Întrebări pentru secolul XXI

Metaversul, NFT cu maimuțe și o pereche de ochelari

Întrebări pentru secolul XXI, Economie, Științe

Redactor: Lydia Cirstea

Grafică: Lazar Anca

Tehnoredactor: Stoica Sara

Metaversul. Acest concept pe care îl tot auzim în ultima vreme a existat de câțiva ani, însă acum pare că ne trezim față în față cu ceva cu totul și cu totul nou, abia diferențiabil de lumea reală.  Să fie, oare, o strategie genială de marketing pentru a ne distrage atenția de la problemele Facebook-ului, o înstrăinare totală de realitate, inovația secolului, sau un trailer către viitor?

Dacă vă încearcă un sentiment de frică de necunoscut, gândiți-vă că a discuta despre Metavers este echivalentul unei conversații despre internet în anii 70. Cu toate acestea, există anumite aspecte pe care deja le cunoaștem, într-o oarecare măsură, despre acest univers virtual. Pentru început, “Metaverse” este un concept ce aparține Science Fiction, o creație pe hârtie a romancierului Neal Stephenson (Snow Crash-1992) care descria posibilitatea de a călători, cumpăra și socializa într-un univers digital 3D, prin intermediul unui avatar. Desigur! Încă un scriitor ce visează cu ochii deschiși la aspecte ce nu vor prinde NICIODATĂ amploare în viața reală.. Cu toate acestea, întâmplarea face ca în jur de 25-30 de ani mai târziu, oameni precum Mark Zuckerberg și Satya Nadella ne povestesc cu sclipire în ochi despre cum un ecran și o pereche de ochelari virtuali vor aduce o reformă digitală și, cel mai probabil, economică. Cu aceasta cantitate de informații care ne fac să credem că ne aflăm cu adevărat într-un film SF, este firesc, aproape imperativ, să ne punem următoarele întrebări:

Cum funcționează Metavers-ul?

Pentru început, există trei aspecte cheie care stau la baza acestui urmaș îmbunătățit al internetului: prezența, interoperabilitatea, economia și marile companii.

1)Prezența

În esență, Metaversul înseamnă prezența noastră, sub forma unui avatar pixelat, în absolut orice loc din univers. Închipuiți-vă un joc 3D, precum GTA, Minecraft sau chiar Roblox, apoi puneți-vă în pielea personajului prin intermediul căruia jucați.  Dispozitive precum ochelarii virtuali permit explorarea universului la persoana întâi și transpun chiar și simțul tactil. Pe cât de incredibil sună, este adevărat, și este prezentul cu care ne confruntăm. Numeroase firme lucrează pentru a concepe o mănușă, care oferă utilizatorului senzația că atinge sau simte un obiect pe care îl ridică, sau atinge în Metavers. Astfel, este vorba despre comunități întregi interconectate, în care oamenii pot socializa, se pot juca și pot chiar munci! Este, în adevăratul sens al cuvântului, o realitate virtuală, o realitate pixelată care riscă să ne înstrăineze și mai mult unul de celălalt, sau (din contră) să ne apropie. 

2)Interoperabilitatea 

Acum că am stabilit modul în care vom percepe Metaversul din punctul de vedere al unui utilizator, să vedem ce anume ne va întâmpina acolo. O realitate virtuală presupune o realitate în care beneficiem de mai multă libertate în ceea ce privește forma noastră fizică, materială și, implicit, activitățile pe care putem să le derulăm. Astfel, după ce ne-am creat un avatar frumos și prietenos, suntem gata să călătorim cu el prin întreaga lume digitală. Mersul la un concert virtual, o plimbare online pe Burj Khalifa, operele de artă digitale și excursia de vis pe o insulă tropicală vor fi lucruri mainstream în viitorul apropiat. De asemenea, interoperabilitatea permite și teleportarea, sau- în termeni mai Pământeni- trecerea din lumea unei companii, în alta. Ideea de bază a acestui transcendent  a tot ceea ce considerăm până acum a fi apogeul internetului este să creeze un spațiu universal pentru toți utilizatorii, care să ofere experiențe egale. Astfel, nu o să existe „persoane în metaversul Facebook-ului și persoane în metaversul Microsoft”, precum a afirmat Victoria Petrock.

Cel mai benefic și inovator concept pe care îl aduce metaversul mizează chiar pe posibilitatea utilizatorilor de a se întâlni și conversa cu prietenii în contextul pandemiei, al relațiilor la distanță, sau cazuri speciale ce nu permit părăsirea domiciliului. În mod neașteptat, probabil, această invenție care pare să ne înstrăineze de realitate mai mult ca oricând, ne oferă deja birouri virtuale pe care le putem decora și în care ne putem întâlni cu colegii de muncă, asociații sau prietenii pentru o ședință mai eficientă decât pe Zoom. Va fi un game-changer pentru persoanele care muncesc din confortul propriei case, sau pentru cei ce urmăresc o experiență cât mai aproape de realitate în care să socializeze, sau să se joace cu prietenii aflați la distanță.  Exemple asemănătoare sunt deja: VRChat, Immersed, AltspaceVR și concertele virtuale din Fortnite.

Mai mult decât atât, Metaverse și realitatea virtuală pot fi folosite în medicină sau psihologie, pentru a trata persoanele care au suferit anumite traume, sau chiar bolnavii de Alzheimer.

3) Economia

Formele de societate online, jocurile video (în special cele multiplayer) și Universul din realitatea augmentată ne-au obișnuit de ani buni cu conceptul de a cumpăra produse virtuale, cu bani reali. Cel mai probabil, nimeni din generația noastră nu și-a pus prea multe semne de întrebare în ceea ce privește utilitatea achiziționării unui skin pe LoL sau a unui membership in Club Penguin, întrucât motivele păreau să fie pe cât se poate de evidente: arătau “șmecher” și pur și simplu doream să le avem. Totuși, lucrurile par să se schimbe puțin, sau să iasă de rază noastră de obișnuință în ceea ce privește Metaversul. Companii precum Balenciaga, Gucci și Nike formează deja parteneriate cu Fortnite, Roblox și multe altele, în care vor produce haine virtuale la un preț destul de ridicat. De ce ar da cineva 300 de lei pentru o pereche de adidași virtuali cu talpă ultra fină și boost pentru alergare, doar pentru a-i privi cocoșat prin ecranul unui calculator? De fapt, sunt convinsă că există un răspuns și pentru asta…mai ales știind că urmează să discutăm despre elementul cheie al Metaversului: NFT.

Ce este un NFT? (sau cea mai frecventă întrebare a anului 2021)

Non-fungible token.

V-am lămurit, nu-i așa? Pentru început, ”non-fungible” se referă la unicitatea unui anumit lucru, proprietatea acestuia de a nu putea fi înlocuit. Astfel, ele sunt componente digitale unice ale Ethereum (o formă de cryptocurență), folosite pentru a cumpăra digital art. În termeni mai clari, NFT ajută la colecționarea de artă digitală, asigurând clientul că ceea ce cumpără este original, precum semnătura unui artist în viața reală. Știu, sună minunat dacă te gândești că artiștii care își expun lucrările online vor fi în sfârșit plătiți pentru munca lor. Persoanele care fac screenshot unei astfel de lucrări vor fi ”fericiții posesori” ai unui fals, ei trebuind să cumpere lucrarea pentru a avea certitudinea că este originală.  Cu toate acestea, ideea nu mai sună la fel de minunat atunci când NFT-urile se transformă în picturi cu maimuțe care costă cât salariul unui neurochirurg. 

