Orfeu și Euridice – Cât de departe ai merge pentru iubire?

Întrebări pentru secolul XXI, filozofie

Redactor: Irina Radu

Fotograf:Daria Mărgărit

Iubirea a reprezentat dintotdeauna o muză pentru artă, căci ce îți poate inspira creație dacă nu sentimentul inefabil ce a cauzat războaie, suferință aprigă și fericire paradisiacă? Dar rămân întrebările care răsună precum un ecou etern în viețile noastre. Ce sacrificii ai face? Cât de departe ești dispus să mergi pentru găsirea și păstrarea dragostei?

Un exemplu al puterii acesteia este frumos portretizat în mitologia greacă, în povestea cuplului faimos Orfeu și Euridice și a iubirii lor pierdute, apoi regăsită pentru a fi pierdută a doua oară.

Orfeu, fiul muzei Calliope și al lui Apollo, zeul zilei, luminii și al artelor, a primit la naștere lira, un instrument muzical creat de ingeniosul Hermes. La nașterea lui Orfeu, mama lui i-a pus pe limbă trei stropi curați de rouă și a rostit o vrajă prin care i-a hărăzit darul de a alcătui versuri. Învățat de tatăl său arta muzicii, a devenit un desăvârșit cântăreț în vechea Elada ce fermeca pe oricine și orice în jurul său cu notele armonioase și emoționante pe care le împărtășea prin darul său. Se spune că la auzul cântului lui Orfeu, copacii, pietrele, animalele și întreaga natură dansau captivați, zeii se desfătau și muritorilor li se dădea o privire asupra a ceea ce este divinitatea și feerica sa influență.

La o adunare de oameni și fiare veniți să-I asculte muzica poetului, ochii lui au căzut asupra unei nimfe a pădurii de o frumusețe răvășitoare și o timiditate aparte. Fata se numea Euridice. Aceasta a fost atrasă de Orfeu, de vocea lui, de copleșitoarea vrajă a muzicii și frumuseții. Toate acestea i-au făcut să nu-și  poată dezlipi privirea unul de la celălalt. Ceva inexplicabil a legat inimile celor doi tineri și în curând s-au simțit îndrăgostiți, incapabili să-și petreacă un moment separat. După un timp, au decis să se căsătorească.

Pasiunea și fericirea lor orbitoare nu avea să dureze mult. Sclipirea din ochii lui Orfeu avea să fie înlocuită cu lacrimi amare când neprețuita sa soție moare, mușcată de o viperă mortală. Îndoliat, se îneacă în disperare. Glasul cândva vesel și fără griji se crapă în plângerea iubitei sale, dispus să facă orice pentru a-și recăpăta persoana ce îi dădea sens vieții sale. El s-a prezentat în fața zeilor, implorând mila lor și cerând învierea lui Euridice. A fost trimis în Infern, reușind cu cântecul său jelitor să-I înmoaie inima lui Hades, zeul morții, și a Persefonei, mitul spunând că la auzul plânsului sfâșietor până și Cerber, câinele cu trei capete ce păzea Lumea de Jos schelălăie de durere. Nicio inimă, oricât de împietrită, nu ar fi putut rămâne nemișcată în fața unei asemenea pasiuni, ce rezista în fața a celor mai teribile lucruri, mai presus de pierdere, obstacole și patimi.

Hades îi îngăduie să își ducă soția înapoi în lumea celor vii cu o singură condiție: să nu privească înapoi la ea înainte de a ieși amândoi la lumina, altfel o va pierde pe Euridice pe vecie. Plin de recunoștință și speranță, Orfeu pornește la drum urmat în întuneric de iubita sa soție. Curând, zărește o rază de soare și fericit, se întoarce pentru a se asigura că Euridice este în spatele său. Mult prea entuziasmat acesta uită condițiile reîntoarcerii, devotamentul pe care îl poartă nimfei făcându-l să o caute. Tot ce mai reușește să zărească este umbra femeii iubite ce este smulsă din nou în adâncuri, pentru totdeauna. În urmele ei, Hermes închide toate porțile și, oricât încearcă Orfeu să explice, să roage și să implore este în zadar. Euridice este captivă în infern deoarece Orfeu a iubit-o atât de mult încât nu și-a putut controla pasiunea și nerăbdarea.

De atunci, muzicianul sfâșiat de deznădejde rătăcea dezorientat, zi de zi, noapte de noapte, în disperare totală. Nu putea găsi consolare în nimic. Nenorocirea lui l-a chinuit, obligându-l să se abțină de la contactul cu orice altă femeie, rămânând credincios soției sale, chiar și după moarte. Cântecele sale nu mai erau vesele, ci extrem de triste.

Din cauza fidelității sale, un grup de femei furioase pentru disprețul față de ele l-au ucis, i-au tăiat trupul în bucăți și le-au aruncat împreună cu lira lui într-un râu. Se spune că lira și capul lui pluteau în aval către insula Lesbos. Acolo muzele le-au găsit și au organizat o ceremonie de înmormântare corespunzătoare pentru Orfeu. Mormântul lui emană muzică plângătoare, dar frumoasă, iar lira sa a fost pusă pe cer, unde o vedem și noi drept “Constelația Lirei” care ne reamintește de frumoasa poveste de dragostei a lui Orfeu și Euridice, ce nu a putut fi slăbită, nici distrusă, fie că s-a petrecut pe pământ sau în tărâmurile vieții de apoi.

Doar după moarte avea Orfeu să își găsească liniștea, coborând în infern și unindu-și sufletul pentru totdeauna cu al frumoasei lui soții, simțindu-se împlinit și în cel mai întunecat loc pentru că o avea alături pe ea.

Deși tragică, povestea lor este o dovadă a hipnozei amorului, a luptei pentru a fi împreună cu sufletul pereche și deși povestea lor de iubire rămâne neîmplinită până la moarte, ea ne arată că nu există limite, nici riscuri pe care nu ți le poți asuma atunci când ești îndrăgostit. Dar o altă lecție importantă este că, uneori, ne putem dori atât de tare un lucru încât îl ruinăm înainte de îndeplinire, ironic, din prea multă dăruire.

Cum suntem conectați la Univers?

Întrebări pentru secolul XXI, filozofie

Text: Irina Radu, Grafică: Gloria Stoica

Universul funcționează după legi fixe: merele cad, păsările zboară, noi trăim și murim. Cei mai inteligenți dintre noi și-au dedicat viața cunoașterii și aplicării acesteia pentru a găsi modalități de a îmbunătăți conviețuirea dintre oameni și puterea universală, aspirând la uniunea cu Divinitatea.

Hermetismul reprezintă un curent spiritual ce studiază filozofia, astrologia, alchimia și are ca scop cunoaşterea de sine, ca microcosmos individual, şi recunoaşterea esenţei comune cu macrocosmosul. Sau, cum spune Bardon Franz “căutând înţelesul şi calea pentru propria dezvoltare spirituală”, răsucind în broasca potrivită ”cheia pentru folosirea legilor universale”.

Dincolo de galaxii, găuri negre supermasive, planete, constelații și comete, te aflii tu, cititorul, ce privești înmărmurit caleidoscopul de peisaje astrale și teorii ce te fac să-ți pui o sumedenie de întrebări. Întregul univers constă în învârtiri peste învârtiri – de la galaxii la comunități, până la electroni care înconjoară nucleul unui atom. Mișcarea este natura și calitatea întregii creații. Deci, ce menține totul?

Ai crede că la baza tuturor lucrurilor materiale, ca sursă a creației și a echilibrului stau chiar gândurile tale? Această teorie este evidențiată de legea mentalismului cu principiul “Totul este spirit;Universul este mental”. Tot ceea ce vedem și experimentăm în lumea noastră fizică își are originea în domeniul invizibil, mental. Noi suntem subiectul experimentului creat de propria noastră minte.

Dacă întregul Univers, care este astfel însuşi Creatorul, este o creaţie mentală, adică a unei stări vibraţionale, rezultă că însuşi Creatorul este propria creaţie.

