pleacă se mai evaporă o picătură de speranță, de parcă să îți vezi patria cotropită de o mișcare teroristă nu este îndeajuns. Mă gandesc la cei care au avut norocul să se urce în avion, ce se gandesc când se uită pe geam, conștienți că ar putea fi ultima dată când își văd țara, conștienți de ceilalți care au rămas în urmă și pe care probabil îi așteaptă teroarea, fără ca ei să îi poată ajuta? Astfel de scene, văzute la televizor de pe canapea, ne pot duce cu gândul la filmele apocaliptice, în care supraviețuitorii fug dintr-un loc ce urma să fie invadat de zombi sau ce urma să fie distrus de o calamitate (faptul că ne aflăm într-o pandemie nu ajută). Din nefericire, de această dată vedem aceste evenimente la știri, nu pe Netflix. Ne mai rămâne doar o bucurie vinovată că orașul nostru nu va cădea niciodată în ghearele unei astfel de mișcări, că în ciuda tuturor problemelor țării noastre nu ne vom afla niciodată într-o astfel de situație, întrucât problemele ce ne deranjează sunt traficul pană la muncă și lipsa ocazională a apei calde, într-o țară unde nu vei fi executat pentru părerile tale și unde nu vei cunoaște lipsa oricărei libertăți.

Situația din Afganistan continuă să degenereze în fiecare zi, fapt ce face orice prezicere despre viitorul țării foarte complicată, însă, un lucru este cert – cei lăsați în urmă în acest paradis al teroriștilor vor avea de suferit.

El Comandante

Istorie

Text – Andrei Marcu

Grafică – Vasile Miruna

Tehndoredacție -Diana Neagu

Ernesto “Che” Guevara este fără niciun dubiu cel mai cunoscut și controversat revoluționar din istoria omenirii, unul dintre cele mai cunoscute personaje ale marxismului și anti-imperialismului, cu faimosul portret al acestuia făcându-și apariția și în prezent la marșuri, demonstrații și proteste.

Ernesto “Che” Guevara, pe numele real Ernesto Rafael Guevara de la Serna s-a născut la 14 iunie 1928 în Argentina la Rosario del Fe, fiind cel mai mare dintre cei cinci copii ai unei familii de clasă mijlocie, cu origini irlandezo-spaniole și cu înclinații politice de partea stângă. Încă din primii ani de viață, acesta intră în contact cu politica fiindcă tatăl său, un susținător îndârjit al republicanilor în timpul războiului civil din Spania, primea vizite ale veteranilor spanioli.
Bogata bibliotecă a familiei i-a permis să citească foarte multă literatură, printre lecturile preferate aflându-se scrierile lui Pablo Neruda, Garcia Lorca, Walt Whitman, iar mai târziu creaţiile lui Marx, Faulkner, Kafka, Camus, Lenin sau Sartre.

În anul 1948 se înscrie la facultatea de medicină din Buenos Aires în timpul căreia, datorită situației financiare a familiei lui, face dese călătorii în țările din America de Sud, unde este revoltat de condițiile în care trăiau și munceau anumite categorii defavorizate de cetățeni în opoziție contrastantă cu traiul luxos al celor mai bogați. El a perceput problemele întâlnite în America Latină ca o trasatură comună a acestor țări şi a fost animat de dorința de a identifica o soluţie comună de eliberare de sărăcie, foame, boală și exploatare de clasă la nivel continental.

Cândva în luna iulie a anului 1955, în timp ce Guevara lucra la un spital din Mexic, prin intermediul unor prieteni cubanezi îi cunoaște pe frații Raul și Fidel Castro, alăturându-se grupării revoluţionare, în exil, pe care aceştia o conduceau sub denumirea de „Mișcarea 26 iulie”, a cărei cauză avea să se identifice. Un an mai tarziu, alături de cei doi frați, pleacă în Cuba cu scopul de a înlătura de la putere actualul regim Batista, gruparea acestora instalându-se în lanțul muntos Sierra Maestra din sud-estul Cubei. Gruparea a atras sute de voluntari cubanezi și au reușit să câștige bătălii importante împotriva forțelor regimului Batista. Aceasta a fost prima fază a revoluției cubaneze care a continuat pentru următorii 2 ani și s-a sfârșit în ianurie 1959 când Batista a fugit în Republica Dominicană.