Metaverse, precum aproape toate lucrurile din această lume, este greu de definit și, poate, și mai greu de perceput. Rămâne la latitudinea fiecăruia să decidă dacă o pereche de ochelari VR îi teleportează într-un birou digital, alături de colegii de muncă sau dacă reprezintă arma finală pentru a-i înstrăina de realitatea pe care o percepem și de a cumpăra un NFT cu o maimuță.

Pastafarianism – suntem creația unui Monstru Zburător de Spaghete?

Întrebări pentru secolul XXI, Cultură, filozofie

Redactor: Catinca Soare

Grafica: Antonia Drăgan

Ceea ce apreciez cel mai mult la lumea în care trăim este faptul că întotdeauna există ceva nou de învățat. Astfel, când am auzit pentru prima dată despre această religie, nu am ezitat în a începe să mă documentez.

  În iulie 2011, austriacul Niko Alm a câștigat dreptul legal de purta în fotografia permisului său de conducere o strecurătoare de paste pe cap, după dobândirea permisunii din partea statului și susținerea unei examinări care atesta capabilitatea sa psihologică de a conduce o mașină. Ideea i-a venit după ce a citit că reglementările austriece permit articolele pentru acoperirea capului în fotografiile oficiale doar atunci când sunt purtate din motive religioase. Acesta era membru al Bisericii Monstrului Zburător de Spaghete.  

Monstrul Zburător de Spaghete este zeul venerat în cadrul Bisericii care poartă același nume; religia este cunoscută sub numele de pastafarianism. 

Nu mă îndoiesc că te întrebi dacă nu cumva este data de 1 aprilie. Țin să menționez că m-am simțit la fel ca tine, extrem de confuză, când am aflat despre această religie. Chiar dacă pare o simplă glumă, pastafarianismul este o religie recunoscută oficial în mai multe țări (printre care Polonia și Noua Zeelandă). Aceasta a fost fondată de fizicianul Bobby Henderson în anul 2005, care a descris pentru prima dată Monstrul Zburător de Spaghete, în mod satiric, în cadrul unei scrisori deschise către Consiliul pentru Educație de Stat din statul american Kansas. Scrisoarea se opunea deciziei de a preda teoria creaționistă în locul celei evoluționiste în școli și a reușit să ajungă un adevărat fenomen pe Internet. 

Fiind o religie, pastafarianismul are diverse porunci și dogme. Acestea sunt „poruncile” date de către Monstrul Zburător de Spaghete (care acceptă doar bere ca ofrandă), în număr de opt și intitulate „Aș prefera să nu”:

1. Aș prefera să nu faci prozelitism. Nu e vreo problemă dacă unii nu cred în Mine, nu sunt atât de vanitos.

2. Aș prefera să nu folosești existența Mea ca mijloc de a ucide, oprima, subjuga, pedepsi, eviscera sau pentru a fi rău cu ceilalți.

3. Aș prefera să nu judeci oamenii după felul în care arată, se îmbracă și vorbesc.

4. Aș prefera să nu ai un comportament ofensator față de tine sau de partenerul tău de viață.

5. Aș prefera să nu ataci ideile bigote, misogine, execrabile ale celorlalți pe stomacul gol. Mănâncă mai întâi.

6. Aș prefera să nu construiești sinagogi/biserici/temple/moschei/altare de milioane de dolari pentru Mine când banii ar putea fi mai bine întrebuințați pentru (alege):

·       stârpirea sărăciei

·       vindecarea bolilor

·       a trăi în pace și a iubi cu pasiune

7. Aș prefera să nu spui că vorbesc cu tine. Nu ești atât de interesant. Și ți-am zis să-ți iubești confrații.

8. Aș prefera să nu faci altora ce ție ți-ar plăcea să ți se facă, decât dacă nu încalcă poruncile de mai sus. 

Bobby Henderson, care s-a proclamat ca fiind profetul religiei, a publicat în martie 2006 „Evanghelia Monstrului Zburător de Spaghete”, care s-a vândut în peste 10.000 de exemplare. În cadrul volumului, Henderson prezintă credințele de bază ale pastafarianismului. Mitul creației al religiei susține că Monstrul Zburător de Spaghete a creat Universul fiind într-o stare de ebrietate provocată de bere, fapt care a cauzat defectele lumii în care trăim; potrivit Evangheliei pastafariene, teoria evoluționistă a fost creată pentru a testa credința pastafarienilor (satirizând spusele unor creștini care interpretează Biblia în mod literal). Viața de apoi este și ea prezentată: Paradisul este un vulcan de bere rece; Infernul este asemănător, doar că berea este stătută.

  Printre cele mai umoristice credințe ale acestei religii se numără faptul că pirații sunt ființe divine și primii pastafarieni. Nu doar atât, Henderson argumentează că încălzirea globală și dezastrele naturale sunt o consecință directă a reducerii numărului de pirați după anul 1800. 

Pastafarienii împart sărbători cu Iudaismul, Creștinismul și Islamul. Aceștia se bucură de zilele de sărbătoare consumând feluri de mâncare ce conțin paste. De asemenea, ei sărbătoresc pe 19 septembrie „Talk Like a Pirate Day”.  

Biserica Monstrului Zburător de Spaghete poate părea doar o farsă, dar este o temă îndelungată și foarte interesantă din multe puncte de vedere. De la satirizarea învățăturilor fundamentaliste până la dezbateri de tip politico-juridic, pastaferianismul este un subiect nu doar umorist și controversat, dar și care ne poate învăța diverse lucruri despre societatea în care trăim. 

Când ,,Pentru ce trăiesc?’’ primește un răspuns mult prea exact

Întrebări pentru secolul XXI

Redactor: Alex Zaharia

Tehnoredactor: Buliga Andreea Sînziana

Design: Popa Amalia

                  Dacă este un lucru care ne poate defini pe noi ca ființe umane, acela este curiozitatea. Acest mecanism psihologic prin care ne punem întrebări este o unealtă nemaipomenită în cunoașterea mediului înconjurător. Începând cu chestiuni de bază, pe parcurs nevoia noastră de cunoaștere evoluează și ne duce și în zone mai profunde, devenind de multe ori involuntar niște mici filozofi cu privire la propriile experiențe. Astfel, în această fază a vieții noastre, probabil mulți dintre noi ne-am pus întrebarea ,,Pentru ce trăiesc?’’ într-un fel sau altul. În general răspunsurile primite au la bază cam aceleași idei destul de vagi: ,,pentru a fi fericit’’ sau ,,pentru a crea o lume mai bună’’. Dar acum imaginați-vă că le puneți această întrebare părinților voștri și ei vă răspund tranșant ,,Pentru a salva viața fratelui tău!’’. Oricât

de ciudat ar suna, există părinți care au dat acest răspuns copiilor lor, grație procedurii Savior Baby sau Savior Sibling.

             În ce constă această practică? Savior Sibling este o procedură în cadrul căreia, prin fertilizare în vitro, este concepută o sarcină din care să rezulte un donator compatibil pentru un copil deja existent în familie care suferă de o afecțiune gravă. În general familiile recurg la decizia de a crea un frate sau o soră salvator, respectiv salvatoare, atunci când plodul bolnav suferă de boli precum cancer sau Anemia Fanconi. În urma nașterii pruncului binefăcător, de cele mai multe ori sunt recoltate celule stem sau sânge din cordonul ombilical al acestuia, folosite ulterior pentru tratarea fratelui sau surorii sale în suferință. 

