Strategia lui Putin. De ce nu este atât de puternic pe cât pare?

Întrebări ale politicii contemporane, Diplomație și relații internaționale

Redactor- Ștefan Brădianu

Rusia lui Putin a fost întotdeauna un stat agresiv, dar, recent, odată cu ascensiunea Chinei și cu problemele sale interne, aceasta dă dovadă că este dispusă să încalce orice linie roșie a diplomației. Însă, cât de reală este amenințarea rusească de fapt și de ce avem parte de atâta agresivitate dinspre Moscova?

Putin, un jucător profesionist de poker

Cel mai important de înțeles este motivul pentru care Kremlinul acționează în acest fel. Zilele în care Rusia era una dintre cele trei, iar apoi două, super puteri ale lumii au apus demult, odată cu destrămarea Uniunii Sovietice și declinul demografic și economic ce a urmat. Nici măcar forțele sale armate, cândva cele mai temute, nu mai sunt ce au fost, întrucât Statele Unite ale Americii și China alocă un buget considerabil mai mare, pe care Rusia nu și-l permite. Astfel, țara pur și simplu nu mai contează la fel de mult pe scena internațională, mai ales având în vedere numărul ei limitat de aliați. De aceea, Putin se simte nevoit să aducă aminte constant că țara sa încă este relevantă, că încă mai are un cuvânt de spus. Spre deosebire de America și China, nu poate face asta economic fiindcă economia Rusiei se află în plin declin (o inițiativă la fel de ambițioasă precum Drumul Mătăsii al Chinei ar falimenta-o). Nepermițându-și să ajute și alte țări, Rusia își afirmă poziția prin diferite mișcări agresive: amenințări, manevre militare, atacuri cibernetice, infiltrarea spionilor în guverne și chiar invadarea anumitor țări mai slabe. Chiar dacă, la prima vedere, aceste acțiuni impun frică și arată puterea brută a Rusiei, ele dovedesc tuturor că ele sunt singurele pârghii de care Moscova se mai poate folosi. La rândul lor, acestea sunt eficiente doar cât timp Vestul chiar crede că Rusia este dispusă să înceapă (încă) un război. De aceea, de fiecare dată când Putin amenință, el joacă o ruletă rusească, căci nu se știe când va fi nevoit să se și țină de cuvânt.

Au existat, totuși, cazuri când chiar a fost dispus să facă pasul cel mare și a început un război. Acest lucru a putut fi observat în 2008, când a fost invadată Georgia, apoi în 2016 Ucraina, iar cel mai recent în 2020, când Rusia a orchestrat o mare parte a războiului din Caucaz, abandonându-și unicul aliat comun cu Uniunea Europeană- Armenia.

Așadar, care este profilul victimelor „ucigașului Putin (așa cum l-a numit Joe Biden)? Ce au aceste țări în comun? Toate erau foste membre ale Uniunii Sovietice și aliate ale Rusiei, care s-au îndepărtat de aceasta, mergând cu pași repezi către NATO și Uniunea Europeană. Putin, fiind disperat să mențină un cordon sanitaire între țara sa și NATO, a invadat aceste țări (sau în cazul Armeniei, s-a abținut din a-și ajuta aliatul, intervenind doar la sfârșit pe post de împăciuitor) și a sprijinit mișcări separatiste extremiste, destabilizând situația politică internă, îndepărtandu-le de la cărarea vestică. De asemenea, aceste războaie au avut și rolul de a arăta cât de puține opțiuni are NATO în a ajuta țările care vor să i se alăture, neavând influența necesară pentru a opri niciuna dintre invazi, creând scepticism în rândul populației.

Însă, toate aceste acțiuni mai au un rost, unul intern și poate chiar mai important, acela de a îi solidifica rolul de facto al lui Putin de lider suprem, acela de tătic care știe mereu ce e de făcut și este mereu dispus să lupte pentru a-și apăra țara de eternii inamici. El își conturează această imagine și prin numeroasele cascadori televizate ce par să îl portretizeze drept un om atotștiutor. De-a lungul anilor, Putin a înfrânt echipa națională de hochei, a salvat un grup de jurnaliști tranchilizând un tigru și a descoperit o mini comoară subacvatică. Toate acestea sună, mai degrabă, a titluri The Onion decât fapte realizate de șeful statului.

Prin mișcările agresive ale Rusiei, cetățenii văd cum Putin se luptă și cu acești inamici malefici (nu doar cu tigri). Ironic, acești dușmani sunt vitali pentru orice dictator a cărui situație internă devine din ce în ce mai sumbră, fiind singurul mod de a-și justifica nereușitele economico-sociale și singurul mod de a uni populația în spatele tău – împotriva altcuiva.

Guvernul reușește foarte ușor să portretizeze Vestul drept dușmanul Rusiei, folosind o strategie foarte simplă. De fiecare dată când parlamentul mai votează o lege care restricționează drepturile omului și compromite statul de drept, când Moscova pune în primejdie stabilitatea regională, sau când opoziția este iar redusă la tăcere, guvernele occidentale și, mai ales, presa atacă vehement Kremlinul, condamnând toate aceste abuzuri. Apoi, mașina de propagandă bine dezvoltată le face pe toate acestea să pară atacuri asupra întregii națiuni, din partea unui vest rusofob care pur și simplu îi urăște și față de care țara trebuie apărată.

