Cel mai mare dușman al lui Stalin

Istorie

Mexic. 20 august 1940. Lev Davidovici Troțki, unul dintre cei mai mari revoluționari bolșevici, este omorât, iar Iosif Vissarionovici Stalin răsuflă ușurat. Moartea sa încheie lupta pentru un altfel de comunism, totodată punând capăt uneia dintre cele mai cumplite rivalități ce a marcat cu profunzime regimul sovietic comunist. Cu toate acestea, moartea lui Troțki spune o poveste mult mai amplă; povestea a doi bărbați reuniți de dorința arzătoare de a schimba lumea, dar despărțiți de condiții sociale ce au trezit numeroase revoluții istorice. Mai mult decât atât, moartea lui Troțki spune povestea unei revoluții internaționale și a unei utopii radicale.

Povestea noastră începe în anul 1917.

Vladimir Lenin a orchestrat metodic prima revoluție comunistă din secolul XX, bazându-se pe ideile lui Karl Marx. Lângă el au fost doi locotenenți ce îl ajutaseră în ultimii treizeci de ani, revoluționari promițători, ce nu puteau fi mai diferiți- Lev Troțki și Iosif Stalin. Potrivit documentelor istorice, putem spune că Troțki beneficiase de o copilărie liniștită, o familie ce l-a susținut și de pregătiri ce i-ar fi asigurat un viitor intelectual strălucit. În schimb, Stalin avusese parte de o copilărie drastic diferită. Fiind expus la violență de la o vârstă fragedă, reprezenta poate unul dintre singurii membri ai partidului Bolșevic care provenea, de fapt, din clasa muncitoare. Totuși, atât intelectualul evreu energic, cât și fiul calculat al cizmarului georgian au luptat pentru comunism.

Stalin și Troțki s-au întâlnit pentru prima oară în anul 1907, la Londra, în cadrul Congresului dedicat Partidului Social Democrat al Muncii din Rusia. Troțki, fiind un orator remarcabil, se afla pe scenă, în timp ce Stalin era în mulțime, ascultând cu atenție. Retorica lui Troțki l-a fascinat de îndată pe Stalin, dar, în același timp l-a și frustrat. Observând energia intelectualului evreu, ce capta cu ușurință atenția tuturor oamenilor, Stalin a realizat că Troțki reprezenta omul pe care l-a disprețuit dintotdeauna; un orator, un extrovertit și o minte strălucitoare.

Având o educație complexă, Troțki se diferenția de ceilalți membrii ai Partidului prin teoria sa a revoluției globale. Troțki știa că un singur stat socialist nu va putea face față presiunilor capitaliste. Astfel, călătoriile și discuțiile sale cu intelectuali străini l-au determinat să se gândească la o revoluție diferită, iar partidul a reprezentat oportunitatea sa de a conduce schimbarea. Cu dorința de a înlătura Țarul, Stalin se alaturase, de asemenea, partidului. Reprezentând un om ce nu se ferea de jaf sau de sabotaj, Lenin l-a considerat util. Pentru Stalin, singura prioritate era Rusia; mai precis, conducerea Rusiei.

Deși de cele mai multe ori, Troțki se afla în centrul atenției bolșevicilor, Stalin își dezvoltase propria strategie, câștigându-și popularitatea în rândul oamenilor obișnuiți. Astfel, Lenin l-a numit Secretar General în anul 1922. Cu toate acestea, rivalitatea dintre Troțki și Stalin s-a manifestat cu adevărat în anii următori. În calitate de responsabil pentru Armata Roșie, Troțki a ordonat trupele să atace Polonia, în nord. Armata condusă de Stalin, una mult mai mică, ar fi trebuit să treacă prin partea sudică a țării, ajungând ulterior în Varșovia pentru a asista soldații conduși de Troțki. Totuși, Stalin a preferat posibilitatea unei victorii personale, ordonând trupele să atace Lvov. Fără îndoială înfuriat, Lenin a cerut celor doi bărbați rapoarte despre cele întâmplate. Fiind puternic criticat, Stalin a ales să-și planifice în liniște răzbunarea.

În anul 1922, Lenin s-a îmbolnăvit. Deși acesta nu și-a numit succesorul, a spus că îl consideră pe Stalin nepotrivit, din diverse motive. Totuși, moartea lui Lenin a reprezentat o oportunitate pentru Stalin, care devenise mai pragmatic ca niciodată. În 1924, Lenin a murit, iar Stalin a insistat să fie organizată o înmormântare extraordinară, în ciuda dorințelor văduvei lui Lenin. În acest sens, poate unul dintre cele mai faimoase citate ale lui Stalin este: „dacă nu-ți ții gura, o să-i facem rost partidului de o altă văduvă a lui Lenin“- cuvinte rostite în ziua înmormântării. Fiind bolnav, Troțki plecase în regiunea caucaziană pentru a fi tratat. Deși acesta insistase să se întoarcă, Stalin, potrivit unor documente istorice, l-a mințit, scriindu-i că un asemenea drum nu ar conta, deoarece Lenin avea să fie îngropat imediat. Așadar, Troțki nu a venit, iar consecințele acelei decizii au fost dezastruoase.

Din acel moment, Stalin a făcut tot posibilul pentru a-l exclude pe Troțki din activitatea politică a partidului. Totuși, Stalin și-a câștigat popularitatea chiar și involuntar, majoritatea oamenilor respingând ideile lui Troțki cu privire la o altă revoluție, una globală. Cetățenii, după ani de instabilitate, apreciau promisiunile lui Stalin de a consolida Uniunea. Cu noua sa putere, Stalin a înlocuit un număr considerabil de revoluționari din timpul lui Lenin, instalând oameni apropiați și cetățeni care îi datorau substanțial.

În 1927, Stalin s-a răzbunat, expulxându-l pe Troțki din partid și trimițându-l, cu forța, în Kazahstan. Fiind alungat, ulterior, din Uniunea Sovietică, lui Troțki i s-a oferit azil în Mexic, una dintre singurele state care a îndrăznit să îl ofenseze pe Stalin. Așadar, în timp ce Stalin își începuse planurile ambițioase de a industrializa Uniunea Sovietică, Troțki ajunsese în gazda Fridei Kahlo, faimoasa pictoriță ce susținea ideologia comunistă.  În exil, Troțki a scris numeroase cărți, denunțând politicile lui Stalin, care îl voia mort. Troțki a încercat să formeze grupuri de opoziție în Mexic, dar după ce a aflat că fiul său a fost omorât în 1938, a știut că nu va mai fi niciodată în siguranță. În 1940, douăzeci de bărbați au intrat în casa lui, înarmați cu mitraliere. Fiind ascuns, a supraviețuit, în mod miraculos. Totuși, al doilea atac a fost fatal. Pe 20 august 1940, un tânăr comunist spaniol, agent al serviciilor secrete comuniste, l-a ucis. Potrivit surselor, aproape trei sute de mii de oameni au participat la înmormântarea lui.

Stalin a reușit nu doar să îl învingă pe Troțki, dar și să își asigure un loc definitiv în istorie. Lev Troțki va fi amintit drept un revoluționar ce a luptat pentru comunism diferit, unul dintre singurii oameni ce s-au ridicat împotriva lui Stalin și cel mai mare dușman al acestuia.

Regimul întunecat învins de Nelson Mandela

Istorie, Politică simplificată

Text: Daria Primăvăruș

În ciuda prosperității și diversității culturale ce pot fi întâlnite acum în Africa de Sud, atunci când vorbim despre această țară trebuie să ne gândim la una dintre cele mai negre perioade ale istoriei ei, ci anume regimul Apartheid. Înainte de a intra în istorie, este important să înțelegem ce a fost regimul Apartheid și cum a afectat populația, urmele acestui regim rămânând în viață chiar și astăzi.

Acest regim își are rădăcinele încă de când olandezii au colonizat Africa de Sud în secolul al XVII-lea. În anul 1948 puterea partidului naționalist sud-african (The All White National Party of South Africa) a crescut considerabil, lucru ce a avut drept consecință instaurarea regimului Apartheid și a unor legi care îi privau pe oamenii de culoare de drepturi, chiar dacă la acel moment oamenii negri din Africa de Sud reprezentau un procent de 80% din populație. Au urmat peste 50 de ani de nedreptăți pentru populația care nu era de culoare albă.

Implementarea apartheidului a fost posibilă prin Legea privind înregistrarea populației din 1950, care a împărțit toți sud-africanii în Bantu (toți africanii negri), de culoare (cei de rasă mixtă) sau albi . O a patra categorie – asiatică (indiană și pakistaneză) – a fost ulterior adăugată.