Pentru ca un om să ajungă la sinele său în putere absolută nu trebuie să caute sensul vieții, ci să înțeleagă că el controlează situațiile în care este implicat, materia reprezentată de trup este doar un înveliș pentru spirit, ce se află într-o continuă vibrație. Și nu este vorba doar de trupul uman, acelaşi lucru se petrece în lumea minerală, cu pietrele şi pământul sau în lumea plantelor şi a animalelor, chiar şi în lumile nevăzute nouă: gândurile, emoţiile, toate au o anumită frecvenţă de vibraţie. Totul vibrează.

 Legea vibrațiilor afirmă că orice lucru care există în universul nostru, indiferent dacă este văzut sau nevăzut -descompus și analizat în forma sa cea mai pură și de bază- constă din energie pură sau lumină care rezonează și există ca o frecvență sau model vibrator.

Dacă avem o dorință, tot ce este necesar pentru a se îndeplini este să găsim frecvența sa și să ne aliniem cu ea. Ȋn fiecare secundă din viața noastră, noi lansăm în Univers semnale despre vibrația și preferințele noastre în mod conștient dar, de asemenea, de cele mai multe ori, inconștient.

V-ați pus vreodată întrebarea: „ce pot eu controla în viața asta?”. Din exterior nu vom putea avea niciodată putere asupra unui lucru pentru că nu există „exterior”. Tot ceea ce percepem noi este o reflectare a ceea ce este în interiorul nostru, lumea este oglinda noastră gigantică. Ca să înțelegem nivelul nostru de vibrație și să ne dăm seama cum stăm e de ajuns să aruncăm o privire asupra relațiilor pe care le avem, asupra carierei, casei noastre , etc.

 Singurele lucruri pe care le putem controla sunt gândurile și emoțiile noastre, astfel ne controlăm vibrația și corespunzător, ceea ce atragem către noi. Buddha spunea : „Suntem ceea ce gândim. Tot ceea ce suntem răsare din gândurile noastre. Cu gândurile noastre creăm lumea”.

Odată ce îți revizuiești și filtrezi gândurile, emoțiile și percepțiile asupra vieții, destinul tău se va modela după acestea și, în final, vei reuși să obții tot ce ți-ai propus. Să atragi ceva în realitatea ta sau să vizualizezi o dorință nu înseamnă că „materializezi” ceva ce nu a existat vreodată, ci să permiți unei realități pe care încă nu o poți vedea să ți se reveleze. Să îți permiți să trăiești fericirea pe care vrei să o ai, iar ea va veni la tine.

A venit timpul să ne amintim că suntem creatori puternici, iar cu ajutorul acestor legi imposibilul devine palpabil, visurile realitate și ideea de împlinire se poate exterioriza în câmpul realității noastre.

De ce democrație? Omul, în raport cu libertatea

Întrebări pentru secolul XXI, filozofie, Politică simplificată

Redactor – Alexandra Busuioc

Un individ – necunoscător, neinițiat,  însetat de cunoaștere…mirat de ambiguitatea conceptelor noastre, se ridică din mulțime și pune întrebarea: “Ce este libertatea?”

În jurul lui se strâng într-o clipă : preoți,  filosofi, politicieni, exploatatori, asupriți și oameni oarecare – împingându-se, strigându-și crezurile și povara cât de tare pot. Nu se mai înțelege nimic, doar o cacofonie de voci și sensuri.

Fiindcă abordările sunt profund distincte – preoții o să strige că libertatea absolută este o stare de existență veșnică, parte a mântuirii. Filosofii o să afirme cu tărie că libertatea ține de raportul dintre individ și societate și reprezintă capacitatea omului de a acționa în conformitate cu propria voință. Politicienii o să pună în balanță drepturile și obligațiile și o să numească echilibrul “libertate” ( de n-ar avea ei adeseori balanțele îngreunate de propriile interese…)

Personajul nostru rămâne, pe bună dreptate, confuz… în mintea lui tronând aceeași întrebare: “Ce este libertatea?”

Poate reușiți voi să îi răspundeți, la finele acestui articol.

 Îndrăznesc să cred că tocmai amploarea domeniului de referință ne conduce către această dispută la nivel de definiții. Sau poate ambele sunt datorate faptului că, atunci când încercăm să rezumăm libertatea într-o singură sintagmă, ne lovim de același obstacol ca atunci când definim liniștea ori bezna. Putem să petrecem săptămâni la rând înșiruind explicații și, totuși,  acest concept e cel mai ușor de definit în raport cu ceea ce nu este.

Așa cum întunericul reprezintă lipsa luminii, libertatea reprezintă, ei bine, lipsa constrângerilor…

Dar omul este supus unor limitări – atât personale (pe care și le impune fără să conștientizeze), cât și generate de mediu sau comunitate.

Astfel, în realitate, nu putem vorbi de libertate absolută… deși oamenii continuă să aspire la ea.

În formarea societății,  regimurile politice stabilesc diferite limitări ale conceptului ca să îl poată pune în aplicare, deci pornesc de la ideea de libertate, dar o abordează în moduri distincte. Tocmai fiindcă nu s-au putut pune de acord asupra unuia singur, corect în totalitate.

Regimul politic reprezintă, în sine, ansamblul instituțiilor, metodelor și mijloacelor prin care se realizează puterea.

În acest articol vom analiza doar trei, principalele regimuri politice.

Totalitarismul – propune o societate în care puterea aparține în totalitate unei persoane sau unui grup de persoane. Statul devine autoritatea absolută și are dublu monopol: monopolul mijloacelor de forță și monopolul mijloacelor de convingere (deci practică teroarea și dezinformarea). Într‑un regim politic totalitar raportul cetățean‑stat presupune o subordonare totală a cetățeanului față de stat, o mare parte din drepturile și libertățile fundamentale ale oamenilor fiind încălcate.

Autoritarismul – este o formă mai îngăduitoare a totalitarismului. Statul se folosește de concepte precum ” naționalismul” și ” patriotismul” ca să își justifice legitimitatea și măsurile. Oferă anumite drepturi și libertăți cetățenilor, dar și acestea sunt restrânse.Democrația – deși nu este perfectă,  își propune să aducă cele mai multe beneficii celor mai mulți oameni. Din acest motiv, o regăsim în majoritatea statelor din lume și este preferabilă celorlalte regimuri politice.

Se caracterizează prin separarea puterilor în stat, pluralism politic, respectarea drepturilor și libertăților oamenilor, prin domnia majorității și protecția minorității.

Aşa cum este convins specialistul în științe politice, Robert A. Dahl: „democraţia intenţionează să asigure un câmp al libertăţii personale mai extins decât orice alt regim poate să promită”.

Dar faptul că democrația se construiește pe voința poporului este atât un beneficiu, cât și un dezavantaj, o posibilă piedică în împlinirea empirică a conceptului de libertate.

Fiind un mecanism acționat de dorințele și alegerile oamenilor, democrația rămâne cel mai reprezentativ și incluziv regim politic – acesta este principalul ei beneficiu.

 Totuși, este dependentă de acestea ca să funcționeze… asta poate deveni un dezavantaj. Omul este, prin natura sa, subiectiv, iar conceptele care stau la baza democrației pot fi interpretate cu ușurință în moduri total diferite, chiar nerezonabile uneori.

De asemenea, informarea este o libertate opțională și nu există dreptate absolută. Ține de individ, de perspectiva și nivelul său de informare să decidă ceea ce este bine sau rău, corect sau greșit.

Prin urmare, intervin disputele, contradicțiile și confuzia. Democrația este un regim politic extrem de promițător și, totuși vulnerabil, predispus la neînțelegeri și variații majore de la conceptele sale fundamentale.

Când vine vorba de înțelegerea prezentului și, în definitiv, îmbunătățirea lui, este important să privim actualitatea din toate perspectivele și să fim conștienți de drumul pe care l-am parcurs ca să ajungem în acest punct. Regimurile și idelogiile politice sunt prelungiri pragmatice ( unele mai rezonabile decât altele) ale conceptelor spre care aspirăm.

