Victoria Talibanului și cum a fost posibilă

Istorie, Politică simplificată

Text- Ștefan Brădianu

Grafică- Antonia Drăgan

După 20 de ani, așa-zisul “război etern” a luat sfârșit, după mii de morți și de răniți, peste 2.200 de miliarde de dolari investiți și nenumărate vise spulberate, însă, concluzia acestuia este departe de a fi cea dorită de puterile vestice care au sacrificat atât de mult, aparent degeaba. Astfel, apare întrebarea, cum de s-a putut întâmpla așa ceva?

Preludiu

Afganistanul, o țară musulmană din Asia Centrală, se află într-un război constant încă din 1978, când, în contextul “Războiului Rece”, Uniunea Sovietică a invadat țara, sperând că va obține o victorie ușoară. Rezultatul a fost exact opusul, întrucât armata roșie a eșuat în a îl cucerii, războiul dovedindu-se a fi doar o sursă de umilință pentru fragila uniune, de suferință pentru soldați și, mai presus de toate, o corvoadă financiară enormă pentru economia deja slăbită a URSS-ului.

Însă, invazia sovieticilor a avut un impact și mai profund asupra țării, întrucât mișcarea de rezistență împotriva invadatorilor au constituit-o luptătorii mujahideen (care au primit, public sau în secret, sprijin din partea SUA și a mai multor state musulmane), formați din mai multe triburi, în mare parte islamiste ultraconservatoare, printre care și Talibanul. Armata roșie nu a făcut decât să radicalizeze și mai mult aceste facțiuni, iar, odată cu retragerea ei, acestea și-au pierdut orice motiv de a coopera și au început un război civil sângeros, din care Talibanul a obținut o victorie amară.

“Guvernarea” Talibanului nu a fost deloc plăcută sau prosperă, întrucât aceștia au implementat o interpretare extremă a Coranului, în care femeile nu aveau voie sa muncească, să meargă la școală sau nici măcar să iasă din casă fără să aibă un bărbat (tatăl, fratele sau soțul) alături de ele și trebuiau să își acopere permanent fața. Blasfemia și erezia erau aspru pedepsite (inclusiv cu sentința capitală), iar oamenilor li se tăiau mâinile pentru infracțiuni precum furtul, fără a li se oferi un proces real. Numeroase masacre împotriva facțiunilor inamice au avut loc pe decursul războiului civil. Într-o astfel de “țară” (nefiind nimic mai mult decât un teritoriu anarhic în care predomina legea junglei) nu se putea vorbi despre libertate personală, democrație sau măcar drepturi umane fundamentale.

A doua invazie și concluzia întârziată a acesteia

În același timp, la jumătate de glob depărtare de acest Infern pământean, după victoria irefutabilă din Războiul Rece, Statele Unite treceau printr-o transformare neobișnuită. Societatea devenea mai liberală, mai deschisă și mai tolerantă, feminismul făcea progrese extraordinare, homosexualitatea devenea din ce în ce mai acceptată social, iar mișcarea ecologistă tocmai lua naștere. Societatea era mai egală ca niciodată, aflându-se la un record al echității sociale. Părea că a fost atins punctul optim al capitalismului, care aducea beneficii pentru toată lumea. Știința și ea făcea progrese răsunătoare. Sigur, majoritatea avansurilor științifice ce făceau furori la acea vreme erau doar începuturile unor viitoare domenii revoluționare. Atenție specială primea tehnologia nouă, ce părea să devină din ce în ce mai promițătoare – internetul. Pe scurt, lucrurile mergeau bine, chiar foarte bine, nimic nu părea să poată opri marșul sigur și entuziast al occidentului către un viitor strălucit.

Apoi, atacului terorist din 2001 a avut loc, când Al-Qaeda, o grupare teroristă afiliată cu Talibanul, a prăbușit două avioane în Turnurile Gemene. Toată lumea vestică era în stare de șoc. Oamenii nu puteau pur și simplu să accepte scenele cutremurătoare din centrul New York-ului. Lumea liberă trecea printr-o eră a progresului, neavând parte decât de succese în urma prăbușirii Cortinei de Fier, ce a indus populația într-un fel de transă a optimismului, pentru care tragedia din New York a servit drept un duș rece. Însă, în loc să îi trezească pe cetățenii Statelor Unite din bula lor protejată a bunăstării, doar i-a speriat, arătându-le posibilitatea că ar putea pierde tot ce au muncit atât de mult să obțină. O paranoie ciudată a înlocuit optimismul de altădată și a pus stăpânire pe occident. În acest context al incertitudinii și al suferinței, administrația Bush a profitat de pe urma fricilor oamenilor și a decis să invadeze Afganistanul, pentru a eradica Talibanul și Al-Qaeda, începând războiul împotriva terorismului. Invazia inițială a fost populară în rândul publicului, care dorea să se facă dreptate, de orice fel, iar ca vinovații să plătească. Statele Unite ale Americii a cucerit rapid o mare parte din țară, instaurând ulterior un guvern democratic. Însă, talibanii nu fuseseră învinși pe deplin, preferând să lupte un război de gherilă împotriva forțelor NATO ce ocupau acum aproape tot teritoriul. 

Ce a urmat a fost un eșec lamentabil al trupelor alianței de a înfrânge această insurgență teroristă. Cum de a fost acest lucru posibil după victoria inițială? Ei bine, armata americană a fost construită pentru a lupta cu armate profesioniste, precum cea rusească sau cea chinezească. Este bine pregătită pentru un război convențional, în care două armate se confruntă într-o bătălie, iar la finalul zilei una va fi câștigătoare, va captura capitala, iar războiul se va sfârși. Însă, nu asta s-a întâmplat după căderea Kabulului, talibanii au continuat lupta, implementând tactici aproape medievale. Iar într-un astfel de război, echipamentul și strategiile unei armate nu mai contează la fel de mult. Contează doar care armată este dispusă să îndure și să sacrifice cel mai mult. 

Trebuie menționat și că inamicii externi ai NATO nu au lăsat moralitatea să îi oprească din a sprijini o grupare teroristă, capitalizând la maximum de această lacună din politica externă a Americii. Rusia și Iranul au plătit luptători talibani să omoare soldați americani, iar Pakistanul a finanțat direct această grupare radicală.

Astfel, războiul s-a prelungit pe o perioadă mult mai îndelungată decât s-ar fi putut prezice inițial. Afganii au început să se bucure timid de noile beneficii pe care guvernul democrat le-a adus, precum drepturi fundamentale, în timp ce, încet, încet, capitalismul a pătruns și el, apărând cinematografe, restaurante, hoteluri și supermarketuri. Oamenii, în special cei ce colaborau cu trupele străine, au rămas, însă, cu o frică adâncă, de nestăvilit, ce nu putea fi stârpită – Dacă eu sunt următoarea lor țintă? Dacă satul meu urmează să fie cucerit de jihadiști? Cât ne vor mai ține țările occidentale în siguranță?

Între timp, această mică “aventură” devenea din ce în ce mai costisitoare pentru statele implicate, atât din punct de vedere financiar cât și al pierderilor umane. Părea din ce în ce mai puțin probabil ca gruparea talibană să poată fi eliminată definitiv vreodată, iar țările NATO nu-și puteau permite să mențină la nesfârșit această ocupație, mai ales după apariția unor noi amenințări la orizont.

Totuși, nu puteau să abandoneze populația în brațele teroriștilor. În acest sens, au încercat să împuternicească statul afgan astfel încât să se poată apăra singur și, după o ulterioară retragere, acesta să nu se prăbușească, ci măcar să își mențină controlul asupra ariilor pe care le are deja, dacă nu chiar să câștige războiul. Doar Washingtonul a investit 88 de miliarde de dolari doar pentru realizarea acestui obiectiv. Însă, tranziția de la emirat haotic la democrație funcțională nu se realizează atât de ușor. Guvernul de la Kabul nu a știut cum să gestioneze modernizarea armatei, în ciuda sumelor exorbitante investite de aliații săi. Generali corupți și incompetenți conduceau armata, mii de soldați dezertau anual, iar alți “soldați fantomă” se aflau pe listele cetățenilor înrolați, fără a fi de fapt pe front, doar ca salariile lor să meargă către buzunarele anumitor oficiali sus-puși. Disciplina armatei era practic inexistentă, drogurile fiind endemice în rândul soldaților nemotivați. În ciuda echipamentului modern și a efortului depus de trupele aliate de a o antrena, armata afgană era doar un tigru de hârtie, iar statul pe care-l apăra – un castel de nisip. O combinație tragică, gata sa se prăbușească după primul val.

Desigur, guvernul Statelor Unite era perfect conștient de această situație, din acest motiv, de-a lungul anilor, în ciuda faptului că războiul devenea din ce în ce mai nepopular, ideea retragerii trupelor a rămas doar în discursurile din campania electorală a candidaților, fără a se materializa. La prima vedere, aceasta ar putea părea o mișcare populară, însă, o ulterioară victorie a talibanilor ar avea efectul opus, cauzând o indignare generală a populației, mult mai puternică decât dezamăgirea actuală; lucru care s-a întâmplat chiar acum, popularitatea lui Joe Biden suferind o scădere dramatică. La urma urmei, oamenii preferă întotdeauna un status quo neplăcut decât o alternativă riscantă.

Astfel, se poate vorbi despre o lașitate a președinților americani de a își asuma propriile promisiuni. Aceștia au preferat să risipească mii de miliarde de dolari (este într-adevăr o risipă având în vedere rezultatele prezente ale acestei “investiții”), decât să declanșeze furia oamenilor, cauzată de un posibil colaps al Afganistanului. Această indignare ar apărea parțial din milă față de poporul acelei țări, dar mai ales din cauza resurselor irosite în două decenii, din regretul pentru bravii soldați care și-au dat viața pentru această cauză nobilă, dar aparent lipsită de speranță, toate fără niciun scop final, fără niciun rezultat. Acest argument este unul mai degrabă emoțional, unul adesea făcut de cei ce joacă jocuri de noroc: Dacă am pierdut deja atât de mult, trebuie să continui, altfel ar fi în zadar, care nu face decât să continue tragedia. Cu fiecare an cu care războiul continuă, prețul acestuia va continua să crească. Iar tristul adevăr este că, dacă după 20 de ani și atâtea miliarde investite, Afganistanul se prăbușește în doar 10 zile, atunci ar trebui cel puțin încă 20 pentru ca victoria să pară măcar plauzibilă. Așadar, probabil rezultatul ar fi mereu același, doar costul pentru a ajunge la el ar fi diferit. Trei președinți americani au preferat să paseze de la unul la altul acest cartof fierbinte, care nu era nimic mai mult decât o ghiulea legată de piciorul alianței nord-atlantice, o gaură neagră a fondurilor și un mormânt, nu doar al imperiilor, dar și al oamenilor. Fiecare era perfect conștient că o victorie finală este puțin probabilă și că nu fac decât să îngreuneze și mai mult situația celui care în final va trebui să achite nota de plată.

Desigur, se poate vorbi despre o datorie morală a occidentului față de poporul afgan, de a îl apăra de aceste grupări teroriste; datoria unor state mult mai bogate și mai dezvoltate de a ajuta alte țări care nu au ajuns la acest nivel, sau măcar de a le opri din a se auto-distruge. Însă, de ce s-ar aplica doar în cazul Afganistanului și nu al Nigeriei, al Filipinelui sau al Somaliei, țări care se confruntă cu războaie sângeroase împotriva altor grupări teroriste? Pentru că scopul intervenției NATO în regiune nu este și nu a fost vreodată unul umanitar, chiar dacă prin simpla lor prezență aduc un plus de siguranță regiunii.