Guevara a jucat un rol esenţial în mişcarea revoluţionară, pentru care a înfiinţat școli pentru a-i învăța pe localnici să scrie și să citească, spitale pentru îngrijirea bolnavilor, fabrici de armament și cursuri de tactici militare, întreaga sa activitate provocând admirația lui Fidel Castro şi ridicarea lui la rangul de comandant „el Comandante Che Guevara”, titulatura sub care avea să rămână în istorie. Cu acelaşi prilej, Castro îi înmânează şi Steaua José Martí, pe care Guevara o va purta, de aici înainte, pe bereta sa neagră, o imagine care va deveni celebră în întreaga lume.

La puțin timp după ce a preluat puterea în Cuba, la 9 ianuarie 1959, Castro îi oferă, printr-o lege specială, cetăţenia cubaneză, apoi îl numeşte, pe rând, comandantul închisorii Cabana (unde într-o perioadă de șase luni, au fost executați cel puțin 156 de prizonieri politici, sau conform altor surse, câteva mii), apoi șef de departament în Institutul Național al Reformei Agrare, președinte al Băncii Naționale a Cubei, pentru ca ulterior Guevara să devină chiar ministru al industriei și finanțelor.

Aceasta este perioada în care Ernesto „Che” Guevara susţine discursuri, scrie numeroase articole în care denunță imperialismul american şi mai ales politica americană în țările din lumea a treia, militând pentru construirea comunismului pe noi baze economice, pentru reformarea conștiinței individuale și a valorilor, pentru crearea „omului nou”.

Guevara a călătorit foarte mult, ca urmare a funcţiilor importante pe care le-a ocupat, cunoscând personalități precum Jawaharlal Nehru, om de stat indian și prim-ministru al țării în perioada 15 august 1947 – 27 mai 1964, și Nikita Hrusciov, secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice între anii 1953 și 1964, și președinte al Consiliului de Miniștri între 1958 și 1964.

În noiembrie 1966, ajunge în Bolivia, unde conduce organizaţia de gherilă „Ejército de Liberación Nacional de Bolivia”. Gruparea boliviană condusă de el a fost înfrântă de forțele armate boliviene, cu sprijinul CIA, iar Guevara este mai întâi rănit, în octombrie 1967, pentru ca după câteva zile să fie capturat şi mai apoi executat la 9 octombrie 1967, în localitatea Higuera nu înainte de a rosti ultimele sale cuvinte: „Mă gandesc la nemurirea revoluției.”

Lăcomia care a scufundat un vas. Dezastrul feribotului Sewol

Istorie

Text – Ana Maria Ciolac

Grafică – Miruna Vasile

Tehnoredacție – Andreea Vaida

În câteva luni, pe data de 30 octombrie, se vor împlini șase ani de la tragedia Colectiv, incendiul din București care a curmat viața a 64 de tineri și a propagat o undă de șoc ce a răsturnat un guvern. Sunt convinsă că toți cititorii mei cunosc acest eveniment, chiar dacă mulți dintre noi îl percepem acum ca pe un vis urât pierdut în ceața anilor care au trecut, deoarece, timp de săptămâni în șir, a constituit singura știre difuzată la televizor. 

Dar ce relevanță are discuția despre Colectiv, când, judecând după titlu, articolul nu este despre acest subiect? Mă bucur că ați întrebat. V-am împrospătat puțin amintirile despre acest incident petrecut în țara noastră pentru a putea înțelege mai bine tragedia geamănă petrecută cu doar un an înainte de Colectiv, pe data de 16 aprilie 2014, în Coreea de Sud. Un club în flăcări și un vas înghițit de apă înghețată par să nu aibă nimic în comun, dar, dacă săpăm puțin mai adânc, o să vedem asemănarea izbitoare și terifiantă dintre ele. Puneți-vă șepcile de detectivi, pentru că, împreună, ne vom întoarce în timp, în ziua scufundării feribotului MV Sewol, vom analiza evenimentele premergătoare tragediei și vom conclude care au fost greșelile ce au condus la producerea ei. 

Pe 15 aprilie 2014, la ora 21:00, feribotul MV Sewol a părăsit portul orașului Incheon, având la bord 476 de persoane, dintre care 325 erau studenți la liceul Danwon aflați în excursie. Destinația, pe care nu aveau să o mai atingă, era insula Jeju. Sewol a fost singurul vas care a părăsit uscatul în acea zi, deoarece un avertisment de vizibilitate scăzută la sub un kilometru fusese emis la ora 17:30. Pe lângă oameni, feribotul era încărcat cu 2.142,7 tone de marfă, inclusiv 185 de mașini. 