Citind acest articol, ai înțeles de ce preferăm democrația și de ce, în ultimă instanță, nici democrația nu este perfectă? Acestă conștientizare este primul pas dacă dorești să realizezi o schimbare. Arată-ne tu altă cale spre libertate.

De ce nu avem un Elon Musk european?

Întrebări pentru secolul XXI, Științe, Politica Uniunii Europene

Text: Rania Derweesh, Grafică: Mara Săvescu

În timp ce majoritatea oamenilor contemplă dificultățile alarmante cu care ne confruntăm pe pământ, numeroși antreprenori americani contemplă călătoria omului spre planeta Marte. De la Blue Origin la SpaceX, societatea americană este copleșită de companii promițătoare ce anunță descoperiri impresionante cu privire la explorarea spațiului și viitorul uman. Cu toate acestea, pe listele amănunțite ale agențiilor sau ale companiilor ce concurează pentru titluri remarcabile lipsesc, adeseori, reprezentanți europeni. În acest sens, nu putem să nu ne întrebăm: de ce nu avem un Elon Musk european?

Desigur, acest articol poate fi un răspuns sau un factor care va declanșa alte o sută de întrebări în legătură cu această enigmă. Motivele ce stau la baza ascensiunii antreprenoriatului american sunt în strânsă legătură cu multă istorie, numeroși factori socio-economici și politică. Mai mult decât atât, trebuie să evidențiem că acest articol va încerca să accentueze progresul general, nelimitat de granița dintre sectorul public și cel privat. Astfel, deși inexistența unui Elon Musk european poate fi explicată prin lipsa oportunităților oferite antreprenorilor remarcabili, aceasta analiză va cuprinde, în primul rând, discrepanța în ansamblu dintre progresul nord american și cel european, cu privire la tehnologia spațială.

Poate pentru mulți nu contează de fapt din ce țară provine primul om ce va păși pe planeta Marte. Poate chiar nu contează. La urma urmei, cursa pentru cucerirea lunii, ce a marcat Războiul Rece, s-a încheiat. Într-o eră a globalizării, putem crede că Elon Musk acționează nu pentru Statele Unite ale Americii, ci pentru “continuarea conștiinței umane”, cel puțin în teorie. Totuși, având în vedere potențialul incontestabil al Uniunii Europene, este interesant să analizăm poziția sa în contemporaneitate.

Pentru început, trebuie să știm că Uniunea Europeană nu are, de fapt, o agenție spațială. Echivalentul NASA în Europa este Agenția Spațială Europeană, cunoscută sub acronimul ESA. Deși considerabil finanțată și de către UE (în proporție de aproximativ 20%), ESA reprezintă o organizație internațională independentă, ce nu se află sub jurisdicția organelor UE. Desigur, majoritatea statelor UE au aderat la ESA, dar nu toate (spre exemplu, Bulgaria). Mai mult decât atât, din ESA fac parte și state non-UE, precum Marea Britanie și Norvegia. În alte cuvinte, structura ESA poate fi comparată cu cea NATO, având în vedere chiar și fructuoasa colaborare cu Canada.

Această comparație prezintă potențial de dezvoltare, finanțarea celor două organizații funcționând deopotrivă. În acest sens, activitățile ESA sunt posibile prin contribuțiile bănești ale tuturor statelor-membre, însă fiecare stat-membru are suveranitate asupra propriului buget. Totuși, putem identifica o diferență însemnată între ESA și NATO- mărimea bugetului. În timp ce bugetul alocat NATO este unul în creștere (având în  vedere controversele din 2018), suma investită de europeni în programele spațiale este foarte mică.

Un alt factor ce contribuie la dificultățile activităților spațiale europene reprezintă programul UE pentru cercetare și inovare- Orizont Europa. Pentru a susține poziția UE de lider mondial în domeniul științei, UE a contribuit în mod direct la finanțarea ESA, prin programul Orizont 2020. Cu toate acestea, Orizont Europa, succesorul programului din 2020, micșorează bugetul alocat activităților spațiale. Făcând parte din categoria “industria digitală și spațială“, activitățile spațiale sunt în prezent puternic neglijate. Reprezentând un sector foarte competitiv, bugetul general este împărțit, iar resursele alocate ESA sunt mai neînsemnate ca niciodată. 

În orice caz, bugetul limitat poate fi, într-o oarecare măsură, fi justificat. Importanța explorării spațiului pentru societate nu este bine înțeleasă. Aceste provocări și obiective nu a reprezentat, adesea, o prioritate demnă de menționat în timpul discursurilor electorale (cel puțin, nu în ultimii șaizeci de ani). Statele sunt condiționate de opinia publică, iar politicienii evita finanțarea unor proiecte ce ar asigura rezultate doar pe termen lung, chiar foarte lung.

Pe de alta parte, poate chiar și acest interes limitat poate fi explicat. Cele mai ambițioase proiecte și programe pentru explorare spațială au fost implementate în timpul Războiului Rece dintre Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică. Așadar, în urma misiunii lui Iuri Gagarin în spațiul cosmic, John F. Kennedy a răspuns la provocarea URSS cu misiunea Apollo 11, un “salt mare pentru omenire”. Totuși, Europa lipsește din peisaj pentru mult timp, ESA fiind fondată de-abia în anul 1975.

Dacă cursa pentru cucerirea spațiului ar mai reprezenta o prioritate, Europa ar pierde. Desigur, poate chiar și Statele Unite ar pierde dacă statul s-ar baza exclusiv pe NASA. Totuși, ascendența companiilor private a însemnat și o creștere generală în parteneriatele dintre sectorul public și cel privat. În Europa, lucrurile stau diferit. Puțini ar considera Europa o putere mondială, iar lipsa unui sistem suficient de centralizat reprezintă doar una dintre cauze.

În prezent, UE își menține competitivitatea privind explorarea spațiului doar prin sinergie și colaborare. Dacă unul dintre partenerii săi actuali ar decide să se retragă, UE ar rămâne în urmă. În același timp, țări precum India și China luptă pentru a ajunge din urmă. Desigur, realizările Europei sunt notabile. Spre exemplu, misiunea ExoMars a lansat primul orbitator non-american pe planeta Marte (deși, chiar și această misiune s-a bazat pe colaborarea cu agenția rusă Roscosmos). Cu toate acestea, putem alege să fim optimiști.

Schimbarea ar putea începe chiar prin educație. După cum am menționat la începutul acestui articol, majoritatea oamenilor nu înțeleg importanța explorării spațiului cosmic. Promovarea cercetării științifice, înțelegerea unor idei fundamentale cu privire la om și la istoria universului și impulsionarea progresului tehnologic reprezintă doar câteva aspecte ce ar trebui să ne stimuleze. Mai mult decât atât, explorarea spațiului contribuie direct la viețile noastre de zi cu zi prin crearea locurilor de muncă, protejarea planetei și al mediului înconjurător și îmbunătățirea sănătății umane.

În orice caz, deși încă nu am aflat de existența unui Elon Musk european, poate acesta există. Poate tânărul John sau Ion caută chiar în acest moment finanțare pentru un proiect dedicat colonizării planetei Marte sau explorării spațiului cosmic. Numai timpul va spune.

Cui aparține de fapt insula Cipru?

Întrebări pentru secolul XXI, Diplomație și relații internaționale, Istorie, Politica Uniunii Europene

Text – Daria Primăvăruș

Grafică – Maria Cristea

Cipru, insula din Marea Mediterană care pentru mulți reprezintă doar un loc minunat de vacanță, cuprinde de fapt, două țări complet diferite din punct de vedere politic și economic.

Astăzi, pe insulă se regăsește Republica Cipru – membră a Uniunii Europene Națiunilor Unite, dar și Republica Cirpu de Nord, o țară recunoscută exclusiv de Turica. În acest articol veți afla cum s-a ajuns aici.