Peste 300 de legi stabileau discriminarea instuțională în Africa de Sud. În acest timp, țara a fost împărțită în mai multe regiuni, în fiecare dintre acestea trăind oameni în funcție de culoarea pielii lor. Toți oamenii de culoare au fost deportați în regiuni în care trăiau în condiții de sărăcie extremă și nu aveau niciun drept, pe când cei albi trăiau în zone privilegiate. Toate drepturile politice, inclusiv votul, dețiunute de un sud-african negru erau limitate la regiunea în care trăia, pierzându-și cetățenia în Africa de Sud în care trăiau albii. Au fost deznaționalizți peste 9 milioane de sud-africani. Cu alte cuvinte, aceștia erau străini în propria lor țară. Această mișcare  a destrămat numeroase familii, deoarece părinții puteau fi clasificați ca fiind albi, iar copiii ca fiind de rasă mixtă, lucru care îi trimitea automat la mulți kilometri distanță.

Bineînțeles, protestele negrilor, uneori susținuți și de albi nu au ezitat să apară, aceștia simțindu-se amenințați de regim. În 1953, au fost adoptate Legea privind siguranța publică și Legea de modificare a legii penale, care au împuternicit guvernul să declare stări de urgență stricte și a sporit pedepsele pentru cei care protestau împotriva regimului Apartheid. Pedepsele pentru protestanți erau foarte dure, începând de la amenzi, biciuiri și până la închisoare.

Unul dintre cele mai importante evenimente este masacrul din Sharpville, atunci când un grup de nergi au refuzat să poarte la ei pașapoartele folosite pentru a trece dintr-o regiune în alta. A fost declarată o stare de rugență ce a durat mai mult de 3 luni, iar o mulțime de oameni de culoare au fost omorâți.

Cu siguranță unul dintre cele mai memorabile figuri din timpul acestui regim a fost Nelson Mandela. Acesta a fost unul dintre cei mai mari oponenți ai regimului, făcând parte din Congresul Național African. Deoarece acesta a protestat pentru a i se face dreptate, a fost condamnat la închisoare pe viață, o decizie care i-a făcut pe sud-africani să își piardă speranța la libertate.

Africa de Sud a fost forțată să se retragă din Commonwealth în 1961, cdeoarece alte țări membre nu acceptau politicile sale rasiale. În 1985, atât Regatul Unit, cât și Statele Unite au impus sancțiuni economice Africii de Sud. Acesta a fost momentul în care Africa de Sud, deși fusese atenționată de Națiunile Unite încă de mult timp, a decis pentru prima dată să elimine anumite legi opresive, deși negrilor li se interzicea încă să locuiască în zone destinate doar albilor.

În succesiunea acestui eveniment, alegerile prezidențiale din 1989 au fost câștigate de Frederik Klerk, urmând ca legile instaurate în timpul regimului Aparteid să dispară odată ce Klerk a contribuit la eliberarea lui Nelson Mandela în 1990, după 27 de ani de închisoare.

Nelson Mandela a devenit primul președinte de culoare ales democratic în Africa de Sud în 1994. Guvernul a devenit acum unul multicultural, s-a creat o nouă consituție, iar țara a avut parte de prosperitate, economia acesteia crescând considerabil. Africa de Sud din 1994 a trecut de la sistemul rasial la unul de guvernare majoritară. Alegerile din 1994 au dus la o schimbare inimaginabilă de guvern, venind la putere Congresul Național African (ANC). ANC și-a păstrat puterea după alegerile ulterioare din 1999, 2004, 2009 și 2014.

Există totuși și o parte tristă a acestei povești cu final fericit. Urme ale acestui regim întunecat segregaționist și fascist, rămân până în ziua de astăzi implementate în mentalitățile unora dintre oameni. Diferențe se pot vedea chiar și acum între Western Cape și Eastern Cape. Western Cape este una dintre cele mai bogate provincii ale țării și a beneficiat de la bun început de instituții puternice, inclusiv structuri de guvernare, școli și universități, înființate în epoca apartheidului. În schimb, Eastern Cape este una dintre cele mai sărace două provincii în care astfel de instituții erau abia funcționale înainte de 1994. Totuși, după 1994 au avut loc demersuri pentru a se stabili un sistem de educație național care să nu fie bazat pe politici rasiale. De asemenea, unii polițiști abuzează și astăzi de forță, privind cu nostalige la regimul apartheid unde aceștia reprezentau o autoritate pentru oameni.

În concluzie, schimbările în bine sunt totuși de necontestat. Nelson Mandela este recunoscut și astăzi drept salvatorul acestei țări, care a reușit să lase în urmă unul dintre cele mai dure exemple de rasism din istorie.

Împușcătura care s-a auzit în toată lumea…

Istorie

Text: Diana Sîrbu

Este fascinant cum funcționează lumea. Lucrurile nu merg întotdeauna așa cum plănuim noi, iar câteodată o șansă ți se ivește în fața ochilor pe neașteptate și o singură acțiune poate să incline axa faptelor. Acea secundă, acea clipă în care totul se desfașoară încet și vezi parcă cum fiecare element se așează agitat la locul lui și creează un ansamblu de nedescris. Modul în care un glonț de câțiva milimetri în diametru a declanșat cel mai mare război cunoscut de lume pâna atunci pare o metaforă scoasă dintr-o poezie. 28 iunie 1914. Această dată ne lasă un gol în stomac și un sentiment de tristețe și durere se cuibărește în sufletele noastre. Este data izbucnirii Primului Război Mondial. Un război în urma căruia noi puteri și-au afirmat supremația, în care harta s-a transfigurat în ceva nou și în care întreaga lume s-a schimbat complet.

Bosnia și Herțegovina fusese recent anexată Imperiului Austro-Ungar. Totul a început în anul 1913, când moștenitorul tronului, arhiducele Franz Ferdinand decide să facă o vizită acestui teritoriu, pentru a inspecta garnizoanele din zonă. Soția lui, ducesa Sophie Albina Choteki se alătură, ceva ce era neobișnuit pentru o căsătorie morganatică, adică o căsătorie în care două persoane de rang diferit, în general soția deținându-l pe cel inferior, se căsătoresc, fără însă a-și transmite titlurile și privilegiile între soți și copiii născuți în urma căsătoriei. Vizita este programată pentru anul următor, ajungând sa fie îndeplinită în data de 28 iunie 1914. Traseul pe care cuplul regal urma să îl urmeze fusese publicat în toate ziarele, astfel ca toată lumea îl cunoștea. Oamenii erau nespus de bucuroși că vor avea ocazia de a fi atât de aproape de cineva de o asemenea importanță.

Însă nu toată lumea împărtășea acest sentiment. Austro-Ungaria era în acea perioadă un amalgam de limbi și culturi. Cea mai important regiune musulmană din imperiu era reprezentată de Bosnia si Herțegovina, dar care era locuită și de sârbi(ortocși) și alte naționalități. În timpul în care oamenii se pregăteau de această important vizită, un grup de conspiratori sârbi în frunte cu Danilo Ilic puneau la cale un plan pentru a-l asasina pe moștenitor. Șase membri ai unei rețele teroriste erau plasați strategic astfel încât să acopere toate punctele traseului mașinilor imperiale, maximizându-si astfel șansele de reușită. Erau înarmați cu pistoale si cu bombe. Acestea din urmă presupuneau pentru a fi folosite așteptarea timp de zece secunde după ridicarea siguranței înainte să explodeze.  Acele zece secunde s-au dovedit cele mai prețioase din viața moștenitorului. În timp ce mașina în care se afla cuplul regal își urma cursul spre primărie, a trecut prin fața primului punct protejat, acela în care se afla NedeljkoCabrinovic, un tânăr în vârstă de 19 ani, care făcea parte din grupul complotist condus de Mâna Neagră, o organizație teroristă formată în Serbia ce avea ca scop unire teritoriilor slave din sudul Imperiului Austro-Ungar. Știa ca majestatea sa se afla în general în cea de-a doua mașină, însă atunci când corpul a trecut prin fața lui și a observat o mașina a poliției locale, l-a întrebat pe unul dintre spectatori și a aflat ca poziția arhiducelui era în cel de-al treilea vehicul. A aruncat atunci bomba pe care o ținea ascunsă cu teamă în mână, fiind prea mare pentru a-i încăpea în buzunar, și nu a mai așteptat cele zece secunde.