Ziua următoare, la ora 8:27, Sewol intra în canalul Maenggol, ceea ce a însemnat începutul sfârșitului pentru cei aflați la bord. Liceenii luau micul dejun și râdeau împreună, fără să acorde multă importanță supei care era înclinată în bolurile lor, tot vasul fiind în pantă. În acest timp, doi membri ai echipajului, Park Han-kyul și Cho Joon-ki, supravegheau traseul vasului din camera de comandă, în absența căpitanului Lee Joon Seok. La ora 8:48, Park i-a ordonat lui Cho să schimbe cursul de la 135 la 140, apoi la 145 de grade. Atunci au observat că vasul se înclina periculos de mult spre dreapta și, de aici, relatările lor cu privire la succesiunea de evenimente divaghează. Ceea ce este sigur, însă, este că Cho a făcut o serie de întoarceri la stânga în încercarea de a redresa feribotul, dar cârma părea să nu funcționeze corespunzător. 

Din cauza întoarcerilor multiple, vasul și-a pierdut stabilitatea. Marfa a alunecat spre partea dreaptă a vasului, făcând imposibilă redresarea lui din cauza greutății excesive. Căpitanul Lee, precum și restul echipajului, au fost chemați de urgență, iar motoarele au fost oprite, dar deja nu mai era cale de întoarcere, întrucât apa pătrunse în vas prin intrările pentru încărcarea mașinilor și a marfei. La ora 8:50, Sewol era înclinat la 30 de grade. La 8:52, Kang Hae-Song, un membru al echipajului care nu cunoștea procedura de urgență, a difuzat următorul mesaj la intercom către pasageri: “Nu vă mișcați. Doar stați unde sunteți. Este periculos dacă vă mișcați, deci doar rămâneți unde sunteți.” La aceeași oră, Choi Duk-Ha, un elev care, din păcate, nu a supraviețuit tragediei, a sunat la numărul de urgență și, la 8:58, o singură barcă a gărzii de coastă, No. 123, a fost trimisă. 

La 8:55, echipajul a trimis primul mesaj SOS către Serviciul de Trafic Jeju, care a sunat Garda de Coastă Jeju, care a sunat mai apoi Garda de Coastă Mako, pentru ca în final să nu se rezolve nimic, deoarece o barcă fusese deja trimisă. Au urmat telefoane peste telefoane, instituțiile vorbind cu căpitanul Lee și echipajul vorbind înapoi cu instituțiile. La 9:07, echipajul a confirmat scufundarea iminentă a vasului, iar Serviciul de Trafic Jeju a informat două alte nave din apropiere de acest fapt. La 9:23, s-au gândit să le spună în sfârșit pasagerilor să își pună vestele de salvare. 

În timp ce vasul se scufunda, o elevă a rostit cuvintele profetice: “Nu este ăsta genul acela de situație în care îți spun <<Nu te mișca, totul va fi okay>> și după fug ca să se salveze?” După aceea, fata a rememorat un accident petrecut la metrou în care “doar cei care nu au urmat ordinele au supraviețuit.” Și exact acest lucru s-a întâmplat și la bordul vasului Sewol. La 9:30, căpitanul Lee a dat ordinul de evacuare. Pentru că aparatura de difuzare era defectă, echipajul ar fi trebuit să meargă personal la pasageri să îi anunțe, lucru care nu s-a mai întâmplat. La 9:38, orice formă de comunicație cu Sewol a încetat. În timp ce elevii așteptau cuminți în cabinele lor, după cum fuseseră instruiți, căpitanul și membrii echipajului au abandonat nava, salvându-se pe ei înșiși și lăsând sute de copii să moară. 

Yoo An-Sil, mama unei eleve care și-a pierdut viața, a declarat într-un reportaj făcut de The New Yorker: “Am vorbit cu fiica mea la telefon la ora 9:47 A.M. Căpitanul fusese salvat deja. I-am spus să asculte de profesorul ei… ceea ce este cel mai mare regret al meu. Ar fi trebuit să îi spun să scape repede.” Cultura coreeană pune mult preț pe ordine, disciplină și respectarea ordinelor și a superiorilor, așa că mulți elevi au rămas închiși în cabinele lor, având încredere în căpitan și speranță că vor fi salvați, în ciuda apei care își croia încet dar sigur cale pe sub ușile lor. Singurii care au scăpat cu viață au fost cei care au acționat din instinct, au ignorat instrucțiunile primite, au ieșit din cabine și mai apoi din mormântul plutitor Sewol și s-au aruncat în apă. Adevărata tragedie este buna știință că toți pasagerii – toți copii – puteau fi salvați. Vasul s-a scufundat atât de încet, în două ore și jumătate, parcă dorind să le dea pasagerilor o șansă de a scăpa. 