Totuși, Putin este blocat într-o poziție deloc convenabilă, fiind nevoit să pară dur și acasă și afară, să pozeze drept un războinic neînfricat în Rusia, iar în străinătate drept un președinte neîndreptățit, dispus la negocieri în bună credință; trebuie să amenințe constant diferite țări, în timp ce știe că nu poate să își susțină multe dintre afirmații. El joacă un joc de poker foarte periculos, având cele mai slabe cărți este nevoit să mintă de fiecare dată, sperând ca nimeni să nu îi observe bluff-ul. Acum știm de ce are o întreagă cameră dedicată jocurilor de noroc în castelul său privat. În spatele zâmbetului său se ascunde, probabil, o teamă adâncă: faptul că, oricând, marele lui imperiu al corupției se va întoarce împotriva lui, la prima greșeală serioasă, oligarhii pe care chiar el i-a împuternicit oferindu-le cele mai importante companii de stat sau poziții în guvern, îl vor considera inapt și vor scăpa de el. La finalul zilei, Putin se află în fotoliul prezidențial doar datorită lor.

Avertismente către Vest

Moscova încearcă constant să reamintească NATO că încă este o putere importantă și că este mereu dispusă să joace cât de murdar este nevoie prin diferite manevre militare, care au, de fapt, un scop mai mult diplomatic. Numeroasele incursiuni în spațiul aerian al alianței servesc acest rol, la fel ca mobilizarea a numeroase trupe la granița cu Ucraina în primăvară, destule pentru a o invada din nou, doar pentru a le retrage parțial după câteva săptămâni. Cel mai recent exemplu îl reprezintă focurile de avertisment către o navă britanică din apele Crimeei. În timp ce Marea Britanie susține că acestea au fost departe de navă, Rusia a anunțat că au fost la doar câțiva metri distanță. De ce există această contradicție? Pentru că Putin își dorește să sperie atât cetățenii, cât și guvernul Regatului Unit. De ce aceasta navă? Moscova susține că Peninsula Crimeea îi aparține, în timp ce Marea Britanie o consideră parte din Ucraina, așadar consideră că nava se afla în apele Ucrainei. Rusia a încercat să le aducă aminte cine face legea cu adevărat în acea zonă. Mai important, cu doar câteva zile în urmă, la bordul acelei nave fusese semnat un tratat de cooperare maritimă între Regatul Unit și Ucraina, lucru ce a nemulțumit grav Rusia. Întradevăr, focurile au fost un avertisment, însă, nu doar pentru navă.

Legitimarea lui Putin

Kremlinul știe că doar prin câteva amenințări și prin reducerea la tăcere a unor țări vecine mai mici, irelevante pe scena globală, statutul Rusiei ca putere mondială nu va fi asigurat. Așadar, are nevoie de mai multe momente în care alte mari puteri să-i recunoască influența și puterea, pentru a își putea justifica importanța pe care și-o dă. Din acest motiv, Rusia profită la maxim de orice ocazie are pentru a dialoga cu Vestul, chiar dacă asta nu a mai dus la un rezultat concret de pe vremea lui Boris Yeltsin.

De aceea au ținut atât de mult, atât Putin, cât și Biden, să se întâlnească acum câteva săptămâni. Proaspătul lider american, despre care mulți ziceau că nu va fi în stare să reziste la astfel de întâlniri, a putut să demonstreze, încă de la începutul mandatului, că are tăria necesară să-i țină piept infamului președinte rus, în timp ce Putin s-a bucurat că este văzut în continuare drept amenințarea principală- un compliment pentru el. Practic tot summit-ul a fost mai degrabă o cascadorie politică prin care ambii lideri și-au demonstrat forța într-un meci de box aranjat de dinainte – un blat.

Kremlinul a optat pentru o abordare mai agresivă către Uniunea Europeană, pe care o vede (parțial pe bună dreptate) mai divizată, deci mai slabă. Așadar, dacă Statele Unite ale Americii sunt folosite pe post de adversar veritabil care recunoaște puterea Rusiei, Uniunea Europeană a primind rolul de victimă în acest spectacol de propagandă. Constant, Putin încearcă să evidențieze slăbiciunile Europei, să o portretizeze drept o entitate care, pe de o parte, înrobește state suverane dar, pe de altă parte, se află într-o cădere liberă cauzată de idei progresiste, care sperie publicul conservator rusesc. Într-adevăr, aceste două descrieri sunt contradictorii și false, dar când au oprit adevărul și logica mașina propagandistică a vreunui stat? Cum reușește Moscova să justifice acest lucru în fața cetățenilor? Ei bine, prin mai multe crize create chiar de ea. Se folosesc de lideri liberali rusofili precum Orban sau Zeman pentru a paraliza Consiliul European, ca apoi să vină și să-i portretizeze pe aceștia drept niște victime ale Bruxelului. O altă modalitate de a umili Uniunea Europeană este tot prin întâlniri diplomatice, însă diferite de cele cu Statele Unite ale Americii. Acesta a fost cazul când, în februarie, Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene, Josep Borrell, a fost pur și simplu batjocorit de Ministrul rus de Externe Sergeri Larov când, în timpul unei conferințe de presă comune, Larov a acuzat Uniunea Europeană că minte și a descris-o ca fiind „un partener în care nu poate avea încredere”. Chiar în timpul ședinței dintre cei doi, Rusia expulza 3 diplomați europeni. Această umilință a fost posibilă deoarece Uniunea Europeană nu poate avea o agendă politică externă decât dacă toate statele sunt de acord cu ea, lucru imposibil când mulți lideri sunt prieteni de nădejde ai lui Putin. Chiar și în rândul celor care recunosc amenințarea rusească există neînțelegeri legate de cum ar trebui acționat. Cancelarul german Angela Merkel a fost principala susținătoare a unei cooperări economice cu Rusia, lucru dovedit mai ales de conducta Nord Stream 2, dur criticată de Washington. Germania este susținută în această abordare și de state precum Franța sau Austria. Însă, țările din Europa de Est, direct amenințate de Rusia, care au un trecut nefericit cu aceasta, sunt sceptice față de o asemenea abordare și susțin că Rusia ar trebui să facă numeroase concesii înainte de a începe dialogul.