Bomba a aterizat inițial pe capota mașinii cu un sunet puternic, iar șoferul, speriat de ceea ce părea să se fi auzit asemenea unei împușcături, a apăsat cu putere accelerația. Atunci micul rotund s-a rostogolit și a aterizat în spatele mașinii regale, cauzând răni ușoare colonelului Merizzi și încă câtorva persoane din public. Cortegiul s-a îndreptat grăbit atunci către hotel, trecând prin fața celorlalți complotiști, care au rămas însă indiferenți, nemaiîncercând să ducă la capăt planul. Nedeljko a încercat să își pună capăt zilelor folosindu-se de pastila de cianură care îi fusese pusă la dispoziție de aceleași persoane care furnizaseră si armele, autointitulându-se“un erou sârb”. Otrava s-a dovedit a fi prea veche ori insuficient de puternică, cauzându-i doar o stare de greață, și a fost prins pe loc de forțele de ordine. În urma procesului care a avut loc ulterior, neavând vârsta de majorat, pedeapsa mortală nu i-a putut fi aplicată, ci a fost condamnat la 20 de ani de închisoare, perioada maximă ce îi putea fi acordată unui minor. Ajungând la prima destinație, Franz Ferdinand era furios spunând primarului că:“Am venit aici ca prieten și sunt întâmpinat de o bombă„. Soția lui ,Sofia, a încercat să îl liniștească,dar arhiducele înorcându-se cu cinism către generalul Potiorek, guvernatorul provinciei si cel responsabil de securitatea cuplului imperial, și îl întreabă dacă ar trebui să se mai aștepte la o altă bombă. Generalul îl asigură că nu, însă sugerează schimbarea traseului și conducerea directă a majestății la Konak. Ferdinand insistă să treacă și pe la spital, pentru a-i verifica starea lui Merizzi. Statul său major decide să schimbe ruta. Inițial mașina trebuia să facă dreapta pe strada principală către Podul Latin, iar apoi să o ia pe strada Franz Joseph către centru, dar se decide în schimb rămânerea pe strada principală cât mai mult timp înainte de a o lua spre spital.

Hotelul este părăsit în cele din urmă și o singură mașină, cea a șefului poliției se află în fața aceleia regale. Șoferul autoturismului frontal, din neatenție, neobișnuință, ori din cauza faptului că nu fusese anunțat de modificarea traseului, face dreapta pe Podul Latin iar vehiculul imperial îl urmează. Dându-și seama de greșeală, generalul comandă furios întoarcerea, însă această nu mai era posibilă din pricina spațiului mult prea îngust al străzii, așa că șoferul se străduiește să facă o serie de manevre dificile.

Am auzit des despre acest concept al inevitabilului. Se spune că odată ce ceasul este menit să îți sune, nu mai este nimic ce poți face. Câteodată mai multe elemente se mișcă agitate si constituie în final un ansamblu bine pus la punct. Așa s-a întâmplat și în acel moment. Oamenii se aflau la o distanța foarte mică de importantele personalități aflate în vizita. Printr-o coincidență aproape de necrezut, sârbul bosniac Gavrilo Princip se afla în acea mulțime. Disperat de nereușita complotului său, vederea acestei șanse nesperate îi părea neadevărată. La procesul organizat ceva mai târziu a mărturisit că și-a întors capul atunci când a apăsat automat de două ori consecutiv pe trăgaci. Primul glonț l-a nimerit pe moștenitorul tronului în vena jugulară, iar cel de-al doilea pe soția lui, Sofia, in abdomen. Martorii spun că ultimelele cuvinte ale lui Franz Ferdinand o implorau  pe ducesă să rămână în viață pentru copiiii lor. Rugămințile au fost în zadar. Femeia s-a stins după 15 minute, iar bărbatul dupa 30, niciunul apucând să ajungă la spital. Gavrilo a încercat la rândul său să se sinucidă, dar nici în cazul lui pastila de cianură nu a funcționat. Ceilalți cetățeni l-au imobilizat, iar poliția l-a capturat. Era la trei săptămâni distanță de majoratul său, astfel că nici în cazul lui nu a putut fi aplicată pedeapsa cu moartea. A fost condamnat la 20 de ani de închisoare, însă a murit după patru ani, din cauza tuberculozei.

Furios,conducătorul Imperiului Austro-Ungar, Franz Joseph, trimite un ultimatum Serbiei, pe care aceasta refuza să îl accepte, știind că în cazul unei confruntări vor fi susținuți de Rusia. Astfel, în urma refuzului sârbilor de a se conforma cererilor lor, Austro-Ungaria declară război Serbiei o lună mai târziu, pe 28 iulie 1914.

Asasinarea moștenitorului la tron este considerată cauza directă a declanșării Primului Război Mondial. Însă uitându-ne asupra cererilor impuse de Imperiu, prin care se cereau dizolvarea tuturor grupărilor naționaliste din Serbiaprecum și operarea nestingherită a poliției austriece pe acest teritoriu, demiterea unor ofițeri importanți din armata sârbă și arestarea unor persoanlități importante, s-ar putea spune că o confruntare militară era chiar dorită. Acest război era la rândul lui o bombă ce era la câteva secunde de a exploda. Divergențele teritoriale, cât și multitudinea de alianțe au reprezentat cu siguranță doi factori foarte importanți.

Datorită multiplelor alianțe din acea perioadă, războiul s-a întins rapid în întreaga Europă, iar mai apoi în întreaga lume. Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, Rusia a declarat mai apoi război Austro-Ungariei, iar Germania Rusiei și Franței. Atacul Germaniei asupra Belgiei neutre a dus la declararea războiului Germaniei de către Marea Britanie. Toate acestea au avut loc pe parcursul unei singure săptămâni. Mai apoi au intervenit si alte țări, primtre care și România. Primul Război Mondial a dus la destrămarea unor imperii precum cel Rus, German, Otoman și Austro-Ungar, cât și la apariția unor noi ideologii totalitare precum nazismul, comunismul și fascismul. A fost un război sângeros, peste 5 de milioane de oameni și-au pierdut viața, fiind cel mai crunt război cunoscut vreodată până atunci.

Tot ce trebuie să știi despre cultura și religia egipteană

Istorie

Text- Aytana Anghel

Atunci când te gândești la Egipt primul gând care îți trece prin minte este un deșert arid din care răsare un triumvirat de piramide falnice, licărind în soare precum niște diamante gargantuane.

Deși această fantezie este prezentată în multe filme, cărți și seriale fictive care au manipulat negreșit percepția oamenilor, ea alcătuiește doar o parte arhisimplificată din realitatea culturii egiptene.

Atunci când vrei să zidești o casă durabilă, trebuie să ai încă de la început o fundație stabilă, iar la fel se întâmplă și atunci când dorești să construiești o civilizație atât de măreață încât va păta paginile istoriei chiar și la mii de ani după distrugerea sa. Pentru egipteni, această bază a fost Nilul, un fluviu african care le-a oferit o deltă atât de fertilă, încât întreaga populație s-a concentrat în jurul acestui “ținut negru” plin de potențialul unei vieți mai bune.

Istoria propriu-zisă a acestui popor începe cu unificarea părții de nord a statului, regiunea Deltei Nilului, denumită Egiptul de Jos, cu Egiptul de Sus, regăsit în sudul țării, adică în Valea Nilului, fapt realizat de către Faraonul Menes. Acesta a reprezentat Dinastia I a faraonilor, care până la sfârșitul Dinastiei a II-a au domnit în capitala Thinis. După moartea lor, regii erau înmormântați la Saqqara, unde se află și Complexul de la Djoser, cu faimoasa piramidă în trepte.

Începând cu Dinastia a III-a, din punct de vedere istoric, cronologia Egiptului este împărțită în Regatul Vechi, Regatul Mijlociu și Regatul Nou, acestea fiind delimitate de către trei perioade intermediare.În timpul Regatului Vechi, capitala era orașul Memphis, la sud de capitala curentă a Egiptului, Cairo. Zeul protector al acestui oraș era Ra, zeul Soarelui.În credința egiptenilor antici, viața de apoi era piatra de hotar a religiei lor. Ei considerau că pentru a se pregăti corect pentru această a doua viață, două lucruri erau elementare: mormântul și mumificarea.

Mormintele egiptenilor simpli erau bucăți ordinare de piatră, similare cu cele dintr-un cimitir din zilele de astăzi, dar unui faraoni se cuvenea ceva mult mai fastuos. Așa s-au născut piramidele, edificii uriașe construite în timpul domniei fiecărui rege. Până în momentul de față, s-au identificat 118 piramide. Cea mai mică dintre acestea măsoară doar 8 metri înălțime, iar cea mai mare, anume Marea Piramidă a lui Cheops, 147 de metri, și ar fi măsurat chiar mai mult dacă vârful acesteia nu s-ar fi prăbușit. Orice piramidă, oricăt de mare sau de mica are 3 camere, dintre care una subterană, în cazul în care faraonul moare înainte de finalizarea piramidei și trebuie îngropat rapid.