Răspunsul salvatorilor la dezastru a fost și el jalnic. Echipajul No. 123 nu a avut nicio inițiativă de a sări în ajutorul oamenilor care se înecau, ci a chemat în schimb alte echipaje de salvare. Într-un final, la 9:38, operațiunea de salvare a început, dar nu au făcut mai mult decât să colecteze supraviețuitorii care își croiseră singuri drum prin vasul înclinat acum la 60 de grade și ajunseseră la suprafață. Jang Ae-Jin, o elevă care a reușit să scape cu viață, a mărturisit într-un interviu pentru Korea Now: “În primul rând, nu am fost salvați. A trebuit să scăpăm singuri.”. Kim Sung Mook, un alt supraviețuitor, a declarat pentru The New Yorker: “A fost istovitor să scap fără niciun ajutor. Cel care trebuia să ne protejeze (căpitanul) era absent.”.

La 9:35, Ministerul Apărării Naționale și al Sănătății au declarat stare de urgență și au trimis vehicule și echipaje la fața locului. Statele Unite au sprijinit Coreea în eforturile de salvare, iar Japonia și-a manifestat condoleanțele, dar oferta de ajutor a fost respinsă de către coreeni. La 22:03, forțele navale, aeriene și armata erau implicate, dar ajutorul a venit mult prea târziu pentru majoritatea pasagerilor. Guvernul părea mult mai interesat să trimită camere și reporteri decât salvatori la locul incidentului. Jang Ae-Jin povestește cum, în primă instanță, canalele de știri au raportat că toată lumea fusese salvată. Cumva, forțele de ordine s-au lăsat învăluiți de această dulce iluzie și chiar au trimis mesaje părinților comunicându-le că toți copiii erau în siguranță. Apoi, iadul a venit pe pământ, pe măsură ce adevărul a ieșit la suprafață. Bilanțul victimelor era mult mai crunt decât ar fi vrut guvernul să admită. 299 de pasageri și-au pierdut viețile, dintre care 250 erau copii veniți în excursie cu școala. 

A doua zi, după ce fapta a fost consumată, 555 de scafandri, printre care civili care s-au oferit voluntari, au început căutarea pasagerilor dispăruți, care s-a transformat rapid într-o misiune de recuperare a cadavrelor. Kim Gwan-Hong a fost unul dintre scafandrii care s-au prezentat la locul tragediei o săptămână mai târziu, pentru a ajuta la recuperarea trupurilor neînsuflețite. A scos cadavrele copiilor din epavă cu mâinile goale, având grijă să spună o rugăciune pentru fiecare victimă și să îi legene, dorind să le ofere liniștea sufletească de care nu au avut parte în ultimele lor clipe. Actele lui de eroism i-au afectat grav sănătatea mintală și l-au împins la suicid 787 de zile mai târziu. La șapte ani de la dezastrul feribotului Sewol, mulți scafandri sunt încă bântuiți de ceea ce au găsit în epavă. La bilanțul victimelor s-au mai adăugat doi scafandri și cinci membri ai echipajelor de salvare. Cinci pasageri sunt dispăruți și astăzi. 

Cum de s-a întâmplat o asemenea tragedie? Ce a mers atât de greșit încât a dus la scufundarea vasului? După cum spune și titlul acestui articol, cauza scufundării feribotului Sewol o constituie lăcomia. Aceasta nici nu este o metaforă; dacă îl întrebați pe Google, primul răspuns pe care vi-l afișează este acest cuvânt magic – lăcomie -, care însumează lanțul de greșeli care a dus la moartea a 250 de copii nevinovați. În momentul scufundării, Sewol avea venerabila vârstă de 20 de ani. A fost delapidat și cumpărat de către coreeni de la japonezi în 2012, după care a suferit o serie de modificări care s-au dovedit a fi ilegale. Pentru a avea o capacitate mai mare și, implicit, a fi mai profitabilă, nava a fost dotată cu spații în plus pentru pasageri și cargo, ce a dus la mutarea centrului de greutate și la un echilibru precar între partea stângă și cea dreaptă. Țineți minte câte tone de marfă căra Sewol când a plecat pe ultimul ei drum? Ei bine, limita maximă era de 987 de tone. De asemenea, pentru a face loc sutelor de tone de surplus de marfă, a fost echipată cu prea puține rezervoare balistice, adică rezervoare cu apă care au rolul de a ajuta nava să plutească. Căpitanul obișnuit al navei, căruia Lee i-a luat locul pentru un an, a declarat că avertizase compania în legătură cu consecințele devastatoare pe care toate aceste nereguli o să le aibă, dar a fost amenințat cu concedierea. Sewol abia se putea menținea la suprafață și se afla într-un echilibru precar. Când echipajul a luat o curbă greșită, soarta navei a fost pecetluită.  