             Din punct de vedere legal, procedura nu este foarte bine reglementată și nu există semne că Savior Sibling este pus sub observație de către guverne. Unul dintre puținele momente când legalizarea creării unui prunc salvator a fost pusă sub semnul întrebării a fost în 2008, în Marea Britanie. Parlamentarul David Burrowes, a propus interzicerea procedurii pe motiv că ,,este imoral să dai naștere unui copil doar pentru a-i ajuta pe alții, indiferent de cât de mare e nevoia’’. Încercarea acestuia de a scoate procedura în afara legii a eșuat după ce 

rezultatul final a reprezentat 342 de voturi împotrivă și 163 pentru interzicerea acesteia. Astfel, Agenția de Embriologie și Fertilizare Umană a declarat că este posibilă utilizarea de tehnici reproductive moderne pentru a aduce pe lume un bebeluș donator. Dar de unde a început totul?

               Primul caz oficial de Savior Sibling a fost declarat în anul 2000, în SUA, cel al familiei Nash. La acea vreme, Molly Nash în vârstă de 6 ani, suferea de Anemia Fanconi. Aceasta este o afecțiune genetică care se caracterizează prin simptome precum dezvoltare precară, anomalii scheletale și sensibilitate celulară. În lipsa unui tratament eficient cu celule stem, speranța de viață a persoanelor cu Fanconi se întinde până la aproximativ 30 de ani. În încercarea disperată de a-și salva fiica, părinții lui Molly au decis să încerce ce nu a mai fost realizat niciodată. Astfel, la data de 29 august 2000, se naște Adam Nash care avea să fie donatorul de celule stem și automat salvatorul vieții surorii sale. Astăzi la vârsta de 27, respectiv 21 de ani, Molly și Adam sunt 2 frați fericiți alături de cel de al treilea membru nou al familiei, născut și el prin fertilizare în vitro pentru a nu suferi de Anemia Fanconi. În ciuda faptului că de la nașterea pruncului salvator până în acest moment părinții sunt în mijlocul controverselor și a dezbaterilor despre etica procedurii, aceștia nu regretă sub nicio formă decizia luată cu 21 de ani în urmă. ,,Dacă erați și voi în situația mea, sunt sigură că oamenii ar reacționa complet diferit și nu ar mai judeca. Dacă vor exista oameni care vor veni și vor continua să afirme ‘Mi-aș lasă copilul să moară’, le-aș respecta decizia de a-și privi plodul murind și să nu facă nimic.’’, a declarat Lisa Nash în 2017.

             Când ne uităm la cazuri precum acesta și altele asemănătoare ale părinților din întreaga lume, Savior Baby la prima vedere ne poate părea o revoluție medicală, o binecuvântare chiar. Când auzim prima dată despre acest concept medical, parcă deja vedem o poză mare de familie, în centru fiind un băiețel care până de curând nu avea nicio șansă de supraviețuire, care își ține cu multă grijă și dragoste în brațe surioara care i-a salvat viața. Din păcate, deși nu putem contesta că există familii care chiar și-au câștigat a 2-a șansă la o viață fericită, finalul nu este întotdeauna unul convenabil, în special pentru membrul nou al familiei.

             În primul rând, haideți să vorbim despre efectele medicale negative posibile asupra copilului salvator. Pe lângă cazul bine cunoscut de donare de sânge și celule stem, acesta poate oferi și organe care nu sunt absolut necesare (ex: să doneze unul din cei 2 rinichi fratelui său/ o parte din ficat/etc,). În ciuda informației tocmai menționată, doar pentru că nu sunt vitale, asta nu înseamnă că viața nu le este pusă în pericol în lipsa lor. Ținând cont de asta, realizăm că viața unui copil nevinovat este pusă în primejdie, el neavând niciun control asupra deciziei, aceasta fiind luată înainte că el să existe măcar.

            În al doilea rând, cazurile în care problemele de natură psihologică pot avea loc sunt destul de numeroase și probabile. Trebuie să înțelegem că din primul moment în care protagonistul nostru începe să înțeleagă ce se întâmplă în jurul lui, acestuia i se va aminti constant motivul foarte exact pentru care se află pe această lume. El va fi acel copil care până la necazul fratelui sau surorii sale, nu era dorit cel mai probabil. Acesta va trebui toată viața să aibe mult mai multă grijă de el însuși decât o fac cei din jurul lui (comparabil cu un porțelan ținut cu mare grijă să nu se spargă) deoarece dacă pățește ceva, viața fratelui său este automat pusă în pericol în lipsă de persoane compatibile cu acesta. Astfel, un copil salvator ar putea trăi toată viața cu gândul că el există doar pentru a oferi ceva celor din jurul lui, fericirea și bunăstarea proprie nefiind luate neapărat în calcul. Mai mult, pe lângă motivația intrinsecă de a-și salva copilul de la suferință, există riscul ca familiile cu valori mai tradiționaliste să aleagă să apeleze la procedură și din cauza mentalității care spune că băiatul care va duce numele familiei mai departe trebuie salvat cu orice preț. In concluzie, în cazul în care donatorul va fi fată, riscul să se simtă folosită, drept o simplă bancă de organe în scopul altcuiva, să crească din cauza valorilor din grupul familial respectiv. Dar ce se întâmplă dacă tratamentul eșuează? Ce se întâmplă dacă copilul pentru care a fost înfăptuită toată procedura moare în final? Răspunsul cel mai plauzibil este că donatorul va simți că a eșuat în a-și îndeplini unica misiune pe care nici măcar nu și-a asumat-o și să trăiască toată viața cu povara morții fratelui sau surorii sale. Dacă asta nu este de ajuns, nu avem certitudinea că atitudinea anumitor părinți va fi una care să-l facă pe copil să se simtă iubit și dorit, mai ales dacă în final planul eșuează.

             De-a lungul timpului au existat oameni care au încercat să expună în cadrul artei cinematografice problemele de natură etică și psihologică din spatele acestui concept medical. Filme precum My Sisters’s Keeper (2009) sau episodul I Bet It Stung (2013) din faimosul serial medical Grey’s Anatomy arată modul în care această intervenție poate da peste cap atât viața copilului donator, dar și al întregii familii.

             În concluzie, Savior Sibling poate fi atât o binecuvântare cât și un blestem în funcție de fiecare familie. Modul în care părinții își tratează salvatorul poate face diferența dintre o viață tristă și una cu bucurii și cât mai normală posibil în condițiile date.

Erupția vulcanului Vezuviu. Topirea Pompeiului

Întrebări pentru secolul XXI

Text – Eliza Ene

Grafica – Miruna Vasile

                     

     Pe 24 august 79, liniștea din golful Napoli a fost întreruptă de erupția violentă a Muntelui Vezuviu. În 48 de ore, cât a durat erupția, mii de oameni au murit și câteva orașe au fost distruse, două dintre ele fiind îngropate complet sub cenușă: Pompeii și Herculaneum. Afundate în negura vremii, rămășițele lăsate în urmă de lava înfierbântată sunt în prezent o destinație vizitată de turiștii curioși. Ce s-a întâmplat în 79 cu adevărat este o întrebare interesantă, al cărui răspuns îl regăsiți în rândurile următoare.

