De ce este întotdeauna război în Orientul Mijlociu?

Întrebări pentru secolul XXI, Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată

Deși mulți asociază Orientul Mijlociu cu peisaje admirabile, istorie bogată și resurse naturale abundente, mulți ar descrie Orientul Mijlociu prin coruptibilitate si neliniște. În acest sens, evenimentele petrecute în Primăvara Arabă au marcat prezentul unor state precum Syria, Yemen și Liban- spulberate de conflcite armate și de regimuri autoritare și totalitare. Cu toate acestea, de cele mai multe ori, războaiele din Orientul Mijlociu sunt descrise incorect ca fiind civile, iar frecvența lor în regiune nu este întâmplătoare. Totodată, deși aceste conflicte diferă prin factori istorici și geopolitici, toate sunt profund influențate de un anumit conflict ce înfățișează ostilități nemăsurabile- conflcitul dintre Arabia Saudită și Iran.

Adesea denumit “Războiul Rece din Orientul Mijlociu”, conflictul dintre Iran și Arabia Saudită se manifestă prin lupte pentru continuă influență în regiunile înconjurătoare. În acest sens, cele două state alimentează numeroase conflicte, oferind diferite grade de sprijin părților opuse, dar rareori implicându-se direct. Totodată, lupta pentru hegemonie regională este sprijinită de superputeri ce evidențiază, încă o dată, comparația cu dinamica Războiului Rece. Așadar, în timp ce Arabia Saudită este susținută de Statele Unite ale Americii, Iran este susținut atât de Federația Rusă, cât și de Republica Populară Chineză.

Istoria din spatele conflictului datează, mai mult sau mai puțin, de la revoluția din 1979, ce a fost marcată semnificativ de sprijinul american pentru Mohammad Reza Șah Pahlavi, ultimul monarh al Iranului. Odată cu ascensiunea regimului teocrat, puternic împotriva valorilor lumii occidentale, Iran a criticat legitimitatea monarhiei regimului saudit. Adepții lui Ruhollah Khomeini au văzut răscoala din Iran ca pe un semn oferit lumii musulmane, ce ar fi trebuit să se ridice împotriva monarhilor ce nu respectau adevăratele valori ale Islamului. Arabia Saudită, un aliat fidel al Statelor Unite, a răspuns ostilităților iraniene, începând astfel un conflict istoric ce pare acum a fi nerezolvabil.

Desigur, relația dintre cele două state nu a fost vreodată una cu adevărat bună, diferențele religioase fiind semnificative pentru ambele popoare. Deși Arabia Saudită este considerată a fi “conducatoarea lumii islamice” (având în vedere orașele Mecca și Medina), secta șiită, predominantă în Iran, a crescut odată cu influența statului Islamic- afectând diplomația tradițională. Totodată, cele două state împărtășesc păreri foarte diferite cu privire la arme nucleare, relația cu Israel și influența americană în regiune.

Cu toate acestea, relația dintre Arabia Saudită și Iran nu s-a manifestat într-un mod semnificativ până la izbucnirea Primului Război din Golful Persic. În acest sens, Arabia Saudită a susținut motivația irakiană, oferindu-i conducatorului Saddam Hussein sprijin militar și financiar. Din anul 1999, relațiile diplomatice dintre cele două state au fost limitate, fiind întrerupte total odată cu evenimentele pectrecute în Primăvara Arabă. Încă din primele etape ale protestelor, conducătorul Khameni și-a exprimat susținerea față de mișcări, în timp ce familia regală a Arabiei Saudite a intervenit pentru a le opri, temându-se, desigur, de posibila lor influență asupra propriului stat.

Izbucnirea protestelor decisive și prăbușirea a numeroase guverne a reprezentat oportunitatea perfectă pentru implicarea celor două state, care acum ar fi putut întreține lupta pentru hegemonie departe de propriile granițe. În acest sens, una dintre primele state afectate a fost Siria. Desigur, războiul sirian nu se poate justifica doar prin sprijinirea grupurilor opozante de către Arabia Saudită sau prin susținerea președintelui Bashar al-Assad de către Iran. Cu toate acestea, putem susține faptul că implicarea acestor factori externi a intensificat complexitatea războiului, ce a declanșat migrația a 6 milioane de sirieni.

Președintele Bashar al-Assad a primit, de-a lungul aniilor, aproximativ 4,6 miliarde de dolari din partea regimului iranian, potrivit unor cercetători americani. Fiind acuzat oficial nu doar că a folosit arme chimice împotriva civililor în 2013, dar și că a arestat, închis și ucis jurnaliști și a cauzat moartea a cel puțin 10.000 de copii, comunitatea internațională a încercat să îi limiteze puterea autoritară. Cu toate acestea, guvernul iranian a negat veridicitate acestor acuzații, acuzând Arabia Saudită de alimentarea conflctului prin sprijinirea rebelilor sirieni.

Un alt stat profund afectat de intervenția celor două state este Yemen, ce se confruntă în prezent cu cea mai gravă criză umanitară din lume. Odată cu declanșarea protestelor împotriva lui Ali Abdullah Sleh, Arabia Saudită a intervenit, în calitate de membru al Consiliului de Cooperare al Golfului, pentru a instala un nou guvern, condus de Abd-Rabbu Mansoor. Cu toate acestea, intervențiile Arabiei Saudite au dat naștere ascensiunii mișcării Houthi, desemnată în prezent de către Statele Unite ale Americii drept organizație teroristă. Rebelii Houthi reprezintă o minoritate din nordul Yemenului ce a fost marginalizată din cauza respectării doctrinei șiite, credință ce a îndemnat Iranul să ofere sprijin financiar și militar- sprijin ce încalcă Rezoluția 2216 a Consiliului de Securitate din cadrul ONU.

Statele Unite ale Americii consideră că rebelii Houthi nu ar fi putut câștiga teren fără ajutorul guvernului Iranian. Mai mult decât atât, numeroase state occidentale consideră că atacurile efectuate de către rebeli au fost de fapt efectuate de către forțele iraniene. În acest sens, comunitatea internațională consideră că Iran a fost în spatele atacului cu drone asupra instalațiilor petroliere din Arabia Saudită (septembrie 2019), deși rebelii Houthi și-au asumat responsabilitatea.

Al treilea stat afectat de acest conflict istoric este Liban, al cărui sistem politic este puternic influențat de Hezbollah, o organizația șiită sancționată la nivel internațional. Problemele tradiționale ale acestui stat, accentuate de explozia masivă din 2020, sunt cunoscute. Totuși, semnificativitatea intervențiilor iraniene și saudite este puțin cunoscută. Fiind o țară în care atât suniții, cât și șiiții dețin putere, ambele state au intervenit de-a lungul aniilor pentru a exercita influență dominantă. În acest sens, deși fostul prim-ministru Saad Hariri a înclinat balanța în favoarea Arabiei Saudite, sprijinul Iranului (aproximativ 700 de milioane de dolari, anual) pentru Hezbollah împiedica pacea.

Așadar, conflictul dintre Arabia Saudită și Iran reprezintă unul dintre motivele pentru care Orientul Mijlociu este adesea asociat cu instabilitate și violență. Decenii de relații conflictuale între cele două mari puteri rivale, susținute de superputeri, au destabilizat o regiune cândva prosperă, sacrificând drepturile omului și state vulnerabile pentru aspirații hegemonice.

Cât de eficient este Consiliul de Securitate?