Dar unde este, până la urmă, asemănarea între dezastrul feribotului Sewol și incendiul de la Colectiv? Deși tragediile sunt cât se poate de diferite, ambele au avut drept primă cauză nepăsarea cu privire la siguranța oamenilor, banii primând în fața vieților omenești. De asemenea, forțele de ordine au acționat disproporționat și dezorganizat, lăsând oameni care puteau fi salvați să piară. Nu în ultimul rând, ambele evenimente sumbre au stârnit ceva în populație, au aprins o scânteie care nu a mai putut fi trecută cu vederea. 

După cinci luni de proteste de stradă, Curtea Supremă a decis expulzarea președinției Coreei de Sud, Park Geun-Hye, care a dat dovadă în nenumărate rânduri că era complet ruptă de realitate. Aceasta a irosit primele ore cruciale de la producerea dezastrului făcându-și toaleta și vorbind cu Choi în dormitorul ei, ajungând chiar să declare că elevii dați dispăruți vor fi găsiți ușor datorită vestelor de salvare, uitând de micul impediment prezentat de carcasa vasului care ținea trupurile captive. În procesul care a urmat tragediei, căpitanul Lee și trei membri ai echipajului au fost găsiți vinovați de ucidere din culpă, iar alți 11 au fost acuzați de neglijență și abandonare a vasului. Căpitanul Lee a primit închisoare pe viață, iar restul echipajului, pedepse variind între 5 și 20 de ani de închisoare. Park Ji-Young, Jeong Hyun-Seon și Kim Ki-Woong au fost singurii trei membri ai echipajului care au rămas în urmă să ajute pasagerii să se salveze și toți trei s-au scufundat odată cu vasul. În anii care au urmat, mai multe persoane au fost puse sub acuzare, inclusiv membri ai administrației Park. 

Pe data de 10 iulie 2014, guvernul a ordonat brusc încetarea căutărilor, deoarece descoperirea de noi cadavre dăuna imaginii lui. Familiile victimelor au cerut cu ardoare reluarea căutărilor, până când, trei ani mai târziu, MV Sewol a văzut din nou lumina zilei. A fost scos din adâncuri și adus la mal, unde părinții îndoliați așteptau răspunsuri. Când aceștia au devenit violenți și au început să lovească gardul care îi separa de feribot, poliția le-a spus să aștepte. În acel moment, mama unei victime a răspuns: “Copiii au murit așteptând, așa că nu ne spuneți să așteptăm!” 

Coreea de Sud va fi pe vecie marcată de ceea ce este considerat “unul dintre cele mai grave dezastre pe timp de pace, care a traumatizat o generație.” Tragedia a modelat o nouă generație, acum numită “generația Sewol”, plină de tineri care, deși nu au împlinit nici 20 de ani, sunt implicați în politică și își doresc să schimbe mentalitatea sud-coreeană de emancipare economică cu orice preț, care a curmat nenumărate vieți de la războiul celor două Corei și până în prezent. 

“Acele păsări micuțe… zburau prin văzduh… în furtună. Păsările erau atât de mici și de frumoase și chemarea lor m-a atins. Dar suna precum plânsetul elevilor, rugându-mă să nu îi las în urmă.” – Kim Gwan Hong 

Amintiri din copilăria filmului

Cultură, Istorie

Text – Daria Maria Anghel

Grafică – Diana Oancea

Tehnoredacție – Andreea Vaida

Este vineri seara. Ajungi acasă, târziu, după o săptămână obositoare. Îți arunci geanta sau ghiozdanul pe primul scaun pe care îl vezi; te schimbi în haine destul de largi încât să poți înota în ele și te afunzi în canapeaua din stofă kaki. Telecomanda se află, surprinzător, la locul ei şi te gândești să profiți de acest moment memorabil căutând un film. Nu găsești un titlu destul de bun încât să te intrige așa că laşi televizorul să meargă pe unul dintre zecile de canale de documentare. Ți se pare ironic faptul că subiectul pe care-l “dezbate” vocea bărbatului de vârstă mijlocie îl reprezintă, tocmai,  “filmul”. 