După summitul dintre Biden și Putin, Franța și Germania au propus o întrevedere asemănătoare, însă au fost nevoite să renunțe la propunere în urma opoziției din partea Poloniei (care trecuse printr-un val de atacuri cibernetice rusești cu două săptămâni în urmă), României și a țărilor Baltice, într-o rară înfrângere a axei Berlin-Paris în cadrul consiliului European.

Destabilizarea Vestului

Reticiența anumitor state de a începe cooperarea cu Rusia este de înțeles, întrucât aceasta încearcă (și reușește) să destabilizeze țările rivale din interior, folosindu-se chiar de ceea ce acestea prețuiesc cel mai mult – democrația. Înainte, Rusia finanța, în principal, partide rusofile, în țări pe care își dorește să le aibă aliate (aliate fiind termenul folosit de Kremlin pentru a definii țările ce îi sunt parțial supuse), precum Moldova sau Ucraina. Astfel, reușește să controleze în mod indirect anumite instituții ale statului, țările respective având un guvern care răspunde în fața liderului de la Moscova, nu în fața cetățenilor. Chiar dacă partidele respective nu obțin puterea, ele sunt un factor important care influențează opinia publică în favoarea Estului.

Această strategie a fost îmbunătățită, pentru a afecta și țările în care un partid rusofil pur și simplu nu ar avea succes, indiferent de fondurile sale. De aceea, Rusia a început finanțarea a mai multe partide extremiste, atât de dreapta cât și de stanga, fie că ele condamnă Rusia sau o ridică în slăvi, cu unicul scop de a radicaliza scena politică, de a polariza societatea, astfel destabilizând țara respectivă. Într-un parlament în care partidele extremise au multe locuri, formarea unui guvern cu o majoritate confortabilă este imposibilă, astfel ori trebuie să le coopteze la guvernare și astfel să se compromită (precum a pățit Austria în 2019), ori să se formeze un guvern minoritar, care nu poate niciodată să își îndeplinească îndatoririle pe deplin, lucru care creează disconfort în rândul populației și duce la și mai multe voturi pentru partidele extremiste în următoarele alegeri.

Kremlinul nu se mulțumește doar cu finanțarea unor partide, intervenind și în moduri mai puțin ortodoxe, folosindu-și propria presă (precum Russia Today sau Sputnik) pentru a prezenta occidentului o imagine falsă a Rusiei. De asemenea, Moscova deține o adevărată armată de conturi false de social media și trolli pentru a influența opinia publică prin rețelele de socializare. Aceste conturi sunt primele care să propună idei radicale, pe care alte conturi le susțin, făcându-le să pară populare, ceea ce are un efect snowball, întrucât se răspândesc foarte rapid în rândul oamenilor. După aceea, cealaltă parte a spectrului politic se simte atacată și, la rândul ei, propune idei din ce în ce mai radicale. Partidele extremiste menționate mai devreme intervin și ele, susținând o parte și demonizând-o pe cealaltă. De aceea, opinia publică pare a fi atât de divizată și de polarizată asupra oricărui subiect politic, cauzând multe dintre problemele sociale pe care le avem astăzi, des folosite de Moscova în campania internă de propagandă.

Influența Rusiei asupra politicii interne a fost dovedită de multe ori. The Russia Report, realizat de Parlamentul Britanic, a concluzionat că intervenția Rusiei în politica englezească este la ordinea zilei. În America, Departamentul Justiției, Senatul și FBI-ul au întemeiat fiecare mai multe rapoarte (cel mai celebru fiind al lui Robert Mueller) detaliind rolul important pe care Rusia l-a avut în alegerile din 2016. În Franța, partidul Frontul Național, care a advocat pentru ridicarea sancțiunilor impuse Rusiei și un așa-zis Frexit, a primit mai multe împrumuturi de la bănci rusești, după o întâlnire a lui Putin cu Le Pen. Puțin mai la Est, în Austria, partidul de extremă dreapta FPO este investigat, după ce ar fi fost finanțat ilegal de Kremlin, în cadrul scandalului Ibiza.

Nu în ultimul rand, și investigațiile jurnalistice au avut un rol important în a scoate la lumină operațiunile rusești. Tabloidul nemțesc BILD a dezvăluit că nu mai puțin de 11 milioane de euro au fost investiți de Rusia pentru a-i asigura realegerea lui Dodon. Mai recent, The Guardian susține că președintele rus a autorizat o operațiune de amploare a serviciilor secrete pentru a-i asigura victoria candidatului „instabil psihic”, Donald Trump, în 2016.

Cât va mai putea Rusia să continue astfel? Oricât de eficiente, de ingenioase sau de periculoase sunt toate aceste metode folosite de Putin pentru a-și umfla singur imaginea și pentru a slăbi occidentul, ele nu sunt nimic mai mult decât niște cascadorii, niște măsuri temporare care n-au nicio speranță pe termen lung. Nici cel mai bun iluzionist nu poate păcăli publicul la nesfârșit. Putin știe asta, de aceea dă semne că ar dori să se retragă, dând de înțeles la ultimele alegeri că nu va mai candida următoarea dată și aprobând o lege care oferă imunitate pe viață președinților. Însă, și după Vladimir Vladimirovich Putin vă mai exista o Rusia, aflată în aceeași poziție. Este greu de crezut că vă mai putea întreține același joc periculos pentru multă vreme.

Țări înghețate, economii înfloritoare – Cum afectează temperatura avuția unei nații

Întrebări ale politicii contemporane, Economie

Text: Aytana Anghel, Grafică: Diana Oancea

Este un adevăr general valabil că unele țări au o economie mai dezvoltată decât altele și au fost întocmite multe studii care caută a descoperi caracteristici comune ale acestora, precum educația, populația sau sistemul de guvernare. Cu toate acestea, temperatura unei țări nu este o trăsătură pe care mulți o percep ca fiind decisivă vis-a-vis de economia sa.