Ar mai trebui luat în considerare și un aspect strategic. După victoria Talibanului, țara ar deveni practic un punct fierbinte al terorismului, un loc unde toate organizațiile teroriste ar putea să se retragă și să se reorganizeze, profitând de un ajutor generos din partea talibanilor, acum mult mai experimentați și mai entuziaști. Nimic mai puțin ambițios decât o nouă invazie nu i-ar putea opri din a trimite echipamentele moderne proaspăt capturate către aceste organizații. Această victorie ar servi și drept un impuls moral pentru grupările jihadiste, ce își pierduseră din avânt după înfrângerile suferite de ISIS în Irak și Siria. 

De asemenea, Talibanul ar deveni cel mai mare cartel de droguri de facto, traficul de narcotice fiind una dintre cele mai mari surse de venit ale lor, iar acum că dețin controlul unui teritoriu vast, ce nu are riscul de a fi cucerit, astfel de afaceri ar exploda.

Nu în ultimul rând, gruparea controlează acum resurse minerale enorme, vitale pentru planetă, și este greu de crezut că ar fi dispuși să le vândă celor ce le erau, până recent, inamici mortali. În schimb, rivalii Statelor Unite, care au observat cursul poveștii și au sprijinit în liniște gruparea nu ar rata ocazia să facă o înțelegere cu noua conducere de la Kabul.

În final, o atitudine defetistă a acaparat încet țările implicate, care începeau din ce în ce mai mult să prefere opțiunea retragerii. Această dorință a fost concretizată de tratatul de la Doha, semnat de SUA și de talibani, ratificat mai târziu și de Consiliul de Securitate al ONU. În tratat este specificat că toate trupele americane se vor retrage din regiune, iar, în schimb, forțele talibane nu vor permite grupării Al-Qaeda să existe pe teritoriul lor. Așadar, în 2021, la aproape 20 de ani distanță de începutul conflictului, retragerea trupelor americane a avut loc. După plecarea celui mai important partener, restul țărilor prezente în Afganistan nu au avut de ales și au fost nevoite să-și evacueze și ele trupele, împotriva voinței lor.

O retragere anevoioasă, o concluzie dureroasă

În ciuda faptului că era inevitabil ca o retragere a trupelor din Afganistan să aibă loc la un moment dat, iar cu cât mai devreme cineva îndrăznește să rupă acest bandaj, cu atât mai bine, modalitatea stângace și pe alocuri lipsită de profesionalism în care a avut loc nu poate fi justificată. Pentagonul și CIA-ul afirmau cu încredere că autoritățile afgane pot rezista singure între 3 și 6 luni. Imediat după aceea, ofensiva talibanilor a început, capturând foarte ușor reședințele mai multor județe iar, în final, capitala țării. Guvernul nu mai controlează niciun oraș important, iar președintele țării și-a dat demisia, fugind în exil. Jihadiștii controlează clădirile guvernamentale importante și au declarat că ei sunt acum la conducerea țării. Nimeni nu-i poate contrazice. Lumea întreagă a fost martoră la formarea primului stat terorist, după demo-ul oferit de Belarus recent.

Nicio agenție guvernamentală de informații nu a prezis colapsul brusc al armatei afgane, care adesea a refuzat să lupte, cedând pur și simplu orașe însemnate și echipament valoros, lucru ce poate fi explicat de lipsa lor de încredere într-o victorie finală, după retragerea aliaților.

Totuși, aceste lucruri trebuiau anticipate sau măcar probabilitatea ca ele să se întâmple trebuia luată în calcul de către guvernele implicate, însă “cei cinci ochi” au fost toți orbi in acest caz (“cei cinci ochi” fiind porecla alianței serviciilor de informații din țările vorbitoare de limba engleză: America, Anglia, Australia, Canada și Noua Zeelandă). 

Guvernul american obișnuia să impună siguranță și încredere, steagul SUA de pe avioanele militare fiind sinonim cu profesionalismul. Însă, de această dată, Statele Unite și-au trădat reputația, nereușind să-și evacueze nici măcar toți diplomații sau cetățenii din Kabul, sau mai grav, aliații lor afgani.

Foarte sigur pe sine, președintele Biden afirma că “sub nicio formă nu vor fi oameni zburați de pe acoperișul ambasadei”, dar realitatea l-a contrazis, când fix asta s-a întâmplat după câteva săptămâni, aducând aminte de retragerea asemănătoare din Saigon. Viteza insurgenților nu le-a permis statelor vestice să-și evacueze corpul diplomatic, cetățenii și, cel mai important, numeroșii colaboratori afgani din regiune. Aceștia au fost vitali pentru misiunea alianței, ajutând  nenumărate feluri, de la simple traduceri, la divulgarea de informații prețioase despre talibani și mișcările acestora. Cum nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită, jurnaliștii și activiștii care au militat fără oprire (însă nu se poate spune “și fără frică”, acest cuvânt fiind omniprezent în regiune) pentru libertate și normalitate, se află și ei în pericol.

Însă, cei mai surprinși de eficacitatea și de viteza ofensivei talibane sunt locuitorii acelei țări (chiar și membrii grupării s-au declarat surprinși de succesul pe care l-au avut). Locuitorii din Kabul pur și simplu nu au știut ce să facă. Mulți au încercat să transforme orașul, care începuse să se asemene prea mult cu cele vestice pentru gusturile musulmanilor fundamentaliști, într-unul mai plăcut pentru talibani. Numeroase magazine s-au închis, bancomatele au încetat să mai funcționeze, iar picturile cu femei de pe pereții unor clădiri au fost acoperite. Mulți au încercat să fugă, să evadeze ceea ce urma să devină cel mai mare oraș din controlul radicalilor islamici. Au urmat blocaje rutiere pe străzile orașului și la ieșirea din acesta. Haosul s-a răspândit rapid și către aeroportul de la periferie, unde puterile vestice încercau să-și evacueze cetățenii, ceea ce a dus la întreruperea zborurilor pentru o scurtă durată. Avioanele au fost nevoite să ia la bord un număr mult mai mare de pasageri decât cel recomandat, iar, în momente de pură disperare, oamenii s-au agățat de roțile și de aripile avionului cât timp acesta decola, unii reușind să se prindă de el după decolare doar ca să se prăbușească după aceea. Alții, care și-au pierdut complet speranța pentru ei înșiși, au făcut gestul cel mai greu de realizat pentru un părinte și și-au dat bebeluşii soldaților americani sperând că astfel nu vor avea de ales și îi vor evacua cu ei. Dacă pe vremea comunismului românii sperau să vină americanii și să îi salveze, afganii sperau să plece ei împreună cu americanii pentru a se salva.

Aceste scene par pur și simplu ireale. Este greu să înțelegi gravitatea acestor evenimente din confortul unui oraș, dezvoltat și sigur, departe de orice astfel de amenințare. Este greu să accepți cum istoria se scrie chiar în fața ta, iar ce se scrie este o tragedie. Există o antiteză tragică în videoclipurile cu avioanele militare americane, care reprezintă guvernul celei mai puternice țări de pe fața pământului, pregătit să își escorteze cetățenii către siguranță (acest cuvant, siguranță, valorează atât de mult în Afganistan), în timp ce zeci de oameni neajutorați, lipsiți de orice speranță, aleargă neputincioși pe lângă avion, fiind siguri că rămânerea în Kabul reprezintă o condamnare la moarte (sau mai rău) pentru ei. Îmbarcarea la bordul unui avion este o problemă de viață și de moarte pentru ei. Cu fiecare avion care pleacă se mai evaporă o picătură de speranță, de parcă să îți vezi patria cotropită de o mișcare teroristă nu este îndeajuns. Mă gandesc la cei care au avut norocul să se urce în avion, ce se gandesc când se uită pe geam, conștienți că ar putea fi ultima dată când își văd țara, conștienți de ceilalți care au rămas în urmă și pe care probabil îi așteaptă teroarea, fără ca ei să îi poată ajuta? Astfel de scene, văzute la televizor de pe canapea, ne pot duce cu gândul la filmele apocaliptice, în care supraviețuitorii fug dintr-un loc ce urma să fie invadat de zombi sau ce urma să fie distrus de o calamitate (faptul că ne aflăm într-o pandemie nu ajută). Din nefericire, de această dată vedem aceste evenimente la știri, nu pe Netflix. Ne mai rămâne doar o bucurie vinovată că orașul nostru nu va cădea niciodată în ghearele unei astfel de mișcări, că în ciuda tuturor problemelor țării noastre nu ne vom afla niciodată într-o astfel de situație, întrucât problemele ce ne deranjează sunt traficul pană la muncă și lipsa ocazională a apei calde, într-o țară unde nu vei fi executat pentru părerile tale și unde nu vei cunoaște lipsa oricărei libertăți.

Situația din Afganistan continuă să degenereze în fiecare zi, fapt ce face orice prezicere despre viitorul țării foarte complicată, însă, un lucru este cert – cei lăsați în urmă în acest paradis al teroriștilor vor avea de suferit.

El Comandante

Istorie

Text – Andrei Marcu

Grafică – Vasile Miruna

Tehndoredacție -Diana Neagu

Ernesto “Che” Guevara este fără niciun dubiu cel mai cunoscut și controversat revoluționar din istoria omenirii, unul dintre cele mai cunoscute personaje ale marxismului și anti-imperialismului, cu faimosul portret al acestuia făcându-și apariția și în prezent la marșuri, demonstrații și proteste.

Ernesto “Che” Guevara, pe numele real Ernesto Rafael Guevara de la Serna s-a născut la 14 iunie 1928 în Argentina la Rosario del Fe, fiind cel mai mare dintre cei cinci copii ai unei familii de clasă mijlocie, cu origini irlandezo-spaniole și cu înclinații politice de partea stângă. Încă din primii ani de viață, acesta intră în contact cu politica fiindcă tatăl său, un susținător îndârjit al republicanilor în timpul războiului civil din Spania, primea vizite ale veteranilor spanioli.
Bogata bibliotecă a familiei i-a permis să citească foarte multă literatură, printre lecturile preferate aflându-se scrierile lui Pablo Neruda, Garcia Lorca, Walt Whitman, iar mai târziu creaţiile lui Marx, Faulkner, Kafka, Camus, Lenin sau Sartre.

În anul 1948 se înscrie la facultatea de medicină din Buenos Aires în timpul căreia, datorită situației financiare a familiei lui, face dese călătorii în țările din America de Sud, unde este revoltat de condițiile în care trăiau și munceau anumite categorii defavorizate de cetățeni în opoziție contrastantă cu traiul luxos al celor mai bogați. El a perceput problemele întâlnite în America Latină ca o trasatură comună a acestor țări şi a fost animat de dorința de a identifica o soluţie comună de eliberare de sărăcie, foame, boală și exploatare de clasă la nivel continental.

Cândva în luna iulie a anului 1955, în timp ce Guevara lucra la un spital din Mexic, prin intermediul unor prieteni cubanezi îi cunoaște pe frații Raul și Fidel Castro, alăturându-se grupării revoluţionare, în exil, pe care aceştia o conduceau sub denumirea de „Mișcarea 26 iulie”, a cărei cauză avea să se identifice. Un an mai tarziu, alături de cei doi frați, pleacă în Cuba cu scopul de a înlătura de la putere actualul regim Batista, gruparea acestora instalându-se în lanțul muntos Sierra Maestra din sud-estul Cubei. Gruparea a atras sute de voluntari cubanezi și au reușit să câștige bătălii importante împotriva forțelor regimului Batista. Aceasta a fost prima fază a revoluției cubaneze care a continuat pentru următorii 2 ani și s-a sfârșit în ianurie 1959 când Batista a fugit în Republica Dominicană.