Întrebări pentru secolul XXI, Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată

Text: Rania Derweesh

În urmă cu 75 de ani, s-a format Organizația Națiunilor Unite, fără îndoială cel mai important organism internațional pentru promovarea păcii și prosperității într-o lume a globalizării.

Având în vedere insuccesul Societății Națiunilor, prima organizație interguvernamentală  înființată în urma Conferinței de Pace de la Paris, Organizația Națiunilor Unite a fost inițial întâmpinată cu scepticism considerabil. Cu toate acestea, ONU și-a sărbătorit, recent, aniversarea cu victorie, unind o întreagă lume sub principii fundamentale și asigurând imposibilitatea unui alt război.

De la înființare, Organizația Națiunilor Unite a inițiat numeroase activități umanitare, de mediu și de menținere a păcii. Asistând aproximativ 50 de țări pe an cu alegeri democratice, facilitând campanii globale de susținere a vacinării pentru 58% dintre copiii din lume și asigurând alimente pentru 90 de milioane de oameni din peste 75 de țări, eficiența acesteia pare a fi indiscutabilă. Cu toate acestea, ONU reprezintă adesea un subiect controversat, datorită Consiliului de Securitate.

Poate cel mai important organ al ONU, Consiliul de Securitate este însărcinat cu menținerea păcii și securității internaționale. În acest sens, cei cinci membri permanenți, alături de cei 10 membri aleși de Adunarea Generală, au responsabilitatea de a autoriza utilizarea forței pentru conservarea securității, a impune sancțiuni economice și embargouri asupra armelor și de a stabili restricții de călătorie. Conform Cartei ONU, toate statele membre sunt obligate să respecte deciziile Consiliului de Securitate.

Cu dorința de creea o organizație diferită de Societatea Națiunilor, în anul 1945 președintele american Franklin D. Roosevelt a propus responsabilizarea celor cinci membri permanenți cu puterea de veto. În acest sens, membri pot bloca orice rezoluție a Consiliului, spre deosebire de cei 10 membri aleși pentru doi ani, pe baza unor grupuri regionale ce asigură reprezentativitate. Cei cinci membri permanenți (Statele Unite ale Americii, Franța, Marea Britanie, Federația Rusă și Republica Populară Chineză) reprezintă membri fondatori și puterile învingătoare ale celui de-al Doilea Război Mondial.

Puterea de veto a avut ca scop facilitarea compromisului între puteri mondiale, fiind alternativa confruntărilor directe. Oferind oportunități de a căuta compromisuri, sau cel puțin de a evita soluții considerate inacceptabile pentru unele state, putere veto stimulează relații diplomatice susținute în concordanță cu dreptul internațional. 

Cu toate acestea, dreptul de veto a stârnit controverse considerabile, comunitatea internațională făcând eforturi pentru a-l limita. Multe state ar descrie această putere prin coruptibilitate, fiind utilizată de cele mai multe ori în favoarea națiunii, nu a comunității internaționale. Fiind considerată un obstacol pentru Consiliul de Securitate, putem afirma, cu certitudine și obiectivitate, că utilizarea acesteia a fost adesea abuzivă și distructivă. În acest sens, Federația Rusă demonstrează aceste afirmații.

Federația Rusă este de departe statul membru care a folosit puterea de veto de cele mai multe ori, utlizând-o pentru a bloca rezoluția numărul 115, cu privire la războiului sirian pe 20 decembrie 2019. Reprezentând un aliat al guvernului Assad, Federația Rusă consideră că suveranitatea Siriei ar trebui respectată de către comunitatea internațională, iar răsturnarea guvernului ar înlesni doar rezultate inoperante, așa cum a demonstrat intervenția din Libya. În acest sens, Federația Rusă a inițiat numeroase campanii militare împotriva Statului Islamic și a altor grupuri opozante.

În timp ce președintele Vladimir Putin a subliniat, cu perseverență, binefacerile Rusiei (de exemplu: eliberarea orașului Palmyra, victoriile militare din Homs, Daraa și Larakia, etc.), comunitatea internațională a semnalat rezultatele negative ale utilizării puterii de veto în situația Siriei (de exemplu: respingerea anchetelor pentru utilizarea armelor chimice din anii 2017 și 2018, blocarea rezoluțiilor ce ar fi asigurat ajutor umanitar în 2019, etc.). Totuși, deși foarte puțin este sigur în ceea ce privește Siria, nu putem omite succesul pe care Organizația Națiunilor Unite l-ar fi putut avea în Siria, dacă dreptul de veto ar fi folosit nu în interesul unei națiuni, ci în interesul păcii internaționale.

Un alt stat ce a abuzat, fără îndoială, acest drept a fost SUA. Clasându-se pe locul al doilea în ceea ce privește utilizarea acestei puteri, Statele Unite ale Americii au respins aproape toate rezoluțiile cu privire la conflictul dintre statul Palestina și Israel. Așadar, numeroase încercări de a suspenda operațiunile militare efectuate de Israel pe teritoriul palestinian au fost dezaprobate. În consecință, după aproape 70 de ani, Organizația Națiunilor Unite eșuează în a proteja populația civilă din Orientul Mijlociu.

În acest sens, Franța a propus limitarea dreptului de veto pentru membrii permanenți în cazul crimei în masă. Propunerea franceză are la bază acordul celor cinci state de a nu recurge la dreptul de veto în cazuri de genocid, crime împotriva umanității sau crime de război. Marea Britanie și-a exprimat susținerea față de această propunere, ambele state neavând probleme cu respectarea condițiilor (Marea Britanie și Franța s-au folosit, pentru ultima oară, de acest drept în anul 1989, iar, de-a lungul timpului, l-au folosit rar).

O altă propunere a fost oferită de către Malaysia. Ambasadorii acestui stat au sugerat că, pentru a fi luat în considerare un veto trebuie susținut de cel puțin un alt veto (din partea membrilor permanenți) și trei voturi împotriva (din partea celor zece membri aleși). Prin urmare, această propunere ar restabili reputația dreptului de veto, împiedicând decizii non-democratice, luate în funcție de interesul național.

Cu toate acestea, niciun alt veto nu a însoțit deciziile Statelor Unite ale Americii din anul 1989. Mai mult decât atât, deși Federația Rusă și Republica Populară Chineză au împărtășit aceeași părere cu privire la numeroase rezoluții ale Consiliului de Securitate, relațiile dintre cele două state nu au la bază înțelegeri oficiale ce ar garanta susținere reciprocă în orice situație (de exemplu, Federația Rusă a fost singurul stat ce și-a folosit dreptul de veto cu privire la sancțiuni împotriva Iranului, în anul 2018). Așadar, deși propunerea Malaysiei ar transforma, cu adevărat, Consiliul de Securitate,  aceasta nu va fi acceptată, cel puțin nu prea curând.

Nu în ultimul rând, o altă propunere însemnată de reformare a Consiliului de Securitate a venit din partea Grupului celor Patru (G4)- Brazilia, India, Germania și Japonia. Grupul celor Patru consideră că Organizația Națiunilor Unite ar trebui să evolueze în conformitate cu dinamica secolului XXI, astfel adaptându-se nevoilor de a exista mai multe locuri pentru membri permanenți. Cele patru state au subliniat, de asemenea, importanța lor demografică, economică și militară, semnificativă pentru menținerea păcii internaționale. Deși cei cinci membri permanenți nu sunt, în general, împotriva obiectivelor G4, Republica Populară Chineză și Federația Rusă s-au opus alăturării Japoniei, din motive politice.