Surprinzător, are sens: dacă pui pe cineva să numească o țară cu economie dezvoltată, este foarte probabil ca țara respectivă să se regăsească într-un climat temperat, în timp ce atunci când luăm în considerare țările în curs de dezvoltare, în minte ne este proiectată cel mai adesea imaginea unui stat din Africa sau Orientul Mijlociu.

Existența acestui fenomen, ce pare la început nimic mai mult decât o coincidență bizară, este dificilă de explicat. Nu au fost desfășurate multe studii pe această temă, iar multe dintre mințile sclipitoare ale economiei au contraargumentat frecvent legitimitatea acestei teorii, dar o regresie liniară ne arată că odată cu fiecare grad Celsius în plus în temperatura medie a unei țări, PIB-ul (Produs Intern Brut) pe cap de locuitor este cu 762$ mai mic. Tot cu ajutorul unor studii, a fost descoperit că 9% din prosperitatea economică a unei țări este influențată de climă, iar restul de 91% de factori ce explică excepțiile de la regulă. Există state bogate, precum Singapore, care deși călduroase, au reușit să își crească economia datorită industriilor și altele cu o climă similară, precum Emiratele Arabe Unite sau Qatar, care au avut success economic datorită resurselor naturale de care dispun. De cealaltă parte a balanței, se regăsesc state precum Republica Populară Democrată Coreeană (Coreea de Nord), care este o țară cu o temperatură medie scăzută, însă, a cărei economie a fost grav afectată de instabilitatea regimului politic.  

Pentru a găsi o corelație între PIB-ul pe cap de locuitor al unei nații și temperatura medie a acesteia, trebuie să privim spre incipitul acestora, și, implicit, spre seria de evenimente ce le-a consacrat statutul economic. Adevărul este ușor observabil: statele cu o climă caldă au avut un avantaj clar de la început, fiind zone în care mâncarea era disponibilă oricând și unde locuințele nu necesitau complexitatea nevoită pentru asigurarea căldurii. Pe de altă parte, țările cu o temperatură mai scăzută au instituit în locuitorii lor o nevoie limpede pentru organizare, depozitare și strategie, cât și pentru inovație în domeniul construcțiilor și al aprovizionării. Gândiți-vă la aceste state primitive ca la 2 copii, unul dintre ei având toate resursele la dispoziție, iar celălalt fiind nevoit să improvizeze pentru a face rost de acestea. Deși la început copilul căruia i-au fost oferite toate necesitățile va avea mai mult success, celălalt își va dezvolta, cu timpul, abilitățile și creativitatea și se va descurca mai bine pe termen lung. Exact acest lucru s-a întâmplat și cu statele: cele care au avut totul la îndemână nu au trebuit să-și dea silința, iar cele defavorizate s-au adaptat la condiții și au inovat pentru a profita de ele cât mai mult. 

Bineînțeles, statele cu o temperatură ridicată, precum cele regăsite în Africa, nu au avut parte doar de beneficii. Climatul cald, pe cât este de darnic când vine vorba de agricultură, pe atât este de nemilos în domeniul medical, ajutând la răspândirea masivă a bolilor, precum cele aduse de țânțari (febra Dengue, Malaria), care prosperă în temperaturi ridicate. Această vulnerabilitate la boli infecțioase, împreună cu îngrijirea medicală limitată și precară din zonele subsahariene ale Africii, au contribuit, indubitabil la încetinirea dezvoltării lor economice.

Desigur, este mai mult decât posibil ca pasionații de istorie care citesc acest articol să fie puțin confuzi în acest moment. Până la urmă, toate civilizațiile mărețe și imperiile colosale despre care am învățat la școală se regăseau în zone cu un climat cald: Egiptul, Mesopotamia, Persia și multe altele. Acest fapt, deși aparent opozant al teoriei discutate până acum, este de fapt cea mai mare dovadă a legitimității acesteia. Este adevărat că, în urmă cu mii de ani, țările calde erau cele mai prospere, fiind centre ale dezvoltării comerțului și civilizației, însă lumea de atunci nu era identică cu cea de acum. Pe vremea aceea, averea unui stat era dependentă de agricultură, iar pentru acest motiv, cele mai proeminente nații erau cele în care aceasta era posibilă, însă acum, datorită Revoluției Industriale și a progreselor tehnologice, agricultura nu mai este cea mai importantă parte a bunăstării unui stat. Acum, accentul este pus pe inovație, iar țările cu climă rece, obișnuite cu obstacolele impuse de viața în condiții dure, au excelat în această perioadă.

Cu toate acestea, locul statelor cu temperaturi mai scăzute în economia mondială nu este fixat în piatră. După cum au dovedit evoluția și state precum Singapore, probabil în viitorul îndepărtat clima și PIB-ul pe cap de locuitor nu vor mai fi invers proporționale.

Doamna de fier a Moldovei și cum situația de peste Prut se poate schimba

Întrebări ale politicii contemporane

Text – Ștefan Brădianu

Grafică – Maria Cristea

Tehnoredacție – Andreea Vaida

Adesea, în România, nu ezităm să ne autocaracterizăm țara drept apogeul corupției, unde statul ori lucrează împotriva cetățeanului, ori este prea incompetent pentru a-l apăra. În timp ce toate acestea sunt oarecum adevărate, la un anumit nivel, o simplă privire peste Prut ne va dovedi că ne subestimăm instituțiile și calitatea statului, întrucât vecinul nostru cel mai apropiat cultural, Republica Moldova, suferă de probleme cu mult mai grave, unde principii precum statul de drept sau egalitatea în fața legii sunt doar niște glume pentru oligarhii puternici, care conduc cu adevărat țara către un colaps economico-social. Sau cel puțin aceasta era direcția în care țara se îndrepta, până recent, când cursul pare că a fost schimbat de către o persoană determinată să facă o diferență. 