Guevara a jucat un rol esenţial în mişcarea revoluţionară, pentru care a înfiinţat școli pentru a-i învăța pe localnici să scrie și să citească, spitale pentru îngrijirea bolnavilor, fabrici de armament și cursuri de tactici militare, întreaga sa activitate provocând admirația lui Fidel Castro şi ridicarea lui la rangul de comandant „el Comandante Che Guevara”, titulatura sub care avea să rămână în istorie. Cu acelaşi prilej, Castro îi înmânează şi Steaua José Martí, pe care Guevara o va purta, de aici înainte, pe bereta sa neagră, o imagine care va deveni celebră în întreaga lume.

La puțin timp după ce a preluat puterea în Cuba, la 9 ianuarie 1959, Castro îi oferă, printr-o lege specială, cetăţenia cubaneză, apoi îl numeşte, pe rând, comandantul închisorii Cabana (unde într-o perioadă de șase luni, au fost executați cel puțin 156 de prizonieri politici, sau conform altor surse, câteva mii), apoi șef de departament în Institutul Național al Reformei Agrare, președinte al Băncii Naționale a Cubei, pentru ca ulterior Guevara să devină chiar ministru al industriei și finanțelor.

Aceasta este perioada în care Ernesto „Che” Guevara susţine discursuri, scrie numeroase articole în care denunță imperialismul american şi mai ales politica americană în țările din lumea a treia, militând pentru construirea comunismului pe noi baze economice, pentru reformarea conștiinței individuale și a valorilor, pentru crearea „omului nou”.

Guevara a călătorit foarte mult, ca urmare a funcţiilor importante pe care le-a ocupat, cunoscând personalități precum Jawaharlal Nehru, om de stat indian și prim-ministru al țării în perioada 15 august 1947 – 27 mai 1964, și Nikita Hrusciov, secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice între anii 1953 și 1964, și președinte al Consiliului de Miniștri între 1958 și 1964.

În noiembrie 1966, ajunge în Bolivia, unde conduce organizaţia de gherilă „Ejército de Liberación Nacional de Bolivia”. Gruparea boliviană condusă de el a fost înfrântă de forțele armate boliviene, cu sprijinul CIA, iar Guevara este mai întâi rănit, în octombrie 1967, pentru ca după câteva zile să fie capturat şi mai apoi executat la 9 octombrie 1967, în localitatea Higuera nu înainte de a rosti ultimele sale cuvinte: „Mă gandesc la nemurirea revoluției.”

Lăcomia care a scufundat un vas. Dezastrul feribotului Sewol

Istorie

Text – Ana Maria Ciolac

Grafică – Miruna Vasile

Tehnoredacție – Andreea Vaida

În câteva luni, pe data de 30 octombrie, se vor împlini șase ani de la tragedia Colectiv, incendiul din București care a curmat viața a 64 de tineri și a propagat o undă de șoc ce a răsturnat un guvern. Sunt convinsă că toți cititorii mei cunosc acest eveniment, chiar dacă mulți dintre noi îl percepem acum ca pe un vis urât pierdut în ceața anilor care au trecut, deoarece, timp de săptămâni în șir, a constituit singura știre difuzată la televizor. 

Dar ce relevanță are discuția despre Colectiv, când, judecând după titlu, articolul nu este despre acest subiect? Mă bucur că ați întrebat. V-am împrospătat puțin amintirile despre acest incident petrecut în țara noastră pentru a putea înțelege mai bine tragedia geamănă petrecută cu doar un an înainte de Colectiv, pe data de 16 aprilie 2014, în Coreea de Sud. Un club în flăcări și un vas înghițit de apă înghețată par să nu aibă nimic în comun, dar, dacă săpăm puțin mai adânc, o să vedem asemănarea izbitoare și terifiantă dintre ele. Puneți-vă șepcile de detectivi, pentru că, împreună, ne vom întoarce în timp, în ziua scufundării feribotului MV Sewol, vom analiza evenimentele premergătoare tragediei și vom conclude care au fost greșelile ce au condus la producerea ei. 

Pe 15 aprilie 2014, la ora 21:00, feribotul MV Sewol a părăsit portul orașului Incheon, având la bord 476 de persoane, dintre care 325 erau studenți la liceul Danwon aflați în excursie. Destinația, pe care nu aveau să o mai atingă, era insula Jeju. Sewol a fost singurul vas care a părăsit uscatul în acea zi, deoarece un avertisment de vizibilitate scăzută la sub un kilometru fusese emis la ora 17:30. Pe lângă oameni, feribotul era încărcat cu 2.142,7 tone de marfă, inclusiv 185 de mașini. 

Ziua următoare, la ora 8:27, Sewol intra în canalul Maenggol, ceea ce a însemnat începutul sfârșitului pentru cei aflați la bord. Liceenii luau micul dejun și râdeau împreună, fără să acorde multă importanță supei care era înclinată în bolurile lor, tot vasul fiind în pantă. În acest timp, doi membri ai echipajului, Park Han-kyul și Cho Joon-ki, supravegheau traseul vasului din camera de comandă, în absența căpitanului Lee Joon Seok. La ora 8:48, Park i-a ordonat lui Cho să schimbe cursul de la 135 la 140, apoi la 145 de grade. Atunci au observat că vasul se înclina periculos de mult spre dreapta și, de aici, relatările lor cu privire la succesiunea de evenimente divaghează. Ceea ce este sigur, însă, este că Cho a făcut o serie de întoarceri la stânga în încercarea de a redresa feribotul, dar cârma părea să nu funcționeze corespunzător. 

Din cauza întoarcerilor multiple, vasul și-a pierdut stabilitatea. Marfa a alunecat spre partea dreaptă a vasului, făcând imposibilă redresarea lui din cauza greutății excesive. Căpitanul Lee, precum și restul echipajului, au fost chemați de urgență, iar motoarele au fost oprite, dar deja nu mai era cale de întoarcere, întrucât apa pătrunse în vas prin intrările pentru încărcarea mașinilor și a marfei. La ora 8:50, Sewol era înclinat la 30 de grade. La 8:52, Kang Hae-Song, un membru al echipajului care nu cunoștea procedura de urgență, a difuzat următorul mesaj la intercom către pasageri: “Nu vă mișcați. Doar stați unde sunteți. Este periculos dacă vă mișcați, deci doar rămâneți unde sunteți.” La aceeași oră, Choi Duk-Ha, un elev care, din păcate, nu a supraviețuit tragediei, a sunat la numărul de urgență și, la 8:58, o singură barcă a gărzii de coastă, No. 123, a fost trimisă. 

La 8:55, echipajul a trimis primul mesaj SOS către Serviciul de Trafic Jeju, care a sunat Garda de Coastă Jeju, care a sunat mai apoi Garda de Coastă Mako, pentru ca în final să nu se rezolve nimic, deoarece o barcă fusese deja trimisă. Au urmat telefoane peste telefoane, instituțiile vorbind cu căpitanul Lee și echipajul vorbind înapoi cu instituțiile. La 9:07, echipajul a confirmat scufundarea iminentă a vasului, iar Serviciul de Trafic Jeju a informat două alte nave din apropiere de acest fapt. La 9:23, s-au gândit să le spună în sfârșit pasagerilor să își pună vestele de salvare. 

În timp ce vasul se scufunda, o elevă a rostit cuvintele profetice: “Nu este ăsta genul acela de situație în care îți spun <<Nu te mișca, totul va fi okay>> și după fug ca să se salveze?” După aceea, fata a rememorat un accident petrecut la metrou în care “doar cei care nu au urmat ordinele au supraviețuit.” Și exact acest lucru s-a întâmplat și la bordul vasului Sewol. La 9:30, căpitanul Lee a dat ordinul de evacuare. Pentru că aparatura de difuzare era defectă, echipajul ar fi trebuit să meargă personal la pasageri să îi anunțe, lucru care nu s-a mai întâmplat. La 9:38, orice formă de comunicație cu Sewol a încetat. În timp ce elevii așteptau cuminți în cabinele lor, după cum fuseseră instruiți, căpitanul și membrii echipajului au abandonat nava, salvându-se pe ei înșiși și lăsând sute de copii să moară. 

Yoo An-Sil, mama unei eleve care și-a pierdut viața, a declarat într-un reportaj făcut de The New Yorker: “Am vorbit cu fiica mea la telefon la ora 9:47 A.M. Căpitanul fusese salvat deja. I-am spus să asculte de profesorul ei… ceea ce este cel mai mare regret al meu. Ar fi trebuit să îi spun să scape repede.” Cultura coreeană pune mult preț pe ordine, disciplină și respectarea ordinelor și a superiorilor, așa că mulți elevi au rămas închiși în cabinele lor, având încredere în căpitan și speranță că vor fi salvați, în ciuda apei care își croia încet dar sigur cale pe sub ușile lor. Singurii care au scăpat cu viață au fost cei care au acționat din instinct, au ignorat instrucțiunile primite, au ieșit din cabine și mai apoi din mormântul plutitor Sewol și s-au aruncat în apă. Adevărata tragedie este buna știință că toți pasagerii – toți copii – puteau fi salvați. Vasul s-a scufundat atât de încet, în două ore și jumătate, parcă dorind să le dea pasagerilor o șansă de a scăpa. 

Răspunsul salvatorilor la dezastru a fost și el jalnic. Echipajul No. 123 nu a avut nicio inițiativă de a sări în ajutorul oamenilor care se înecau, ci a chemat în schimb alte echipaje de salvare. Într-un final, la 9:38, operațiunea de salvare a început, dar nu au făcut mai mult decât să colecteze supraviețuitorii care își croiseră singuri drum prin vasul înclinat acum la 60 de grade și ajunseseră la suprafață. Jang Ae-Jin, o elevă care a reușit să scape cu viață, a mărturisit într-un interviu pentru Korea Now: “În primul rând, nu am fost salvați. A trebuit să scăpăm singuri.”. Kim Sung Mook, un alt supraviețuitor, a declarat pentru The New Yorker: “A fost istovitor să scap fără niciun ajutor. Cel care trebuia să ne protejeze (căpitanul) era absent.”.

La 9:35, Ministerul Apărării Naționale și al Sănătății au declarat stare de urgență și au trimis vehicule și echipaje la fața locului. Statele Unite au sprijinit Coreea în eforturile de salvare, iar Japonia și-a manifestat condoleanțele, dar oferta de ajutor a fost respinsă de către coreeni. La 22:03, forțele navale, aeriene și armata erau implicate, dar ajutorul a venit mult prea târziu pentru majoritatea pasagerilor. Guvernul părea mult mai interesat să trimită camere și reporteri decât salvatori la locul incidentului. Jang Ae-Jin povestește cum, în primă instanță, canalele de știri au raportat că toată lumea fusese salvată. Cumva, forțele de ordine s-au lăsat învăluiți de această dulce iluzie și chiar au trimis mesaje părinților comunicându-le că toți copiii erau în siguranță. Apoi, iadul a venit pe pământ, pe măsură ce adevărul a ieșit la suprafață. Bilanțul victimelor era mult mai crunt decât ar fi vrut guvernul să admită. 299 de pasageri și-au pierdut viețile, dintre care 250 erau copii veniți în excursie cu școala. 

A doua zi, după ce fapta a fost consumată, 555 de scafandri, printre care civili care s-au oferit voluntari, au început căutarea pasagerilor dispăruți, care s-a transformat rapid într-o misiune de recuperare a cadavrelor. Kim Gwan-Hong a fost unul dintre scafandrii care s-au prezentat la locul tragediei o săptămână mai târziu, pentru a ajuta la recuperarea trupurilor neînsuflețite. A scos cadavrele copiilor din epavă cu mâinile goale, având grijă să spună o rugăciune pentru fiecare victimă și să îi legene, dorind să le ofere liniștea sufletească de care nu au avut parte în ultimele lor clipe. Actele lui de eroism i-au afectat grav sănătatea mintală și l-au împins la suicid 787 de zile mai târziu. La șapte ani de la dezastrul feribotului Sewol, mulți scafandri sunt încă bântuiți de ceea ce au găsit în epavă. La bilanțul victimelor s-au mai adăugat doi scafandri și cinci membri ai echipajelor de salvare. Cinci pasageri sunt dispăruți și astăzi. 