Deși conflictul insulei Cipru nu a avut parte de foarte multă atenție la nivel internațional, acesta este unul de o importanță covârșitoare, îmbinând relațiile politice cu istoria cutremurătoare a Greciei si a Turciei și este cu siguranță una dintre problemele nerezolvate ale Uniunii Europene.

Începând cu anul 1974, Cipru a fost neoficial divizată în două părți, pe o parte locuind greci, iar pe cealaltă turci, amândouă părțile având guverne diferite.  Bineînțeles, acest fapt este unul cunoscut, însă pentru a înțelege de ce s-a ajuns aici, trebuie să cunoaștem situația istorică a insulei.

Până la obținerea independenței Cipru a cunoscut numeroase stăpâniri. Inusla a fost stăpânită de bizantini până în anul 1192, apoi de venețieni, însă în jurul anului 1570, Imperiul Otoman urma să pună stăpânire pe Grecia timp de aproximativ  400 de ani și automat și pe insula Cirpu, populată atunci de greci. Bineînțeles, această mișcare a făcut ca foarte mulți turci să migreze pe această insulă. Cipru a fost parte a imperiului Otoman timp de secole, indiferent de răscoalele pe care greci ciprioți le făceau pentru a fi independenți.

Anul 1820 marchează începutul războiului de independență al Greciei, care a fost câștigat în fața otomanilor. În același timp, ciprioții s-au revoltat dorind ενωσις, (se traduce prin unire, adică unirea cu Grecia), însă revolta lor nu a avut același success în fața otomanilor.

A treia putere…

În anul 1878, pe lângă Turcia și Grecia, un alt actor intervine în acest conflict. Regatul Unit al Marii Britanii începe să administreze insula Cipru, colaborând cu Turica. Regatul Unit manifesta un interes foarte mare față de Cipru, nu doar pentru că astfel își putea aratăta suveranitatea teritorială față de Rusia, dar și pentru că Cipru reprezintă un punct strategic, iar de pe această inuslă armata putea ajunge cu ușurință la trei continente diferite, ceea ce cu sigurnață făcea teritoriul să fie mult prea valoros pentru a se renunța la el. La începutul Primului Război Mondial, Cipru a fost anexat de către Regatul Unit.

Episcopul Makarios III – liderul mișcării pentru eliberare

Sub epicsopul Makarios III apare organizația EOKA (Organizația Națională a Luptătorilor ciprioți) pentru a milita pentru unire și pentru a încheia dominația birtanică.

Reacția turcilor în fața acestei organizații nu a fost surprinzătoare. Turcii ciprioți susținuți de Britanici, nu au stat pe loc odată ce au aflat de această nouă organizație, astfel apare Forța de Apărare turcă (TMT), organizație ce avea ca scop păstrarea insulei împărțite. Astfel, ei au abordat o lege a istoriei, ci anume divide et impera. Odată cu aceste două organizații inamice, se naște și ura etnică între popoarele grec și turc, ură ce continuă până astăzi.

Independența Ciprului?

În cele din urmă, în jurul anului 1960, acordurile de la Zurich și Londra au proclamat Republica Cipru. Președintele republicii trebuia să fie grec, iar vicepreședintele turc. Totuși, lucrurile nu se termină atât de simplu…Deși în aparența Cipru era acum o republică independentă, tratatele interziceau unirea acesteia cu Grecia, adică ceea ce grecii ciprioți își doriseră cel mai mult. De asemenea, constituția considera că grecii și turcii nu erau cetățeni, ci membri ai celor două comunități. Pe langă asta, Grecia, Turcia și Marea Britanie erau încă actorii principali și puteau interveni în insulă oricând doreau.

Așa cum era de așteptat, președintele Makarios a dorit schimbări de constituție, lucru care a dus la izbucnirea unor conflicte și revolte grave în anul 1963 între greci și turci, iar în anul 1964 o rezoluție realizată de Națiunile Unite a fost admisă, forțe de menținere a păcii fiind trimise în inuslă, care era la doar un pas de un război civil. Violența care a apărut între cele două popoare a fost ceea ce a dus  la începutul delimitării capitalei Nicosia (Lefkosha) în partea de nord trăind turci, iar în cea de sud, greci.

Totuși, conflictele nu s-au terminat aici.

De ce există două țări diferite? Cum și-au declarat turcii ciprioți independența?

După cum am menționat anterior, anul 1960 a însemnat teoretic că, după 80 de ani de stăpânire britanică, Cipru era în sfârșit independent. O parte tratatului de independență includea și distribuirea puterilor în regiune, adică între grecii ciprioți  majoritari (pe atunci 78% din populație) și turcii ciprioți. (13%)

După 10 ani de la intervenția trupelor Națiunilor Unite, în 1974, conflictele  s-au intensificat atunci când regimul militar din Grecia a înlăturat guvernul cipriot (se spune că era parte din planul de a anexa insula).

Drept răspuns, Turcia a invadat Cirpu, sub pretextul că apără independența insulei, ceea ce era acceptat de către tratatele semnate la proclmarea independenței. Până la finalul anului 1974, turcii aveau să stăpânească mult mai mult, adică aproximativ 36% din insulă. Turcia își dorea ca Cipru să aibă un model federal iar liderul comunității de turci ciprioți de la acea vreme nu dorea reunificarea. În acest timp, guvernul cipriot (condus acum exclusiv de comunitatea grecilor ciprioți) dorea ca invazia făcută de Turcia să fie recunoscută și să li se facă dreptate.

Turcia a avut un avantaj în toate aceste intervenții, deoarece era aliat al Statelor Unite, iar acestea își doreau prezența Turciei pe insulă pentru ca Cipru să nu cadă în sfera sovietică aflată în expansiune tot in acel timp. Astfel, Statele Unite nu au intervenit, ci chiar au incurajat invazia în Cipru.

În anul 1983, Națiunile Unite au afirmat în cele din urmă printr-o rezoluție că ocuparea unui teritoriu prin forță era inadmisibilă (totuși, Turcia nu a fost numită explicit) și a cerut îndepărtarea imediată a forțelor străine din Cipru.

La auzul acestora, în decembrie 1983, ciprioții turci au anunțat crearea Republicii Ciprului de Nord, anunț așteptat probabil și de toți cititorii acestui articol.

Până și Regatul Unit a fost de părere că orice declarație de independență ar fi contrarie cu cea din 1960. Totuși, guvernul turc a clarificat ceea ce voia, declarând că este conștient de consecințele unui astfel de pas. Această decizie a fost privită cu mânie de către Grecia, Regatul Unit – ceilalți doi garanți ai independenței din 1960- dar și de către puterile internaționale. Mai mult decât atât, a fost realizată o rezoluție de către Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite care declara faptul că această independență nu este validă, dar le și cerea tuturor statelor membre să nu recunoască alt stat în afară de Republica Cipru (partea populată de greci).

Astfel, ne apropiem în sfârșit de prezent. Rezoluțiile date după 1983 au avut un impact puternic asupra Republicii Turce a Ciprului de Nord. Putem observa privilegiile pe care Republica Cipru (partea grecească) le are astăzi, fiind și membră a Uniunii Europene din 2004, față de nivelul de trai scăzut din partea turcească.

În ziua de astăzi, tensiunile nu mai au aceeași intensitate iar conflictul a fost considerat unul înghețat, deoarece au intervenit alți lideri cu viziuni mai conciliante (tot un astfel de conflict poate fi considerat și cel dintre Armenia și Azerbaijan – vezi articolul Tot ceea ce trebuie să sșii despre conflictul din Nagorno-Karabah), însă putem concluziona că grecii ciprioți au suferit timp de secole, au fost alungați din propriile locuințe de către invaziile turcești, iar astăzi turcii ciprioți resimt difrențe din punct de vedere social și economic.

Cu alte cuvinte, insula Cipru a fost victima propriei sale poziții strategice din Marea Mediterană.

Cât de mult control mai au guvernele asupra economiei?