Moldova a fost întotdeauna un câmp de bătălie pentru partidele rusofile, cu tendințe autoritare (controlate direct sau indirect de Moscova), care, în principal, captează electoratul de stânga și mai multe partide dezorganizate pro Uniunea Europeană, pro Statele Unite ale Americii și uneori unioniste, lipsite de o viziune comună în afara acestor puține subiecte de credibilitate (întrucât și ele au trecut prin mai multe scandaluri de corupție) sau de lideri carismatici. Astfel, în ciuda faptului că ambele părți au ajuns la guvernare, adevărata putere s-a aflat în mâinile oligarhilor rusofili, care nu se sfiau să încalce legea, transformând Moldova într-un stat mafiot. Oricum, niciun guvern de la Chișinău nu a avut vreodată control asupra Transnistriei, care funcționează ca o entitate separată, controlată de forțe rusești care se autoproclamă o țară independentă și suverană, în ciuda lipsei susținerii la nivel internațional. 

Totuși, în 2014, partidul cu viziuni vestice PDM (Partidul Democrat) a obținut o majoritate și a preluat guvernarea. Ce este special în acest caz este că, deși premierul era Pavel Filip, frâiele conducerii le avea defapt liderul partidului, oligarhul Vladimir Plahotniuc, într-un aranjament asemănător cu cel Dragnea-Dăncilă din România. Plahotniuc era principalul lider pro-vest din țară, astfel puterile occidentale, precum SUA sau UE, l-au susținut tăcit, ignorând cum acesta îndrepta țara către un colaps economic și social, o mică dictatură unde el era liderul din umbră. Plahotniuc nu se temea de instituțiile statului, pe care a reușit să le paralizeze sau să le controleze complet, ci de forțele pro-ruse, întrucât îl vedeau drept o amenințare la puterea deținută de ei. Deși îi disprețuia, Plahotniuc nu s-a sfiit să coopereze pe alocuri cu partidele rusofile, precum Șor, în acte de corupție, precum furtul miliardului, cunoscut și ca furtul secolului, pentru care atât el cât și Ilian Șor au fost condamnați. Ilian Șor a fugit din Moldova înainte de a putea fi încarcerat, însă, în principal, aceste forțe se aflau în conflict, cauzând un fel de război civil înăuntrul acestei mici cleptocrați. 

În tot acest timp, în afara parlamentului, în stradă, la protestele împotriva corupției, aparent, endemice, s-a format o alternativă, Partidul Acțiune și Solidaritate (PAS), condus de carismatica Maia Sandu. Deși s-a născut într-un sat sărac, într-o familie normală, Maia Sandu a reușit să fie admisă la Universitatea Harvard, iar apoi a lucrat la Washington în funcția de consultant pentru Banca Mondială. În 2012, a fost invitată să devină ministrul educației și a acceptat, conducând ministerul până în 2015. Profesionalismul și carisma i-au câștigat mulți admiratori, determinând-o să-și creeze partidul, ca mai apoi să candideze pentru funcția de președinte în 2016, unde a fost înfrântă în turul doi la o diferență de puțin peste 50.000 de voturi. S-a poziționat în centrul spectrului politic, declarându-se pro-UE, susținând unirea cu România. A advocat, însă, în principal, pentru o reforma puternică a administrației, concentrându-se asupra luptei cu corupția. 

La alegerile parlamentare din 2019, PAS și Platforma DA au format alianța ACUM, care a obținut al doilea cel mai mare număr de voturi, după PSRM, socialiștii rusofili ai lui Dodon, și al treilea număr de mandate. Ea s-a declarat, public, împotriva așa-zișilor democrați și împotriva corupției și autoritarismului pe care le reprezentau, dar și împotriva socialiștilor, pe care îi consideră marionetele Moscovei. Astfel, s-a format un blocaj politic care a dus la o criză constituțională, când PDM, prin Curtea Constituțională, pe care a reușit să o corupă în întregime, a cerut suspendarea lui Dodon și reluarea alegerilor parlamentare. Asta a dus la proteste spontane în stradă împotriva a ceea ce părea a fi instituirea unei dictaturi și definitivarea unui stat mafiot. Totodată a dus și la un răspuns aspru, atât din partea Rusiei, care de mult aștepta să se descotorosească de Plahotniuc, cât și din partea vestului, pentru care această manipulare a reprezentat ultima picătură, neputând ignora aceste abateri de la drumul către democrație ale Chișinăului. În final, ACUM și PSRM au format o alianță improbabilă, instituind un guvern al cărui prim-ministru era Maia Sandu. Criza s-a terminat cu democrații acceptându-și înfrângerea și cu fuga lui Plahotniuc din țară.

Atât PSRM, cât și PAS știau că această alianța va avea o viață scurtă, fiind doar un compromis momentan, sfârșindu-se cu socialiștii votând cot la cot cu radicalii din partidul Șor împotriva propriului guvern, doar câteva luni mai târziu, ca mai apoi să își instituie propriul guvern. Este de înțeles graba cu care au acționat, având în vedere că guvernul Sandu începuse deja cursul reformelor. Astfel, ar fi putut deranja sistemul corupt, de care PDM și PSRM au profitat, și ar fi putut împuternici instituțiile menite să apere țara de ambițiile autocratice ale vreunui alt Plahotniuc. De asemenea, Maia Sandu a dovedit că nu își compromite principiile pentru a nu-și deranja aliații pro-ruși, întrucât, în scurta ei guvernare, a condamnat atrocitățile comise de URSS, influența pe care Moscova o are asupra țării și a ținut mai multe întâlniri cu oficiali vestici, precum cancelarul german Angela Merkel și vice-președintele american Mike Pence. Prin comparație, vizitele externe ale lui Dodon au fost foarte limitate, majoritatea fiind către eternul său aliat (și stăpân), Vladimir Putin. 