Înainte de 24 august 79

      Poate cel mai cunoscut vulcan din lume, muntele Vezuviu se ridică impunător deasupra golfului Napoli. Priveliștea din vârful lui este magnifică – într-o zi senină, tot golful Napoli este vizibil, de la Sorrento la Ischia. Vulcanul are circa 13 000 de ani vechime şi nenumăratele erupţii au modelat vârful în actuala formă „cocoşată”, care îi e caracteristică – un con vulcanic în interiorul unui alt con vulcanic.

      În apropiere de poalele muntelui, în Golful Napoli, se aflau orașele antice Pompeii și Herculaneum. În vremea Imperiului Roman timpuriu, în Pompeii trăiau 20.000 de oameni, printre care negustori, meșteșugari și fermieri care exploatau solul bogat al regiunii, cultivând viță de vie și pomi fructiferi. Nimeni nu bănuia că fertilul pământ negru reprezenta de fapt rămășițe ale erupțiilor anterioare ale Vezuviului.

     Herculaneum a fost un oraș în care au locuit 5.000 de oameni. A fost și o destinație de vacanță preferată a romanilor bogați. Denumit după eroul mitologic Hercule, Herculaneum găzduia vile opulente și băi romane grandioase.

Ziua de 24 august 79

     În ziua de 24 august, în jurul prânzului, Muntele Vezuviu a explodat, propulsând în atmosferă un nor de cenușă. În următoarele 12 ore, tone de cenușă și material vulcanic au căzut asupra orașului Pompeii. Majoritatea locuitorilor s-au refugiat din calea dezastrului, dar aproximativ 2.000 de persoane au rămas în urmă, ascunși în pivnițe sau structuri de piatră, unde sperau să fie în siguranță. Direcția vântului a protejat Herculaneum de faza inițială a erupției, dar în cele din urmă orașul a fost acoperit de un nor toxic de cenușă, urmat de o cădere piroclastică ucigătoare. Locuitorii rămași în Pompeii au supraviețuit primei zile a erupției, dar au murit sufocați în ziua de 25 august, când un nor de gaze toxice a împânzit orașul.

     Cele mai multe informații cu privire la erupție provin de la consulul Pliniu  cel Tânăr, martor al dezastrului cauzat de Vezuviu. În două scrisori adresate istoricului Tacitus, Pliniu cel Tânăr, care avea 17 ani la momentul respectiv, povestește evenimentele la care a fost martor în august 79. 

Au fost oamenii conștienți de viitoarea explozie?   

      Erupția din anul 79 a fost precedată de un cutremur puternic, care a avut loc în februarie 62, și de un altul mai mic, din anul 64. Potrivit lui Pliniu cel Tânăr, romanii nu erau alarmați de cutremurele din zonă, ele având loc în mod frecvent. De aceea, când, începând cu ziua de 20 august 79, în apropierea Vezuviului a început o serie de cutremure de magnitudine redusă, localnicii nu au intrat în panică. Muntele era încă liniștit.

Ce a lăsat erupția în urmă?

      Orașele Pompeii și Herculaneum au fost îngropate sub câțiva metri de cenușă și material vulcanic. Odată cu trecerea timpului, au fost uitate, fiind redescoperite abia în secolul al XVIII-lea, când la Heruculaneum, în urma unor săpături, a fost scoasă la lumină o statuie de marmură. Au urmat apoi câteva excavații pentru căutarea unor obiecte de artă valoroase, dar proiectul a fost abandonat. Apoi, în 1748, un fermier a descoperit urme ale vechiului Pompeii pe terenul viei sale. De atunci, excavațiile au continuat aproape fără întrerupere până în zilele noastre. 

Vulcanul Vezuviu. O bombă cu ceas. Concluzii

      Deși o destinație de lux din Italia, străduțele fiind bătătorite de turiștii dornici să afle ce viață duceau romanii acum mai bine de 20 de secole, în prezent Orașul Napoli iese în evidență ca fiind deosebit de vulnerabil, având o populație de 3 milioane de locuitori, care trăiesc în umbra Vezuviului. Vulcanul a erupt ultima oară în 1944, însă ultima erupție majoră a avut loc în 1631. Specialiștii se așteaptă ca în viitorul relativ apropiat muntele să erupă din nou. De data aceasta însă, mult mai mulți oameni sunt în pericol. 

     Astfel, istoria muntelui Vezuviu rămâne încă un subiect interesant, însă plin de întrebări și presupuneri. Cum traiul populației din Campania rămâne la latitudinea uriașului munte, putem doar să sperăm că tragedia din 79 nu se va repeta câteva secole mai târziu.

Vinovatul crizei energetice din Europa sau de ce sunt facturile prea mari

Întrebări pentru secolul XXI

Text – Ștefania Gheorghe

Grafica – Diana Oancea

E zarvă mare pe continent după ce marile publicații de știri au anunțat că Europa este la un pas de a intra în beznă din cauza cererii de energie prea mari, depășind astfel oferta acelor puțini producători ce mai investesc în combustibili fosili. Acest lucru aduce cu sine prețuri foarte mari pe care mulți se tem că nu și le vor permite iarna aceasta. Vedem că se trage astfel un mare semnal de alarmă legat de faptul că rămânem fără resurse și că a venit momentul în care să căutăm și să folosim alternative.

Cum se prezintă situația în momentul de față și cât de mari sunt diferențele comparativ cu anii trecuți?

Prețurile la gazele naturale sunt în continuă creștere în ultima vreme, ajungând să fie de până la 6 ori mai mari comparativ cu aceeași perioadă a anului trecut. Pe măsură ce țările ies din izolarea provocată de pandemia COVID-19 și își repornesc economiile, au nevoie de resurse mai multe, pentru a ajunge la stabilitatea avută în trecut, resurse care se pare că sunt tot mai greu de obținut. Și dacă vă întrebați de ce gazele naturale sunt direct legate de aprovizionarea cu energie electrică, mai bine de o cincime din energia electrică a Europei provine din gaze naturale.

Uniunea Europeană este dependentă de importurile de gaze naturale din afara propriilor țări, importând anual peste 90% din gazele naturale și combustibilii fosili pe care îi folosește, cei mai mulți fiind furnizați de Rusia.

Care sunt principalele motive pentru care Europa se confruntă cu aceste probleme?

Începând cu Glasgow Agreement care are ca scop crearea unui set de măsuri ce privesc mișcările de protecție a mediului și de justiție climatică și concretizând cu Acordul de la Paris din 2015 prin care statele membre ale Uniunii Europene au convenit ca UE să devină prima economie și societate neutră din punct de vedere climatic până în 2050, s-a decis reducerea forțată a consumului de combustibil fosil din partea UE pentru a reduce mare parte din emisiile de carbon și pentru grăbi procesul de ascensiune spre energia regenerabilă. Acest lucru a dus la conturarea unei imagini foarte neplăcute a energiei obținute din combustibil fosil și din gaze naturale, guvernele și investitorii fiind astfel motivați să le scoată din programele de investiții și să se concentreze asupra energiei verzi.

Un alt motiv este determinat de planul Rusiei de a dezvolta Nord Stream 2 prin care să furnizeze și mai multă energie în Europa. Problema apare atunci când Uniunea Europeană își dorește să renunțe la dependența pe care o are față de Rusia, încercând să micșoreze astfel și procentul de combustibil preluat de la ei.

Care sunt interesele Rusiei?