Întrebări pentru secolul XXI, Economie

Text- Rania Derweesh

Grafică- Maria Cristea

Din foarte multe puncte de vedere, actuala economie globală se bazează pe încrederea oamenilor în instituțiile care ar trebui să promoveze și asigure prosperitate socială. Așadar, economia globală poate fi definită printr-o relație complicată, dar deseori previzibilă, dintre stat și cetățean. În acest sens, moneda fiduciară se sprijină pe principiul de garanție apărată de instituții, nefiind susținută de o marfă fizică sau de o valoare autentică.

Deoarece încrederea oamenilor în capacitatea statelor de a asigura stabilitate este imperativă pentru legitimitatea acestora, responsabilitatea de a interveni în însuși sistemul bancar este justificată. Cu toate acestea, fructificarea și încurajarea economiilor coordonate de pieți libere a limitat într-un mod semnificativ autoritatea statului de a manevra economia, implicit moneda. Desigur, nu putem subestima importanța libertății individuale și a antreprenoriatului. Totuși, observând și analizând principalele probleme economice ale contemporaneității, nu putem fi blamați pentru punerea la îndoială a puterii statului într-o eră a tehnologiei și a globalizării.

Unul dintre principalele motive pentru care mulți se îndoiesc de capacitatea statelor de a garanta stabilitate și echitabilitate este în strânsă legătură cu corporațiile multinaționale și tendința acestora de a profita de libertatea economică. Potrivit multor surse, între $8,7 trilioane și $36 trilioane sunt ascunși prin intermediul conturilor bancare offshore. În alte cuvinte, mai mult decât venitul total al celor mai săraci 20% din lume reprezintă sume ce avansează inegalitatea globală și ce sunt, cel puțin în teorie, ascunse de instituțiile publice.

Pierderea acestor sume are un impact semnificativ asupra bugetelor publice ale fiecărui stat, compromițând, atât în mod direct, cât și în mod indirect, viețile cetățenilor. Mai mult decât atât, această problemă poate crește povara muncii, răspunsul oferit veniturilor pierdute fiind creșterea impozitelor în alte părți, ce afectează piața muncii și neglijează contractul social dintre cetățeni și guvern. Desigur, frauda fiscală este ilegală. Totuși, ideea principală a acestui argument se bazează pe fapte legale, ce demonstrează, de fapt, autoritatea limitată a guvernului cu privire la economia contemporaneității.

Deși evaziunea fiscală legală și frauda fiscală au, din numeroase puncte de vedere, același obiectiv, prima acțiune menționată nu încalcă legea. Un exemplu ce ilustrează această problemă sunt Insulele Caymen. Potrivit The Guardian, în acest teritoriu sunt de două ori mai multe companii decât oameni, iar acest lucru poate fi explicat prin implementarea politicii de “impozitare zero”. Așadar, acest teritoriu reprezintă modalitatea perfectă prin care companii internaționale se pot elibera, legal, de responsabilitățile lor față de țările lor de origine.

Situându-se la granița legalității, puterea statelor de a o limita este redusă, mai ales datorită dreputilor cu privire la protecția datelor cu caracter personal. Documentele Panama, numite de Edward Snowden „cea mai mare scurgere de informații din istoria jurnalismului de investigație” ilustrează libertatea celor bogați și puternici de a domina și manipula economia.

Un alt motiv pentru care am putea să ne îndoim de capacitatea guvernelor de a influența economia globală reprezintă ascensiunea și popularitatea criptomonedei. Prima criptomonedă apărută în lume, Bitcoin, a fost creată în 2009. Cu toate că nu putem susține cu certitudine cine a creat-o (deși mulți consideră că  Satoshi Nakamoto este creatorul), obiectivul acestuia a reprezentat o monedă descentralizată și independentă de instituțiile financiare. Nebazându-se pe încrederea în stat, criptomoneda a reprezentat una dintre consecințele crizei economice mondiale, începută în luna decembrie 2007.

Deși nu vă putem indica dacă investiția în Bitcoin este favorabilă, nu putem contesta popularitatea acesteia. Valoarea unui Bitcoin a fost de $0 când a fost introdus pentru prima dată în 2009. În 2011, valoarea acestuia era de aproximativ $15, iar în prezent este de $58.000, creșterea fiind cu adevărat remarcabilă. Unul dintre principalii factori ce a contribuit, recent, la aceasta ascensiune a fost investiția de $1,5 miliarde realizată de Tesla și promovată de Elon Musk. Însă, valoarea criptomonedei se bazează la fel de mult pe încredere, un simplu comentariu din partea lui Bill Gates (“Ar fi bine că scăpăm de ea”) având capacitatea de a influența într-un mod semnificativ încrederea globală.

În orice caz, Bitcoin nu este singura criptomonedă ce se bucură de interesul oamenilor de afaceri. Bazându-se pe criptografie, anonimitate și minerit, popularitatea Bitcoin a influențat numeroase alte criptomonede, precum Ethereum, XRP și Stellar. Deși criptomoneda nu este acceptată în toate țările, fiind restricționată în țări precum Republica Populară Chineză și ilegală în Macedonia de Nord, liberalismul contemporaneității limitează puterea a numeroase guverne de a interveni. Criptomoneda poate însemna spălare de bani și activitate ilegală ce îngreunează punerea în aplicare a legii. Totuși, criptomoneda mai poate însemna și revoluționarea unei economii în prezent dominată de bancheri și întreținută de corupție, iar guvernele  nu au multe de spus în acest sens.

Desigur, numeroase bănci centrale, precum Banca Centrală a Suediei, și-au exprimat dorința de a oferi criptomonedei o șansă. Totuși, majoritatea oamenilor par a fi nemulțumiți, dorința lor de a investi în criptomonedă fiind în strânsă legătură cu dorința unui sistem în totalitate descentralizat.

Așadar, deși nu putem afirma cu certitudine cât de mult control vor mai avea guvernele asupra economiei globale în viitor, un lucru este cert; influența acestora devine neînsemnată. Îmbrățișarea liberalismului economic a însemnat inovație, progres social și transformarea contemporaneității. Este important să conștientizăm, totuși, că acest progres ilustrează o realitate pe cât de clară, pe atât inedită- un viitor în care economia prezentului nu se va mai putea regăsi și o societate dominată de legiile unor altor instituții.

De ce este întotdeauna război în Orientul Mijlociu?

Întrebări pentru secolul XXI, Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată

Deși mulți asociază Orientul Mijlociu cu peisaje admirabile, istorie bogată și resurse naturale abundente, mulți ar descrie Orientul Mijlociu prin coruptibilitate si neliniște. În acest sens, evenimentele petrecute în Primăvara Arabă au marcat prezentul unor state precum Syria, Yemen și Liban- spulberate de conflcite armate și de regimuri autoritare și totalitare. Cu toate acestea, de cele mai multe ori, războaiele din Orientul Mijlociu sunt descrise incorect ca fiind civile, iar frecvența lor în regiune nu este întâmplătoare. Totodată, deși aceste conflicte diferă prin factori istorici și geopolitici, toate sunt profund influențate de un anumit conflict ce înfățișează ostilități nemăsurabile- conflcitul dintre Arabia Saudită și Iran.

Adesea denumit “Războiul Rece din Orientul Mijlociu”, conflictul dintre Iran și Arabia Saudită se manifestă prin lupte pentru continuă influență în regiunile înconjurătoare. În acest sens, cele două state alimentează numeroase conflicte, oferind diferite grade de sprijin părților opuse, dar rareori implicându-se direct. Totodată, lupta pentru hegemonie regională este sprijinită de superputeri ce evidențiază, încă o dată, comparația cu dinamica Războiului Rece. Așadar, în timp ce Arabia Saudită este susținută de Statele Unite ale Americii, Iran este susținut atât de Federația Rusă, cât și de Republica Populară Chineză.