Însă, pandemia globală de coronavirus le-a încurcat planurile socialiștilor, care au fost complet nepregătiți pentru a răspunde crizei. Guvernul a reacționat haotic, incompetent, evitând să ia măsuri concrete cu un impact adevărat. Din acest motiv, țara a fost grav afectată de pandemie, chiar și prin comparație cu România, atât sanitar, cât și economic. Zeci de mii de oameni au rămas fără locuri de muncă, iar guvernul nu a reușit să își ajute cetățenii pe deplin în aceste timpuri. România a încercat să ajute Republica Moldova, trimițând aparatură medicală, ce urma să ajungă de Ziua Podului de Flori, zi în care, în 1990, mii de români și moldoveni au trecut Prutul vizitându-se reciproc, după căderea comunismului, simbolizând sfârșitul conducerii rusești. Guvernul a amânat pe cât posibil primirea acestor materiale, care ar fi putut salva vieți, pentru a nu atrage atenția asupra acestei zile și asupra ajutorului pe care România îl oferea. În această situație dezastruoasă, haotică și agitată, Maia Sandu a continuat să critice vehement măsurile guvernului, însă, în același timp, a îndemnat la respectarea lor, la calm și la o cooperare strânsă cu vestul. Nu a folosit această ocazie pentru a advoca în favoarea unor măsuri mai radicale, ci s-a concentrat asupra problemelor reale și imediate ale oamenilor, mulți dintre ei ne mai având din ce să trăiască. Astfel, a reușit să se poziționeze drept un politician moderat, calm și calculat înainte de alegerile prezidențiale din toamnă. În acest timp, președintele Dodon continua să încerce să minimalizeze problemele țării, susținând că ajutorul rusesc urma să salveze Moldova. 

De-a lungul campaniei electorale, diferența dintre Dodon și Sandu a devenit și mai evidentă, întrucât comportamentul său a devenit și mai populist, agresiv și, pe alocuri, misogin, făcând acuzații ridicole la adresa opoziției. În final, alegerile au fost mai mult decât o confruntare între forțele pro-ruse și cele pro-ue, a devenit o confruntare între vechiul sistem de guvernare, unul corupt și incompetent, și o forță politică reformatoare, care își asumă o nouă cale de a conduce, lucru care i-ar speria pe mulți alegători. În condițiile în care problemele vechiului sistem au fost atât de vizibile în timpul crizei, oamenii au renunțat la pragmatism și s-au încumetat să aleagă ceva nou. Astfel, Maia Sandu a câștigat la o diferență decisivă alegerile prezidențiale. În mod previzibil, Dodon a încercat să folosească diferite pârghii pentru a rămâne la putere, mimicând acțiunile lui Trump, invocând o presupusă fraudă electorală, ironic, având în vedere că guvernul lui este cel care a organizat alegerile. În final, a fost nevoit să-și accepte înfrângerea, dar din acest moment a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a slăbi președinția, fapt interesant având în vedere că nu au existat astfel de inițiative din partea PSRM, cât timp el era președinte. Parlamentul a rămas în continuare controlat de forțele aliate Moscovei, și nu a ezitat să acționeze. Serviciile secrete au fost mutate din subordinea președintelui, în subordinea parlamentului, în urma unui vot în parlament. Dodon a continuat să negocieze cu Rusia pentru Moldova, deși acesta nu o mai reprezenta, subminând autoritatea președintelui. Negocierile erau asupra vaccinurilor Sputnik V, care nu au fost autorizate la nivel european și oricum au ajuns cu mari întârzieri. În comparație, proaspăt învestită, Maia Sandu a negociat cu România primirea de către Moldova a unei donații de 200.000 de vaccinuri, acest număr mărindu-se. De asemenea, cetățenii moldoveni se pot vaccina în centrele din România de la Iași, iar Moldova urmează se poată cumpără cu ajutorul României mai multe vaccinuri. Moldova a primit vaccinuri și de la Organizația Mondială a Sănătății, prin mecanismul COVAX. Ea a cerut și retragerea trupelor rusești staționate ilegal în Transnistria, fără a avea succes. 

Premierul Chicu a demisionat, fiind înlocuit în fruntea guvernului interimar de diplomatul Aureliu Ciocoi. Astfel, s-a ivit oportunitatea alegerilor anticipate, care ar putea crea o majoritate moderată și reformistă în parlament. Conform legii, alegerile anticipate pot avea loc dacă, după două încercări, nu poate fi învestit un  guvern cu puteri depline. Maia Sandu a nominalizat-o întâi pe Natalia Gavriliță, apoi pe Igor Grosu, fost vice-ministru al educației și mâna ei dreapta. Ambii au pierdut votul în parlament, așadar parlamentul putea fi dizolvat. Însă, majoritatea PSRM-ȘOR a instituit, la cererea guvernului, starea de urgență  motivându-și decizia prin menționarea stării deplorabile din țara în care se află se află (după anii în care a fost guvernată chiar de ei). Totuși, nu au menționat nicio măsură care ar putea fi luată în acest timp, singura schimbare fiind faptul că alegerile nu pot avea loc deoarece partidele rusofile riscă să piardă multe scaune în parlament sau chiar toată majoritatea. Socialiștii susțineau că nu se tem de alegerile anticipate (deși toate sondajele arată că PAS are un avantaj considerabil asupra PSRM), ba chiar și le doresc, însă, ar fi un pericol epidemiologic prea mare, lucru dovedit a fi fals de numeroasele alte alegeri care au avut loc în timpul pandemiei, în Franța,Polonia, America, România și chiar Moldova.