Vocea bărbatului cu ochelari și cămaşă în carouri începe să răsune în sufragerie… “Dacă v-am spune că tot ce vedeți dumneavoastră la televizor sau la cinema a fost un amalgam de accidente fericite? Filmul, documentarul sau orice altceva vedeți pe ecran în ziua de astăzi au fost experimente ale oamenilor curioși din secolul al nouăsprezecelea. Dacă v-am spune că cei care au inventat această modalitate de comunicare în masă nu s-au gândit nicicând că va lua amploare la nivel global?” și cu o schimbare de intonație, asemenea unui moment de teleshopping, bărbatul adaugă:“Suntem pregătiți să vă satisfacem curiozitatea cu noul nostru documentar: “Filmul. De la origini la prezent”.”. 

Acum că ți-ai luat punga cu nachos poți să te concentrezi asupra informațiilor pe care bărbatul cu perciuni le povestește cu atât de mult patos “ Filmele pe care le întâlnim oriunde, sub atâtea forme, fie că sunt reclame, fie că sunt episoade dintr-un serial reprezintă, de fapt, o iluzie a mișcării. O colecție de imagini observate succesiv oferă, foarte rapid, o astfel de iluzie. Dar care este explicația pentru acest “truc magic” pe care creierul și ochii noștri îl fac? Ei bine, fenomenul principal care are loc în momentul în care vizionăm filmul se numește “Persistence of Vision” (Persistența vederii). Acesta este fenomenul care te împiedică să vezi spațiile negre dintre cadrele unui film proiectat. În acest caz, un cadru este ceea ce numim una dintre imaginile statice care alcătuiesc un film. Se pare că, dacă un cadru apare în fața ochilor, creierul tău păstrează acea imagine timp de aproximativ o zecime de secundă după ce a dispărut. Dacă apare un alt cadru în acea zecime de secundă, creierul nu va înregistra spațiul negru dintre ele. Acum că am înțeles “psihologia filmului”, putem trece la partea istorică a acestuia. 

Înainte ca pozele să apară, camera obscură era folosită pentru a “izola” imagini din lumea înconjurătoare, dar în secolul al nouăsprezecelea, o schimbare semnificativă a avut loc. Cu ajutorul camerei obscure și a unor chimicale fotosensibile, inventatorul Niépce a reușit să creeze prima fotografie alb-negru pe un platou. Surprins de această reușită, dar observând faptul că platoul trebuie ținut la soare câteva zile pentru ca imaginea să apară în totalitate, Louise Daguerre, un prieten apropiat al inventatorului,  a căutat o soluție pentru ca fotografia să fie expusă la lumină pentru un timp mult mai scurt. Astfel, pozele au început să fie comercializate, fiind mai rapid de realizat, iar alți oameni intrigați au căutat noi modalități de a îmbunătăți aparatul de fotografiat.

Dar cum s-a făcut trecerea de la simple imagini la ideea complexă a unui film? Un vis la fel de inspirat ca cel al lui Mendeleev? Clişeic. Un fenomen natural ca în cazul lui Newton? Nu chiar. Ați rămâne surprinși să aflați că adevăratul motiv a fost un pariu. Întrebarea care provoca dileme tuturor în acea vreme era: părăsesc toate cele patru copite ale calului pământul în același timp,  într-un punct al galopului? Iar Leland Stanford, fondatorul Universității Stanford, l-a angajat pe Muybridge să-l ajute să stabilească pariul.

Stanford a susținut că, într-un moment dat al galopului, toate cele patru copite ale calului sunt în aer. Unii dintre colegii săi au spus, însă, că un picior este întotdeauna pe pământ. Era o întrebare a vremii dezbătută la nivel popular și Muybridge avea să ofere răspunsul folosind cunoștințele sale fotografice. El a venit cu o idee creativă- a  făcut un experiment cu o serie de 12 camere. Le-a folosit pentru a fotografia un cal în galop, într-o succesiune de fotografii. Totuși, nu a reușit să facă rost de o dovadă concretă. Șase ani mai târziu, acesta a schimbat tehnica; Muybridge a setat douăsprezece declanșatoare cu fir conectate la obloane pentru camere. Le-a distanțat uniform de-a lungul pistei de curse pentru a captura calul galopând. Pe măsură ce calul înainta pe pista de curse, fiecare cameră făcea o fotografie cu mai puțin de o jumătate de secundă diferență între acestea.