Atât în Antichitate, cât și în Epoca Contemporană, oamenii au considerat piramidele excepțional de captivante, dar, din păcate, la fel se poate spune și despre hoți, care, văzând aceste monumente impozante aflate în mijlocul deșertului, nu au rezistat tentației de a le prăda. Desigur, având în vedere faptul că faraonii își îngropau toate bogățiile împreună cu ei pentru a le avea la îndemână în viața de apoi, nu este de mirare că atunci când cercetătorii au descoperit piramidele, acestea erau complet goale.

Din acest motiv, în perioada Regatului Nou, pe lângă mutarea capitalei la Luxor, în sudul Egiptului, faraonii au renunțat la ideea piramidelor și au decis, în schimb, să își ascundă mormintele într-o vale înconjurată de munți, în așa fel încât nimeni să nu își poată da seama că acolo se aflau potențiale comori. Aceste locuri s-au numit Valea Regilor, respectiv Valea Reginelor. Hatshepsut  a fost singura regină care a fost înmormântată în Valea Regilor, deoarece deși se considera femeie, dorea să fie faraon, crezând că doar astfel ar fi luată în serios.

A doua componentă esențială a vieții de apoi a egiptenilor era mumificarea. Aceasta era un proces de îndepărtare a organelor interne după deces, îmbălsămarea și ambalarea trupului în bandaje îmbibate cu rășină și depozitarea acestuia fie într-un sarcofag de piatră, fie într-un sicriu din lemn. Unele organe erau depozitate în patru vase canopice, cu capacul în formă de cap de om sau animal. Astfel, ficatul era păstrat în vasul cu cap de om, plămânii în cel de babuin, intestinele în cel de vultur și stomacul în cel de șacal. Inima era singurul organ care rămânea în corp, pentru ca persoana decedată să își poată păstra sufletul. În viața de apoi, aceasta era pusă în balanță cu pana zeiței Maat. Dacă decedatul trăise conform legii, inima era mai ușoară decât pana, dar dacă acesta o încălcase, inima era mai grea și urma să fie devorată de către monstrul Ammut.

Deși brutală, cultura egipteană este o colecție incredibilă de povestiri, mituri și blesteme, care te captivează cu istoria lor detaliată. În Egipt, chiar și cea mai mica pietricică poate ascunde o poveste mai mare decât o piramidă!

Acordurile de la Oslo: contextul și consecințele lor

Istorie

Text- Alexandra Dicu

In septembrie 1993, cu ocazia semnarii Declaratiei de Principii,pe cand presedintele SUA era Bill Clinton,pe peluza Casei Albe a fost marcata o strangere de mana intre premierul israelian Yitzhak Rabin si presedintele  Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei ,Yasser Arafat.

Acordurile de la Oslo ,in numar de 2 ,au fost ratificate la Washington D.C.,in 1993(Oslo I) si la Taba,in Egipt,in 1995(Oslo II).Chiar daca prevederile elaborate in timpul discutiilor raman in vigoare si astazi,situatia dintre cele doua parti continua sa fie afectata de conflict. Niciuna dintre părți nu a vrut să-și recunoască public prezența la discuții de teamă să nu genereze controverse. Mulți israelieni au considerat OLP o organizație teroristă și, prin urmare, ar fi văzut discuțiile ca încălcând interdicția țării de a negocia cu teroriștii.

Liderii din ambele părți au căutat să facă drumuri spre o pace durabilă, la cererea Statelor Unite și a altor puteri mondiale, și au venit în Norvegia în speranța de a construi asupra Acordurilor de la Camp David, care au fost semnate de președintele egiptean Anwar Sadat și de prim-ministrul israelian Menachem Begin în septembrie 1978. Acordurile de la Camp David au stabilit așa-numitul „cadru pentru pace în Orientul Mijlociu” și a dus la sfârșitul conflictului înflăcărat dintre Egipt și Israel.

Aceștia au solicitat, de asemenea, crearea unui stat palestinian în zona cunoscută sub numele de Gaza și pe malul de vest al râului Iordan. Cu toate acestea, deoarece palestinienii nu au fost reprezentați la discuțiile care au avut loc la retragerea țării a președintelui SUA Jimmy Carter, acordul rezultat nu a fost recunoscut în mod oficial de Națiunile Unite.

În timp ce OLP și reprezentanții guvernului israelian au ajuns în Norvegia aproximativ 15 ani mai târziu, Acordurile de la Camp David au servit atât ca model, cât și ca punct de plecare pentru ultimele negocieri, în sensul că obiectivul final a fost de a construi un cadru pentru crearea unui independent stat palestinian.

Cu doar câteva zile înainte de semnarea oficială a Oslo I, ambele părți au semnat o „Scrisoare de recunoaștere reciprocă” în care OLP a fost de acord să recunoască statul Israel (înainte de acest acord, ei văzuseră țara ca fiind o încălcare a dreptul internațional de la formarea sa în 1948) și israelienii au recunoscut rolul OLP ca „reprezentant al poporului palestinian”.

În plus față de „Scrisoarea de recunoaștere reciprocă”, Oslo I a stabilit „Declarația de principii privind aranjamentele interimare de auto-guvernare”, care a instituit Consiliul legislativ palestinian (în esență, un parlament ales liber) și a stabilit parametrii pentru retragerea treptată a Forțelor israeliene din Gaza pe o perioadă de cinci ani.

Oslo I a stabilit, de asemenea, agenda acordului de urmărire care a devenit cunoscut sub numele de Oslo II, care ar include discuții despre viitoarea guvernare a orașului Ierusalim (ambele părți o revendică drept capitala lor respectivă), precum și probleme referitoare la frontiere, securitate și drepturile, dacă există, ale coloniștilor israelieni în Cisiordania.

Oslo II, care a fost semnat doi ani mai târziu, a acordat Autorității Palestiniene, care supraveghează Gaza și Cisiordania, controlul limitat asupra unei părți a regiunii, permițând în același timp Israelului să anexeze o mare parte din Cisiordania și a stabilit parametrii pentru cooperarea economică și politică între cele două laturi. Ca parte a tratatului, de exemplu, ambelor părți li s-a interzis să incite la violență sau conflict împotriva celeilalte.

În 1998, oficialii palestinieni au acuzat Israelul că nu a urmat retragerile trupelor din Gaza și Hebron solicitate în Acordurile de la Oslo. Și, după ce a încetinit inițial construcția de așezări în Cisiordania, la cererea Statelor Unite, construirea de noi locuințe israeliene în regiune a început din nou cu seriozitate la începutul anilor 2000. În schimb, criticii acordurilor au spus că violența palestiniană împotriva cetățenilor israelieni a crescut în urma lor, coincizând cu puterea tot mai mare a Autorității Palestiniene. Acești critici au considerat că Autoritatea Palestiniană nu reușește să polițizeze în mod adecvat Gaza și Cisiordania și să identifice și să-i judece pe teroriști suspectați.

Având în vedere aceste neînțelegeri, negociatorii din ambele părți s-au reunit, din nou la Camp David, cu speranța de a urma acordurile de la Oslo cu un tratat de pace cuprinzător. Acordurile de la Oslo au fost semnate la Casa Albă, dar numite după capitala Norvegiei, unde au avut loc negocierile secrete. Dar de ce Oslo și de ce Norvegia?

În 1979, Yasser Arafat a cerut Norvegiei să ofere un canal secret înapoi israelienilor. Dar Israelul nu era încă dispus să se angajeze în discuții direct cu Arafat și cu OLP.

Un deceniu mai târziu, a izbucnit Intifada palestiniană. Proteste masive au surprins atât Israelul, cât și OLP prin surprindere. În 1988, al doilea an al Intifadei, Arafat a anunțat acceptarea de către OLP a Rezoluțiilor ONU 242 și 338, care i-au acordat Israelului o fereastră către „frontiere sigure și recunoscute” și i-au permis să-și continue ocupația în părțile strategice ale Cisiordaniei.

În septembrie 2000, militanții palestinieni au declarat „a doua Intifada”, cerând violență sporită împotriva israelienilor după Sharon, care în calitate de prim-ministru a vizitat Muntele Templului – un loc sacru atât evreilor, cât și musulmanilor. Perioada de violență de pe ambele părți care a urmat a spulberat orice speranță de pace durabilă, iar israelienii și palestinienii nu au purtat negocieri de fond de atunci. Deși unele dispoziții ale Acordurilor de la Oslo rămân în vigoare – și anume, rolul Autorității Palestiniene în guvernarea în Gaza și Cisiordania – multe dintre dispoziții au fost de mult abandonate

Acordurile de la Oslo au marcat prima dată când Israel și Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OLP) s-au recunoscut în mod oficial. Mulți credeau atunci că acesta era un pas în direcția corectă. Dar ceea ce a urmat în următorii 20 de ani de negocieri arată că Israelul a folosit doar acordurile pentru a justifica extinderea în continuare a așezărilor ilegale pe teritoriile pe care le-a ocupat în 1967.