 Dacă mai demult nu era nimic mai mult decât o jucărie politică, de această dată , Curtea Constituțională s–a dovedit a fi soluția acestor probleme. Curtea a decis că trecerea serviciilor secrete în subordinea parlamentului a fost neconstituțională, la fel și declararea stării de urgență, întrucât numai un guvern cu puteri depline o poate propune. Evident, Dodon a acuzat curtea că ar fi coruptă. În tot acest timp, Maia Sandu a dat dovadă de responsabilitate politică, calculându-și fiecare mișcare, astfel încât să fie în conformitate cu legea. Deși era clar pentru toată lumea că starea de urgență fusese instituită neconstituțional și nimeni nu ar fi acuzat-o dacă dizolva parlamentul, ea a așteptat decizia ușor târzie a curții înainte de a acționa.

Dodon a făcut un ultim efort disperat de a opri alegerile, forțând în parlament un vot care a concediat-o pe Domnica Manole, Președintele CC, cauzând proteste în stradă și critici, atât din partea celorlalte partide, cât și din partea mai multor șefi de stat și Curți Constituționale din alte țări. Și această acțiune a parlamentului a fost declarată neconstituțională. Ultima încercare a socialiștilor de a amâna inevitabilul a eșuat. Realizând că urmează să confrunte PAS încă odată, Rusia a unit forțat diferite forțe politice rusofile din țară. Cel mai bun exemplu îl reprezintă alianța dintre Dodon și Voronin, dușmani cunoscuți. Voronin este președintele Partidului Comunist Moldovenesc, care a rămas în afara parlamentului în urma ultimelor alegeri. Este un politician ce aparține unei alte ere, mult mai întunecate, readus în scena politică de către Moscova din disperare. Partidul extremist Șor s-a redus la niște metode chiar și mai deplorabile, întrucât fiecare parlamentar Șor a trimis un bilet amenințător la adresa parlamentarului Octavian Ticu, care i-a criticat în mod public. Acum, acest partid riscă să fie scos în afara legii. Pe ultima sută de metri, parlamentul a votat mai multe legi cu un impact enorm, inclusiv una care i-ar achita pe cei vinovați în furtul miliardului de la plata pagubelor. 

 Deși sondajele oferă PAS un avantaj considerabil, asta nu înseamnă că urmează o luptă ușoară, mai ales având în vedere că singura voce carismatică a partidului era Maia Sandu, care nu are voie să susțină public un partid la alegeri. Nu ar fi inedit ca un președinte să nu respecte această regulă, dar asta ar zice foarte multe despre Maia Sandu și cât de mult respectă ea cu adevărat constituția. Implicarea ei ar putea aduce multe voturi, însă, ar pune-o mai aproape de politicienii pe care ar trebui să îi înlocuiască. Pe termen lung, asta ar face mai mult rău decât bine, fiindcă ar putea deschide poarta pentru ca mai multe astfel de mici abateri să aibă loc, fiecare din ce în ce mai gravă, justificate de binele final. Aceste alegeri sunt, în adevăratul sens al cuvântului, un moment de cotitură pentru Republica Moldova. Ar putea determina un drum ușor dar sigur către vest, ieșind din zona de influență rusească și ar putea oferi mijloacele pentru ca o reformă adevărată să aibă loc. Într-o lume care devine din ce în ce mai autoritară, Moldova ar putea fi contra exemplul, alegând un viitor democratic, cine știe, poate chiar printr-o uniune cu România. PAS și Maia Sandu, în cazul în care câștigă alegerile, au o responsabilitate enormă să își îndeplinească promisiunile, să conducă țara eficient, întărind și democratizând instituțiile, să stârpească corupția, fără să comită abuzuri și să le asigure oamenilor un trai mai bun. Votul pe care l-au obținut în toamnă a fost unul plin cu speranță în schimbare, cetățenii și-au asumat un risc; dacă PAS îi dezamăgește, ei bine, este greu de crezut că vor mai avea vreodată încredere într-un partid reformator și se vor întoarce în brațele primitoare ale Rusiei. Partidele cu viziuni occidentale ar fi lipsite de orice credibilitate, iar guvernarea nefericită a PAS ar reveni în mințile tuturor de fiecare dată când este menționată o reformă politică. De aceea, PAS nu are dreptul să eșueze.

Este o situație asemănătoare cu cea din România, după alegerea lui Emil Constantinescu, când mii de oamenii au îndrăznit să viseze. Știm cum acest experiment s-a sfârșit, cu victoria serviciilor, cu o Românie la fel de săracă și de coruptă , deloc mai aproape de viitorul prosper promis, cu Ion Iliescu, o stafie a comunismului, reales președinte și Corneliu Vadim Tudor, un extremist xenofob populist pe locul doi în preferințele românilor. Însă, dacă Maia Sandu reușește să facă ceea ce și-a propus (presupunând că este onestă în ceea ce zice), atunci va intra în istroie drept cel mai mare reformator al Europei de est, va fi acea persoană rară, care se află la locul potrivit în momentul potrivit și știe exact ce are de făcut, nelăsându-se coruptă sau înfrântă de marii oligarhi.

Cum este distrusă Brazilia, chiar acum?

Întrebări ale politicii contemporane, Probleme sociale

Probabil ați auzit despre toate atrocitățile care se întâmplă în Brazilia, nu?

Știm că Pădurea Amazoniană, un ecosistem de care o lume întreagă are nevoie pentru supraviețuirea sa, arde; știm că orașele Braziliei au cele mai mari rate ale  criminalității din lume și știm că a devenit una dintre cele mai afectate  țări în ceea ce privește cazurile de coronavirus, dar cine este responsabil?

Brazilia este una dintre cele mai influente țări ale lumii. Nu doar prin importanța acesteia la nivelul Americii latine, dar și prin faptul că deține controlul asupra 1/5 din oxigenul pe care îl respirăm, bunăstarea țării ar trebui să ne preocupe pe toți. Cu toate acestea, din păcate, prosperitatea Braziliei este sufocată de Președintele Jair Bolsonaro.

Provocările democrației și ordinii civice din Brazilia, a cincea cea mai populată țară din lume, au crescut semnificativ în ultimele două luni.