Cum de s-a întâmplat o asemenea tragedie? Ce a mers atât de greșit încât a dus la scufundarea vasului? După cum spune și titlul acestui articol, cauza scufundării feribotului Sewol o constituie lăcomia. Aceasta nici nu este o metaforă; dacă îl întrebați pe Google, primul răspuns pe care vi-l afișează este acest cuvânt magic – lăcomie -, care însumează lanțul de greșeli care a dus la moartea a 250 de copii nevinovați. În momentul scufundării, Sewol avea venerabila vârstă de 20 de ani. A fost delapidat și cumpărat de către coreeni de la japonezi în 2012, după care a suferit o serie de modificări care s-au dovedit a fi ilegale. Pentru a avea o capacitate mai mare și, implicit, a fi mai profitabilă, nava a fost dotată cu spații în plus pentru pasageri și cargo, ce a dus la mutarea centrului de greutate și la un echilibru precar între partea stângă și cea dreaptă. Țineți minte câte tone de marfă căra Sewol când a plecat pe ultimul ei drum? Ei bine, limita maximă era de 987 de tone. De asemenea, pentru a face loc sutelor de tone de surplus de marfă, a fost echipată cu prea puține rezervoare balistice, adică rezervoare cu apă care au rolul de a ajuta nava să plutească. Căpitanul obișnuit al navei, căruia Lee i-a luat locul pentru un an, a declarat că avertizase compania în legătură cu consecințele devastatoare pe care toate aceste nereguli o să le aibă, dar a fost amenințat cu concedierea. Sewol abia se putea menținea la suprafață și se afla într-un echilibru precar. Când echipajul a luat o curbă greșită, soarta navei a fost pecetluită.  

Dar unde este, până la urmă, asemănarea între dezastrul feribotului Sewol și incendiul de la Colectiv? Deși tragediile sunt cât se poate de diferite, ambele au avut drept primă cauză nepăsarea cu privire la siguranța oamenilor, banii primând în fața vieților omenești. De asemenea, forțele de ordine au acționat disproporționat și dezorganizat, lăsând oameni care puteau fi salvați să piară. Nu în ultimul rând, ambele evenimente sumbre au stârnit ceva în populație, au aprins o scânteie care nu a mai putut fi trecută cu vederea. 

După cinci luni de proteste de stradă, Curtea Supremă a decis expulzarea președinției Coreei de Sud, Park Geun-Hye, care a dat dovadă în nenumărate rânduri că era complet ruptă de realitate. Aceasta a irosit primele ore cruciale de la producerea dezastrului făcându-și toaleta și vorbind cu Choi în dormitorul ei, ajungând chiar să declare că elevii dați dispăruți vor fi găsiți ușor datorită vestelor de salvare, uitând de micul impediment prezentat de carcasa vasului care ținea trupurile captive. În procesul care a urmat tragediei, căpitanul Lee și trei membri ai echipajului au fost găsiți vinovați de ucidere din culpă, iar alți 11 au fost acuzați de neglijență și abandonare a vasului. Căpitanul Lee a primit închisoare pe viață, iar restul echipajului, pedepse variind între 5 și 20 de ani de închisoare. Park Ji-Young, Jeong Hyun-Seon și Kim Ki-Woong au fost singurii trei membri ai echipajului care au rămas în urmă să ajute pasagerii să se salveze și toți trei s-au scufundat odată cu vasul. În anii care au urmat, mai multe persoane au fost puse sub acuzare, inclusiv membri ai administrației Park. 

Pe data de 10 iulie 2014, guvernul a ordonat brusc încetarea căutărilor, deoarece descoperirea de noi cadavre dăuna imaginii lui. Familiile victimelor au cerut cu ardoare reluarea căutărilor, până când, trei ani mai târziu, MV Sewol a văzut din nou lumina zilei. A fost scos din adâncuri și adus la mal, unde părinții îndoliați așteptau răspunsuri. Când aceștia au devenit violenți și au început să lovească gardul care îi separa de feribot, poliția le-a spus să aștepte. În acel moment, mama unei victime a răspuns: “Copiii au murit așteptând, așa că nu ne spuneți să așteptăm!” 

Coreea de Sud va fi pe vecie marcată de ceea ce este considerat “unul dintre cele mai grave dezastre pe timp de pace, care a traumatizat o generație.” Tragedia a modelat o nouă generație, acum numită “generația Sewol”, plină de tineri care, deși nu au împlinit nici 20 de ani, sunt implicați în politică și își doresc să schimbe mentalitatea sud-coreeană de emancipare economică cu orice preț, care a curmat nenumărate vieți de la războiul celor două Corei și până în prezent. 

“Acele păsări micuțe… zburau prin văzduh… în furtună. Păsările erau atât de mici și de frumoase și chemarea lor m-a atins. Dar suna precum plânsetul elevilor, rugându-mă să nu îi las în urmă.” – Kim Gwan Hong 

Amintiri din copilăria filmului

Cultură, Istorie

Text – Daria Maria Anghel

Grafică – Diana Oancea

Tehnoredacție – Andreea Vaida

Este vineri seara. Ajungi acasă, târziu, după o săptămână obositoare. Îți arunci geanta sau ghiozdanul pe primul scaun pe care îl vezi; te schimbi în haine destul de largi încât să poți înota în ele și te afunzi în canapeaua din stofă kaki. Telecomanda se află, surprinzător, la locul ei şi te gândești să profiți de acest moment memorabil căutând un film. Nu găsești un titlu destul de bun încât să te intrige așa că laşi televizorul să meargă pe unul dintre zecile de canale de documentare. Ți se pare ironic faptul că subiectul pe care-l “dezbate” vocea bărbatului de vârstă mijlocie îl reprezintă, tocmai,  “filmul”. 

Vocea bărbatului cu ochelari și cămaşă în carouri începe să răsune în sufragerie… “Dacă v-am spune că tot ce vedeți dumneavoastră la televizor sau la cinema a fost un amalgam de accidente fericite? Filmul, documentarul sau orice altceva vedeți pe ecran în ziua de astăzi au fost experimente ale oamenilor curioși din secolul al nouăsprezecelea. Dacă v-am spune că cei care au inventat această modalitate de comunicare în masă nu s-au gândit nicicând că va lua amploare la nivel global?” și cu o schimbare de intonație, asemenea unui moment de teleshopping, bărbatul adaugă:“Suntem pregătiți să vă satisfacem curiozitatea cu noul nostru documentar: “Filmul. De la origini la prezent”.”. 

Acum că ți-ai luat punga cu nachos poți să te concentrezi asupra informațiilor pe care bărbatul cu perciuni le povestește cu atât de mult patos “ Filmele pe care le întâlnim oriunde, sub atâtea forme, fie că sunt reclame, fie că sunt episoade dintr-un serial reprezintă, de fapt, o iluzie a mișcării. O colecție de imagini observate succesiv oferă, foarte rapid, o astfel de iluzie. Dar care este explicația pentru acest “truc magic” pe care creierul și ochii noștri îl fac? Ei bine, fenomenul principal care are loc în momentul în care vizionăm filmul se numește “Persistence of Vision” (Persistența vederii). Acesta este fenomenul care te împiedică să vezi spațiile negre dintre cadrele unui film proiectat. În acest caz, un cadru este ceea ce numim una dintre imaginile statice care alcătuiesc un film. Se pare că, dacă un cadru apare în fața ochilor, creierul tău păstrează acea imagine timp de aproximativ o zecime de secundă după ce a dispărut. Dacă apare un alt cadru în acea zecime de secundă, creierul nu va înregistra spațiul negru dintre ele. Acum că am înțeles “psihologia filmului”, putem trece la partea istorică a acestuia. 

Înainte ca pozele să apară, camera obscură era folosită pentru a “izola” imagini din lumea înconjurătoare, dar în secolul al nouăsprezecelea, o schimbare semnificativă a avut loc. Cu ajutorul camerei obscure și a unor chimicale fotosensibile, inventatorul Niépce a reușit să creeze prima fotografie alb-negru pe un platou. Surprins de această reușită, dar observând faptul că platoul trebuie ținut la soare câteva zile pentru ca imaginea să apară în totalitate, Louise Daguerre, un prieten apropiat al inventatorului,  a căutat o soluție pentru ca fotografia să fie expusă la lumină pentru un timp mult mai scurt. Astfel, pozele au început să fie comercializate, fiind mai rapid de realizat, iar alți oameni intrigați au căutat noi modalități de a îmbunătăți aparatul de fotografiat.

Dar cum s-a făcut trecerea de la simple imagini la ideea complexă a unui film? Un vis la fel de inspirat ca cel al lui Mendeleev? Clişeic. Un fenomen natural ca în cazul lui Newton? Nu chiar. Ați rămâne surprinși să aflați că adevăratul motiv a fost un pariu. Întrebarea care provoca dileme tuturor în acea vreme era: părăsesc toate cele patru copite ale calului pământul în același timp,  într-un punct al galopului? Iar Leland Stanford, fondatorul Universității Stanford, l-a angajat pe Muybridge să-l ajute să stabilească pariul.

Stanford a susținut că, într-un moment dat al galopului, toate cele patru copite ale calului sunt în aer. Unii dintre colegii săi au spus, însă, că un picior este întotdeauna pe pământ. Era o întrebare a vremii dezbătută la nivel popular și Muybridge avea să ofere răspunsul folosind cunoștințele sale fotografice. El a venit cu o idee creativă- a  făcut un experiment cu o serie de 12 camere. Le-a folosit pentru a fotografia un cal în galop, într-o succesiune de fotografii. Totuși, nu a reușit să facă rost de o dovadă concretă. Șase ani mai târziu, acesta a schimbat tehnica; Muybridge a setat douăsprezece declanșatoare cu fir conectate la obloane pentru camere. Le-a distanțat uniform de-a lungul pistei de curse pentru a captura calul galopând. Pe măsură ce calul înainta pe pista de curse, fiecare cameră făcea o fotografie cu mai puțin de o jumătate de secundă diferență între acestea.

În final, pozele au demonstrat că Leland Stanford avea dreptate și, evident, a câștigat pariul. Dar această invenție a fost o situație câștigătoare pentru toată lumea; cu ajutorul acestor poze, distribuite una lângă cealaltă, s-a dezvoltat studiul mișcării și s-a explicat iluzia pe care acestea o creează dacă sunt afișate la o anumită viteză.” Vocea bărbatului cu ochelari accentuează printr-o tuse intenționată “Persistence of Vision” și trece mai departe…

“Puțin mai târziu, în Europa, francezul Étienne-Jules Marey inventează puşca cronofotografică care îl ajută să studieze zborul păsărilor (acesta le fotografia rapid apăsând pe trăgaci asemenea unei arme încărcate)- aceasta surprindea o serie de douăsprezece poze care, îmbinate, creeau impresia de mișcare. Thomas Edison împrumuta atunci invenția prietenului său și împreună cu W.K.L Dickson, unul dintre ajutoarele sale,  își creează propria cameră, care imprima pozele pe benzi de film de celuloid acoperite cu o emulsie sensibilă la lumină, ci nu pe mici platouri de metal.  Astfel, cei doi au inventat prima cameră de filmat, numită “cinetograf” și, de asemenea,  “cinetoscopul”, o cutie concepută pentru ca filmele să poată fi vizualizate de către o persoană pe rând printr-o fereastră  în partea de sus a dispozitivului. Edison nu considera că cinetoscopul având un potențial atât de mare și îl vedea mai mult ca un plus pentru fonograful său. Totuși, oamenii au fost surprinși de cele 16 secunde magice, așa că toată America s-a umplut de astfel de dispozitive ce funcționau pe bază de monede. 