Acordurile de la Oslo trebuiau sa dureze 5 ani.Dar doua decenii mai tarziu,practic nu s-au inregistrat progrese. Aceste acorduri si-au avut scepticii de ambele parti,iar numarul lor a crescut pe masura ce procesul nu a reusit sa isi respecte promisiunea.Numerosi oameni sutn de parere ca Israelul a beneficiat mai mult de cand au inceput negocierile in 1993.

Intre timp,liderii israelieni au cerut anexarea intregii Cisiordanii,inorand drepturile celor 2,5 milioane de palestinieni care traiesc sub ocupatie,alaturi de aproximativ 2 milioane de palestinieni din  Fasia Gaza,care raiesc sub asediul israelian. Daca palestinienior li se refuza un stat propriu,Israelul ar trebui sa ia in considerare incorporarea lor in propriul stat,o evolutie pe care multi politicieni israelieni o considera o grava ”amenintare demografica”.

Cu trecerea timpului si pe masura ce negocierile se opresc,palestinienii apeleaza la instante internationale pentru asistenta.Israelul continua sa isi extinda ilegat azeraile in Cisiordania ocupata. Acordurile de la Oslo,expirae acum ,continua sa slabeasca sperantele palestiniene pentru un stat.

Povestea din spatele războiului ruso-japonez

Istorie, Politică Asia, Politică simplificată

Text- Diana Sîrbu

Razboiul Ruso-Japonez a fost unul dintre cele mai importante razboaie ale secolului XX, avand sa influenteze puternic evolutia ordinii mondiale de pana atunci. Acesta a inceput in anul 1904, incheindu-se in anul 1905. Uitandu-ne asupra evenimentelor care aveau sa aiba loc in secolul XX, putem observa ca aceasta confruntare a reprezentat o prefigurare a unora dintre cele mai mari batalii din Primul Razboi Mondial (1914-1918). Motivul principal al izbucnirii conflictului a fost obtinerea controlului asupra Extremului Orient, cu precadere Coreea si Manicuria, teritorii care nu apartineau niciunuia dintre statele combatante. Razboiul a fost purtat in contextul unei Chine aflate in declin.

Japonia trecea in acea perioada prin schimbari in domeniul politic, militar, economic, insa nu si cultural. Ea isi dorea sa ia tot ceea ce considera a fi benefic de la Occident, pastrandu-si totusi vechile obiceiuri si traditii care datau de secole. Japonia se bucura de o modernizare constanta, si se transforma in cel mai puternic stat al Asiei Orientale, astfel ca aceasta trebuia sa isi stabileasca si o politica externa pe masura. Problema aparuta insa era aceea ca  dezvoltarea insulelor nipone coincidea cu expansiunea puterilor din Europa si Nordul Americii. Marile Puteri (Anglia, Germania, Franta, Rusia), datorita expansiunii lor coloniale, aveau numeroase interese in zona de Est si Sud-Est a Asiei, in special China, care se afla intr-o situatie precara ca urmare a Rascoalei Boxerilor, miscare declansata pe fondul nemultumirilor sociale chineze indreptate spre celelalte state.

In timpul Rascoalei Boxerilor, Rusia plasase in regiunea Manciuriei mii de soldati, obtinand astfel controlul acesteia, autodeclarandu-se “protectoare” a Chinei, ceea ce avea sa starneasca nemulturile Angliei si Japoniei. Imperiul Tarist nu s-a oprit insa la asta, ci a cerut conducerii de la Seul sa le cedeze teritoriile din sudul Coreei, spunand ca doresc sa faca acolo un depozit de carbuni, aceasta fiind doar o acoperire a intentiilor sale adevarate, si anume amplasarea unei baze navale chiar in fata Japoniei. China a cedat in cele din urma, fiind nevoita sa plateasca o despagubire uriasa, in valoare de 450 de milioane de taeli si de asemenea sa pedeapseasca pe oricine ar fi contribuit la Rascoala. Nu in ultimul rand, aceasta trebuia sa recunoasca drepturile puterilor europene de a-si apara legatiile si supusii cu forte militare stationate pe teritoriul ei, devenind practic o semicolonie a puterilor europene.

Diplomatia japoneza a constientizat ca pentru a rezolva problemele din acea parte a Asiei era necesar sa negocieze si sa ajunga la anumite compromisuri cu puterile din Occident, in special cu Rusia. Aceasta isi dorea sa incheie un compromis prin care sa ii fie recunoscute intentiile speciale in Coreea, recunoscand la randul ei pretentiile Rusiei in Manciuria. Incercarea Diplomatiei de a obtine acest lucru incepe inca din 1901, insa fara succes.

Aliata neastepta se va dovedi a fi Anglia, care isi dorea ca Rusia sa ii recunoasca interesele in China, Coreea si Persia si care la randul ei isi doreau incheierea unei aliante cu SUA, insa cum acest lucru nu se arata realizabil, Japonia parea aliatul cel mai potrivit. In 1902 era semnat tratatul anglo-japonez, care avea ca scop principal impiedicarea impartirii Chinei intre Rusia, Franta si Germania. Tarul Rusiei a aratat ostiltate acestui act, luand masuri radicale. Conducerea Japoneza a continuat sa incerce sa obtina ce isi dorea pe cale pasnica pana in 1903, insa zadarnic.

Tarul Nicolae nu isi dorea initial un razboi cu Japonia, insa personalitati aflate in anturajul sau l-au impins spre un conflict armat. El nu considera Japonia o putere demna de temut, fapt pentru care a tras de timp, ceea ce i-a determinat pe japonezi sa faca primul pas. In noaptea dintre 8 si 9 februarie armata japoneza a lanstat un atac simultan in Port Arthur si Chempulo. Confruntarile au demonstrat Rusiei cat de tare se inselase in privinta adversarei sale, pierzand fiecare confruntare directa.

Presedintele american Theodore Roosevelt decide sa intervina ca negociator al pacii, spunand ca daca Japonia incearca sa castige prea mult de pe urma victoriei sale, va trezi antipatia puterilor din Occident, carora nu le-ar putea facea fata intr-o alianta. Nicolae al II-lea refuza sa plateasca indemnizatii de razboi Japoniei, care este nevoita sa accepte, avand o situatie financiara precara, cauzata de imprumuturile pentru razboi. In cele din urma, puterea castigatoare se alege cu jumate din peninsula Sakhalin, concesiunea peninsulei Liaodong, si recunoasterea din partea invinsei a Coreei ca facand parte din sfera de influenta a Japoniei, acceptand si sa evacueze Manciuria.

Revista New York Times spunea despre acordul de pace “o natiune invinsa in fiecare batalie a razboiului, cu o armata capturata si alta infranta, cu o flota distrusa, si-a dictat proprii termeni asupra victoriei”.

In ciuda faptului ca Japonia si-a castigat titlul de mare putere, locuitorii au considerat ca nu au fost castigate suficiente teritorii, nu au fost obtinute despagubiri si nu a fost tratata drept puterea castigatoare. Japonezii au pus pe seama americanilor esecul lor.

Razboiul s-a sfarsit cu prima mare victorie militara moderna a unei puteri asiatice asupra unei puteri Europene. Japonia a avut mult de castigat in  plan simbolic, fiind recunoscuta ca putere de catre natiunile din Occident.

Săptămâna în care lumea a stat pe loc

Istorie

Text: Alexandra Dicu

Lumea intreaga si-a tinut rasuflarea cu 59 de ani in urma,in ultima saptamana a lunii octombrie, cand Statele Unite au descoperit ca Uniunea Sovietica plasase rachete nucleare in Cuba.

Imaginea unei lumi care a incetat sa se invarta ii apartine lui Sheldon Stern,fost istoric la Biblioteca Prezidentiala John F.Kennedy,care a publicat versiunile oficiale ale inregistrarilor convorbirilor Comitetului Executiv al Consiliului National de Securitate(ExComm), in care Kennedy si o echipa restransa de consilieri apropiati au discutat despre cum sa raspunda crizei.Stern a publicat o versiune accesibila si exacta a acestor documente importante care au fost ,in cele din urma,declasificate in 1990.