Președintele Braziliei, Jair Bolsonaro, a fost adesea descris ca fiind un “Trump latin”, iar această descriere poate fi ușor justificată. Cei doi lideri sunt naționaliști ce își declară, adesea, dragostea atât pentru Dumnezeu, cât și pentru arme și conservatorism. Mai mult decât atât, ambii lideri prezintă o pasiune pentru Twitter, aplicație prin intermediul căreia fac observații subtile și retorice.

Jair Bolsonaro- un Trump brazilian?

Dar cine este Bolsonaro, Președintele ce refuză să ia în considerare atât criza epidemiologică, cât și criza climatică?

Un alt lider de dreapta…

În 2018, Jair Bolsonaro, un politician de extremă-dreaptă și un fost membru al congresului, cunoscut pentru retorică ultraconservatoare și profund ofensivă, a fost ales președinte.

Dictatura Braziliei a căzut în 1985, însă, Bolsonaro pare să regrete evenimentele istorice. Afirmându-și public admirația pentru trecutul dictator brazilian, Bolsonaro își dorește un regim autoritar puternic și o armată și mai puternică.

Reprezentând o țară ce își împarte granițele cu cele mai mari țări producătoare de droguri din lume, o mare parte a problemelor naționale au fost declanșate din cauza acestor rivalități. Cu toate că susține un guvern autoritar, acțiunile lui Bolsonaro au rezultat în nepregătirea, de multe ori chiar și neplătirea, poliției ce nu mai poate face față violenței. De când a fost ales președinte, accesibilitatea armelor este în creștere.

“Ce vă interesează de pădurea amazoniană? Este a Braziliei.

Majoritatea brazilienilor consideră că focul din 2019 nu a reprezentat un simplu accident; ei cred că au fost declanșate de agricultorii care s-au simțit încurajați de președintele ce sprijină defrișarea în scop economic.

Cu doar câteva luni în urmă, pădurea amazoniană se afla în pragul distrugerii, deoarece regimul autoritar descoperise un potențial profit. Aceasta prezintă numeroase resurse naturale , dar majoritatea sunt inaccesibile, motiv pentru care Bolsonaro a oferit terenuri gratuite și i-a plătit pe brazilieni să se stabilească mai adânc în pădure.

Populația indigenă- pădurea amazoniană

Incendiile reprezintă o modalitate obișnuită de a curăța terenurile, iar, în august 2019, peste 30.000 de incendii au devastat pădurea amazoniană.

Trebuie menționat faptul că, în ultimii cincizeci de ani, 17% din pădure a fost defrișată. Un raport din 2018 avertizează că, dacă cifra se apropie de 25, se va prăbuși, eliberând o cantitate imensă de dioxid de carbon în atmosferă, încălzind și mai mult planeta.

De asemenea, Bolsonaro a micșorat bugetul de finanțare a numeroase rezerve indigene situate în interiorul pădurii tropicale. Aproape un milion de indigeni sunt în pericol, deoarece politicienii pun creșterea economică înaintea mediului înconjurător.

Deoarece pădurea amazoniană nu reprezintă doar o problemă națională, G7 a oferit un ajutor de 22 de milioane de dolari pentru combaterea incendiilor din amazon, ajutor care, din păcate, nu a fost acceptat. Bolsonaro și-a pus mândria în fața țării sale, respingând ajutorul G7, pentru că Președintele Macron “l-a acuzat de minciună”.

Bolsonaro a răspuns tuturor comentariilor internaționale, ce și-au exprimat neliniștea față de ceea ce se întâmpla în Brazilia, prin a spune: “Pădurea amazoniană este a Braziliei, nu a lumii.”

“Brazilienii au imunitate la coronavirus-”

Ca mulți alți lideri conservatori, Bolsonaro nu admite gravitatea pandemiei, chiar dacă 1,6 de milioane de brazilieni au fost infectați.

Controversatul președinte a afirmat, în martie, că brazilienii au imunitate naturală la coronavirus, de aceea măștile nu erau necesare, dar, la doar o lună după acest comentariu detașat, Brazilia a devenit una dintre cele mai afectate țări.

Încă de la începutul pandemiei, Bolsonaro a promovat neîntreruperea activităților economice. În primele săptămâni, un ministru al sănătății a demisionat, iar altul a fost concediat, ca răspuns la nefavorabila gestionare a situației. Pe fondul acestui haos, testarea în masă nu a decolat niciodată.

De asemenea, la începutul lunii iunie, guvernul lui Bolsonaro a încetat să mai publice totalul său zilnic de cazuri și decese, argumentând că cifrele pe care le-a eliberat erau inexacte, deoarece erau prea mari.

Bolsonaro a apărut adesea în public, strângând mâna susţinătorilor, de multe ori fără să poarte masca. A spus, adesea, că trecutul său de atlet îl va proteja de virus, şi chiar dacă ar fi să se infecteze va fi ca o gripă uşoară.

În mod ironic, Bolsonaro a fost infectat cu coronavirus acum câteva săptămâni…

Atunci, cum a câștigat?

Cu toate că Bolsonaro și Berdimuhamedow au răspuns în același mod neglijent pandemiei, Brazilia se deosebește de Turkmenistan prin faptul că este o democrație.

Înțelegând atitudinea lui Bolsonaro nu doar față de pandemie, dar și față de mediul înconjurător, multiculturalism și societate, ați crede că oamenii nu l-ar putea susține, nu-i așa?

Dar, deși mulți sunt revoltați de comentariile sale rasiste, sexiste și homofobe, conservatorismul său a reușit să atragă o mare parte a brazilienilor ce proritizează tradiția, religia și cultura.

Așadar, ca și câștigul lui Trump, susținerea lui Bolsonaro va rămâne, cel puțin pentru noi, o mare enigmă…