Deși există numeroase alte grupuri, alianțe și organizații (de exemplu: Grupul „Uniting for Consensus”, Uniunea Africană și ACT) ce promovează necesitatea revizuirii modalităţilor de lucru ale Consiliului de Securitate, lipsa consensului împiedică sporirea transparenței și creșterea responsabilizării acestor state în fața comunității internaționale. În concluzie, dreptul de veto reprezintă poate cel mai controversat aspect ale Organizației Națiunilor Unite, stimulând pacea internațională prin asigurarea compromisului între puterile globale, dar prevenind dreptatea pentru unii dintre cei mai vulnerabili indivizi. 

Ce se întâmplă între Rusia și NATO?

Întrebări pentru secolul XXI, Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată

Pentru Rusia, ideea de a își restura influnța în țări din Europa și Asia pare să fi fost o prioritate de când URSS s-a destrămat. Pentru a face acest lucru, a fost nevoie de acțiune pe mai multe sectoare diplomatic, economic, militar. Această putere pe care deja și-a stabilit-o ar putea duce la un scenariu periculos, ci anume stabilirea unei extinderi a Rusiei în Europa.

Intervenția în Georgia din 2008 a însemnat începutul unei noi etape. Pentru prima dată de la sfârșitul Războiului Rece, Rusia a dus un război pentru a își asigura dominanța și le-a arătat statelor vestice că siguranța nu mai e garantată.

După acest război, în Rusia a culminat modernzarea armatei , personalul a crescut, tankurile și aeronavele au fost îmbunătățite, lucru care a adus scepticism asupra Rusiei.

Ce s-a întâmplat în Ucraina?

În anul 2014, Rusia a anexat peninsula Crimeea, fapt considerat illegal de către NATO. Acest teritoriu a fost dorit datorită poziției sale unice, fiind situat în Marea Neagră, fapt ce asigură căi pentru a își extinde puterea în regiune, fiind și o zonă esențială pentru comerț. De asemenea, incruzia NATO în spațiile post-sovietice a îngrijorat Rusia, posibila expansiune a alianței însemnând pentru Rusia împiedicarea stabilirii unei hegemoni regionale.

 “În mințile și inimile oamenilor, Crimeea a fost întotdeuna o parte inseparabilă a Rusiei. Această convingere fermă este bazată pe adevăr și justiție și a fost transmisă din generație în generație, în ciuda oricărei schimbări dramatice prin care a trecut țara noastră în timpul întregului secol XX.” – Vladimir Putin

Colaborarea Rusiei cu statele post-sovietice este mult mai amplă. Rusia a abordat un model de cooperare astfel încât statele să depindă de protecția sa militară, deoarece acestea nu aveau alți parteneri la care ar fi putut apela. În acest sens a fost creată Uniunea Economică Eurasiatică, uniune ce a asigurat integrarea statelor post-sovietice și creara unei legături mai strânse a acestora cu Rusia, aceasta aflându-se deasupra lor. Un exemplu este chiar Ucraina, aceasta fiind în mare parte dependentă de economia Rusiei, deoarece a refuzat să semneze un accord de comerț liber cu Uniunea Europeană.

Rusia vs NATO

Deși Rusia și-a demonstrate capacitățile militare în afara teritoriului său (Georgia – 2008, Ucraina-2014 și Siria-2015), forțele militare NATO, rămân, bineînțeles superioare. Chiar dacă NATO a limitat cooperarea cu Rusia de la evenimentul din Ucraina, este important să înțelegem de ce a fost luată această decizie, deoarece observase anumite acțiuni cu care nu a fost de accord, precum anexarea ilegală a Crimeei, atacuri cibernetice, și în general, încercarea de a folosi forța militară și de a se amesteca în procese democratice. Cu toate acestea, NATO își dorește o cooperare cu Rusia, acesta fiind principiul ce stă la baza organizației. Acastă cooperare este totuși pusă sub semnul întrebării, fiind posibilă doar cu condiția ca Moscova să nu mai încalce aceste principii.

De ce europenii nu mai au încredere în Uniunea Europeană?

Întrebări pentru secolul XXI, Politica Uniunii Europene, Politică simplificată

De la susținărtorii lui Marine Le Pen la simpatizanții lui Matteo Salvini, mulți europeni s-au lăsat fermecați de mișcările populiste ce remodelează lumea în care trăim.

 În ultimii ani, importanța faimoaselor valori europene a scăzut, în timp ce integritatea europeană a fost pusă la îndoială. Într-o eră a globalizării și a numeroaselor încercări subtile de a federaliza Europa, politicieni din toate țările militează împotriva internaționalismului, încurajând ideologii distructive.

Campania Brexit a reprezentat un avertisment, un semn că europenii nu se simt reprezentați prin legile și propunerile făcute la Bruxelles. Cu toate acestea, fie că vorbim despre Partidul Jobbik din Ungaria sau despre Partidul Adevărații Finlandezi din Finlanda, nu mai putem învinovăți doar lipsa de transparență în politica națională pentru euroscepticism. Fără îndoială, populismul conservator alimentează incontestabil lipsa de încredere în Uniunea Europeană, dar pur și simplu nu poate reprezenta singura cauză atunci când toate țările europene luptă împotriva ascensiunii extremismului de dreapta.

Popularitatea de care s-au bucurat partide precum Alternativa pentru Germania (Germania) și Adunarea Națională (Franța) dovedesc, într-o oarecare măsură, nesemnificativitatea unei conduceri pro-europene, Angela Merkel și Emmanuel Macron reprezentând susținători ai integrării europene. Prin urmare, am putea înlocui liderii naționaliști și eurosceptici din întreaga Europă, dar acest lucru nu ar trata problemele reale din spatele sentimentelor de neîncredere și a actelor de violență în creștere.

Politicineii eurosceptici, precum Nigel Farage, susțin că Uniunea Europeană s-a format doar ca o comunitate economică, bazată exclusiv pe o piață comună; naționaliștii denunță identitatea europeană, iar conservatorii critică ideea unei uniuni politice.

Cu toate acestea, scopul acestui articol nu este acela de a promova euroscepticismul, ci mai degrabă de a sublinia importanța eurocriticismului după evenimentele Brexitului; de a înțelege contextul ce stimulează intoleranță și instabilitate. Chiar dacă Uniunea Europeană a transformat, incontestabil, un continent dezbinat de ură într-un model de coexistență prosperă, este important să recunoaștem aspectele adesea criticate pentru a asigura prezervarea identității europene și pentru a determina soluții.

Birocrație

Desigur, a spune că Uniunea Europeană nu este democratică ar fi, cel puțin teoretic, o acuzație falsă. Cu toate acestea, acuzarea Bruxelles-ului de birocrație este frecventă în rândul politicienilor eurosceptici. Marine Le Pen, Jussi Halla-aho și Viktor Orbán vorbesc cu toții limbi diferite, dar mesajul pe care îl transmit susținătorilor este exact același: „Uniunea Europeană nu reprezintă poporul, ci doar birocrații de la Bruxelles”.

Oricât de transparentă ar fi Comisia Europeană, trebuie să recunoaștem incapacitatea Uniunii Europene de a genera sprijin masiv și de a promova o identitate comună. Complexitatea sistemului politic, decalajul dintre cetățeni și membrii Parlamentului European și vocea în continuă creștere a naționalismului au îngreunat coexistența dintre identitatea națională și cea europenă.