”Niciodata,inainte sau dupa acest eveniment,nu a mai fost civilizatia umana pusa sub semnul intrebarii ca in timpul acestor scurte saptamani de dezbateri intense”,culminand cu ”saptamana in care lumea a stat pe loc.”-Sheldon Stern

Au existat motive indreptatite pentru aceasta ingrijorare globala .Un razboi nuclear a fost iminent.Estimarea facuta chiar de Kennedy a fost ca probabilitatea unui razboi nuclear a fost de aproape 50%.Riscul a devenit chiar si mai mare pe masura ce confruntarile au atins apogeul,iar in Washington ”a fost declarat planul secret pentru supravietuirea guvernului la sfarsitul lumii”,dupa cum spune jurnalistul Michael Dobbs .

Exista cativa candidati la titlul  de ”cel mai periculos moment”. Un astfel de moment este 27 octombrie 1962,cand mai multe avioane americane care survolau coasta Cubei intr-o misiune de supraveghere au lansat proiectile la mare adancime catre submarinele sovietice.Conform unor surse sovietice,citate din Arhiva Nationala de Securitate,comandantii submarinelor ”au fost suficient de iritati incat sa ia in considerare sa raspunda cu torpile nucleare,care aveau 15 kilotone de explozibil si o putere aproximativ egala cu cea a bombei care a distrus Hiroshima in august 1945.”

Un alt candidat este ziua de 26 octombrie .Aceasta zi a fost selectata pentru titlul de ”cea mai periculoasa zi” de catre pilotul unui B-52,maiorul Don Clawson,care conducea una dintre acele aeronave NATO. Ziua de 26 octombrie a fost ziua in care ”natiunea noastra a fost mai aproape de razboiul nucelar ca niciodata”.Pilotul a concluzionat :”Am fost foarte norocosi ca n-am aruncat in aer intreaga lume si in nici un caz datorita liderilor militari si politici ai acestei tari”.

Din arhivele ExComm,Sheldon Stern ajunge la concluzia ca ,pe 26 octombrie,presedintele Kenndey era ”inclinat catre un atac militar pentru a elimina rachetele nucleare ”din Cuba ,urmat de o invazie dupa planurile Pentagonului .Pe cand intalnirea ExComm se apropia de sfarsit,in jurul orei 6 p.m.,in data de 26 ,a sosit o scrisoare de la Moscova ,de la premierul Nikita Hrusciov ,trimisa direct presedintelui Kennedy.Mesajul era clar,spune Stern.”Rachetele urmau sa fie retrase ,daca SUA promiteau sa nu invadeze Cuba”.

A doua zi ,la ora 10 dimineata ,presedintele a apasat din nou in secret butonul de inregistrare. A citit cu voce tare un raport care ii fusese telegrafiat de serviciile secrete si care tocmai ii fusese inmanat: ”Premeirul Hrusciov i-a transmis presedintelui Kennedy ca URSS-ul isi va retrage rachetele din Cuba ,daca Statele Unite isi vor retrage la randul lor rachetele din Turcia”.

Planificatorii se vedeau confruntati cu o dilema serioasa .Aveau in fata doua propuneri ale lui Hrusciov pentru a evita un razboi catastrofal ,oricare din ele absolut rezonabile in ochii oricarui om rational.Cum ar fi fost sa reactioneze in acest caz?O posibilitate ar fi fost sa respire cu usurare ca omenirea evitase o catastrofa si sa accepte ambele oferte ;sa anunte ca Statele Unite vor adera la Cuba;ca vor retrage rachetele depasite din Turcia ,continuand ,asa cum era planificat,sa-si imbunatateasca amenintarea nucleara la adresa Uniunii Sovietice-parte a unor operatiuni mai ample de incercuire a Rusiei.Dar toate acestea au fost,evident,de neimaginat.

Statele Unite au promis sa retraga rachetele depasite din Turcia ,dar nu aveau sa o faca public si nici printr-o oferta in scris:era important ca Hrusciov sa fie vazut capituland.Dupa cum a spus foarte bine Michael Dobbs,”daca ar fi parut ca Statele Unite retrageau rachetele in mod unilateral ,sub presiunea Uniunii Sovietice,atunci NATO s-ar fi putut dezmembra.

Dreptul de a domina este un principiu fundamental al politicii externe SUA ,pe care-l intalnim in permanenta ,desi, de regula,este camuflat in termeni defensivi.De exemplu,in timpul Razboiului Rece ,invocand in mod obisnuit ”pericolul rusesc”,chiar si atunci cand nu era urma de rus prin preajma .

 Criza rachetelor s-a incehiat oficial pe 28 octombrie.Posibilele efecte nu au trecut neobservate .In acea seara ,intr-o editie speciala a stirilor de la CBS,Charles Collingwood a spus ca ”lumea tocmai a evitat pericolul celui mai teribil holocaust nuclear,cea mai mare amenintare de la sfarsitului celui de-al Doilea Razboi Mondial”,si ca ”diplomatia sovietica a suferit o infrangere rusinoasa”.Dobbs a spus ,de asemenea ,ca Moscova a incercat sa pretinda ca rezultatul a fost „inca un triumf al politicii externe pacifiste a URSS indreptata impotriva imperialismului belicos” si ca ”extrem de inteleapta si mereu rezonabila conducere a URSS a salvat lumea de amenintarea distrugerii nucleare”.

Criza nu se sfarsise inca .Pe 8 noiembrie ,Pentagonul a anuntat toate bazele cunoscute pentru rachete ale rusilor ca fusesera detectate.Atacul terorist de pe 8 noiembrie pare sa sustina afirmatia lui McGeorge Bundy ca amenintarea la adresa pacii era Cuba,nu Turcia,unde rusii nu aveau intentia de a desfasura un atac letal.

Regimul Kennedy a reinceput actiunile teroriste imediat ce criza s-a sfarsit.Campania terorista a fost contramandata in 1965,dar,spune Garthoff:”unul dintre primele acte ale lui Nixon,in 1969,a fost acela de a ordona CIA sa intensifice actiunile impotriva Cubei”.

Raman doua intrebari cruciale despre criza rachetelor : cum a început și cum s-a sfarsit?

A inceput cu atacul terorist al lui Kennedy asupra Cubei si cu amenintarea unei invazii in octombrie1962.S-a terminat cu refuzul presedintelui de a accepta oferta Rusiei ce ar fi parut echitabila oricarei persoane rationale,dar  care era de neconceput ,pentru ca submina principiul fundamental conform caruia America are dreptul unilateral sa plaseze rachete oriunde doreste,indreptate catre China,Rusia sau oricine altcineva,chiar si pe granitele altor tari.Pentru a stabili cu fermitate aceste principii,se cuvenea sa se confrunte cu riscul ridicat al declansarii unui razboi incredibil de distructiv si sa respinga propunerile simple si mai mult decat rezonabile de a pune capat amenintarii. Graham Allison se alatura celor care le lauda si spune ca actiunile acelor zile reprezinta ”un ghid pentru dezamorsat conflicte,pentru cum se gestioneaza relatiile intre marile puteri si relatiile externe,in general”.

De la criza rachetelor incoace au existat si alte riscuri severe. Un risc mare de razboi a fost in 1983.Au existat ,de asemena,cazuri in care doar interventia umana de ultim moment a reusit sa evite catastrofa,ca atunci cand s-a decis renuntarea la un atac nuclear cu doar cateva minute inainte de lansare,dupa ce sistemele automate dadusera o alarma falsa.

 In 1962 ,razboiul a fost evitat pentru ca Hrusciov a fost dispus sa accepte solicitarile hegemonice ale lui Kennedy.Dar nu ne vom putea baza mereu pe o asemenea buna judecata.Este aproape un miracol ca s-a evitat pana acum razboiul nuclear.Niciodata nu au existat mai multe motive sa ascultam vorbele lui Bertrand Russell sau Albert Einstein ,spuse cu peste 60 de ani in urma,ca va trebui sa facem o alegere care este dificila,infricosatoare si de neevitat:Vom provoca sfarsitul speciei umane sau omenirea va renunta la razboi ?

Tot ceea ce trebuie să știi despre Revoluția de Catifea

Istorie, Politică Europa

Text: Diana Sirbu

Anul 1989 a reprezentat un an foarte important in istoria omenirii. Pentru natiunile aflate in Blocul de Est, precum Cehia, Slovacia, Romania etc., acesta a marcat saltul de la dictatura la democratie, printr-o serie de revolutii.

Miscarile din Cehoslovacia, care au luat numele de “Revolutia de Catifea”, au avut cateva caracteristici aparte fata de cele manifestate pe alte teritorii.

Cehoslovacia era o țară în care regimul comunist devenise fragil. Cehii și slovacii trăiau amintindu-si constant de Primăvara de la Praga din 1968, când reformele democratice fusesera înăbușite ca urmare a intervenției exercitate de sovietici. În 1977, intelectualii cehi și slovaci au semnat un act prin intermediul caruia isi exprimau dezaprobarea in legatura cu rigiditatea ideologică a conducerii comuniste.