În ceea ce privește exporturile de combustibil ale Rusiei, aflăm că tocmai ce a finalizat cu succes Nord Stream 2, gazoductul menit să livreze către Germania și nu numai, de două ori mai mult decât o făcea până acum. Conducta de gaz pleacă din Rusia, străbate Marea Baltică și se oprește în Germania. O dată cu finalizarea acestui proiect, s-au născut două mari probleme ce privesc acum Europa. Prima este legată de stocarea gazelor naturale ale Rusiei, tocmai pentru a asigura exportul lor prin Nord Stream 2, Rusia furnizând în prezent mai puțină energie prin vechile conducte în Europa. Cea de-a doua este determinată de discuțiile dintre Rusia și Ucraina, țări care sunt într-un continuu conflict politic, după anexarea Crimeei, provocat de această dată de faptul că Nord Stream 2 deviază de la aprovizionarea cu gaze naturale rusești de la ruta care o includea în trecut și pe Ucraina. Vladimir Zelenskiy, președintele Ucrainei a declarat că gazoductul ar putea fi folosit de Kremlin ca mijloc de presiune geopolitică. Ucraina este un aliat al Uniunii Europene, de aceea aprobarea deplină a Nord Stream 2 este o reală problemă.

Există alternative pentru a evita această situație?

La nivel global, în 2019, peste 80% din consumul de energie a fost asigurat de petrol, cărbune și gaze naturale. Energia provenită din surse regenerabile este momentan insuficientă pentru a acoperi o nevoie de-a dreptul indispensabilă a oamenilor. De-a lungul timpului au apărut inițiative de promovare și folosire a energiei obținute din surse regenerabile, cel mai bun exemplu cu cel mai mare procent de energie verde folosit, 44%, fiind Germania. Din păcate puține sunt țările care se apropie de măsurile impuse de cunoscuta Angela Merkel pe când era cancelarul Germaniei.

Pe termen scurt, singurele lucruri pe care le pot face guvernele este să adopte măsuri prin care să preia o parte din costurile pe care le au cetățenii de plătit, iar pe termen lung fiecare stat membru UE trebuie să își respecte angajamentele față de Acordul de la Paris, să investească în energie regenerabilă, să reducă emisiile de carbon, reușind astfel să își acopere propriile nevoi, dar și să scape de dependența pe care o au față de țările bogate în gaze naturale și petrol.  

Facebook v. Responsabilitatea ce vine la pachet – Cazul Voller din Australia

Întrebări pentru secolul XXI

Redactor: Aytana Anghel

Grafician: Antonia Dragan

Încă de la începutul erei tehnologice dilema menținerii unui comportament civil în toate discuțiile desfășurate în mediul online a fost una de mare interes, în special pentru companiile și persoanele publice ce comunicau des cu urmăritorii lor prin intermediul rețelelor de socializare. Social media le oferă oamenilor un mediu nelimitat unde își pot exprima părerea cu privire la orice lucru ce le apare în fața ecranelor, însă acest lucru aduce cu sine nu numai beneficii, ci și dezavantaje. Mediul virtual, pe atât de accesibil, pe atât poate fi de neprietenos. Masca oferită de anonimitatea de pe rețelele de socializare îi poate face pe utilizatorii acestora mai îndrăzneți, spunând de cele mai multe ori lucruri pe care nu ar fi avut curajul să le spună în viața reală, precum spune și psihologul John Suler într-un studio din 2004. Așadar, indiferent de cât de mult sunt mediate, discuțiile online vor invita automat remarci insultătoare, iar în aceste cazuri răsar întrebări ce aduc o perspectivă nouă asupra responsabilității în mediul online. 

Recent, în statul australian New South Wales (Noul Wales de Sud) s-a desfășurat un caz cu un puternic impact asupra răspunderii penale din cadrul conflictelor de pe rețelele de socializare.

Trei producători de ziare (Media Publications Pty Ltd, Nationwide News Pty Limited și Australian News Channel Pty Ltd), ce circulă în statul menționat mai sus au pagini de Facebook unde postează conținut media legat de știrile lor și adaugă hyperlinkuri către site-urile unde își desășoară activitatea. Comentariile ce apar sub aceste postări nu sunt șterse, fiind disponibile pentru toți cei ce le accesează.

Toate aceste trei canale au scris despre încarcerarea unui tânăr pe nume Dylan Voller într-un centru de detențiune juvenilă, iar pe Facebook aceste postări au primit comentarii defăimătoare la adresa lui Voller, care văzând acest lucru i-a dat în judecată pentru respectivele comentarii făcute de către o a treia componentă a disputei, și anume comentatorii de pe Facebook. Voller a câștigat procesul, însă decizia a fost contestată de către cele trei companii la Înalta Curte a Australiei.

În Australia, pentru ca un lucru să fie considerat defăimător trebuie să fie mai întâi publicat, așadar întrebarea principală din acest caz a fost dacă ziarele au ajutat la publicarea comentariilor prin intermediul paginilor de Facebook ale acestora. Recurenții au argumentat că nu au fi putut prevede apariția acestor comentarii pe paginile lor, deci astfel nu le-au publicat sau au asistat la publicarea lor. 

Judecătorii au avut opinii variate legate de acest aspect al problemei: unii dintre aceștia consideră că ziarele sunt vinovate deoarece au facilitat și încurajat postarea acestor comentarii. Peste 15 milioane de australieni utilizează platforma Facebook, iar în opinia acestor judecători companiile au ales să utilizeze această rețea de socializare pentru a comunica interactiv cu audiența lor și este astfel greu de crezut că acestea erau inconștiente de faptul că publicul ar contribui la discuție, în moduri mai mult sau mai puțin respectuoase. Un alt judecător, care era în favoarea contestației, a propus un scenariu ipotetic în care ziarele ar fi postat o știre despre vreme, în comentariile căreia ar fi fost prezente remarci defăimătoare fără absolut nicio relație față de conținutul știrii, iar un altul a susținut că astfel de companii media ar trebui trase la răspundere exclusiv pentru comentariile pe care le-au instigat sau promovat. 

Faptul că pe vremea aceea Facebook nu permitea restricționarea comentariilor nu a fost luat în considerare de către judecători. De asemenea, în Australia este de mult timp considerat că dacă o entitate facilitează un mediu în care pot contribui și alte persoane și îi este adus la cunoștință că intervențiile acestora sunt defăimătoare este vinovat dacă nu acționează. Toate aceste aspecte i-au determinat pe 5 dintre cei 7 judecători să considere contestația nevalidă.

Fiind o țară ce funcționează pe baza sistemului “common law” (legile se stabilesc pe baza precedentelor), această decizie are un impact puternic pentru viitorul companiilor media, care vor trebui să își reglementeze mult mai strict participarea audienței pentru a evita astfel de situații.

Orfeu și Euridice – Cât de departe ai merge pentru iubire?

Întrebări pentru secolul XXI, filozofie

Redactor: Irina Radu

Fotograf:Daria Mărgărit

Iubirea a reprezentat dintotdeauna o muză pentru artă, căci ce îți poate inspira creație dacă nu sentimentul inefabil ce a cauzat războaie, suferință aprigă și fericire paradisiacă? Dar rămân întrebările care răsună precum un ecou etern în viețile noastre. Ce sacrificii ai face? Cât de departe ești dispus să mergi pentru găsirea și păstrarea dragostei?

Un exemplu al puterii acesteia este frumos portretizat în mitologia greacă, în povestea cuplului faimos Orfeu și Euridice și a iubirii lor pierdute, apoi regăsită pentru a fi pierdută a doua oară.