O mare parte a cetățenilor europeni se simt deconectați de realitatea politicii europene și de deciziile luate. Deși aderarea la Uniunea Europeană a îmbunătățit semnificativ calitatea vieții în numeroase țări, promovarea sentimentului european reprezintă o provocare. Drept urmare, în țări precum Grecia și Estonia, aproximativ doar 20% din populație crede în importanța votului.

       Problema contribuitorilor și a beneficiarilor

Boris Johnson nu a fost singurul politician care a evidențiat defectele bugetului Uniunii Europene. Fostul prim-ministru italian, Mario Monti, actualul prim-ministru olandez, Mark Rutte, și cancelarul federal al Austriei, Sebastian Kurz, consideră că reajustarea fondurilor Uniunii Europene ar trebui să reprezinte o prioritate. 

Cunoaștem cu toții faimosul autobuz ce a încurajat englezii să voteze pentru Brexit. Fără îndoială, mesajul “Trimitem Uniunii Europene 350 de milioane de lire sterline în fiecare săptămână; de ce nu fiinanțăm Serviciul Național de Sănătate?” s-a dovedit a fi înșelător, fiind conceput pentru a atrage populația rurală. Cu toate acestea, trebuie să înțelegem importanța finanțelor, întrucât Banca Centrală Europeană a stărnit controverse și a stimulat populismul, așa cum am văzut în Grecia, odată cu ascendența partidului Zorii Aurii.

Campania Brexit

O altă problemă o reprezintă țările care beneficiază de fondurile Uniunii Europene, chiar dacă încalcă, în mod constant, legea, amenințănd valorile democratice europene. Lipsa sancțiunilor impuse Poloniei și Ungariei, state ce reprezintă cei mai mari beneficiari, a rezultat în milioane de cetățeni care își pun la îndoială contribuția.

Imigrarea și integrarea

Polonia, Austria și Grecia sunt doar câteva dintre țările care luptă împotriva imigrației. Mulți cetățeni europeni se tem de pierderea culturii și a tradiției, pe măsură ce imigrația către Uniunea Europeană crește de-a lungul anilor. Desigur, imigrația a determinat prosperitatea economică de care Europa se bucură astăzi, iar valorile multiculturalismului au stat la baza acestui proiect comunitar fără precedent. Totuși, vocea naționaliștilor este cel mai bine auzită într-o perioadă de criză.

Gestionarea nefavorabilă a crizei migranților din 2015 a reprezentat oportunitatea perfectă pentru ascendența politicienilor eurosceptici, care s-au folosit de atacurile din Köln, Germania, pentru a promova islamofobie, rasism și, bineînțeles, euroscepticism. Așadar, lipsa acțiunilor legale unice a încurajat migrația nereglementată, în timp ce absența programelor pentru a spori sprijinul față de integrare și toleranță a provocat extremism.

Rezultatul atacurilor din Köln

Solidaridatea, cooperarea și unitatea au transformat Europa într-un model pentru buna conviețuire în pace și bunăstare. Cu toate acestea, pentru a proteja stabilirea unității între cetățeni, este important să înțelegem problemele cu care ne confruntăm și circumstanțele de instabilitate care au potențialul de a compromite valorile europene. De asemenea, este important să înțelegem cauzele care stau la baza neîncrederii și să încurajăm schimbări pentru a dmonstra că eforturile comune creează un triumf armonios.

Cum a devenit Norvegia țara perfectă?

Întrebări pentru secolul XXI, Politică simplificată

Pe de o parte, conservatorii americani subliniază întotdeauna situația Venezuelei atunci când contrazic eficiența socialismului democratic. Pe de altă parte, atunci când justifică necesitatea socialismului democratic, democrații americani evidențiază întotdeauna modelul nordic, menționând țări precum Danemarca, Suedia și Norvegia.

Așadar, țările scandinave sunt, de fapt, democrații socialiste? Dacă nu, de ce sunt economiile lor atât de bune, iar cetățenii lor atât de fericiți?

Deși țările scandinave sunt diferite din multe puncte de vedere, iar modelele lor de guvernare nu sunt identice, au o mulțime de caracteristici comune. Cetățenii acestor țări susțin că sunt cei mai fericiți din lume, în ciuda impozitelor mari și a iernilor lungi și întunecate.

Chiar dacă toate aceste state reprezintă societăți remarcabile, cu niveluri scăzute de corupție, sume mari reprezentând PIB-ul pe cap de locuitor și sisteme educaționale admirabile, articolul acesta va examina Norvegia, stat ce poate fi considerat, din multe puncte de vedere, utopic.

Pe primul loc

Chiar dacă Norvegia nu a fost niciodată o țară săracă, nici nu a fost dintotdeauna una bogată. Privind înapoi istoria, situația actuală a Norvegiei este destul de surprinzătoare.

Cu toate că Norvegia nu a jucat un rol crucial în istoria economiei, statul nordic este acum unul dintre cele mai influente din lume, guvernul său fiind printre principalii acționari ai multor companii importante din întreaga lume.

În prezent, este una dintre cele mai bogate țări din lume, dar, în același timp, este și una dintre cele mai egalitare. Diferențele dintre clasa bogată și cea săracă este subtilă. Cu toate acestea, nu este o economie socialistă, ci mai degrabă o economie mixtă foarte reușită, bazată pe parteneriat social.

Cu un guvern transparent, un procent remarcabil de oameni cu studii superioare și una dintre cele mai înalte speranțe de viață din lume, situația Norvegiei ne pune pe gânduri: cum s-a întâmplat?

Prosperitate și petrol

Explorarea Mării Nordului, în 1959, de către compania Royal Dutch Shell a reprezentat mișcarea transformațională ce a schimbat economia Norvegiei.  Descoperirea unui câmp petrolier sub apele britanice și norvegiene a reprezentat un motiv de celebrare pentru nordici.

În general, de fiecare dată când o țară depistează petrol, economia sa se extinde dramatic. Cu toate acestea,  dacă depinde atât de mult de un singur produs, chiar și o mică schimbare în piața petrolieră poate pune întreaga țară în pragul falimentului.

În timp ce prețurile instabile ale gazelor la nivel global au afectat economii dependente de petrol, cum ar fi Brazilia, Arabia Saudită și Venezuela, Norvegia va fi întotdeauna mai puțin afectată. Încă din 1959, guvernul norvegian a elaborat un plan durabil, pe termen lung, care s-a dovedit, fără îndoială, a fi eficient.

Atât Norvegia, cât și Marea Britanie au intrat în posesiunea petrolului, dar modul în care acesta a fost fructificat de către cele două țări nu ar fi putut să fie mai diferit.

Aflându-se în mijlocul uneia dintre cele mai mari crize financiare, în anul 1976, Mareea Britanie s-a folosit din plin de noile resurse.

Norvegia, în schimb, având o situație stabilă, a decis să aștepte. Pentru a asigura stabilitate, guvernul norvegian și-a fondat propria companie petrolieră, Statoil, și a impus o limită în ceea ce privește producția de petrol. Chiar și în ziua de azi, guvernul Norvegiei deține 67% din Statoil (care și-a schimbat numele în “Equinor”).