Edison și Dickson au creat primul studio de film din lume, în New Jersey, iar din 1893 până în 1895, au făcut sute de vodeviluri, mute ce au fost apreciate de oamenii din toata lumea. Deși vocile personajelor nu se auzeau, fonograful însoțea prin muzică acțiunea.

În paralel, în Franța, Louis și Auguste Lumiere sunt intrigați de invențiile celor doi americani, așa că hotărăsc să le îmbunătățească. De ce? Ei bine, pentru că existau câteva limitări ale acestora; cinetograful era static și avea nevoie de foarte multă lumină pentru a înregistra, iar cinetoscopul permitea numai unei singure persoane sa vadă filmul. Astfel, cu experiența lor în inginerie, manufactură și fotografie, cei doi frați au reușit să combine cele două invenții într-una singurā, portabilă. Cu ajutorul lanternei magice incorporate, Louis și Auguste au proiectat filmul pe un perete, în fața unei mulțimi de oameni- așa a apărut “cinematograful”.

28 decembrie 1895 a fost ziua în care frații Lumiere au revoluționat lumea filmului. În atmosfera pariziană a subsolului de la Grand Café, cei doi au proiectat în fața mai multor personalități 10 mini documentare mute cu fapte din lumea reala. Celebrul “L’Arrivée d’un train en gare de La Ciotat” a marcat publicul, legenda spunând că toți cei din sală s-au speriat de sosirea trenului în gară din cauza sau, mai bine zis, datorită imaginii mult mai clare. De menționat, de asemenea, este faptul că acestea durau mai mult de 16 secunde datorită schimbării lungimii benzii de film.

Astfel, Auguste și Louis au atins o performanță pe care cei dinaintea lor n-au reușit să o realizeze; cei doi au adus oamenii mai aproape unul de celălalt, oferind o stare generală de bine și un nou mod de destindere. 

În 1905 au început să se deschidă aşa-zisele Nickelodeon, cinematografe rudimentare ce rulau toata ziua filme. Intrarea costa 5 cenți (“one nickel”, în engleză, de unde provine și numele) și filmele se schimbau de mai multe ori pe săptămână.” bărbatul îmbrăcat în griuri colorate ia o pauză de jumătate de minut, în timp ce pe ecran apare trenul alb-negru ce intră în gara “La Ciotat”.

 “În episodul de data viitoare vom vorbi despre evoluția efectelor în filmele mute, dar și despre…” dar deja nu mai reușești să distingi cuvintele deoarece visezi că alergi pe peron, așteptând trenul.

Lecțiile moștenirii monarhice în România

Istorie, Politică simplificată

Redactor: Alina Vițel, Grafică: Miruna Vasile

Posibilitatea revenirii la monarhie este, pe cale constituțională, una tranșată- România nu poate fi altceva decât o republică. Asta nu înseamnă că ajungem într-un punct mort ci, mai degrabă, că nuanțele încep să fie unele din ce în ce mai fine, trasarea liniilor de demarcație dovedindu-se din ce în ce mai provocatoare și mai sensibilă.  Analizând sumar istoria monarhiei din România, numărul de patru capete încoronate pe care le-am avut poate să nu pară mult, dar contribuția lui Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea și Mihai este una care nu poate fi trecută cu vederea și minimalizată altfel decât apelând la perspective părtinitoare.

Exemplul cel mai grăitor, care ne arată spiritul de sacrificu al celor care au vrut să ne conducă este cel al lui Ferdinand, mai exact faptul că a aprobat intrarea României în Primul Război Mondial alături de Antanta, nu de Puterile Centrale, alianță care includea Germania, țara natală a regelui. Ferdinand a hotărât să pună interesele țării de adopție pe primul loc, lucru pe care nu avem certitudinea că oricine ar fi avut puterea să îl facă. Concluzia care trebuie trasă e faptul că datoria primează, ea dând sens vieții celui care nu se dezice de aceasta, constituind un model pentru cei care i-au urmat, îi urmează și îl vor urma. Acest exemplu de demnitate nemediată de interese ascunse este o lecție de care România de azi are nevoie. Cazul lui Ferdinand nu este unul izolat. 

Cu privire la abdicarea regelui Mihai, care a pus capăt aflării monarhiei la conducerea statului român, știm că nu a fost una benevolă, ci forțată de conjunctură. Acesta a fost amenințat că studenții care au participat la protestul promonarhist vor fi omorâți dacă nu semnează actul prin care atât el, cât și urmașii săi renunță la dreptul de a mai conduce România. Plecarea în exil nu a fost una ușoară, în primul rând mental și sufletește, dar și financiar- au fost obligați să plece într-un timp foarte scurt și nu au primit azil politic, fiind nevoiți să se mute periodic în diferite țări europene precum Elveția, Danemarca etc. A fost nevoie să se orienteze spre alte mijloace de asigurare a traiului, Regele Mihai devenind pilot, bancher și având o fermă pe care o îngrijea alături de soția sa, Ana de Bourbon-Parma.

Ceea ce România de azi ar trebui să înțeleagă și să transmită mai departe e faptul că familia regală de Hohenzollern-Sigmaringen(devenită ulterior familia regală a României) nu a profitat de poziția privilegiată pe care a avut-o, ci și-a asumat până la capăt misiunea pe care i-a dat-o poporul român- aceea de a ajuta țara să prospere, să cunoască avansul economic și să se dezvolte cultural în așa fel încât să devină „Belgia Orientului”. Să nu uităm că reușita pe care am obținut-o în cadrul Sistemului Tratatelor de la Versailles se datorează și contribuției Reginei Maria. Aceasta, fiind nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, a reușit să convingă Marile Puteri antantiste că trebuie recunoscută alipirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Maramureșului, Banatului și Crișanei teritoriului României. Cel mai probabil, în absența acestei implicări, dezideratul național nu ar mai fi avut conturul mult tânjit.

Există și anumite probleme cu privire la legitimitatea familiilor regale în ziua de azi, problema descendenței și continuității fiind prezentă în monarhiile de pe întregul glob. În Japonia, prințesele se pot căsători doar cu nobili. Așadar, dacă vor să-și păstreze statutul de membri ai familiei regale, trebuie să rămână singure. În Japonia, funcționează legea salică. Ceea ce, până recent, se aplica și în cazul familiei regale a României. Ca urmare a faptului că regele Mihai nu a avut moștenitori de genul masculin, această cutumă a fost îndepărtată. 

Concluziile pe care avem nevoie să nu le uităm

Familia Regală a României nu este una perfectă, nu toți membrii acesteia și-au dus la îndeplinire îndatoririle cu un simț al responsabilității la fel de acut(Carol al II-lea a renunțat la dreptul de a deveni suveran pentru a se putea căsători cu ?) dar, simplul fapt că au venit din alt capăt al Europei și au făcut tot ce au putut să ne ajute să evoluăm ne arată că, poate, problemele cu care ne confruntăm nu se datorează factorilor externi nefavorabili, ci și pasivității noastre, dorinței de a vedea că lucrurile se mișcă, fără însă a ne asuma inconveniențele temporare pe care le necesită depășirea impasului social, moral, economic pe care îl traversăm și care, în loc să se amelioreze, mai degrabă se adâncește. Carol de Hohenzollern-Sigmaringen nu avea nicio certitudine când a pășit prima dată pe pământ românesc, dar își dăduse cuvântul că va lăsa statul într-o stare mult mai bună decât cea în care l-a găsit, ceea ce s-a și întâmplat într-un mod spectaculos.

Dada – revolta și renașterea artei

Cultură, Istorie

Text – Alexandra Busuioc

Grafică – Antonia Drăgan

Primul Război Mondial e cunoscut drept unul dintre cele mai mortale conflicte care au marcat umanitatea. A provocat schimbări politice majore (inclusiv revoluțiile din 1917-1923 la multe dintre națiunile implicate) și importanța lui, în formarea actualității pe care o cunoaștem,  este incontestabilă.

Dar până unde s-a răspândit această influență? 

Vorbim adesea despre consecințe economice, schimbări politice, modificări teritoriale, dar un eveniment precum Primul Război Mondial – de o asemenea proporție – influențează toate sferele societății. 

Ca societatea să se schimbe,  nu trebuie să își schimbe concepțiile indivizii care fac parte din ea?

Privim istoria de la distanță, cu un ochi scrutător rece… Când, de fapt, la baza oricărui eveniment istoric stau șiruri de acțiuni și consecințe, iar orice acțiune a omului are la fundamentul ei principii bine-definite  – proprii sau  universal recunoscute.

Nu e oare mai ușor să înțelegem fenomenele sociale complexe,  dacă înțelegem mintea umană?

Acest articol hotărăște să aducă în prim plan felul în care ororile războiului și societatea paralizată în haos a secolului 20 au influențat modurile de exprimare a individului și aspectele culturale ale societății.

Cea mai bună metodă de a te elibera dintr-un univers concentraționar ( fie el fizic sau de natură imaterială, pur psihologică) este, revolta, în toate formele sale.

În lumea măcinată de război nu era loc pentru manifestări artistice. Zurich, totuși, domnea în afara lumii, separat de tunurile care bubuiau și abatoarele războiului. În tihna neutralității elvețiene,  în cadrul clubului artistic Cabaret Voltaire, s-a format Dada  – melanj de filosofie iluministă și spontaneitate revoluționară. 

Se adunau artiști plastici, teoreticieni, dezertori și refugiați politici, în jurul scriitorului român Tristan Tzara, reacționând împotriva ascensiunii culturii capitaliste, căutând să salveze arta de rigiditatea autoritară și alienarea care cuprinseseră societatea odată cu războiul.

Conflictul care luase în stăpânire lumea părea fără de sfârșit… iar, din această durere profundă a individului s-a născut Dada.

 A apărut ca un abandon al sensurilor convenționale, o întreprindere revoluționară a libertății, o căutare a sensului realizată prin îmbrățișarea absurdului. A fost un curent cultural non-conformist și anarhic care își propuse să reinventeze mecanismele creației și ale gândirii. 

Denumirea însăși este dovada hazardului pe care dadaiștii îl cultivau. 

Cuvântul ” dada ” a fost menționat prima dată în editorialul unicului număr al revistei Cabaret Voltaire. Au fost destule teorii în ceea ce privește sursa lui – se spune că a fost ales la întamplare dintr-un dicționar Larousse; că inițiatorii mișcării dadaiste au creat acest cuvânt prin înțeparea cu un cuțit a unui dicționar francez-german, și deschizând cartea acolo unde indicau loviturile.

Iar scriitorul  Hugo Ball susținea că provine din afirmația “da” repetată de nenumărate ori în discuțiile fondatorilor de origine română.

Oricum ar fi, “dada” sugera, potrivit lui Marcel Iancu : ” acel sens de puritate, de artă naturală, de artă intuitivă. ”  Nu trebuia să însemne ceva ori să cuprindă vreun înțeles profund , era o anti-etichetă, era un simplu cuvânt menit să reprezinte o mână de indivizi, o tabula rasa pe care să se scrie noua artă.

Și era nevoie de o nouă artă – intelectualii asociau arta clasică cu burghezia,  așa că s-au întors împotriva a tot ce însemna ea, redefinind estetica.

Dar Dada a reprezentat mai mult decât artă , a fost un manifest etalon pentru toate avangardele care au urmat, a fost o mișcare politică, un răcnet către burghezie și capitalism, o satiră la adresa  societății decadente.

Fotomontaje, fotograme, poeme libere, sculpturi, colaje, poezie abstractă sonoră – din 1916 până în 1923, dadaiștii s-au remarcat în toată lumea. Mișcarea s-a născut în Zurich , a luat amploare la Berlin , a ajuns în 1920 la Paris,  și-a aprins scânteia în Barcelona, New York și Olanda, făcând înconjurul lumii până în Tokyo.  