Orfeu, fiul muzei Calliope și al lui Apollo, zeul zilei, luminii și al artelor, a primit la naștere lira, un instrument muzical creat de ingeniosul Hermes. La nașterea lui Orfeu, mama lui i-a pus pe limbă trei stropi curați de rouă și a rostit o vrajă prin care i-a hărăzit darul de a alcătui versuri. Învățat de tatăl său arta muzicii, a devenit un desăvârșit cântăreț în vechea Elada ce fermeca pe oricine și orice în jurul său cu notele armonioase și emoționante pe care le împărtășea prin darul său. Se spune că la auzul cântului lui Orfeu, copacii, pietrele, animalele și întreaga natură dansau captivați, zeii se desfătau și muritorilor li se dădea o privire asupra a ceea ce este divinitatea și feerica sa influență.

La o adunare de oameni și fiare veniți să-I asculte muzica poetului, ochii lui au căzut asupra unei nimfe a pădurii de o frumusețe răvășitoare și o timiditate aparte. Fata se numea Euridice. Aceasta a fost atrasă de Orfeu, de vocea lui, de copleșitoarea vrajă a muzicii și frumuseții. Toate acestea i-au făcut să nu-și  poată dezlipi privirea unul de la celălalt. Ceva inexplicabil a legat inimile celor doi tineri și în curând s-au simțit îndrăgostiți, incapabili să-și petreacă un moment separat. După un timp, au decis să se căsătorească.

Pasiunea și fericirea lor orbitoare nu avea să dureze mult. Sclipirea din ochii lui Orfeu avea să fie înlocuită cu lacrimi amare când neprețuita sa soție moare, mușcată de o viperă mortală. Îndoliat, se îneacă în disperare. Glasul cândva vesel și fără griji se crapă în plângerea iubitei sale, dispus să facă orice pentru a-și recăpăta persoana ce îi dădea sens vieții sale. El s-a prezentat în fața zeilor, implorând mila lor și cerând învierea lui Euridice. A fost trimis în Infern, reușind cu cântecul său jelitor să-I înmoaie inima lui Hades, zeul morții, și a Persefonei, mitul spunând că la auzul plânsului sfâșietor până și Cerber, câinele cu trei capete ce păzea Lumea de Jos schelălăie de durere. Nicio inimă, oricât de împietrită, nu ar fi putut rămâne nemișcată în fața unei asemenea pasiuni, ce rezista în fața a celor mai teribile lucruri, mai presus de pierdere, obstacole și patimi.

Hades îi îngăduie să își ducă soția înapoi în lumea celor vii cu o singură condiție: să nu privească înapoi la ea înainte de a ieși amândoi la lumina, altfel o va pierde pe Euridice pe vecie. Plin de recunoștință și speranță, Orfeu pornește la drum urmat în întuneric de iubita sa soție. Curând, zărește o rază de soare și fericit, se întoarce pentru a se asigura că Euridice este în spatele său. Mult prea entuziasmat acesta uită condițiile reîntoarcerii, devotamentul pe care îl poartă nimfei făcându-l să o caute. Tot ce mai reușește să zărească este umbra femeii iubite ce este smulsă din nou în adâncuri, pentru totdeauna. În urmele ei, Hermes închide toate porțile și, oricât încearcă Orfeu să explice, să roage și să implore este în zadar. Euridice este captivă în infern deoarece Orfeu a iubit-o atât de mult încât nu și-a putut controla pasiunea și nerăbdarea.

De atunci, muzicianul sfâșiat de deznădejde rătăcea dezorientat, zi de zi, noapte de noapte, în disperare totală. Nu putea găsi consolare în nimic. Nenorocirea lui l-a chinuit, obligându-l să se abțină de la contactul cu orice altă femeie, rămânând credincios soției sale, chiar și după moarte. Cântecele sale nu mai erau vesele, ci extrem de triste.

Din cauza fidelității sale, un grup de femei furioase pentru disprețul față de ele l-au ucis, i-au tăiat trupul în bucăți și le-au aruncat împreună cu lira lui într-un râu. Se spune că lira și capul lui pluteau în aval către insula Lesbos. Acolo muzele le-au găsit și au organizat o ceremonie de înmormântare corespunzătoare pentru Orfeu. Mormântul lui emană muzică plângătoare, dar frumoasă, iar lira sa a fost pusă pe cer, unde o vedem și noi drept “Constelația Lirei” care ne reamintește de frumoasa poveste de dragostei a lui Orfeu și Euridice, ce nu a putut fi slăbită, nici distrusă, fie că s-a petrecut pe pământ sau în tărâmurile vieții de apoi.

Doar după moarte avea Orfeu să își găsească liniștea, coborând în infern și unindu-și sufletul pentru totdeauna cu al frumoasei lui soții, simțindu-se împlinit și în cel mai întunecat loc pentru că o avea alături pe ea.

Deși tragică, povestea lor este o dovadă a hipnozei amorului, a luptei pentru a fi împreună cu sufletul pereche și deși povestea lor de iubire rămâne neîmplinită până la moarte, ea ne arată că nu există limite, nici riscuri pe care nu ți le poți asuma atunci când ești îndrăgostit. Dar o altă lecție importantă este că, uneori, ne putem dori atât de tare un lucru încât îl ruinăm înainte de îndeplinire, ironic, din prea multă dăruire.

Cum suntem conectați la Univers?

Întrebări pentru secolul XXI, filozofie

Text: Irina Radu, Grafică: Gloria Stoica

Universul funcționează după legi fixe: merele cad, păsările zboară, noi trăim și murim. Cei mai inteligenți dintre noi și-au dedicat viața cunoașterii și aplicării acesteia pentru a găsi modalități de a îmbunătăți conviețuirea dintre oameni și puterea universală, aspirând la uniunea cu Divinitatea.

Hermetismul reprezintă un curent spiritual ce studiază filozofia, astrologia, alchimia și are ca scop cunoaşterea de sine, ca microcosmos individual, şi recunoaşterea esenţei comune cu macrocosmosul. Sau, cum spune Bardon Franz “căutând înţelesul şi calea pentru propria dezvoltare spirituală”, răsucind în broasca potrivită ”cheia pentru folosirea legilor universale”.

Dincolo de galaxii, găuri negre supermasive, planete, constelații și comete, te aflii tu, cititorul, ce privești înmărmurit caleidoscopul de peisaje astrale și teorii ce te fac să-ți pui o sumedenie de întrebări. Întregul univers constă în învârtiri peste învârtiri – de la galaxii la comunități, până la electroni care înconjoară nucleul unui atom. Mișcarea este natura și calitatea întregii creații. Deci, ce menține totul?

Ai crede că la baza tuturor lucrurilor materiale, ca sursă a creației și a echilibrului stau chiar gândurile tale? Această teorie este evidențiată de legea mentalismului cu principiul “Totul este spirit;Universul este mental”. Tot ceea ce vedem și experimentăm în lumea noastră fizică își are originea în domeniul invizibil, mental. Noi suntem subiectul experimentului creat de propria noastră minte.

Dacă întregul Univers, care este astfel însuşi Creatorul, este o creaţie mentală, adică a unei stări vibraţionale, rezultă că însuşi Creatorul este propria creaţie.

Pentru ca un om să ajungă la sinele său în putere absolută nu trebuie să caute sensul vieții, ci să înțeleagă că el controlează situațiile în care este implicat, materia reprezentată de trup este doar un înveliș pentru spirit, ce se află într-o continuă vibrație. Și nu este vorba doar de trupul uman, acelaşi lucru se petrece în lumea minerală, cu pietrele şi pământul sau în lumea plantelor şi a animalelor, chiar şi în lumile nevăzute nouă: gândurile, emoţiile, toate au o anumită frecvenţă de vibraţie. Totul vibrează.