Istoria din spatele conflictului datează, mai mult sau mai puțin, de la revoluția din 1979, ce a fost marcată semnificativ de sprijinul american pentru Mohammad Reza Șah Pahlavi, ultimul monarh al Iranului. Odată cu ascensiunea regimului teocrat, puternic împotriva valorilor lumii occidentale, Iran a criticat legitimitatea monarhiei regimului saudit. Adepții lui Ruhollah Khomeini au văzut răscoala din Iran ca pe un semn oferit lumii musulmane, ce ar fi trebuit să se ridice împotriva monarhilor ce nu respectau adevăratele valori ale Islamului. Arabia Saudită, un aliat fidel al Statelor Unite, a răspuns ostilităților iraniene, începând astfel un conflict istoric ce pare acum a fi nerezolvabil.

Desigur, relația dintre cele două state nu a fost vreodată una cu adevărat bună, diferențele religioase fiind semnificative pentru ambele popoare. Deși Arabia Saudită este considerată a fi “conducatoarea lumii islamice” (având în vedere orașele Mecca și Medina), secta șiită, predominantă în Iran, a crescut odată cu influența statului Islamic- afectând diplomația tradițională. Totodată, cele două state împărtășesc păreri foarte diferite cu privire la arme nucleare, relația cu Israel și influența americană în regiune.

Cu toate acestea, relația dintre Arabia Saudită și Iran nu s-a manifestat într-un mod semnificativ până la izbucnirea Primului Război din Golful Persic. În acest sens, Arabia Saudită a susținut motivația irakiană, oferindu-i conducatorului Saddam Hussein sprijin militar și financiar. Din anul 1999, relațiile diplomatice dintre cele două state au fost limitate, fiind întrerupte total odată cu evenimentele pectrecute în Primăvara Arabă. Încă din primele etape ale protestelor, conducătorul Khameni și-a exprimat susținerea față de mișcări, în timp ce familia regală a Arabiei Saudite a intervenit pentru a le opri, temându-se, desigur, de posibila lor influență asupra propriului stat.

Izbucnirea protestelor decisive și prăbușirea a numeroase guverne a reprezentat oportunitatea perfectă pentru implicarea celor două state, care acum ar fi putut întreține lupta pentru hegemonie departe de propriile granițe. În acest sens, una dintre primele state afectate a fost Siria. Desigur, războiul sirian nu se poate justifica doar prin sprijinirea grupurilor opozante de către Arabia Saudită sau prin susținerea președintelui Bashar al-Assad de către Iran. Cu toate acestea, putem susține faptul că implicarea acestor factori externi a intensificat complexitatea războiului, ce a declanșat migrația a 6 milioane de sirieni.

Președintele Bashar al-Assad a primit, de-a lungul aniilor, aproximativ 4,6 miliarde de dolari din partea regimului iranian, potrivit unor cercetători americani. Fiind acuzat oficial nu doar că a folosit arme chimice împotriva civililor în 2013, dar și că a arestat, închis și ucis jurnaliști și a cauzat moartea a cel puțin 10.000 de copii, comunitatea internațională a încercat să îi limiteze puterea autoritară. Cu toate acestea, guvernul iranian a negat veridicitate acestor acuzații, acuzând Arabia Saudită de alimentarea conflctului prin sprijinirea rebelilor sirieni.

Un alt stat profund afectat de intervenția celor două state este Yemen, ce se confruntă în prezent cu cea mai gravă criză umanitară din lume. Odată cu declanșarea protestelor împotriva lui Ali Abdullah Sleh, Arabia Saudită a intervenit, în calitate de membru al Consiliului de Cooperare al Golfului, pentru a instala un nou guvern, condus de Abd-Rabbu Mansoor. Cu toate acestea, intervențiile Arabiei Saudite au dat naștere ascensiunii mișcării Houthi, desemnată în prezent de către Statele Unite ale Americii drept organizație teroristă. Rebelii Houthi reprezintă o minoritate din nordul Yemenului ce a fost marginalizată din cauza respectării doctrinei șiite, credință ce a îndemnat Iranul să ofere sprijin financiar și militar- sprijin ce încalcă Rezoluția 2216 a Consiliului de Securitate din cadrul ONU.

Statele Unite ale Americii consideră că rebelii Houthi nu ar fi putut câștiga teren fără ajutorul guvernului Iranian. Mai mult decât atât, numeroase state occidentale consideră că atacurile efectuate de către rebeli au fost de fapt efectuate de către forțele iraniene. În acest sens, comunitatea internațională consideră că Iran a fost în spatele atacului cu drone asupra instalațiilor petroliere din Arabia Saudită (septembrie 2019), deși rebelii Houthi și-au asumat responsabilitatea.

Al treilea stat afectat de acest conflict istoric este Liban, al cărui sistem politic este puternic influențat de Hezbollah, o organizația șiită sancționată la nivel internațional. Problemele tradiționale ale acestui stat, accentuate de explozia masivă din 2020, sunt cunoscute. Totuși, semnificativitatea intervențiilor iraniene și saudite este puțin cunoscută. Fiind o țară în care atât suniții, cât și șiiții dețin putere, ambele state au intervenit de-a lungul aniilor pentru a exercita influență dominantă. În acest sens, deși fostul prim-ministru Saad Hariri a înclinat balanța în favoarea Arabiei Saudite, sprijinul Iranului (aproximativ 700 de milioane de dolari, anual) pentru Hezbollah împiedica pacea.

Așadar, conflictul dintre Arabia Saudită și Iran reprezintă unul dintre motivele pentru care Orientul Mijlociu este adesea asociat cu instabilitate și violență. Decenii de relații conflictuale între cele două mari puteri rivale, susținute de superputeri, au destabilizat o regiune cândva prosperă, sacrificând drepturile omului și state vulnerabile pentru aspirații hegemonice.

Cât de eficient este Consiliul de Securitate?

Întrebări pentru secolul XXI, Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată

Text: Rania Derweesh

În urmă cu 75 de ani, s-a format Organizația Națiunilor Unite, fără îndoială cel mai important organism internațional pentru promovarea păcii și prosperității într-o lume a globalizării.

Având în vedere insuccesul Societății Națiunilor, prima organizație interguvernamentală  înființată în urma Conferinței de Pace de la Paris, Organizația Națiunilor Unite a fost inițial întâmpinată cu scepticism considerabil. Cu toate acestea, ONU și-a sărbătorit, recent, aniversarea cu victorie, unind o întreagă lume sub principii fundamentale și asigurând imposibilitatea unui alt război.

De la înființare, Organizația Națiunilor Unite a inițiat numeroase activități umanitare, de mediu și de menținere a păcii. Asistând aproximativ 50 de țări pe an cu alegeri democratice, facilitând campanii globale de susținere a vacinării pentru 58% dintre copiii din lume și asigurând alimente pentru 90 de milioane de oameni din peste 75 de țări, eficiența acesteia pare a fi indiscutabilă. Cu toate acestea, ONU reprezintă adesea un subiect controversat, datorită Consiliului de Securitate.

Poate cel mai important organ al ONU, Consiliul de Securitate este însărcinat cu menținerea păcii și securității internaționale. În acest sens, cei cinci membri permanenți, alături de cei 10 membri aleși de Adunarea Generală, au responsabilitatea de a autoriza utilizarea forței pentru conservarea securității, a impune sancțiuni economice și embargouri asupra armelor și de a stabili restricții de călătorie. Conform Cartei ONU, toate statele membre sunt obligate să respecte deciziile Consiliului de Securitate.

Cu dorința de creea o organizație diferită de Societatea Națiunilor, în anul 1945 președintele american Franklin D. Roosevelt a propus responsabilizarea celor cinci membri permanenți cu puterea de veto. În acest sens, membri pot bloca orice rezoluție a Consiliului, spre deosebire de cei 10 membri aleși pentru doi ani, pe baza unor grupuri regionale ce asigură reprezentativitate. Cei cinci membri permanenți (Statele Unite ale Americii, Franța, Marea Britanie, Federația Rusă și Republica Populară Chineză) reprezintă membri fondatori și puterile învingătoare ale celui de-al Doilea Război Mondial.