Rigurozitate, raționalitate, semnificație – toate valorile tradiționale nu mai însemnau nimic, se născuse un gol în inima societății,  o prăpastie profundă care condusese la capitulare. – ” Arta a murit. Trăiască noua artă mecanică a lui Tatlin”

  Dacă nihilismul poate fi considerat abandonul sensurilor și valorilor, divorțul dintre om și sine, atunci, un curent precum dadaismul (care presupune, la rândul lui, divorțul dintre gândire și expresie) este clar nihilist. 

„Începuturile Dada”, spunea Tristan Tzara „nu au fost începuturile artei, ci ale dezgustului”.

Multe curente artistice, precum suprarealismul sau cubismul au fost simplu criticate ca fiind nihiliste.

Dada, totuși,  îmbrățișa acest titlu, asumându-și întru totul abordarea negativistă.

Voința aceasta spre absurd a fost cultivată atent de dadaiști, redată sub diverse forme.

Jean Arp a explorat arta colajului și potențialul hazardului  ( alegerea întâmplătoare de cuvinte și imagini pentru a forma lucrări). Hugo Ball a analizat eliberarea cuvântului scris de constrângerile unei pagini jucându-se cu puterea silabelor fără sens ca nouă formă de poezie. Marcel Duchamp, considerat deschizător de drumuri al artei moderne , a inventat conceptul de Readymade – un obiect de uz curent ales de artist pentru a juca rolul de operă de artă.

Și au mai fost mulți alții – Max Ernst, Man Ray, Hannah Höch, Kurt Schwitters, Raoul Hausmann – pictori, fotografi și scriitori din toată lumea pe care i-a unit dorința de reinventare. 

Au stârnit controverse, au întâmpinat ostilitate socială, și-au făcut susținători și critici. Au fost mulți aceia care le-au condamnat operele, negându-le lucrărilor lor statul de artă. 

Dar ce face arta, artă? 

E o întrebare la care nu avem nici măcar în prezent un răspuns clar.  

Singura concluzie la care putem ajunge este că  aceasta nu poate fi considerată frumoasă sau urâtă, bună sau rea, ci este deasupra tuturor clasificărilor factuale. Arta poate fi doar validă și este validă când apariția sa este în strânsă legătură cu artistul. Orice lucru pe care îl pătezi de o amprentă personală, orice obiect atins de inspirație creatoare, devine inevitabil artă. 

Astfel, fenomenul Dada nu poate fi definit ca fiind un curent artistic superior sau inferior artei clasice ci este, în sine, doar un alt mod de exprimare.

Dacă ar fi să rezumăm anii de expoziții, numerele de revistă, târgurile și conferințele dadaiste, am observa că Dada a fost un răspuns. A răspunde la război cu război, la absurd cu absurd.

Poate că asta sunt și ideile – răspunsuri ale minții la realitate. 

Crima perfectă și cum a dat greș – Faimosul caz Leopold și Loeb

Istorie

Redactor: Aytana Anghel, Grafician: Antonia Dragan

V-ați întrebat vreodată cum ar arăta o crimă perfectă? V-ați imaginat vreodată, după citirea unei cărți sau vizionarea unui film polițist, poate, cum ar fi să o comiteți chiar voi? Să o puneți la cale în inima nopții, să ascundeți dovezile, să vă inventați un alibi? Credeți că ați fi prinși?

Protagoniștii acestei istorisiri cu siguranță nu.

Să setăm scena: străzile grandioase ale orașului Chicago, scăldate în farmecul Epocii Jazz-ului, a căror viață aventuroasă și petrecăreață avea să fie cutremurată de doi tineri afluenți și inteligenți, bănuiți a fi cea mai promițătoare parte a prestigioasei elite a orașului, care, însă, au virat greșit pe șoseaua succesului, ajungând, în schimb, să fie asociați cu ce este acum numită “crima perfectă comisă greșit”.

La începutul anilor 1920, America este spectatoarea unei întâlniri ce avea să schimbe cursul istoriei: Nathan Leopold, un adevărat geniu al acestei perioade, recent absolvent al Universității din Chicago, cu o personalitate fermecătoare, pe măsura intelectului său, începe să își petreacă timpul cu Richard Loeb, un tânăr pasionat de sport și de romanele polițiste, de fiorul captivant al misterului și terorii. Cu toate că aceștia se cunoșteau încă din copilărie, fiind membri ai acelorași cercuri sociale, aveau să formeze o strânsă conexiune abia mult mai târziu, în timp ce studiază la Universitatea din Chicago, când Leopold avea vârsta de 19 ani, iar Loeb de 18. 

Acești doi studenți au fost ridicați în slăvi încă de la vârste fragede de către profesorii lor ca fiind genii, copii minune ai generației lor, iar acest lucru, combinat cu starea materială a familiilor lor și statutul social i-a făcut să se distanțeze de restul oamenilor, crezându-se deasupra oamenilor de rând cu o inteligență mediocră. Mentalitatea nouă adoptată de Leopold și Loeb i-a condus pe cei doi pe drumul către filozofia lui Friedrich Nietzsche, și, implicit, către conceptul acestuia de “supraom”, un individ aflat în posesia unor capabilități extraordinare, care nu se supune regulilor ce se aplică pentru populația normală. Captivat de posibilele implicații ale acestei ideologii, Leopold îl convinge pe Loeb să testeze limitele capacităților lor. Crezând pe deplin că un supraom nu ar fi tras la răspundere pentru înfăptuirea oricărei crime, cei doi tineri încep să aplice această filozofie în propriile vieți, începând cu comiterea unor infracțiuni mici, precum incendiere sau violență corporală, și încheind cu un adevărat Magnum Opus: crima perfectă.

Golul astfel stabilit, Leopold și Loeb încep a planifica detaliile și decursul acestei odioase realizări. Când toate acestea au fost puse la cale, tinerii criminali își pun planul în aplicare pe 21 mai 1924, după 7 luni de cugetare. Victima acestui terifiant experiment a fost nimeni altul decât vărul de gradul al doilea al lui Loeb, un băiat de 14 ani numit Bobby Franks, pe care cei doi îl atrag la mașina închiriată cu discuții despre tennis, urmând ca apoi să-l răpească și omoare. Modul brutal în care au comis această crimă nu provoacă niciun sentiment în inimile lui Leopold și Loeb, aceștia oprindu-se, chiar, la un restaurant pe drum și mâncând în mașină lângă cadavru. Corpul victimei este apoi desfigurat folosind acid clorhidric, iar hainele îi sunt îndepărtate, pentru ca apoi să fie ascuns într-un canal aflat în împrejurimea unor șine de tren. 

Încrezători și satisfăcuți de succesul lor răsunător, criminalii se îndreaptă spre casă, neavând idee că așa-zisa crimă perfectă a lăsat în urmă o sumedenie de dovezi, precum ochelarii realizați pe comandă ai lui Leopold, uitați la scena crimei, numeroșii martori și nichela folosită de Loeb pentru a omorî victima, pătată, încă, de sângele acesteia. 

Neștiutori, Leopold și Loeb pun la cale a doua fază a planului lor, sunând familia victimei sub pseudonimul “George Johnson”, prefăcându-se că Bobby a fost doar răpit și cerând 10 000 de dolari în schimbul întoarcerii sale în siguranță. Leopold continua să dea instrucțiuni familiei Franks, iar Loeb cumpără un bilet de tren și încearcă să însceneze o situație care îi permite să convingă autoritățile că a fost plecat în timp ce crima se desfășura, inconștienți de faptul că poliția deja recuperase cadavrul și aduna dovezile lăsate în urmă de ei.

Văzând vestea morții lui Bobby Franks în ziare, criminalii încep să se panicheze, renunțând la răscumpărare și încercând să învinovățească pe altcineva, găsindu-l pe George Lewis, un student de ornitologie al lui Leopold, ca fiind cel mai potrivit candidat, neluând în considerare faptul că acesta ar fi putut avea un alibi de necontestat. Astfel, cei doi se grăbesc să înlăture ultimele câteva obiecte rămase de la victimă, precum pantofii, broșa clasei și catarama curelei, însă înainte să își poată termina treaba, Leopold este chemat la interogare de către departamentul poliției din Chicago. Peste o săptămână, pe 28 mai, poliția a construit un caz puternic împotriva tinerilor, ajutându-se de indiciile lăsate în urmă de așa-zișii “genii” și îi interoghează pe cei doi separat, știind că o confesiune ar rezolva cazul cât mai curând. Leopold își menține atitudinea arogantă și se contrazice reciproc de mai multe ori în timpul mărturiei, iar Loeb, în încercarea de a nu face greșeli, susține că nu îşi amintește nimic. Autoritățile îi eliberează, dar îi  urmăresc, urmând să îi aresteze două zile mai târziu, în data de 30 mai. Intimidat de dovezi, Loeb își mărturisește vinovăția, iar Leopold îi urmează exemplul la scurt timp.

Dacă vi se pare că povestea a ajuns la un sfârșit, iar criminalii la pedeapsa cuvenită, vă înșelați, deoarece un avocat bun cu o plată pe cinste poate întoarce chiar roțile nemiloase ale justiției, iar asta s-a întâmplat și în cazul de față.

Familiile lui Leopold și Loeb l-au găsit pe unul din cei mai buni avocați ai apărării de la momentul acela, Clarence Darrow și l-au plătit echivalentul din ziua de astăzi a peste un milion de dolari pentru a îi reprezenta pe cei doi în ceea ce a devenit rapid cunoscut ca “Procesul secolului”. Darrow a luat acest caz în ciuda faptului că era imposibil de câștigat pentru că se opunea ferm pedepsei capitale, cea pentru care milita procurorul Robert Crowe în privința tinerilor. Știind că ar fi fost imposibil să câștige procesul din cauza numeroaselor dovezi, martori oculari și, bineînțeles, a confesiunii celor doi, Darrow ia o decizie controversată, dar eficientă: îi sfătuiește pe clienții săi să pledeze vinovați, și apoi cere o audiere legată de sentința pe care aceștia o vor primi, care va dura 32 de zile. 

O pledoarie de nebunie, Darrow știe, nu ar funcționa, iar dat fiind faptul că singurul caz cu pedeapsă capitală pe care îl pierduse până atunci a utilizat o astfel de strategie, avocatul este reticent să o folosească, optând, în schimb, pentru o apărare concentrată pe umanitatea criminalilor (în mod ironic, tocmai opusul a ce aceștia doreau să dovedească prin experimental lor). Darrow a explicat în detaliu circumstanțele care îi puteau influența pe acești tineri, precum perioada în care au copilărit și au crescut, poveștile de război învățându-i să nu prețuiască prea mult viața umană; a susținut că nimeni nu îi credea pe cei doi nevinovați, și, mai mult, că nimeni nu i-ar vrea în libertate, dar că uciderea lor nu ar servi niciun scop decât luarea altor vieți. Avocatul și-a încheiat cazul prin menținerea opiniei sale că omorul unui om nu îl va face pe altul să nu comită o crimă și că singurul mod în care putem progresa ca o societate și opri actele de violență este să înlocuim ura cu iubire, compasiune, iertare și milă.

Discursul lui Darrow, considerat de mulți ca fiind cel mai bun din cariera sa și cel mai pasionat atac împotriva pedepsei capitale, s-a dovedit suficient de convingător, verdictul judecătorului fiind închisoare pe viață pentru peste 99 de ani. Loeb avea să fie omorât în închisoare după 12 ani, iar Leopold a fost eliberat condiționat peste 33, urmând să moară la vârsta de 66 de ani în Puerto Rico din cauza unui atac de cord.