Fondul suveran

Dar succesul Norvegiei nu se datorează strategiei ce a prevăzut prosperitate economică pe termen lung, ci distinctei economii social-capitaliste.

Odată ce obiectivul a devenit diversificarea activităților economice, guvernul norvegian a redistribuit veniturile petroliere, investindu-le în bursa de valori și formând  fondul suveran al Norvegiei, cel mai mare fond suveran din lume.

Bineînțeles, există numeroase alte țări ce au fonduri suverane, precum China, Emiratele Arabe Unite sau Australia, dar cel norvegian a ajuns, după mai puţin de 20 de ani de activitate, la aproape un trilion de dolari.

Așadar, dacă acest fond ar fi lichidat în momentul de față, fiecare norvegian s-ar alege, pe loc, cu aproape 200.000 de dolari.

Odată cu creșterea economiei și a influenței politice, a crescut și bunăstarea cetățenilor norvegieni.

Țara perfectă

Chiar și prizonierii norvegieni se bucură de un stil de viață destul de bun, întrucât guvernul norvegian s-a străduit să construiască închisori “mai umane”, concentrându-se pe reabilitare. Aceste închisori ar putea fi confundate cu hoteluri, sârma ghimpată fiind înlocuită cu verdeață și artă contemporană.

Mai mult decât atât, poporul norvegian este „cel mai alfabetizat” popor din lume, iar statul oferă oportunități egale pentru toți cetățenii în ceea ce privește accesul la educație. Sistemul său de învățământ a jucat, de asemenea, un rol semnificativ în a transforma Norvegia în una dintre cele mai inovative țări ale Europei.

Nu în ultimul rând, Norvegia este considerată una dintre cele mai sănătoase țări din lume, cu o speranță totală de viață ce poziționează țara pe locul zece în lume.

În concluzie, așa cum indică și raportul ONU, Norvegia este țara în care este cel mai bine să trăiești. Deși statul nu este socialist, în ciuda argumentării americanilor de stânga, prosperitatea acestuia se bazează pe valori socialiste, ce au asigurat o economie stabilă, bunăstarea tuturor claselor sociale, și un sistem politic eficient, ce asigură democrație și transparență.

De ce avem nevoie de sistemul politic elvețian?

Întrebări pentru secolul XXI, Politică Europa, Politică simplificată

Elveția, țara pitorească din inima Europei, este cunoscută pentru democrație directă, neutralitate și federalism, componente centrale ce au asigurat prosperitate într-o țară cu resurse naturale limitate.

Prestigiul paradisului fiscal este în strânsă legătură cu descentralizarea și piața liberă, dar distinctivitatea statului elvețian reiese dintr-un sistem politic care reprezintă interesele poporului.

În ciuda, sau poate datorită, faptului că Elveția a refuzat aderarea la Uniunea Europeană și la NATO, neutralitatea elvețiană s-a dovedit eficientă.

Elvețienii au libertatea de a-și alege nu doar liderii, dar, prin referendumuri organizate frecvent, și legile constituționale. Sistemul său politic a îndrumat o populație întreagă spre implicare, cunoaștere și mobilizare, oferindu-le transparență și democrație adevărată.

Democrație directă?

Democrația directă presupune o politică prin care deciziile sunt luate direct de către cetățeni, un exemplu al acestei democrații fiind democrația ateniană.

Desigur, aceasta fost criticată de către filozofi precum Socrate, care a evidențiat tendința democrației ateniene de a încuraja demagogia, dar chiar și în ziua de astăzi am putea să îi punem la îndoială eficiența, cel puțin la prima vedere.

Este greu de văzut cum toți oamenii ar avea cunoștințele, experiența și timpul necesar pentru a determina soarta unei țări, dar, în același timp, avantajele ar fi de necontestat.

În calitate de cetățeni ai unui stat în care corupția reprezintă, cu adevărat, o problemă, cunoaștem prea bine impactul unei politici netransparente asupra bunăstării populației.Prin posibilitatea de a altera legiile constituționale și prin libertatea fiecărui cetățean de a organiza referendumuri echitabile, democrația directă asigură cel mai egalitar sistem politic.

Mai mult decât atât, democrația directă ar crește numărul oamenilor implicați și interesați, asigurând legitimitate și promovând accesibilitate prin consolidarea încrederii publicului.

 Unul dintre motivele principale pentru care o mare parte a oamenilor aleg să nu voteze, într-o democrație reprezentativă, este neîncrederea în propria putere. În ziua de azi, democrația este defectuoasă, dar o putem îndrepta prin construirea unui sistem dependent doar de oameni.

Elveția și Președinția” rotativă

Elveția nu are un singur șef de stat, iar președintele are doar sarcini de reprezentare.

Cetățenii au responsabilitatea de a vota pentru un parlament care va numi un Consiliu Federal, compus din șapte reprezentanți a patru partide. Președintele Confederației, care este și șef al Consiliului Federal, este desemnat, pe termen de un an, prin rotație.

Consiliul Federal

Spre deosebire de majoritatea țărilor, în care organizarea unui referendum necesită cel puțin 500.000 de semnături, în Elveția propunerea unui referendum necesită doar 50.000, iar, în cazul în care acesta va avea putea schimba constituția, 100.000 de semnături sunt necesare.

Acestea sunt organizate la fiecare patru luni și au puterea de a face o schimbare nu doar la nivelul fiecărui canton, dar și la nivelul confederației. Sondajele sugerează, adesea, o prezență ridicată, iar sistemul politic este stabil și echilibrat.

Desigur, sistemul elvețian nu reprezintă o democrație directă pură, incorporându-se, de asemenea, anumite elemente ale unei democrații reprezentative, dar este cu siguranță admirabil.

Federalism și descentralizare

Cuprinzând patru mari regiuni lingvistice, deci implicit patru culturi, diferite și unice în același timp, federalismul a reprezentat o altă cheie a succesului elvețian.

Confederația elvețiană este compusă din 26 de cantoane a căror suveranitate se află în limitele Constituției federale. Cantoanele au propriile lor parlamente și instanțe, având în comun doar politica externă, moneda și constituția națională.

Odată cu elaborarea Constituției federale, economia Elveției a cunoscut o înflorire semnificativa, reușind nu numai sa își mențină echilibrul, dar și să ofere cetățenilor săi unul dintre cele mai ridicate nivele de trai din lume.

Încurajând o competiție continuă între cantoane, productivitatea muncii a cunoscut un progres impresionant, ce a transformat Elveția în una dintre cele mai bogate țări din lume după PIB pe cap de locuitor.

Așadar, fie că vorbim de piața liberă ce a asigurat prosperitate economică, neutralitatea istorică ce a asigurat relații internaționale benefice sau federalismul ce a asigurat productivitate, toate acestea sunt rezultatele ale unui sistem politic eficient.

Cum se transformă Africa în China?

Întrebări pentru secolul XXI, Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată

Africa spune povestea unui continent care, după ce a fost exploatat și înrobit, timp de secole, de către Vest, a ales să privească spre Est.

După șaizeci de ani de la începutul decolonizării africane, în Africa domnește un nou ordin chinez.

Surprinzător, miliarde de dolari au fost investiți în Africa, continent ale cărui țări nu reușesc să se dezvolte, având o economie bazată pe agricultură și, de cele mai multe ori, stagnantă.

Deși sunt bogate în resurse naturale, instabilitatea economică și nivelul alarmant de corupție au reprezentat motive pentru care nici o țară nu a vrut să investească în Africa. De asemenea, puține companii au fost dispuse să își asume riscul de a-și deschide afaceri pe pământ african.