În final, pozele au demonstrat că Leland Stanford avea dreptate și, evident, a câștigat pariul. Dar această invenție a fost o situație câștigătoare pentru toată lumea; cu ajutorul acestor poze, distribuite una lângă cealaltă, s-a dezvoltat studiul mișcării și s-a explicat iluzia pe care acestea o creează dacă sunt afișate la o anumită viteză.” Vocea bărbatului cu ochelari accentuează printr-o tuse intenționată “Persistence of Vision” și trece mai departe…

“Puțin mai târziu, în Europa, francezul Étienne-Jules Marey inventează puşca cronofotografică care îl ajută să studieze zborul păsărilor (acesta le fotografia rapid apăsând pe trăgaci asemenea unei arme încărcate)- aceasta surprindea o serie de douăsprezece poze care, îmbinate, creeau impresia de mișcare. Thomas Edison împrumuta atunci invenția prietenului său și împreună cu W.K.L Dickson, unul dintre ajutoarele sale,  își creează propria cameră, care imprima pozele pe benzi de film de celuloid acoperite cu o emulsie sensibilă la lumină, ci nu pe mici platouri de metal.  Astfel, cei doi au inventat prima cameră de filmat, numită “cinetograf” și, de asemenea,  “cinetoscopul”, o cutie concepută pentru ca filmele să poată fi vizualizate de către o persoană pe rând printr-o fereastră  în partea de sus a dispozitivului. Edison nu considera că cinetoscopul având un potențial atât de mare și îl vedea mai mult ca un plus pentru fonograful său. Totuși, oamenii au fost surprinși de cele 16 secunde magice, așa că toată America s-a umplut de astfel de dispozitive ce funcționau pe bază de monede. 

Edison și Dickson au creat primul studio de film din lume, în New Jersey, iar din 1893 până în 1895, au făcut sute de vodeviluri, mute ce au fost apreciate de oamenii din toata lumea. Deși vocile personajelor nu se auzeau, fonograful însoțea prin muzică acțiunea.

În paralel, în Franța, Louis și Auguste Lumiere sunt intrigați de invențiile celor doi americani, așa că hotărăsc să le îmbunătățească. De ce? Ei bine, pentru că existau câteva limitări ale acestora; cinetograful era static și avea nevoie de foarte multă lumină pentru a înregistra, iar cinetoscopul permitea numai unei singure persoane sa vadă filmul. Astfel, cu experiența lor în inginerie, manufactură și fotografie, cei doi frați au reușit să combine cele două invenții într-una singurā, portabilă. Cu ajutorul lanternei magice incorporate, Louis și Auguste au proiectat filmul pe un perete, în fața unei mulțimi de oameni- așa a apărut “cinematograful”.

28 decembrie 1895 a fost ziua în care frații Lumiere au revoluționat lumea filmului. În atmosfera pariziană a subsolului de la Grand Café, cei doi au proiectat în fața mai multor personalități 10 mini documentare mute cu fapte din lumea reala. Celebrul “L’Arrivée d’un train en gare de La Ciotat” a marcat publicul, legenda spunând că toți cei din sală s-au speriat de sosirea trenului în gară din cauza sau, mai bine zis, datorită imaginii mult mai clare. De menționat, de asemenea, este faptul că acestea durau mai mult de 16 secunde datorită schimbării lungimii benzii de film.

Astfel, Auguste și Louis au atins o performanță pe care cei dinaintea lor n-au reușit să o realizeze; cei doi au adus oamenii mai aproape unul de celălalt, oferind o stare generală de bine și un nou mod de destindere. 

În 1905 au început să se deschidă aşa-zisele Nickelodeon, cinematografe rudimentare ce rulau toata ziua filme. Intrarea costa 5 cenți (“one nickel”, în engleză, de unde provine și numele) și filmele se schimbau de mai multe ori pe săptămână.” bărbatul îmbrăcat în griuri colorate ia o pauză de jumătate de minut, în timp ce pe ecran apare trenul alb-negru ce intră în gara “La Ciotat”.

 “În episodul de data viitoare vom vorbi despre evoluția efectelor în filmele mute, dar și despre…” dar deja nu mai reușești să distingi cuvintele deoarece visezi că alergi pe peron, așteptând trenul.

Lecțiile moștenirii monarhice în România

Istorie, Politică simplificată

Redactor: Alina Vițel, Grafică: Miruna Vasile

Posibilitatea revenirii la monarhie este, pe cale constituțională, una tranșată- România nu poate fi altceva decât o republică. Asta nu înseamnă că ajungem într-un punct mort ci, mai degrabă, că nuanțele încep să fie unele din ce în ce mai fine, trasarea liniilor de demarcație dovedindu-se din ce în ce mai provocatoare și mai sensibilă.  Analizând sumar istoria monarhiei din România, numărul de patru capete încoronate pe care le-am avut poate să nu pară mult, dar contribuția lui Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea și Mihai este una care nu poate fi trecută cu vederea și minimalizată altfel decât apelând la perspective părtinitoare.