Deci, dacă v-ați gândit vreodată să comiteți o crimă, cugetați mai mult. Chiar dacă credeți că nu veți fi prinși, există mereu variabile pe care nu le poți lua în considerare sau situații în care creierul îți este copleșit de emoții și astfel dovedit inutil. Crima perfectă rămâne și astăzi un scop irealizabil, o provocare măreață chiar și pentru cei mai sclipitori dintre genii.

Caligula, împăratul care s-a luptat cu zeii

Istorie

Text: Ana Ciolac, Grafică: Maria Cristea

Gaius Iulius Caesar Augustus Germanicus – un nume impozant, pe măsura uneia dintre cele mai proeminente figuri din istoria Imperiului Roman. Deși a domnit doar patru ani, numele lui încă se află pe buzele oamenilor, la 2000 de ani după moartea lui, alături de adjective precum sadic, pervers, crud și extravagant. Povestea noastră, țesută în jurul unor intrigi politice, băi de sânge și trădări regale, începe pe data de 31 august a anului 12 d.Hr., în orașul Antium, odată cu nașterea lui Gaius. Venirea lui pe lume a fost o binecuvântare pentru părinții lui, Germanicus și Agrippina cea Mare, care s-a transformat, însă, în blestem pentru poporul român odată cu urcarea lui la tron. 

Până și porecla lui sună înfiorător, nu-i așa? Caligula. De fapt, aceasta este poate cea mai frumoasă parte a poveștii împăratului. ‘“Caligula“ provine de la latinescul “caliga”, cuvânt care desemna sandalele din piele purtate de soldații români. Când avea doar doi-trei ani, Caligula îl însoțea pe tatăl lui în campanii în Germania, îmbrăcat într-o uniformă militară în miniatură. Acest lucru i-a amuzat pe soldați și i-a determinat să îi pună această poreclă în semn de afecțiune, care poate fi tradusă drept “Ghetuțe”. Ironia a făcut ca această denumire să dăinuie mii de ani în memoria colectivă, în ciuda faptului că Gaius a displăcut-o. 

Din păcate, copilăria fericită a lui Gaius se termină aici. Atrocitățile comise de el nu pot fi iertate, dar, dacă îmi permiteți să joc rolul de avocat al diavolului, mintea bolnavă a împăratului a fost rezultatul tragediilor, abuzurilor și traumelor suferite. Când avea doar șapte ani, unchiul lui, împăratul Tiberius, a comandat asasinarea tatălui lui Caligula, acțiune care a declanșat dezmembrarea familiei. Mama lui și fratele mai mare, Nero, au fost trimiși în exil. Celălalt frate, Drusus, a fost întemnițat în baza unor acuzații de trădare, toți trei, decedând în anii următori. Caligula a fost trimis în grija străbunicii lui, Livia, până la moartea acesteia, după care a locuit cu bunica sa, Antonia Minor. În final, Caligula și cele trei surori, Agrippina cea Mică, Iulia Drusilla și Iulia Livilla au ajuns în custodia lui Tiberius. 

Tiberius nu doar că și-a lăsat nepotul să trăiască, ceea ce a fost o surpriză pentru toată lumea, dar l-a numit și moștenitor la tron. Cu toate acestea, anii petrecuți alături de Tiberius au constituit cea mai neagră perioadă din viața sa. Caligula a fost obligat să-l servească timp de șase ani pe insula Capri, fiind supus unor abuzuri și sarcini umilitoare. De asemenea, trebuia să asiste la torturi și execuții. În ciuda tuturor nenorocirilor provocate de Tiberius, Caligula a reușit să își păstreze cumpătul, fiind descris ca cel mai bun servitor al împăratului. A fost căsătorit timp de un an cu Iunia Claudia, care, din păcate a murit în timpul travaliului. 

Se părea că tot chinul îndurat a meritat. Pe data de 16 martie a anului 37, Tiberius a murit, iar Caligula, în vârstă de doar 25 de ani a fost încoronat. Domnia lui poate fi împărțită în două perioade – înainte și după. În primele șapte luni de la urcarea la tron, totul a fost numai lapte și miere. Tiberius fusese un împărat atât de îngrozitor, încât Caligula era adorat de popor pentru simplul fapt că nu era unchiul lui. Supușii îi spuneau “copilul nostru” sau “steaua noastră”, însă aceste porecle nu au trecut testul timpului. Caligula și-a început domnia prin gesturi pline de generozitate, printre care enumerăm acordarea de bonusuri armatei și ajutor celor care nu își permiteau să plătească taxele, punerea în scenă a nenumărate spectacole și iertarea celor care fuseseră trimiși în exil de Tiberius. 

Luna octombrie a anului 37 a reprezentat punctul de cotitură a domniei lui Caligula, următorii trei ani și jumătate având să îl consacreze în istorie ca fiind cel mai sângeros împărat roman. Acesta s-a îmbolnăvit brusc și, după vindecarea lui, nu a mai fost niciodată la fel. Și-a executat fiul vitreg (Tiberius Gemellus), precum și pe tatăl primei soții. În anul 38, sora lui preferată, Iulia Drusilla, a murit de febră, fiind sanctificată de către fratele ei. Soțul Drusillei a întreprins relații cu celelalte surori, determinându-l pe Caligula să îl ucidă și să le trimită pe cele două femei în exil. De asemenea, a pângărit reputația bunicii lui, Agrippa, pe care o ura și l-a împins pe cel mai important aliat politic, Naevius Sutorius Macro, către sinucidere. În timpul unor jocuri, surse spun că împăratul a comandat aruncarea la lei a unei secțiuni a publicului pe motiv că se plictisise, deoarece nu mai erau prizonieri pe care animalele să îi ucidă. 

Se observă o asemănare între Caligula și faimosul rege englez Henric al VIII-lea, care și-a schimbat personalitatea la 180 de grade în urma unui accident de călărie și a luat decizia bruscă de a-și executa soția, pe Anne Boleyn. 

Din cauza cheltuielilor fabuloase, statul a intrat într-o criză financiară în anul 39. Caligula a recurs la măsuri disperate de a umple trezoreria, de la ridicarea taxelor până la licitarea vieților gladiatorilor. A intrat într-un război cu senatul, descoperind mai multe conspirații împotriva sa și executând senatori și chiar pe guvernatorul Germaniei. Caligula a fost implicat în construcția a numeroase capodopere arhitecturale, precum porturile Rhegium și Sicilia, apeductele Aqua Claudia și Anio Novus, dar nici acest domeniu nu a fost lipsit de controverse. A vandalizat templul lui Castor și Pollux, transformându-l într-o intrare în luxosul său palat și a comandat construcția unui castel plutitor. L-a invitat la curtea regală pe regele Ptolemeu al Mauritaniei și – ați ghicit! –  l-a executat pe neașteptate și a anexat Mauritania. 

Cel mai controversat aspect legat de Caligula este importanța divină pe care și-o acorda. În anul 40, a început să se costumeze ca diferiți zei și semizei și să se refere la el însuși ca la o zeitate. Își zicea Jupiter (numele regelui zeilor romani) și Neos Helios (Noul Soare), dorind să-i ia locul lui Apollo ca zeu al soarelui. Monedele egiptene îl reprezentau ca pe o divinitate, iar diverse voci susțin că voia să își ridice o statuie în templul din Ierusalim. Cel mai remarcabil act de megalomanie înfăptuit a fost declararea unui război în anul 40 împotriva lui Poseidon, zeul apelor. Suetonius descrie în “Viața lui Caligula” cum împăratul le-a comandat soldaților să înjunghie apa mării și să adune scoici drept trofeu de război. Ultima picătură a constat în declarația șocantă a lui Caligula, care urma să părăsească Roma și să se stabilească în Alexandria, pentru a fi slăvit ca un zeu. 

Acestea fiind spuse, căderea lui de la tron nu a fost o surpriză. Pe 24 ianuarie 41, gărzile pretoriene – elita armatei romane -, în frunte cu Cassius Chaerea l-au asasinat pe împărat, într-o manieră asemănătoare cu uciderea lui Iulius Caesar. Ultima soție a lui Caligula, Milonia Caesonia, precum și fiica lor, Iulia Drussina nu au scăpat de mânia nobililor, în dorința lor arzătoare de a scăpa de arborele genealogic al lui Caligula, fiind ucise. Singurul membru al familiei care a reușit să scape cu viață de masacrele lui Tiberius, Caligula și ale insurgenților a fost nepotul lui Caligula, Claudius, care va deveni următorul împărat – Tiberius Claudius Augustus Germanicus. 

Din păcate, nu putem să nu ne întrebăm în ce proporție sunt adevărate scrierile despre Caligula. Cercetătorii contemporani atestă faptul că istoricii din vechime au înclinat balanța intenționat în defavoarea împăratului asasinat. Informațiile prezentate mai sus sunt atestate de experți, însă mai multe legende care îl discreditează pe Caligula s-au dovedit a fi nimic mai mult decât propagandă politică. Scriitorii Suetonius și Cassius Dio sunt notorii pentru încercările lor constante de a-l pune în cea mai proastă lumină pe Caligula. Cel mai faimos mit stârnit de ei care s-a dovedit a fi fals povestea cum Caligula l-a făcut preot pe armăsarul lui favorit, Incitatus, și voia să îi acorde și titlul de consul. De asemenea, cei doi au exagerat rolul împăratului în criza economică. Știm cu toții că istoria este scrisă de învingători, care își elevează imaginea în detrimentul celor învinși. Caligula pare că face parte din cea de-a doua categorie, “supraviețuitor” nefiind unul din adjectivele care îl caracterizează.

“Plata o Plomo” – Cum buturuga mică a răsturnat o Columbie întreagă

Istorie, Politică simplificată, Probleme sociale

Text: Daria Maria Anghel

Grafică: Mara Savescu

Tehnoredacție: Andreea Vaida, Daniela Dobre

Un articol nu e greu de scris în momentul în care ai ideea potrivită; problema era că eu încă așteptam să-mi pice din cer pentru că, oricât de mult o căutam, era de negăsit.

Dar cum să o găsesc dacă eu căutam ideea printre postările de pe Instagram,  în versurile melodiilor sau printre rândurile subtitrării serialului “Narcos”…  Totuși, urmărind firul narativ și evoluția lui Wagner Moura în rolul lui Pablo Escobar, mi-am dat seama că mi-am găsit ideea. 

***

Columbia- țara cu două anotimpuri și trei tipuri de climă, al treilea exportator de cafea la nivel global, dar cunoscută pentru carteluri și cele mai mari organizații de narcotraficanți din lume. 

Echilibrul  dintre “Puterea Forței și Calea Întunecată” din Republica Columbia s-a stricat când, în sectorul public, a apărut Pablo Escobar ; una dintre cele mai cunoscute personalități la nivel mondial. Astfel, în acest articol veți descoperi cum un singur om poate da peste cap o țară întreagă, atât din punct de vedere social, cât și din punct de vedere politic și poate chiar economic.

Pablo Emilio Escobar Gaviria s-a născut în 1949, Antioquia, Columbia. La scurt timp după nașterea sa, familia s-a mutat în Envigado, o suburbie a orașului Medellin. Venind dintr-o familie modestă, în care tatăl său era fermier și mama sa profesoară, Pablo a arătat o dorință aparte de a-și depăși condiția. Deși acesta a urmat Universitatea Autonomă Latino-americană din Medellin, nu a absolvit-o niciodată. În schimb, și-a întâmpinat tinerețea vânzând diplome și bilete false de loterie sau implicându-se în furturi de mașini și de pietre de mormânt. Observând că lucrurile decurg bine, acesta a început să comită și alte fapte ilegale precum răpirea anumitor persoane doar pentru răscumpărarea acestora. 