Cu toate acestea, de-a lungul anilor, continentul a început să se schimbe. Statele au început să investească în infrastructură feroviară, s-au creat numeroase locuri de muncă ce au sporit productivitatea generală și au fost deschise numeroase școli ce au influențat creșterea ratei de alfabetizare.

Dar, spre surprinderea multora, această creșterea transformațională nu se datorează donațiilor sau fundației Bill și Melinda Gates, ci Chinei. Fiind motivată de vulnerabilitatea țărilor africane, de forța de muncă ieftină și de posibilitatea de a trimite un val de influență asupra unui întreg continent, statul chinez a profitat.

“Dușmanul dușmanului meu îmi este prieten”

În anul 1955, reprezentanții a 29 de țări din Africa și din Asia s-au întâlnit pentru prima oară în orașul indonezian, Bandung. Toate aceste țări fuseseră colonizate la un moment dat în istorie, și au găsit confort în ostilitatea lor comună nu doar față de Occident, ci și față de blocul sovietic.

Această întâlnire a oferit Chinei o idee: prin stabilirea unei relații diplomatice între China și țările africane, statul comunist și-ar fi asigurat nu doar beneficii economice prin  profitul rezultat din dobânzi, dar și prin susținere politică.

În anii ’70, atât Republica Chineză (ce în prezent administrează doar insula Taiwan), cât și Republica Populară Chineză luptau pentru un loc oficial în cardul Națiunilor Unite, adevărata identitate chineză aflându-se sub amenințare. În ciuda tuturor eforturilor Statelor Unite ale Americii, Beijing-ul a fost admis în locul Taipei-ului, datorită statelor africane.

De atunci, ideea că Africa și China trebuie să colaboreze împotriva Occidentului a fost fructificată, iar consecințele acestei legături sunt vizibile.

1955, Bandung

Dependență economică

În ultimii zece ani, investițiile chineze au fost mai mult decât semnificative. Unele companii, precum Huawei, au încărcat piața cu telefoane mobile ieftine ce oferă africanilor acces la internet, iar altele , precum Startimes, oferă oamenilor televiziune.

Drept urmare, volumul comerțului dintre Africa și China a crescut în perioada 1995-2017, de la 3 miliarde de dolari, la 143 de miliarde de dolari. Mai mult decât atât, încă din anul 2009, China a devenit cel mai important partener comercial pentru majoritatea țărilor africane.

Dar, aici intervine și o problemă: nivelul datoriilor naționale sunt în creștere, iar majoritatea țărilor africane nu își pot permite să plătească înapoi banii împrumutați.  Cu toate acestea, generozitatea Chinei nu reprezintă un gest filantropic.

Statul chinez cunoaște foarte bine situația economiilor africane și știe că posibilitatea de a nu își câștiga profitul este mare, dar, chiar și sub aceste circumstanțe, China tot iese câștigătoare.

Planul strategic

Din punct de vedere economic, Africa este, fără îndoială, dependentă de China. Însă, China împrumută bani doar prin stabilirea unor clauze ce garantează că, în situația în care țara nu mai poate plăti, China va putea prelua controlul asupra unor materii prime sau chiar și asupra infrastructurii.

Dacă China continuă să împrumute și Africa continuă să cheltuiască, în ritmul actual, statului comunist i se va oferi oportunitatea de a accesa resursele Africii în scurt timp, stabilindu-și puternica influență.

Din punct de vedere politic, ambițiile Chinei sunt mari. În ultimii ani, instituțiile confucianiste și centrele culturale ce predau limba mandarină s-au răspândit în întregul continent, în momentul de față numărul acestora apropiindu-se de numărul instituțiilor franceze. Televiziunea chineză devenind accesibilă în multe țări și liderii africani încurajând părinții să-și trimită copiii ce au împlinit vârsta de zece ani la cursuri dedicate limbii mandarine, cultura chineză este din ce în ce mai vizibilă.

De asemenea, din punct de vedere militar, Africa reprezintă o nouă bază. Acum doar trei ani, steagul roșu de cinci stele al Chinei a fost ridicat la noua sa bază militară din Djibouti, Cornul Africii.

Așadar, din punctul nostru de vedere, continentul african este, în prezent, supus unui proces de neo-colonialism. Din cauza agresivității lumii occidentale și a imposibilității de a fi independente, după secole de exploatare și înrobire, țările africane și-au îndreptat încrederea către o economie promițătoare, dar un stat brutal.

Avem nevoie de un Guvern Mondial?

Întrebări pentru secolul XXI, Diplomație și relații internaționale

Naționaliștii Regatului Unit au votat pentru a părăsi Uniunea Europeană, iar conservatorii Statelor Unite ale Americii au votat pentru un Președinte ce a promis că “va pune America pe primul loc”. În întreaga lume, naționalismul câștigă, în continuare, alegeri.

Critica tradițională împotriva naționalismului evidențiază tendința istorică a acestei ideologii de a duce la conflict sau la război, dar, deși acest lucru poate fi adevărat, intenția acestui articol se bazează pe altceva.

Naționalismul poate fi definit ca un devotament față de propria națiune, dar și ca o doctrină care pune interesele naționale deasupra considerațiilor internaționale. Cu toate acestea, una dintre provocările evoluției moderne reprezintă perioada de timp dintre dezvoltarea tehnologică rapidă și adaptarea politică lentă.

Într-o eră a globalizării, avem o economie globală, o piață globală și o tehnologie globală. Cu toate acestea, nu avem un guvern mondial, ceea ce face ca fiecare sistem politic național să fie ineficient.

Dioxidul de carbon din atmosferă, dezastrele nucleare și amenințările tehnologice nu cunosc granițe, iar întreaga umanitate împărtășește un destin comun. Cu toții trăim pe o singură planetă care este amenințată de propriile noastre acțiuni, motiv pentru care trebuie să formăm o comunitate globală și ne regăsim sub aceeași identitate.

Problemele secolului XXI

Toate problemele majore cu care se va confrunta omul secolului XXI vor fi probleme globale, care pur și simplu nu vor putea fi rezolvate la nivel național.

Naționalismul ne împiedică să rezolvăm probleme cruciale, precum schimbările climatice, inegalitatea economică în continuă creștere, amenințarea unui potențial război nuclear, criza refugiaților și amenințarea inteligenței artificiale, prioritizând cultivarea tradițiilor și urmărirea propriilor interese.

Nu este niciodată o coincidență-

Este evident că, în privința încălzirii globale, de exemplu, nicio națiune nu poate rezolva singură problema, motiv pentru care naționaliștii, precum Donald Trump, tind să nege problema.

Nu este o coincidență că aproape toți oamenii care nu cred în schimbările climatice simpatizează cu partide politice de dreapta, cu orientare naționalistă.

Politicienii naționaliști refuză să creadă în încălzirea globală, deoarece nu există o soluție națională care să o poată rezolva. Mai mult decât atât, întrucât aspecte precum potențialul periculos al ingineriei artificiale nu pot fi rezolvate cu reglementări la nivel național, naționaliștii evită să vorbească public despre acestea. 

Vechia dezbatere politică a secolului XX dintre dreapta și stânga este acum, în mare parte, irelevantă. Dezbaterea de astăzi este între politica națională și cea globală; putem crea un sistem politic global, o singură guvernare, ce va asigura păstrarea condițiilor de viață pentru generațiile viitoare, sau putem continua să facem exact ceea ce am făcut până acum și să eșuăm.