Exemplul cel mai grăitor, care ne arată spiritul de sacrificu al celor care au vrut să ne conducă este cel al lui Ferdinand, mai exact faptul că a aprobat intrarea României în Primul Război Mondial alături de Antanta, nu de Puterile Centrale, alianță care includea Germania, țara natală a regelui. Ferdinand a hotărât să pună interesele țării de adopție pe primul loc, lucru pe care nu avem certitudinea că oricine ar fi avut puterea să îl facă. Concluzia care trebuie trasă e faptul că datoria primează, ea dând sens vieții celui care nu se dezice de aceasta, constituind un model pentru cei care i-au urmat, îi urmează și îl vor urma. Acest exemplu de demnitate nemediată de interese ascunse este o lecție de care România de azi are nevoie. Cazul lui Ferdinand nu este unul izolat. 

Cu privire la abdicarea regelui Mihai, care a pus capăt aflării monarhiei la conducerea statului român, știm că nu a fost una benevolă, ci forțată de conjunctură. Acesta a fost amenințat că studenții care au participat la protestul promonarhist vor fi omorâți dacă nu semnează actul prin care atât el, cât și urmașii săi renunță la dreptul de a mai conduce România. Plecarea în exil nu a fost una ușoară, în primul rând mental și sufletește, dar și financiar- au fost obligați să plece într-un timp foarte scurt și nu au primit azil politic, fiind nevoiți să se mute periodic în diferite țări europene precum Elveția, Danemarca etc. A fost nevoie să se orienteze spre alte mijloace de asigurare a traiului, Regele Mihai devenind pilot, bancher și având o fermă pe care o îngrijea alături de soția sa, Ana de Bourbon-Parma.

Ceea ce România de azi ar trebui să înțeleagă și să transmită mai departe e faptul că familia regală de Hohenzollern-Sigmaringen(devenită ulterior familia regală a României) nu a profitat de poziția privilegiată pe care a avut-o, ci și-a asumat până la capăt misiunea pe care i-a dat-o poporul român- aceea de a ajuta țara să prospere, să cunoască avansul economic și să se dezvolte cultural în așa fel încât să devină „Belgia Orientului”. Să nu uităm că reușita pe care am obținut-o în cadrul Sistemului Tratatelor de la Versailles se datorează și contribuției Reginei Maria. Aceasta, fiind nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, a reușit să convingă Marile Puteri antantiste că trebuie recunoscută alipirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Maramureșului, Banatului și Crișanei teritoriului României. Cel mai probabil, în absența acestei implicări, dezideratul național nu ar mai fi avut conturul mult tânjit.

Există și anumite probleme cu privire la legitimitatea familiilor regale în ziua de azi, problema descendenței și continuității fiind prezentă în monarhiile de pe întregul glob. În Japonia, prințesele se pot căsători doar cu nobili. Așadar, dacă vor să-și păstreze statutul de membri ai familiei regale, trebuie să rămână singure. În Japonia, funcționează legea salică. Ceea ce, până recent, se aplica și în cazul familiei regale a României. Ca urmare a faptului că regele Mihai nu a avut moștenitori de genul masculin, această cutumă a fost îndepărtată. 

Concluziile pe care avem nevoie să nu le uităm

Familia Regală a României nu este una perfectă, nu toți membrii acesteia și-au dus la îndeplinire îndatoririle cu un simț al responsabilității la fel de acut(Carol al II-lea a renunțat la dreptul de a deveni suveran pentru a se putea căsători cu ?) dar, simplul fapt că au venit din alt capăt al Europei și au făcut tot ce au putut să ne ajute să evoluăm ne arată că, poate, problemele cu care ne confruntăm nu se datorează factorilor externi nefavorabili, ci și pasivității noastre, dorinței de a vedea că lucrurile se mișcă, fără însă a ne asuma inconveniențele temporare pe care le necesită depășirea impasului social, moral, economic pe care îl traversăm și care, în loc să se amelioreze, mai degrabă se adâncește. Carol de Hohenzollern-Sigmaringen nu avea nicio certitudine când a pășit prima dată pe pământ românesc, dar își dăduse cuvântul că va lăsa statul într-o stare mult mai bună decât cea în care l-a găsit, ceea ce s-a și întâmplat într-un mod spectaculos.