Puterea de veto a avut ca scop facilitarea compromisului între puteri mondiale, fiind alternativa confruntărilor directe. Oferind oportunități de a căuta compromisuri, sau cel puțin de a evita soluții considerate inacceptabile pentru unele state, putere veto stimulează relații diplomatice susținute în concordanță cu dreptul internațional. 

Cu toate acestea, dreptul de veto a stârnit controverse considerabile, comunitatea internațională făcând eforturi pentru a-l limita. Multe state ar descrie această putere prin coruptibilitate, fiind utilizată de cele mai multe ori în favoarea națiunii, nu a comunității internaționale. Fiind considerată un obstacol pentru Consiliul de Securitate, putem afirma, cu certitudine și obiectivitate, că utilizarea acesteia a fost adesea abuzivă și distructivă. În acest sens, Federația Rusă demonstrează aceste afirmații.

Federația Rusă este de departe statul membru care a folosit puterea de veto de cele mai multe ori, utlizând-o pentru a bloca rezoluția numărul 115, cu privire la războiului sirian pe 20 decembrie 2019. Reprezentând un aliat al guvernului Assad, Federația Rusă consideră că suveranitatea Siriei ar trebui respectată de către comunitatea internațională, iar răsturnarea guvernului ar înlesni doar rezultate inoperante, așa cum a demonstrat intervenția din Libya. În acest sens, Federația Rusă a inițiat numeroase campanii militare împotriva Statului Islamic și a altor grupuri opozante.

În timp ce președintele Vladimir Putin a subliniat, cu perseverență, binefacerile Rusiei (de exemplu: eliberarea orașului Palmyra, victoriile militare din Homs, Daraa și Larakia, etc.), comunitatea internațională a semnalat rezultatele negative ale utilizării puterii de veto în situația Siriei (de exemplu: respingerea anchetelor pentru utilizarea armelor chimice din anii 2017 și 2018, blocarea rezoluțiilor ce ar fi asigurat ajutor umanitar în 2019, etc.). Totuși, deși foarte puțin este sigur în ceea ce privește Siria, nu putem omite succesul pe care Organizația Națiunilor Unite l-ar fi putut avea în Siria, dacă dreptul de veto ar fi folosit nu în interesul unei națiuni, ci în interesul păcii internaționale.

Un alt stat ce a abuzat, fără îndoială, acest drept a fost SUA. Clasându-se pe locul al doilea în ceea ce privește utilizarea acestei puteri, Statele Unite ale Americii au respins aproape toate rezoluțiile cu privire la conflictul dintre statul Palestina și Israel. Așadar, numeroase încercări de a suspenda operațiunile militare efectuate de Israel pe teritoriul palestinian au fost dezaprobate. În consecință, după aproape 70 de ani, Organizația Națiunilor Unite eșuează în a proteja populația civilă din Orientul Mijlociu.

În acest sens, Franța a propus limitarea dreptului de veto pentru membrii permanenți în cazul crimei în masă. Propunerea franceză are la bază acordul celor cinci state de a nu recurge la dreptul de veto în cazuri de genocid, crime împotriva umanității sau crime de război. Marea Britanie și-a exprimat susținerea față de această propunere, ambele state neavând probleme cu respectarea condițiilor (Marea Britanie și Franța s-au folosit, pentru ultima oară, de acest drept în anul 1989, iar, de-a lungul timpului, l-au folosit rar).

O altă propunere a fost oferită de către Malaysia. Ambasadorii acestui stat au sugerat că, pentru a fi luat în considerare un veto trebuie susținut de cel puțin un alt veto (din partea membrilor permanenți) și trei voturi împotriva (din partea celor zece membri aleși). Prin urmare, această propunere ar restabili reputația dreptului de veto, împiedicând decizii non-democratice, luate în funcție de interesul național.

Cu toate acestea, niciun alt veto nu a însoțit deciziile Statelor Unite ale Americii din anul 1989. Mai mult decât atât, deși Federația Rusă și Republica Populară Chineză au împărtășit aceeași părere cu privire la numeroase rezoluții ale Consiliului de Securitate, relațiile dintre cele două state nu au la bază înțelegeri oficiale ce ar garanta susținere reciprocă în orice situație (de exemplu, Federația Rusă a fost singurul stat ce și-a folosit dreptul de veto cu privire la sancțiuni împotriva Iranului, în anul 2018). Așadar, deși propunerea Malaysiei ar transforma, cu adevărat, Consiliul de Securitate,  aceasta nu va fi acceptată, cel puțin nu prea curând.

Nu în ultimul rând, o altă propunere însemnată de reformare a Consiliului de Securitate a venit din partea Grupului celor Patru (G4)- Brazilia, India, Germania și Japonia. Grupul celor Patru consideră că Organizația Națiunilor Unite ar trebui să evolueze în conformitate cu dinamica secolului XXI, astfel adaptându-se nevoilor de a exista mai multe locuri pentru membri permanenți. Cele patru state au subliniat, de asemenea, importanța lor demografică, economică și militară, semnificativă pentru menținerea păcii internaționale. Deși cei cinci membri permanenți nu sunt, în general, împotriva obiectivelor G4, Republica Populară Chineză și Federația Rusă s-au opus alăturării Japoniei, din motive politice.

Deși există numeroase alte grupuri, alianțe și organizații (de exemplu: Grupul „Uniting for Consensus”, Uniunea Africană și ACT) ce promovează necesitatea revizuirii modalităţilor de lucru ale Consiliului de Securitate, lipsa consensului împiedică sporirea transparenței și creșterea responsabilizării acestor state în fața comunității internaționale. În concluzie, dreptul de veto reprezintă poate cel mai controversat aspect ale Organizației Națiunilor Unite, stimulând pacea internațională prin asigurarea compromisului între puterile globale, dar prevenind dreptatea pentru unii dintre cei mai vulnerabili indivizi. 

Ce se întâmplă între Rusia și NATO?

Întrebări pentru secolul XXI, Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată

Pentru Rusia, ideea de a își restura influnța în țări din Europa și Asia pare să fi fost o prioritate de când URSS s-a destrămat. Pentru a face acest lucru, a fost nevoie de acțiune pe mai multe sectoare diplomatic, economic, militar. Această putere pe care deja și-a stabilit-o ar putea duce la un scenariu periculos, ci anume stabilirea unei extinderi a Rusiei în Europa.

Intervenția în Georgia din 2008 a însemnat începutul unei noi etape. Pentru prima dată de la sfârșitul Războiului Rece, Rusia a dus un război pentru a își asigura dominanța și le-a arătat statelor vestice că siguranța nu mai e garantată.

După acest război, în Rusia a culminat modernzarea armatei , personalul a crescut, tankurile și aeronavele au fost îmbunătățite, lucru care a adus scepticism asupra Rusiei.

Ce s-a întâmplat în Ucraina?

În anul 2014, Rusia a anexat peninsula Crimeea, fapt considerat illegal de către NATO. Acest teritoriu a fost dorit datorită poziției sale unice, fiind situat în Marea Neagră, fapt ce asigură căi pentru a își extinde puterea în regiune, fiind și o zonă esențială pentru comerț. De asemenea, incruzia NATO în spațiile post-sovietice a îngrijorat Rusia, posibila expansiune a alianței însemnând pentru Rusia împiedicarea stabilirii unei hegemoni regionale.

 “În mințile și inimile oamenilor, Crimeea a fost întotdeuna o parte inseparabilă a Rusiei. Această convingere fermă este bazată pe adevăr și justiție și a fost transmisă din generație în generație, în ciuda oricărei schimbări dramatice prin care a trecut țara noastră în timpul întregului secol XX.” – Vladimir Putin

Colaborarea Rusiei cu statele post-sovietice este mult mai amplă. Rusia a abordat un model de cooperare astfel încât statele să depindă de protecția sa militară, deoarece acestea nu aveau alți parteneri la care ar fi putut apela. În acest sens a fost creată Uniunea Economică Eurasiatică, uniune ce a asigurat integrarea statelor post-sovietice și creara unei legături mai strânse a acestora cu Rusia, aceasta aflându-se deasupra lor. Un exemplu este chiar Ucraina, aceasta fiind în mare parte dependentă de economia Rusiei, deoarece a refuzat să semneze un accord de comerț liber cu Uniunea Europeană.