Mai târziu, pe la mijlocul anilor ‘70, după ce industria cocainei a luat amploare în Columbia, Pablo Escobar a înființat cartelul din Medellin. Pană în 1980, cartelul reușea deja să exporte lunar între 70 și 80 de tone de cocaină în Statele Unite ale Americii. Vă întrebați acum ce a făcut cu toți acei bani? Inițial, pe lângă faptul că și-a plătit angajații cu 1$ pe kilogramul de producție (care până când ajungea în afară valora peste 200.000$) și-a construit case luxoase și a devenit proprietarul unei grădini zoologice. Din păcate, din cauza sărăciei din Columbia, actele de caritate precum oferirea banilor pe stradă oamenilor nevoiași, fondarea diferitelor cluburi de fotbal sau construirea reședințelor pentru persoanele neajutorate i-au oferit titlul de “Robin Hood”. De ce spun din păcate? Pentru că, pe de o parte făcea trafic de substanțe care dăunau oamenilor, iar pe de altă parte credea cu tărie că i-ar putea ajuta foarte mult pe cetățenii săraci ai Columbiei. Astfel, Escobar a ajuns la concluzia că ar trebui să se afle la conducerea țării; dar pentru asta, a fost nevoie de alte asasinări și șantaje ca să mușamalizeze adevărul.

După multă muncă de convingere, datorită statutului său de Robin Hood, acesta a reușit să obțină un loc în Camera Reprezentanților Congresului din Columbia; din nefericire pentru el, nu a durat prea mult. În cadrul primei ședințe, Ministrul Justiției l-a acuzat pentru trafic de narcotice și i s-a cerut să se retraga din funcția pe care o avea. În ochii multor cetățeni, Pablo a rămas la fel de iubit și important, dar în ochii guvernului columbian, acesta reprezenta o țintă.

Un război în adevăratul sens al cuvantului s-a declanșat atunci în țara sud-americană; oricine încerca să se întoarcă împotriva lui, fie politician sau om de rând, nu mai avea garanția că o să rămână în viață, decât dacă se lăsa cumpărat; oamenii lui Pablo fiind adepți ai principiului “Plata o Plomo” (banii sau glonțul). 

Poziția lui Pablo s-a făcut cunoscută în momentul în care Luis Galan, fruntaș în alegerile electorale pentru funcția de președinte și totodată un dușman declarat al cartelurilor, a fost asasinat în fața publicului. Guvernul a mobilizat atunci armata, poliția și Agenția Națională Antidrog în scopul de a-l prinde și de a-l duce la închisoare. Totuși, Escobar era de negăsit și își continua afacerea din umbră, la fel ca până atunci. 

Dacă o bombă “plantată” într-un avion cu scopul de a omorî noul președinte, asasinarea a sute de polițiști, apariția unui grup terorist numit “Los Pepes”-care avea ca scop omorârea oricărei persoane implicată până și în cea mai mică măsură în vreo afacere cu Escobar- nu v-a convins, pe mai marii politicieni i-a făcut să își concentreze atenția numai pe modul în care l-ar putea prinde. Se spune că Pablo s-ar fi oferit să plătească datoriile în valoare de 14 miliarde de dolari ale Columbiei în schimbul amnistiei sale, dar nu a avut succes. Singura înțelegere la care a putut ajunge cu guvernul a fost de a-și construi propria închisoare. 

Escobar s-a predat și, ulterior, în 1991, a fost închis. Închisoarea sa a avut, însă, un efect redus asupra activităților sale criminale și asupra stilului său de viață. I s-a permis să construiască o închisoare de lux, păzită de oameni angajați de el, care a devenit cunoscută sub numele de “La Catedral”. Nu numai că interiorul includea un club de noapte, saună, cascadă și teren de fotbal, ci și telefoane, computere și faxuri, care îl ajutau să discute afaceri în continuare. Astfel, cu cel mai periculos om al Columbiei în închisoare, traficul de droguri mergea mai bine ca niciodată. Totuși, după ce Escobar a torturat și a ucis doi membri ai cartelului său în interiorul La Catedral; membrii care l-ar fi putut trăda și oficialii au decis să-l mute într-o închisoare mai puțin găzduitoare. Înainte de a putea fi transferat, Escobar a scăpat din custodie în iulie 1992. 

Cu ajutorul altor rivali ai lui Pablo și alți oficiali americani, guvernul columbian a lansat o “vânătoare ” în scopul de a-l găsi cât mai repede posibil. La 3 decembrie 1993, presupunând că s-a bucurat cu o seară înainte de ziua sa de naștere, Pablo a fost descoperit într-una dintre casele sale care îi servea drept ascunzătoare. Împreună cu un sicario, Escobar a urcat pe acoperiș și a încercat să fugă, însă, a fost prea târziu; se spune că a fost împușcat fatal, dar alții speculează că s-ar fi împușcat singur în cap. 

După moartea sa, cartelul din Medellin s-a prăbușit repede. Banii au fost găsiți în pereții caselor sale sau îngropați. S-a descoperit că o zecime din suma anuală produsă de cartel era mâncată de rozătoare sau pur și simplu se distrugea din cauza modului de depozitare. De asemenea, s-a mai descoperit faptul că în 1987, economia columbiană a crescut cu 5,5%, totul în timpul apogeului traficului de droguri. Profitul din comerțul ilicit cu droguri a reprezentat 2,7% din PIB-ul total al Columbiei, ceea ce, dacă stăm să ne gândim puțin, este enorm în condițiile în care un singur om a mobilizat o astfel de acțiune și a reușit să o mențină la un nivel atât de înalt timp de peste 15 ani. 

***


Toată lumea vrea să citească despre “băieții buni” (sau aș putea să zic Goodfellas în contextul actual), dar e nevoie să realizăm că din greșelile pe care omenirea le-a făcut de-a lungul timpului se învață cel mai bine. 

În pași de dans spre o schimbare- ce înseamnă muzica pentru noi?

Cultură, Istorie

  Text: Irina Radu, Grafică: Gloria Stoica

Ce înseamnă muzica pentru noi? Un refugiu, atunci cand lumea exterioară devine mult prea sufocantă? Un mod de exteriorizare a emoțiilor interioare care evadeaza din captivitatea sinelui în armonia notelor și nuanțelor? Definițiile sunt diverse, nefiind la fel deoarece fiecare ascultator are propria sa interpretare, iar infinitatea de moduri în care ea te poate face să te simți o face atât de specială.

   În zilele noastre, nu ne putem imagina o călătorie, o activitate sau un moment de relaxare fără a avea căștile în urechi cu melodiile noastre preferate. Rolul său terapeutic și vindecător este demonstrat de oamenii de știință care au dovedit cocktail-ul de hormoni pozitivi pe care creierul nostru îl produce în momentul în care ne lăsăm purtați pe aripile versurilor și ne sincronizăm bătăile inimii cu ritmurile sale. Dacă nu ești destul de atent, poate nu vei observa puternica influență pe care o are chiar muzica pe care o asculți asupra ta și felul în care îți poate schimba starea de spirit, dar rolul muzicii în istorie este mai semnificativ decat s-ar crede.

La începutul anilor 20, armele erau lăsate, pacea aparent, declarată, dar urmele adânci lăsate de ororile Marelui Război nu erau conștientizate. Oamenii fuseseră dezamăgiți de experiențele lor din Primul Război Mondial și s-au răzvrătit împotriva a ceea ce ei considerau ca fiind convenții și atitudini de dinainte de lupta pentru sfere de influență, nereușite și depășite, căutând alinare în opulență, modă și, mai ales, în muzică. Până atunci, problemelor sociale nu li se acordase vreun interes. Ignoranța cauzată de spaima oamenilor de a lupta pentru ce își doresc a fost înlocuită cu setea de dreptate, iar dacă libertatea a fost mentalitatea anilor 20, jazz-ul a fost coloana sonoră.

     Tabloul este pictat astfel: o fată flapper cu rochia sa strălucitoare se privește în oglindă, își fardează pielea palidă a feței, își retușează rujul roșu ce le dă buzelor sale o formă micșorată, candida. Se anunță o seară de excepție în faimosul local din Chicago. Perlele lungi i se mișcă odată cu pașii ei hotărâți, se așază la o masă aprinzându-și țigareta și privește cum pe scenă își găsesc muzicienii locurile destinate, analizează cu scepticism bărbatul de culoare ce se prezintă cu o trompetă.Toată lumea vorbea despre faimosul cântăreț, Louis Armstrong, venit din New Orleans, să prezinte orașului un nou stil muzical. Majoritatea prietenilor săi se opuneau vehement ideii de a asculta un artist de culoare. Odată cu începerea interpretării, ea se găsește fascinată de schimbarea de ritm, de tonuri și de ușurința cu care acesta performa un solo improvizat, trăind fiecare notă armonioasă a piesei. În acea seară, în acel restaurant întunecat, își simte inima mai plină, cunoaște sensul și puterea muzicii ce poartă denumirea de jazz.

Jazz-ul este un gen muzical care a luat naștere în comunitățile afro-americane din New Orleans, Louisiana, Statele Unite, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, cu rădăcinile sale în blues și ragtime.

Confruntându-se cu rasism, discriminare și segregare, comunitatea de culoare a găsit întotdeauna confort și un sentiment de pace în muzica sa. Aceasta continuă să fie un mijloc prin care furia, durerea, compasiunea și dorința de schimbare sunt transformate în energie pozitivă.

Jazz-ul a făcut cultura afro-americană ceva de dorit, aducând-o în interesul tuturor și oferind locuri de muncă muzicienilor de culoare. Jazz-ul provine din muzica sclavilor americani și pentru unii este un memento al vremurilor apăsătoare, dar pentru alții este începutul recunoașterii istoriei și culturii afro-americane.

Deși în general trecut cu vederea, jazz-ul a jucat un rol major în multe mișcări pentru drepturile civile, din perioada cuprinsă între sfârșitul Primului Război Mondial și începutul depresiei. Mulți americani s-au îndrăgostit de jazz și au renunțat la ideile preconcepute precum aceea, că o singură rasă ar putea merge la un anumit club sau concert, acest lucru ducând la o ameliorare a segregării anterioare. Mai puțină segregare a dus în cele din urmă la drepturi egale.

Jazz-ul, cu libertatea sa prin improvizație, tradiția sa de jam sessions, unde muzicieni de diferite medii și discipline, se adunau pentru a crea artă uimitoare, a reprezentat un imn oficial pentru Mișcarea Americană pentru Drepturile Civile, care și-a avut apogeul în anii 1950 și anii 1960.

Dacă în trecut, în razboiele sângeroase, conducătorii își încurajau soldații cu diverse discursuri despre onoare și protejarea patriei, în timpul acestor mișcări muzicienii afro-americani și-au dedicat creația cauzei lor, compunând adevărate descrieri ale nedreptăților pe care le-au suportat prin melodiile lor.Importanța muzicii în motivarea comunităților și în răspândirea ideilor pe care și le doreau aplicate este recunoscută de către Martin Luther King Jr., precum spune în acest citat:

 “O mare parte din puterea Mișcării noastre pentru libertate din Statele Unite a venit din această muzică. Ne-a întărit cu ritmurile sale dulci când curajul a început să eșueze. Ne-a liniștit cu armoniile sale bogate atunci când spiritele au căzut. ” – Martin Luther King, Jr. – Despre importanța jazzului.

De la o formă de relaxare și distragere în timpul vieții grele a sclavilor afro-americani, la renașterea culturală ce a îmbunătățit viziunea asupra unei rase, până la a deveni imnul unei revoluții pentru dobândirea drepturilor civile, muzica jazz ocupă un loc incontestabil în istorie, în sufletele oamenilor. Va dăinui mereu, fiind ascultată și astăzi, drept ecou a puterii oamenilor chinuiți și dovadă a lucrurilor frumoase ce se pot naște din cele mai teribile suferințe.