Pentru cehi si slovaci, data de 17 noiembrie contureaza inceputul “Revolutiei de Catifea”, ceea ce marca distrugerea sistemului comunist instaurat aici in 1948. Totul a inceput in orasul Praga, printr-o miscare studenteasca care a fost reprimata de politie, aceste fapte avand sa ii incite pe aceia care se uitau cu speranta spre Occident dupa “Caderea Zidului Berlinului”.

Pentru a se putea intelege mai bine contextul, trebuie specificat ca Zidul Berlinului a constituit simbolul Razboiului Rece (1947-1991), o perioada de tensiuni si confruntari politice ideologice aparute in urma incheierii celui de-al Doilea Razboi Mondial (1939-1945), acestea terminandu-se odata cu revolutiile petrecute in 1989. In timpul Razboiului Rece s-au confruntat doua grupuri de state care aveau ideologii si sisteme politice foarte diferite. In primul se afla URSS (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste) si aliatii sai, adica grupul numit “Blocul Rasaritean” sau “Blocul Oriental”, celalalt grup cuprinzand Statele Uniite ale Americii si aliatii sai, numit “Blocul Apusean”. In Europa, la nivel politico-militar, cele doua blocuri erau reprezentate de doua aliante internationale. Blocul Apusean era reprezentat de NATO (North Atlantic Treaty Organization/ Pactul Atlanticului de Nord), iar cel rasaritean de “Pactul de la Varsovia”. Dupa sfarsitul Razboiului, Germania a fost divizata. Zidul Berlinului a constituit timp de aproape 28 de ani o bariera de separare intre Republica Federala Germana si Republica Democrata Germana. Construirea acestui zid a reprezentat un dezastru pentru Germania Rasariteana si pentru comunism in general. El era un simbol al tiraniei comuniste, afisat insistent in lumea occidentala, in mod deosebit in urma uciderii catorva evadati. Liberalizarea politica, asociata cu declinul Uniunii Sovietice, a dus la relaxarea frontierei, care a dus la randul ei la miscari de revolutie. In momentul in care s-a acordat libertate de trecere, mase intregi de est-berlinezi au traversat frontiera prin toate punctele.

In anul 1988 mai multe manifestatii au avut loc impotriva regimului sovietic, pe 21 august, 28 octombrie si 10 decembrie. Aceste miscari au luat amploare odata cu exprimarea dorintei de libertate in timpul Saptamanii Palach (15-21 ianuarie 1989), cea de-a 20-a comemorare a mortii lui Jan Palach, tanarul student la istorie si economie politica care si-a dat foc in semn de protest fata de invadarea Cehoslovaciei de catre armatele “Pactului de la Varsovia” (exceptie facand Romania), in scopul stoparii reformelor initiate in perioada Primaverii de la Praga, interventiile brutale din Piata Sfantului Vaclav facandu-i chiar si pe cetatenii inerti sa actioneze.

Caderea Zidului Berlinului a fost un factor important in izbucnirea evenimentelor Revolutiei de Catifea. Studentii de la Praga au organizat la 17 noiembrie 1989 o manifestatie autorizata, sute de mii de oameni scandandu-si dorinta de libertate si de eliberare de sub sovietici. Radiourile occidentale au inceput sa relateze despre aceste proteste, iar in 24 noiembrie secretarul general al Partidului Comunist Cehoslovac, Milos Jakes, a demisionat. Conducerea comunista, care fusese fragmentata in diferite grupari rivale, nu a rezisat presiunii.

In Praga a luat mai apoi fiinta “Forumul Civic”, iar în Bratislava gruparea “Publicul împotriva Violentei”. In 27 noiembrie, în Cehoslovacia a izbucnit o greva generala, urmand ca o zi mai târziu, în 28 noiembrie, comuniștii sa fie nevoiti sa accepte inceperea negocierilor cu opozantii lor. Acest gest a marcat începutul sfarsitului pentru regimul comunist. In urmatoarea zi a fost abrogat articolul din Constituție care asigura Partidului Comunist monopolul puterii. În 5 decembrie, a început desfiintarea gardului de sarma ghimpata de la granita cu Austria și Germania. Pana la finalul lunii decembrie, dramaturgul Vaclav Havel devenea presedintele Cehoslovaciei, iar acela considerat eroul Primăverii de la Praga din 1968, Alexander Dubcek, devenea presedintele Parlamentului. În iunie 1990 au fost organizate alegeri libere, pierdute de comunisti. Insa au aparut disensiuni intre cehi și slovaci, alimentate de cresterea nationalismului. Drept urmare, Cehoslovacia s-a destramat pasnic în 1993. A ramas insa comuna amintirea celor care, în 1989, au realizat Revolutia de Catifea.  Revolutia de Catifea a reprezentat astfel o serie de manifestatii pasnice care au avut ca scop ablolirea sistemului comunist, avand un caracter deosebit de celelalte state den Blocul Rasaritean care in acelasi an s-au confruntat la randul lor cu regimul politic de la acel moment, pastrand in inimi dorinta de libertate, care ii facea sa continue sa lupte.

Declinul american- cauze și consecințe

Istorie

Text: Alexandra Dicu

”Este o tema comuna” ca Statele Unite ,care doar ”cu cativa ani in urma erau pe punctul de a cuceri intreaga lume precum un colos de putere de neegalat si o forta fara margini…sunt acum in declin, aflate in fata perspectivei decaderii sale finale”. Aceasta fraza, aparuta in editia din 2011 a jurnalului Academiei de Stiinte Politice este si astazi crezuta pe scara larga, dar necesita clarificari .

Declinul care naste atata ingrijorare a fost continuu de la punctul de apogeu la care ajunsesera SUA, imediat dupa al Doilea Razboi Mondial (cand Statele Unite aveau jumatate din bogatia mondiala si o securitate inexpugnabila ).

Corolalul cunoscut ca puterea va apartine Chinei si Indiei –este indoielnic.Acestea sunt tari sarace,cu probleme interne severe,insa lumea devine din ce in ce mai diversa,iar competitorii se pot arata oricand.

Planificatorii americani si-au dat seama ,inca din timpul celui de-al II-lea R.M,ca S.U.A. vor iesi din conflict ca superputere.Reiese foarte clar din izvoarele documentare ”ca presedintele Roosevelt intentiona sa consolideze pozitia hegemonica a Americii in lumea postbelica”(notitele diplomatice ale istoricului Geoffrey Warner). Au fost facute planuri ,conform carora SUA urmau sa controleze o Mare Arie pe suprafata globului.Razboiul a pus capat Marii Crize, iar capacitatea industriala a Americii a sporit de 4 ori, in timp ce competitorii erau decimati. Razboiul Rece care a urmat a fost intr-o mare masura efortul celor doua mari superputeri de a administra regiunile aflate sub propriul control:pentru URSS-Europa de Est,iar pentru SUA-restul lumii.

Pana in 1949, Marea Arie pe care SUA  intentionau sa o stapaneasca se rodase deja prin ceea ce este numit ”pierderea Chinei”.(nu poti pierde decat ceva ce ”posezi”, iar Sua se comportau ca si cum aveau dreptul de a stapani intreaga lume).La putin timp dupa aceea, Asia de S-E a inceput sa alunece treptat de sub controlul SUA, izbucnind razboaie ingrozitoare in Indochina si masacre uriase in Indonezia.Subversiunea si violenta masiva au continuat peste tot, intr-un efort constant de a mentine ceea ce era numit ”stabilitate”.

Pe masura ce lumea industrializata se reconstruia,iar decolonizarea isi continua cursul agonizat,declinul era clar.Pana in 1970,averea SUA ajunsese la aproximativ 25% din avutia mondiala. Lumea industrializata devenea ”tripolara”, cu centre majore in Statele Unite, Europa si Asia. In 1972, Richard Nixon a prevazut si el declinul hegemoniei tarii sale, acesta fiind de parere ca si SUA este sortita sa piarda influență in favoarea Rusiei, Chinei Japoniei.

”Expansiunea spre alte orizonturi este,fara indoiala, o trasatura esentiala care caracterizeaza o natiune cu vocatie imperiala.”-Florin Gârz

Doua decenii mai tarziu, URSS-ul se prabuseste. Prima administratie Bush,care functiona in acel moment,a anuntat ca scopurile fundamentale ale politicii SUA vor ramane neschimbate, desi cu pretexte difertie:imensa dotare militara avea sa fie mentinuta nu pentru a-i proteja pe americani de rusi, ci pentru a contracara ”sofisticarea tehnologica” a puterilor Lumii a Treia. A existat o perioada de euforie dupa colapsul principalei superputeri rivale,asezonata cu povesti despre ”sfarstiul istoriei”si aclamari ale meritelor politicii externe a presedintelui Clinton, care a intrat pasămite intr-o faza ”nobila”,fiind pentru prima data in istorie cand o natiune va fi ”dedicata altruismului”si unor ”principii si valori”.