Identitatea națională într-o eră a globalizării

Loialitățile patriotice, tradițiile și culturile comune sau solidaritățile religioase nu trebuie desconsiderate, dar, pentru a a crea o guvernare globală, omul trebuie să se regăsească în această identitate globală, dincolo de națiunea în care s-a născut.

Timp de sute de ani, am lăsat frontierele, un simplu rezultat al colonializării, nu doar să ne definească ca oameni, dar și să provoace moartea a milioane de oameni defavorizați.

Gândiți-vă doar la conflictul teritorial din Kashmir; mii de oameni și-au pierdut viața pentru simplul fapt că, în anul 1947, Imperiul Britanic a trasat granițele unei regiuni, fără să țină cont de locuitorii acesteia.

Mai mult decât atât, întregul Orient Mijlociu reprezintă rezultatul trasării unor granițe bazate pe interesele imperiilor coloniale, nu pe diferențe culturale, religioase sau lingvistice. Nu există diferențe ce țin, teoretic, de identitate națională între un saudit și un yemenit, dar, cu toate acestea, calitatea vieții acestor oameni este pe cât se poate de diferită.

Cum ar arâta o guvernare globală?

Organizația Națiunilor Unite a eșuat de nenumărate ori, iar milioane de oameni din întreaga lume au fost uciși de la fondarea acesteia.

Deși ONU există pentru a promova cooperarea globală, trebuie să criticăm influența celor cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate.  Implementarea puterii de veto a dus la desconsiderarea crizelor umanitare din întreaga lume, astfel protejându-se doar interesele naționale a celor mai puternice state.

Mai mult decât atât, gestionarea necorespunzătoare a pandemiei ar trebui să reprezinte un motiv suficient de bun pentru a susține o guvernare globală. Confruntându-ne cu o pandemie, s-a demonstrat că este ineficient, chiar și periculos, să permitem fiecărui stat să aplice o politică națională. Virusurile nu cunosc granițe și, chiar dacă ar fi existat o reacție inteligibilă de închidere a frontierelor și retragere în propriul teritoriu, aceasta ar fi fost eficientă doar dacă toate statele ar fi avut-o.

Așadar, propunem modelul unei federații. Printr-o guvernare mondială și prin structuri supranaționale adecvate, am reuși să gestionăm probleme globale, ce nu pot fi gestionate la nivel național.

Prin conștientizarea intereselor noastre comune și prin fructificarea tuturor diferențelor culturale, am reuni omenirea separată de religie, împărțită de politică și clasificată de avere.

A venit timpul să ne unim sub aceeași identitate: cetățeni ai lumii.

Ce se întâmplă în Venezuela?

Întrebări pentru secolul XXI, Probleme sociale

Știați că Venezuela a fost, cândva, cel mai bogat stat din America latină?

Acum nu foarte mult timp, politica democratică a statului era lăudată în toată lumea, Venezuela fiind cunoscută nu doar pentru rezervele de petrol și buna administrare politică, dar și pentru orașele cu grad ridicat al calității vieții.

Dar, în prezent, ceva atât de simplu precum cumpărarea hârtiei igienice din magazine a devenit aproape imposibil pentru mai mult de jumătate din populația Venezuelei, care trăiește în sărăcie extremă.

Cum a reușit guvernul să aducă țara în acest punct și să îi distrugă economia într-un timp atât de scurt?

Toate dezastrele din această țară au apărut deoarece rata inflației a scăpat de sub control.

Dacă rata de inflație a României, care crește între 1,5%  și 3.8% de la an la an, vi se pare una mare, aflați că Venezuela suferă o hiperinflație, ceea ce înseamnă că procentul de creștere al prețurilor este de aproximativ 50% lunar! Au existat situații când prețul bunurilor se dubla la fiecare 26 de zile.

Venezuela – cea mai mare rată a inflației din lume

Ce a adus statul în acest punct al hiperinflației?

1.Cheltuielile guvernului

Perioada de prosperitate sub președintele Hugo Chávez  (1999-2013)

Administrația condusă de președintele Chávez a implementat programe precum The Bolivarian Mission, care erau menite să îmbunătățească condițiile de trai ale săracilor prin reformarea modului de folosire a pământului.

Efectele strategiilor adoptate de Chávez: 

 Anul 1999Anul 2011
Rata persoanelor șomere14.5%7.8%
Rata sărăciei50%31.9%
Rata sărăciei extreme19.9%8.6%

Deși totul părea că se îndreaptă spre direcția cea bună, lucrurile au luat o întorsătură…

Administrația Chávez  nu a mai păstrat bani pentru eventualele crize economice viitoare.

Banii pe care Chávez  îi folosea pentru a crea și pentru a face se funcționeze aceste programe pentru a ajuta oamenii erau împrumutați de la multe alte state. Țara a cheltuit mai mult decât îți putea permite, acest lucru afectând economia. În anul 2013 datoriile Venezuelei depășeau 100 de miliarde de dolari. Deși se spune că președintele știa despre dificultățile care urmau să apară în urma acțiunilor sale, acesta a continuat deoarece dorea să își mențină popularitatea și succesul printre locuitorii statului și nu se gândea la consecinșele extrem de grave.

După moartea lui Chávez programele sale nu au mai funcționat, iar începând cu anul 2014, statul a colapsat, produsul intern brut a scăzut foarte mult, ceea ce a adus foametea a peste 32 de milioane de persoane și o decădere a sistemului sanitar.

PIB (miliarde) per capita

2. Scăderea prețurilor petrolului

Economia statului se bazează pe vinderea și prelucrarea petrolului, având peste 300,878 de barili de petrol , conform The World Atlas. Printre zonele bogate în petrol se numără râul Orinoco, unde exista The Orinoco Pteroleum Belt (600 km) și zona din apropierea lacului Maracaibo.

Sursa: South Front

Descoperirea petrolului de la începutul secolului XX a adus prosperitate statului, prețul ridicat al acestuia făcând statul să fie mult mai bogat decât vecinii săi, Brazilia și Columbia. Pe la mijlocul secolului XX, Venezuela avea un pib pe cap de locuitor mult mai mare decât vecinii săi și nu mult sub cel al Statelor Unite ale Americii.

Începând cu anul 2014, prețul petrolului exportat a scăzut considerabil. Prețul unui baril de petrol a scăzut treptat, iar dacă acesta costa în 2013 100 de dolari, peste doar 3 ani deja ajunsese să coste doar 33 de dolari, conform Institutului American de Cercetare Economică.

Astfel, guvernul nu iși mai putea permite să subvenționeze nevoile de bază ale oamenilor.

Poate vă întrebați cine stă în spatele acestui colaps? Cei de la conducerea țării nu au făcut nimnic văzând situația fără precedent în istorie care le lovește țara…?

3. Nicolas Maduro, cea mai mare problemă

Aflat la conducere încă din 2013 , Maduro continuă dezastrul inițiat de Chávez . Acesta a adoptat strategia de a printa mai mulți bani, ceea ce nu este o idee bună decât în aparență. Este, de fapt, cea mai iresponsabila decizie care poate fi luată de un politician.

Nicolas Maduro

 Printarea banilor excesiv duce la creșterea inflației.