 Legea vibrațiilor afirmă că orice lucru care există în universul nostru, indiferent dacă este văzut sau nevăzut -descompus și analizat în forma sa cea mai pură și de bază- constă din energie pură sau lumină care rezonează și există ca o frecvență sau model vibrator.

Dacă avem o dorință, tot ce este necesar pentru a se îndeplini este să găsim frecvența sa și să ne aliniem cu ea. Ȋn fiecare secundă din viața noastră, noi lansăm în Univers semnale despre vibrația și preferințele noastre în mod conștient dar, de asemenea, de cele mai multe ori, inconștient.

V-ați pus vreodată întrebarea: „ce pot eu controla în viața asta?”. Din exterior nu vom putea avea niciodată putere asupra unui lucru pentru că nu există „exterior”. Tot ceea ce percepem noi este o reflectare a ceea ce este în interiorul nostru, lumea este oglinda noastră gigantică. Ca să înțelegem nivelul nostru de vibrație și să ne dăm seama cum stăm e de ajuns să aruncăm o privire asupra relațiilor pe care le avem, asupra carierei, casei noastre , etc.

 Singurele lucruri pe care le putem controla sunt gândurile și emoțiile noastre, astfel ne controlăm vibrația și corespunzător, ceea ce atragem către noi. Buddha spunea : „Suntem ceea ce gândim. Tot ceea ce suntem răsare din gândurile noastre. Cu gândurile noastre creăm lumea”.

Odată ce îți revizuiești și filtrezi gândurile, emoțiile și percepțiile asupra vieții, destinul tău se va modela după acestea și, în final, vei reuși să obții tot ce ți-ai propus. Să atragi ceva în realitatea ta sau să vizualizezi o dorință nu înseamnă că „materializezi” ceva ce nu a existat vreodată, ci să permiți unei realități pe care încă nu o poți vedea să ți se reveleze. Să îți permiți să trăiești fericirea pe care vrei să o ai, iar ea va veni la tine.

A venit timpul să ne amintim că suntem creatori puternici, iar cu ajutorul acestor legi imposibilul devine palpabil, visurile realitate și ideea de împlinire se poate exterioriza în câmpul realității noastre.

De ce democrație? Omul, în raport cu libertatea

Întrebări pentru secolul XXI, filozofie, Politică simplificată

Redactor – Alexandra Busuioc

Un individ – necunoscător, neinițiat,  însetat de cunoaștere…mirat de ambiguitatea conceptelor noastre, se ridică din mulțime și pune întrebarea: “Ce este libertatea?”

În jurul lui se strâng într-o clipă : preoți,  filosofi, politicieni, exploatatori, asupriți și oameni oarecare – împingându-se, strigându-și crezurile și povara cât de tare pot. Nu se mai înțelege nimic, doar o cacofonie de voci și sensuri.

Fiindcă abordările sunt profund distincte – preoții o să strige că libertatea absolută este o stare de existență veșnică, parte a mântuirii. Filosofii o să afirme cu tărie că libertatea ține de raportul dintre individ și societate și reprezintă capacitatea omului de a acționa în conformitate cu propria voință. Politicienii o să pună în balanță drepturile și obligațiile și o să numească echilibrul “libertate” ( de n-ar avea ei adeseori balanțele îngreunate de propriile interese…)

Personajul nostru rămâne, pe bună dreptate, confuz… în mintea lui tronând aceeași întrebare: “Ce este libertatea?”

Poate reușiți voi să îi răspundeți, la finele acestui articol.

 Îndrăznesc să cred că tocmai amploarea domeniului de referință ne conduce către această dispută la nivel de definiții. Sau poate ambele sunt datorate faptului că, atunci când încercăm să rezumăm libertatea într-o singură sintagmă, ne lovim de același obstacol ca atunci când definim liniștea ori bezna. Putem să petrecem săptămâni la rând înșiruind explicații și, totuși,  acest concept e cel mai ușor de definit în raport cu ceea ce nu este.

Așa cum întunericul reprezintă lipsa luminii, libertatea reprezintă, ei bine, lipsa constrângerilor…

Dar omul este supus unor limitări – atât personale (pe care și le impune fără să conștientizeze), cât și generate de mediu sau comunitate.

Astfel, în realitate, nu putem vorbi de libertate absolută… deși oamenii continuă să aspire la ea.

În formarea societății,  regimurile politice stabilesc diferite limitări ale conceptului ca să îl poată pune în aplicare, deci pornesc de la ideea de libertate, dar o abordează în moduri distincte. Tocmai fiindcă nu s-au putut pune de acord asupra unuia singur, corect în totalitate.

Regimul politic reprezintă, în sine, ansamblul instituțiilor, metodelor și mijloacelor prin care se realizează puterea.

În acest articol vom analiza doar trei, principalele regimuri politice.

Totalitarismul – propune o societate în care puterea aparține în totalitate unei persoane sau unui grup de persoane. Statul devine autoritatea absolută și are dublu monopol: monopolul mijloacelor de forță și monopolul mijloacelor de convingere (deci practică teroarea și dezinformarea). Într‑un regim politic totalitar raportul cetățean‑stat presupune o subordonare totală a cetățeanului față de stat, o mare parte din drepturile și libertățile fundamentale ale oamenilor fiind încălcate.

Autoritarismul – este o formă mai îngăduitoare a totalitarismului. Statul se folosește de concepte precum ” naționalismul” și ” patriotismul” ca să își justifice legitimitatea și măsurile. Oferă anumite drepturi și libertăți cetățenilor, dar și acestea sunt restrânse.Democrația – deși nu este perfectă,  își propune să aducă cele mai multe beneficii celor mai mulți oameni. Din acest motiv, o regăsim în majoritatea statelor din lume și este preferabilă celorlalte regimuri politice.

Se caracterizează prin separarea puterilor în stat, pluralism politic, respectarea drepturilor și libertăților oamenilor, prin domnia majorității și protecția minorității.

Aşa cum este convins specialistul în științe politice, Robert A. Dahl: „democraţia intenţionează să asigure un câmp al libertăţii personale mai extins decât orice alt regim poate să promită”.

Dar faptul că democrația se construiește pe voința poporului este atât un beneficiu, cât și un dezavantaj, o posibilă piedică în împlinirea empirică a conceptului de libertate.

Fiind un mecanism acționat de dorințele și alegerile oamenilor, democrația rămâne cel mai reprezentativ și incluziv regim politic – acesta este principalul ei beneficiu.

 Totuși, este dependentă de acestea ca să funcționeze… asta poate deveni un dezavantaj. Omul este, prin natura sa, subiectiv, iar conceptele care stau la baza democrației pot fi interpretate cu ușurință în moduri total diferite, chiar nerezonabile uneori.

De asemenea, informarea este o libertate opțională și nu există dreptate absolută. Ține de individ, de perspectiva și nivelul său de informare să decidă ceea ce este bine sau rău, corect sau greșit.

Prin urmare, intervin disputele, contradicțiile și confuzia. Democrația este un regim politic extrem de promițător și, totuși vulnerabil, predispus la neînțelegeri și variații majore de la conceptele sale fundamentale.