Intre timp a fost ”pierduta ”si America de Sud. Acest lucru este destul de grav;in timp ce administratia Nixon planuia distrugerea democratiei chiliene-lovitura de stat militara sustinuta de SUA, care a instaurat dictatura generalului Augusto Pinochet.

Politicile pe termen lung ale Statelor Unite raman stabile,cu eventuale ajustari tactice,sub Obama au avut loc anumite schimbari.Analistul militar Yochi Dreazen,impreuna cu alti autori au observat,intr-un articol din ”Atlantic„ ,ca ,in timp ce politica lui Bush era aceea de a captura si de a tortura suspecti, Obama, pur si simplu ii asasina,utilizand pe scara tot mai mare armele terorii(dronele), precum si personalul fortelor speciale.

Esecurile in plan militar, la care se adauga izbucnirea in 2008 a crizei economice explica de ce SUA sunt in declin si in retragere pe front larg. Datoria publica a SUA, in 2014, a depasit 13 000 miliarde dolari. Costurile razboaielor sunt exorbitante, insa, pentru Osama bin Laden(asasinat in 2011) au reprezentat o victorie uriasa, acesta declarand ca un scop de-al sau fusese acela de a falimenta America atragand-o intr-o capcana.

Inainte de criza din 2008, institutiile financiare au inceput sa castige tot mai multa putere economica. Dupa colpasul din 2008,mai multi economisti au inceput sa le verifice activitatea in termeni pur economici. Laureatul Nobel Robert  Solow a ajuns la concluzia ca impactul lor global avea sa fie cel mai probabil negativ, intrucat ”succesele lor adauga foarte putin sau nimic la eficienta economiei reale,in timp ce dezastrele transfera bogatie de la platitorii de taxe catrea finantatori”.

Puterea americana ,la nivel global,se afla intr-un declin continuu de la finalul celui de-al Doilea Razboi Mondial. In timp ce SUA ramane cel mai puternic stat al lumii, puterea globala continua sa se diversifice,iar SUA isi pot impune vointa din ce in ce mai putin, dar declinul are multe dimensiuni si aspecte complexe. Societatea domestica se afla,de asemenea, in declin in multe feluri,iar ceea ce este declin pentru unii poate insemna o bogatie enorma si nesperata pentru altii. Plutonomia ,care este tot mai ingusta ,o mica fractiune de la extrema superioara, castiga tot mai multe privilegii si bogatie, in timp ce, pentru mare majoritate, viitorul este adeseori intunecat, multi oameni confruntandu-se chiar cu probleme de supravieturie intr-o tara cu avantaje de neegalat.

Începutul unei noi lumi- Revoluția Americană

Istorie

Text: Diana Sîrbu

Revoluția Americii a reprezentat un moment de o importanță deosebită în istoria omenirii. Însa aceasta a fost generată de o mișcare inedită a coloniștilor americani împotriva modului de administrare al britanicilor, ce a luat numele de “Partida de Ceai de la Boston”.

16 decembrie 1773- apele tuluburi si innegrite ale portului Boston aveau sa fie locul declansarii unor evenimente care vor duce la formarea unei noi conceptii asupra lumii stiute pana atunci. Totul a inceput ca o revolta a colonistilor din America de Nord impotriva metropolei (Marea Britanie) si a modului in care aceasta guverna cele 13 colonii ale Amercii de pe atunci(Massachusetts, Virginia, New York, New Hampshire, New Jersey, Connecticut, Maryland, Georgia, Virginia, Carolina de Nord, Carolina de Sud, Delaware, Rhode Island, Pennsylvania).

Pentru a intelege mai bine cauzele acestui eveniment, trebuie mentionat faptul ca in acea perioada ceaiul era foarte popular. Era nou, exotic, genul de lucru foarte usor de vandut. Dar in 1773, vanzarile ceaiului au scazut, ceea ce a facut ca unul dintre marii furnizori, “Compania Indiilor Orientale”, sa ramana cu un surplus de peste 8 milioane de kilograme de ceai. Astfel, cea mai importantanta companie al imperiului avea probleme enorme.

Aveau nevoie de o solutie, asa ca si-au indreptat privirea spre teritoriile din Nordul Americii. In mod normal, marfa era transportata intai catre negustori americani din Anglia, care mai apoi le trimiteau catre colonistii din continentul vestic. Dar au realizat ca aceasta ar putea sa  fie trimita  direct spre destinatia finala, care permitea in acest mod companiei sa le vinda la un pret mai redus, instaurand monopolul asupra comertului din acea zona, imbunatatindu-si situatia fiscala. Aceasta procedura a Angliei avea scopul de a scoate cat mai multi bani din buzunarul colonistilor americani, in mod deosebit deoarece aceasta avea mari probleme financiare, generate de razboiul cu Franta (1756-1763).

Factorii care au influentat declansarea miscarilor de protest au fost obligatia colonistilor de a realiza schimburi comerciale doar cu metropola, interdictia de a ocupa teritoriile din vestul muntilor Alleghany si introducerea unor noi taxe. Coroana impunea taxe asupra unelor dintre necesitatile locuitorilor (hartie, sticla, vopsea, si bineinteles, ceai). Cateva dintre acestea au fost anulate, insa Taxa Ceaiului a ramas valida. Aceasta din urma, alaturi de impunerea cumpararii ceaiului doar de la “Compania Indiilor Orientale”, i-au facut pe locuitorii coloniilor sa isi exprime revolta prin intermediul unei miscari impotriva metropolei.

Revoltati de metoda de administrate, o serie de oameni, numiti “Fiii Libertatii”, s-au deghizat in nativi americani si au aruncat in mare ceaiul de pe trei nave engleze (342 de cufere pline) aflate in portul Boston. Aceste actiuni au determinat guvernul britanic sa trimita o armata in colonii.

In cele din urma, in 1774 se impun niste legi, numite „Legile Intolerante“, ca un raspuns punitiv asupra miscarilor de revolta, prin care Massachusetts isi pierdea toate drepturile de autoguvernare, portul Boston era inchis pana cand “Compania Indiilor Orientale” avea sa fie despagubita, iar Adunarea Generala era dizolvata, guvernatorul avand dreptul sa ii trimita oricand  la judecata in Anglia pe cei ce incalcau legea. Insa aceasta abordare nu a facut decat sa radicalizeze nemultumirile colonistilor. In acel an apar primele Comitete de Rezistenta, iar in septembrie 1774 este organizat Congresul Continental, sustinut la Philadelphia, in care sa fie discutate problemele privind Marea Britanie. La acest congres au participat reprezentantii tuturor celor 13 colonii, printer ei numarandu-se si cativa dintre “parintii fondatori”, precum: George Washington, John Adams, Samuel Adams, Charles Lee etc.

La aceasta intalnire se pune problema separarii coloniilor de metropola si institutionalizarea Congresului. In cele din urma au fost adoptate declaratii care criticau legile britanice, boicotarea relatiilor comerciale cu metropola. Vor fi alcatuite si o serie de declaratii si petitii adresate regelui George al III-lea, care cer abandonarea legilor abuzive, si i se cere sa le raspunda cu hotararea lui pana la data de 1 decembrie.

In tot acest timp, Anglia a incercat sa isi reconcilieze relatia cu coloniile sale, dorind sa isi protejeze interesele comerciale si de asemenea temandu-se de posibilitatea ca Franta sa se alature conflictului. In cele din urma aceasta eleboreaza un plan prin care coloniile aveau libertate de autoguvernare renuntand la impunerea unui sistem fiscal, pastrandu-si totusi autoritatea politica si militara.

In ciuda promisiunilor facute, britanicii incearca sa caputereze armele si munitiile colonistilor, aflate la Lexington si Concord, in apropierea Bostonului. Cu aceasta ocazie au loc primele confruntari violente, marcand astfel inceputul unei revolutii cu caracter militar, si marcand astfel inceputul Razboiului de Independenta.

Astfel, “Partida de ceai de la Boston”, numele pe care l-au preluat evenimentele din 1773, avea sa marcheze inceputul unui razboi care va schimba total lumea de pana atunci. Dupa aceste evenimente urma sa inceapa o Revolutie in cadrul careia va fi scrisa prima Constitutie propriu-zisa din lume, si de asemenea vor fi formate Statele Unite ale Americii.