Valoarea intrinsecă a banilor este egală cu zero, dar aceștia sunt considerați valoroși de către oameni pentru ca poate cumpăra bunuri și servicii. Acest lucru se cheamă Efectul Tinkerbell – descrie ceva ce e adevărat doar pentru că majoritatea oamenilor cred acel lucru, cum este în cazul valorii banilor.

Sursa: BBC

Sub administrația Maduro muncitorii primesc aproximativ 150.000 de bolivari în cash și încă alți 150.000 sub formă de bonuri de masă în fiecare lună. Deși pare foarte mult, oamenii nu îți pot asigura nici măcar strictul necesar cu acești bani. Doua sticle de apă și două pâini costă, conform localnicilor, mai mult de un sfert din salariul lunar. Salariile din acestă țară nu sunt suficiente pentru a acoperi totalul de produse pentru igiena zilnică, transportul public și hrană, ceea ce îi face pe oameni să se îndrepte spre black market.

Specialiștii sunt de părere că Nicolas Maduro vrea să elimine puterea Parlamentului, lucru posibil deoarece are o strânsă alianță cu armata. Această alianță îi menține statutul de președinte deși majoritatea oamenilor fac proteste pentru ca el să părăsească funcția.

Sute de oameni au părăsit Venezuela în căutarea unui trai mai bun.

Ieșirea oamenilor din țară este, pe de o parte, un avantaj, deoarece trebuie stabiliți în alte state din America de Sud și atfel unii din ei pot transfera fonduri familiilor care sunt încă în țară, lucru care stabilizează puțin economia.

Pe de altă parte, țările vecine care primesc acești migranți se destabilizează deoarece nu sunt obișnuite cu acest nivel mare de migrație în țara lor într-un timp atât de scurt. Spre exemplu, Columbia abia se stabilizează după războiul civil care a avut loc acolo. Migrația din Venezuela este cea mai mare care se întâmplă în emisfera vestică, chiar mai mare decât cea din Siria, având în vedere că în Venezuela nu este (încă) un război civil.

De ce vrea Kanye West să fie președinte?

Întrebări pentru secolul XXI

Tocmai când ai crezut că anul 2020 nu poate deveni și mai alarmant, faimosul rapper Kanye West anunță că va candida pentru alegerile prezidențiale din noiembrie ale Statelor Unite ale Americii.

“Acum trebuie să realizăm promisiunea Americii; trebuie să avem încredere în Dumnezeu, unificându-ne viziunea și construindu-ne, împreună, viitorul. Candidez pentru funcția de președinte.” a scris Kanye, alegând Ziua Independenței pentru a face anunțul surpriză pe Twitter și declanșând o furtună pe platformele social media.

Poate într-o oricare altă țară, ambiția lui Kanye ar fi privită cu ironie, dar nu și în țara tuturor posibilităților. După ce Donald Trump, afacerist fără scrupule, vedeta TV și misogin acuzat de abuzuri sexuale a câștigat în 2016, poate că și Kim Kardashian ar putea fi prima doamnă…

Mai mult decât atât, West, de 21 de ori câștigător al premiului Grammy, a primit susținerea imediată a lui Elon Musk, fondatorul SpaceX.

Dar nu este prima oară când Kanye își face cunoscute intențiile de a deveni Președinte; în anul 2015 a spus exact același lucru.

Chiar dacă a fost întotdeauna destul de investit în politica națională, nimeni nu l-a luat cu adevărat în serios; însă anul acesta pare mai determinat și hotărât ca niciodată. Așadar, acest lucru ne-a dat de gândit…

Care sunt ideologiile politice ale marelui rapper? Ce își dorește și, oare, are șanse de a se transforma în competiție pentru Joe Biden și Donald Trump?

Kanye- un alt Republican bogat

Contrar a ceea ce s-ar putea crede, Kanye West și Donald Trump au, de fapt, o relație bună- unii ar spune chiar că sunt și prieteni.

Aceasta “prietenie” s-a născut în 2016, an în care Kanye și-a anunțat fanii că nu a votat pe nimeni la alegerile prezidențiale, dar, dacă ar fi votat, ar fi fost pentru Trump.

De asemenea în 2016, Kanye West a acordat un interviu în exclusivitate revistei Vanity Fair, afirmând public admirația sa pentru Partidul Republican și pentru Donald Trump (“Am încercat săptămâni întregi să ajung la telefon cu el. Cred că este cel mai genial tip.”)

Prin urmare, deși soția sa, Kim Kardashian a susținut-o, public, pe Hillary Clinton, Kanye nu ar fi putut face sprijinul său pentru Trump mai evident.

Kanye West alături de Donald Trump

Așadar, cred că am reușit să clarificăm care este ideologia politică a marelui rapper; Kanye este republican și nu se teme să o spună, nici măcar în condițiile în care cariera i-ar putea fi în pericol. Cu toate că muzica îi este apreciată, opiniile sale politice nu sunt.

Kanye s-a confruntat cu reacții dure anul trecut, când a spus că rasismul în SUA nu este o problemă; Acesta le-a spus fanilor săi: “Nu vă mai concentrați asupra rasismului, trebuie să ne îndreptăm atenția asupra altor aspecte mai importante.”

În 2018, Kanye a sugerat chiar și că sclavia afro-americană a fost o alegere.

West și-a prezentat, de asemenea, opiniile sale despre educație, drepturile femeilor, căsătoria homosexualilor, locuința și imigrație prin muzică, demonstrându-ne de ce, spre surprinderea multora, îl susține pe Trump.

Dar.. de ce candidează?

Istoria americană ne arată că un al treilea candidat nu va reuși niciodată, așadar, putem spune cu certitudine că Kanye West nu va câștiga, dar el știe deja…

Din punctul nostru de vedere, nu există nicio îndoială: Kanye West candidează nu doar pentru a distrage atenția americanilor de la neregularitățile politicii din prezent, dar și pentru a redirecționa voturile dedicate politicianului Joe Biden.

Majoritatea oamenilor spun că nici Trump nu are șanse să câștige. Între protestul George Floyd, eșecul de la Tulsa și gestionarea greșită a focarului de Coronavirus, Trump și-a pierdut mulți susținători, rapid …

Joe Biden sau Donald Trump?

Dar, cu toate acestea, conservatorii (fasciști) care (încă) îl susțin pe Trump îl vor vota indiferent de circumstanțe, nici măcar Kanye West neputându-le schimba opinia. Însă, situația lui Joe Biden este vulnerabilă și… diferită.

Joe Biden reprezintă răul cel mai mic, politicianul pe care îl votezi doar pentru că susții Partidul Democrat, sau pentru că nu îl susții pe Trump. Încă din momentul în care Sanders a renunțat, majoritatea susținătorilor săi și-au mutat atenția spre Biden, acesta reprezentând, de asemenea, Partdiul Democrat.

Dar susținătorii lui Biden nu sunt convinși, iar platforma sa este vulnerabilă.

Mulți nu îl privesc pe Kanye West ca pe un politician, acesta având norocul de a fi cunoscut, în primul rând, pentru cariera sa în muzică. Așadar, mulți americani consideră că Kanye West ar fi independent; un revoluționar nonconformist, dar lucrurile nu stau așa…

Noi susținem faptul că dorința lui West este o nouă strategie republicană, un plan bine calculat pentru a ne distrage atenția, o tactică elaborată pentru a slăbi puterea oamenilor ce au nevoie de o schimbare…