Când vine vorba de înțelegerea prezentului și, în definitiv, îmbunătățirea lui, este important să privim actualitatea din toate perspectivele și să fim conștienți de drumul pe care l-am parcurs ca să ajungem în acest punct. Regimurile și idelogiile politice sunt prelungiri pragmatice ( unele mai rezonabile decât altele) ale conceptelor spre care aspirăm.

Citind acest articol, ai înțeles de ce preferăm democrația și de ce, în ultimă instanță, nici democrația nu este perfectă? Acestă conștientizare este primul pas dacă dorești să realizezi o schimbare. Arată-ne tu altă cale spre libertate.

De ce nu avem un Elon Musk european?

Întrebări pentru secolul XXI, Științe, Politica Uniunii Europene

Text: Rania Derweesh, Grafică: Mara Săvescu

În timp ce majoritatea oamenilor contemplă dificultățile alarmante cu care ne confruntăm pe pământ, numeroși antreprenori americani contemplă călătoria omului spre planeta Marte. De la Blue Origin la SpaceX, societatea americană este copleșită de companii promițătoare ce anunță descoperiri impresionante cu privire la explorarea spațiului și viitorul uman. Cu toate acestea, pe listele amănunțite ale agențiilor sau ale companiilor ce concurează pentru titluri remarcabile lipsesc, adeseori, reprezentanți europeni. În acest sens, nu putem să nu ne întrebăm: de ce nu avem un Elon Musk european?

Desigur, acest articol poate fi un răspuns sau un factor care va declanșa alte o sută de întrebări în legătură cu această enigmă. Motivele ce stau la baza ascensiunii antreprenoriatului american sunt în strânsă legătură cu multă istorie, numeroși factori socio-economici și politică. Mai mult decât atât, trebuie să evidențiem că acest articol va încerca să accentueze progresul general, nelimitat de granița dintre sectorul public și cel privat. Astfel, deși inexistența unui Elon Musk european poate fi explicată prin lipsa oportunităților oferite antreprenorilor remarcabili, aceasta analiză va cuprinde, în primul rând, discrepanța în ansamblu dintre progresul nord american și cel european, cu privire la tehnologia spațială.

Poate pentru mulți nu contează de fapt din ce țară provine primul om ce va păși pe planeta Marte. Poate chiar nu contează. La urma urmei, cursa pentru cucerirea lunii, ce a marcat Războiul Rece, s-a încheiat. Într-o eră a globalizării, putem crede că Elon Musk acționează nu pentru Statele Unite ale Americii, ci pentru “continuarea conștiinței umane”, cel puțin în teorie. Totuși, având în vedere potențialul incontestabil al Uniunii Europene, este interesant să analizăm poziția sa în contemporaneitate.

Pentru început, trebuie să știm că Uniunea Europeană nu are, de fapt, o agenție spațială. Echivalentul NASA în Europa este Agenția Spațială Europeană, cunoscută sub acronimul ESA. Deși considerabil finanțată și de către UE (în proporție de aproximativ 20%), ESA reprezintă o organizație internațională independentă, ce nu se află sub jurisdicția organelor UE. Desigur, majoritatea statelor UE au aderat la ESA, dar nu toate (spre exemplu, Bulgaria). Mai mult decât atât, din ESA fac parte și state non-UE, precum Marea Britanie și Norvegia. În alte cuvinte, structura ESA poate fi comparată cu cea NATO, având în vedere chiar și fructuoasa colaborare cu Canada.

Această comparație prezintă potențial de dezvoltare, finanțarea celor două organizații funcționând deopotrivă. În acest sens, activitățile ESA sunt posibile prin contribuțiile bănești ale tuturor statelor-membre, însă fiecare stat-membru are suveranitate asupra propriului buget. Totuși, putem identifica o diferență însemnată între ESA și NATO- mărimea bugetului. În timp ce bugetul alocat NATO este unul în creștere (având în  vedere controversele din 2018), suma investită de europeni în programele spațiale este foarte mică.

Un alt factor ce contribuie la dificultățile activităților spațiale europene reprezintă programul UE pentru cercetare și inovare- Orizont Europa. Pentru a susține poziția UE de lider mondial în domeniul științei, UE a contribuit în mod direct la finanțarea ESA, prin programul Orizont 2020. Cu toate acestea, Orizont Europa, succesorul programului din 2020, micșorează bugetul alocat activităților spațiale. Făcând parte din categoria “industria digitală și spațială“, activitățile spațiale sunt în prezent puternic neglijate. Reprezentând un sector foarte competitiv, bugetul general este împărțit, iar resursele alocate ESA sunt mai neînsemnate ca niciodată. 

În orice caz, bugetul limitat poate fi, într-o oarecare măsură, fi justificat. Importanța explorării spațiului pentru societate nu este bine înțeleasă. Aceste provocări și obiective nu a reprezentat, adesea, o prioritate demnă de menționat în timpul discursurilor electorale (cel puțin, nu în ultimii șaizeci de ani). Statele sunt condiționate de opinia publică, iar politicienii evita finanțarea unor proiecte ce ar asigura rezultate doar pe termen lung, chiar foarte lung.

Pe de alta parte, poate chiar și acest interes limitat poate fi explicat. Cele mai ambițioase proiecte și programe pentru explorare spațială au fost implementate în timpul Războiului Rece dintre Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică. Așadar, în urma misiunii lui Iuri Gagarin în spațiul cosmic, John F. Kennedy a răspuns la provocarea URSS cu misiunea Apollo 11, un “salt mare pentru omenire”. Totuși, Europa lipsește din peisaj pentru mult timp, ESA fiind fondată de-abia în anul 1975.

Dacă cursa pentru cucerirea spațiului ar mai reprezenta o prioritate, Europa ar pierde. Desigur, poate chiar și Statele Unite ar pierde dacă statul s-ar baza exclusiv pe NASA. Totuși, ascendența companiilor private a însemnat și o creștere generală în parteneriatele dintre sectorul public și cel privat. În Europa, lucrurile stau diferit. Puțini ar considera Europa o putere mondială, iar lipsa unui sistem suficient de centralizat reprezintă doar una dintre cauze.

În prezent, UE își menține competitivitatea privind explorarea spațiului doar prin sinergie și colaborare. Dacă unul dintre partenerii săi actuali ar decide să se retragă, UE ar rămâne în urmă. În același timp, țări precum India și China luptă pentru a ajunge din urmă. Desigur, realizările Europei sunt notabile. Spre exemplu, misiunea ExoMars a lansat primul orbitator non-american pe planeta Marte (deși, chiar și această misiune s-a bazat pe colaborarea cu agenția rusă Roscosmos). Cu toate acestea, putem alege să fim optimiști.

Schimbarea ar putea începe chiar prin educație. După cum am menționat la începutul acestui articol, majoritatea oamenilor nu înțeleg importanța explorării spațiului cosmic. Promovarea cercetării științifice, înțelegerea unor idei fundamentale cu privire la om și la istoria universului și impulsionarea progresului tehnologic reprezintă doar câteva aspecte ce ar trebui să ne stimuleze. Mai mult decât atât, explorarea spațiului contribuie direct la viețile noastre de zi cu zi prin crearea locurilor de muncă, protejarea planetei și al mediului înconjurător și îmbunătățirea sănătății umane.

În orice caz, deși încă nu am aflat de existența unui Elon Musk european, poate acesta există. Poate tânărul John sau Ion caută chiar în acest moment finanțare pentru un proiect dedicat colonizării planetei Marte sau explorării spațiului cosmic. Numai timpul va spune.