Rusia vs NATO

Deși Rusia și-a demonstrate capacitățile militare în afara teritoriului său (Georgia – 2008, Ucraina-2014 și Siria-2015), forțele militare NATO, rămân, bineînțeles superioare. Chiar dacă NATO a limitat cooperarea cu Rusia de la evenimentul din Ucraina, este important să înțelegem de ce a fost luată această decizie, deoarece observase anumite acțiuni cu care nu a fost de accord, precum anexarea ilegală a Crimeei, atacuri cibernetice, și în general, încercarea de a folosi forța militară și de a se amesteca în procese democratice. Cu toate acestea, NATO își dorește o cooperare cu Rusia, acesta fiind principiul ce stă la baza organizației. Acastă cooperare este totuși pusă sub semnul întrebării, fiind posibilă doar cu condiția ca Moscova să nu mai încalce aceste principii.

De ce europenii nu mai au încredere în Uniunea Europeană?

Întrebări pentru secolul XXI, Politica Uniunii Europene, Politică simplificată

De la susținărtorii lui Marine Le Pen la simpatizanții lui Matteo Salvini, mulți europeni s-au lăsat fermecați de mișcările populiste ce remodelează lumea în care trăim.

 În ultimii ani, importanța faimoaselor valori europene a scăzut, în timp ce integritatea europeană a fost pusă la îndoială. Într-o eră a globalizării și a numeroaselor încercări subtile de a federaliza Europa, politicieni din toate țările militează împotriva internaționalismului, încurajând ideologii distructive.

Campania Brexit a reprezentat un avertisment, un semn că europenii nu se simt reprezentați prin legile și propunerile făcute la Bruxelles. Cu toate acestea, fie că vorbim despre Partidul Jobbik din Ungaria sau despre Partidul Adevărații Finlandezi din Finlanda, nu mai putem învinovăți doar lipsa de transparență în politica națională pentru euroscepticism. Fără îndoială, populismul conservator alimentează incontestabil lipsa de încredere în Uniunea Europeană, dar pur și simplu nu poate reprezenta singura cauză atunci când toate țările europene luptă împotriva ascensiunii extremismului de dreapta.

Popularitatea de care s-au bucurat partide precum Alternativa pentru Germania (Germania) și Adunarea Națională (Franța) dovedesc, într-o oarecare măsură, nesemnificativitatea unei conduceri pro-europene, Angela Merkel și Emmanuel Macron reprezentând susținători ai integrării europene. Prin urmare, am putea înlocui liderii naționaliști și eurosceptici din întreaga Europă, dar acest lucru nu ar trata problemele reale din spatele sentimentelor de neîncredere și a actelor de violență în creștere.

Politicineii eurosceptici, precum Nigel Farage, susțin că Uniunea Europeană s-a format doar ca o comunitate economică, bazată exclusiv pe o piață comună; naționaliștii denunță identitatea europeană, iar conservatorii critică ideea unei uniuni politice.

Cu toate acestea, scopul acestui articol nu este acela de a promova euroscepticismul, ci mai degrabă de a sublinia importanța eurocriticismului după evenimentele Brexitului; de a înțelege contextul ce stimulează intoleranță și instabilitate. Chiar dacă Uniunea Europeană a transformat, incontestabil, un continent dezbinat de ură într-un model de coexistență prosperă, este important să recunoaștem aspectele adesea criticate pentru a asigura prezervarea identității europene și pentru a determina soluții.

Birocrație

Desigur, a spune că Uniunea Europeană nu este democratică ar fi, cel puțin teoretic, o acuzație falsă. Cu toate acestea, acuzarea Bruxelles-ului de birocrație este frecventă în rândul politicienilor eurosceptici. Marine Le Pen, Jussi Halla-aho și Viktor Orbán vorbesc cu toții limbi diferite, dar mesajul pe care îl transmit susținătorilor este exact același: „Uniunea Europeană nu reprezintă poporul, ci doar birocrații de la Bruxelles”.

Oricât de transparentă ar fi Comisia Europeană, trebuie să recunoaștem incapacitatea Uniunii Europene de a genera sprijin masiv și de a promova o identitate comună. Complexitatea sistemului politic, decalajul dintre cetățeni și membrii Parlamentului European și vocea în continuă creștere a naționalismului au îngreunat coexistența dintre identitatea națională și cea europenă.

O mare parte a cetățenilor europeni se simt deconectați de realitatea politicii europene și de deciziile luate. Deși aderarea la Uniunea Europeană a îmbunătățit semnificativ calitatea vieții în numeroase țări, promovarea sentimentului european reprezintă o provocare. Drept urmare, în țări precum Grecia și Estonia, aproximativ doar 20% din populație crede în importanța votului.

       Problema contribuitorilor și a beneficiarilor

Boris Johnson nu a fost singurul politician care a evidențiat defectele bugetului Uniunii Europene. Fostul prim-ministru italian, Mario Monti, actualul prim-ministru olandez, Mark Rutte, și cancelarul federal al Austriei, Sebastian Kurz, consideră că reajustarea fondurilor Uniunii Europene ar trebui să reprezinte o prioritate. 

Cunoaștem cu toții faimosul autobuz ce a încurajat englezii să voteze pentru Brexit. Fără îndoială, mesajul “Trimitem Uniunii Europene 350 de milioane de lire sterline în fiecare săptămână; de ce nu fiinanțăm Serviciul Național de Sănătate?” s-a dovedit a fi înșelător, fiind conceput pentru a atrage populația rurală. Cu toate acestea, trebuie să înțelegem importanța finanțelor, întrucât Banca Centrală Europeană a stărnit controverse și a stimulat populismul, așa cum am văzut în Grecia, odată cu ascendența partidului Zorii Aurii.

Campania Brexit

O altă problemă o reprezintă țările care beneficiază de fondurile Uniunii Europene, chiar dacă încalcă, în mod constant, legea, amenințănd valorile democratice europene. Lipsa sancțiunilor impuse Poloniei și Ungariei, state ce reprezintă cei mai mari beneficiari, a rezultat în milioane de cetățeni care își pun la îndoială contribuția.

Imigrarea și integrarea

Polonia, Austria și Grecia sunt doar câteva dintre țările care luptă împotriva imigrației. Mulți cetățeni europeni se tem de pierderea culturii și a tradiției, pe măsură ce imigrația către Uniunea Europeană crește de-a lungul anilor. Desigur, imigrația a determinat prosperitatea economică de care Europa se bucură astăzi, iar valorile multiculturalismului au stat la baza acestui proiect comunitar fără precedent. Totuși, vocea naționaliștilor este cel mai bine auzită într-o perioadă de criză.

Gestionarea nefavorabilă a crizei migranților din 2015 a reprezentat oportunitatea perfectă pentru ascendența politicienilor eurosceptici, care s-au folosit de atacurile din Köln, Germania, pentru a promova islamofobie, rasism și, bineînțeles, euroscepticism. Așadar, lipsa acțiunilor legale unice a încurajat migrația nereglementată, în timp ce absența programelor pentru a spori sprijinul față de integrare și toleranță a provocat extremism.

Rezultatul atacurilor din Köln

Solidaridatea, cooperarea și unitatea au transformat Europa într-un model pentru buna conviețuire în pace și bunăstare. Cu toate acestea, pentru a proteja stabilirea unității între cetățeni, este important să înțelegem problemele cu care ne confruntăm și circumstanțele de instabilitate care au potențialul de a compromite valorile europene. De asemenea, este important să înțelegem cauzele care stau la baza neîncrederii și să încurajăm schimbări pentru a dmonstra că eforturile comune creează un triumf armonios.