Poarta Globală – sfârșitul Drumului Mătăsii? Începutul războiului rece dintre Uniunea Europeană și China

Întrebări ale politicii contemporane, Diplomație și relații internaționale, Economie, Politica Uniunii Europene, Politică Asia, Politică Europa, Politică simplificată

Redactor: Brădianu Ștefan

Grafică: credits The Times

Războiul armat – cea mai infamă modalitate de a cuceri o țară, acaparându-i instituțiile, resursele și chiar teritoriul, care a marcat mii de ani de istorie umană – a fost înlocuit ca armă preferată de marile puteri. Uitați de tancuri, de avioanele militare și de navele de luptă. În secolul XXI, banii câștigă orice bătălie. Procesul de stăpânire a unui stat nu mai începe cu o declarație de război și cu un foc de pușcă, ci cu contract comercial însoțit de un buchet de flori.

Context

Acest nou curent al geopoliticii a început odată cu Războiul Rece, când Statele Unite au creat Planul Marshall, pentru a susține economic țările europene, devastate de al doilea război mondial, și, mai ales, pentru a le așeza ferm în propria sfera de influență. Evident, Uniunea Sovietică nu s-a lăsat mai prejos, creând un fond rival, Planul Molotov și oprind statele de la estul cortinei de fier din a beneficia de planul Marshall. Evident, aceasta nu este decât o parte mică din Războiul Rece, care a fost, la sfârșitul zilei, un război economic, al cărui sfârșit este bine cunoscut: URSS s-a prăbușit economic, nepermițându-și să mențină la nesfârșit o asemenea confruntare.

Însă, în urma unei stagnări economice a occidentului, după criză financiară din 2008, și a unei ascensiuni proprii impresionante, Republica Populară Chineză a preluat ștafeta, creând cel mai impresionant program economic de acest fel al lumii moderne. Intitulat “Noul Drum al Mătăsii” (după ruta istorică parcursă de negustorii chinezi pentru a-și vinde bunurile, predominant textile, în restul lumii), cunoscut și ca “Inițiativa Centură și Drum” (BRI), proiectul are că țel construirea unei rețele intercontinentale de infrastructură pentru a putea transporta, distribui și vinde produse chinezești (mai exact, doar produse chinezești) sub pretextul dezvoltării acelor state. Pentru a realiza acest obiectiv, Partidul Comunist Chinez (PCC) dorește să construiască drumuri, autostrăzi, poduri, căi ferate, porturi și aeroporturi pentru a creea mai multe rute ce vor conecta Africa, Asia și Europa cu China. Astfel, controlând lanțul de aprovizionare către o treime din lume, cvasi-monopolul chinezesc asupra producției a mare parte dintre bunurile de consum la nivel mondial va fi definitivat pentru următoarele decenii. De aici, influența politică a Chinei asupra acestor țării va crește considerabil, deja permițându-și de facto să ia decizii diplomatice pentru țările, mai mult să mai puțin, dependente economic de ea.  

Cum funcționează acest mecanism?

Guvernul de la Beijing oferă împrumuturi generoase pe perioade îndelungate de timp, în principal țărilor subdezvoltate sau în curs de dezvoltare, care altfel nu ar putea obține o asemenea sumă de la alți investitori, nefiind considerate de încredere sau promițătoare, cu condiția ca acești bani să fie folosiți pentru realizarea unor anumite proiecte dorite de PCC. Statele cu o situație internă instabilă sau cu un sistem dictatorial opresiv sunt primele care bat la ușa Chinei. Cu fiecare nou proiect început, încă o piesă din marele puzzle este adăugată. Și cum ar putea oficialii unei nații să refuze oportunitatea de a obține atât de multe fonduri acum, când viitorul în care ele trebuie să fie plătite pare atât de departe, mai ales întrucât probabil ei nu vor mai fi cei responsabili să le plătească, la acel moment?

Pericolul banilor chinezești și influența asupra Uniunii Europene

Din nefericire, cea mai mare parte a proiectelor nu avantajează în niciun fel țara respectivă, ci doar, ați ghicit, China, care poate accesa piața locală mai ușor, ba chiar poate stabili un monopol. Degeaba există o autostradă nouă dacă ea nu este folosită de niciun cetățean. Nu doar atât, dar până la urmă, tot țara respectivă este cea care trebuie să achite nota de plată, iar dacă nu reușește, Beijingul este întotdeauna dispus să se comporte asemenea unui cămătar, pentru că, la sfârșitul zilei, acesta este rolul pe care și l-a asumat. 

Sri Lanka a învățat asta pe calea cea grea, după ce a construit întreg portul Hambantota cu împrumuturi chinezești, deși majoritatea experților avertizau că nu va reuși să-și plătească datoriile și că, proiectul este, oricum, inutil pentru insulă. Cele mai negre previziunii s-au adeverit: după ce nu a reușit să își plătească datoriile, Sri Lanka a fost nevoită să “împrumute” portul Chinei, pentru 99 de ani, dar și să plătească mai târziu o parte din costuri. Astfel că, Beijingul s-a ales și cu banii, și cu portul (un punct strategic extrem de important pentru comerțul maritim chinezesc). Într-un moment de umor negru istoric, China s-a transformat din țara care condamna Marea Britanie pentru că a forțat-o să îi cedeze un port pentru 99 ani, în cea care face exact același lucru.

Adesea însă, guvernul chinez preferă să se folosească de datoria exorbitantă a unei țări pentru a o ține ostatică, obținând favoruri diplomatice din partea ei, la nevoie. Prin această strategie, China reușește să influențeze sau chiar să acapareze anumite organizații mondiale (precum OMS) sau, cel puțin, să le paralizeze. 

Principala victimă este Uniunea Europeană, întrucât trebuie ca doar un singur stat din toate cele 27 să se opună pentru ca orice inițiativă să fie oprită. În acest fel, China nu trebuie să depună prea mult efort pentru a compromite și a corupe încet dar sigur, din interior, întreaga Uniune Europeană. Astfel că, în urma unor investiții chinezești în portul grecesc Piraeus, Grecia și-a folosit puterea de veto pentru a opri condamnarea UE a încălcării drepturilor omului din China. Ungaria a făcut același lucru recent, blocând condamnarea noii legi a securității din Hong Kong. Guvernul maghiar este, de altfel, și cel mai loial aliat al Beijingului din cadrul uniunii, importând vaccinuri Sinovac, plănuind deschiderea unei universități chinezești în capitală (fapt ce a început o adevărată confruntare cu primarul orașului, care se opune influenței excesive a Chinei din țară) și susținând construirea unei căi ferate de la Budapesta până la Belgrad (Serbia fiind un alt aliat important al Chinei în regiune) și Atena.

O asemenea influență a Chinei pe bătrânul continent ar trebui să ne înspăimânte pe toți. Nevoia unor instituții europene mai puternice, cu un grad mai ridicat al autonomiei – care nu se blochează de fiecare dată când un stat membru este mituit să se opună –  este evidentă. Însă, nu este încă prea târziu, iar majoritatea semnelor indică faptul că cele mai multe guverne europene au realizat situația dificilă în care se află uniunea și amenințarea fundamentală pe care o prezintă China. 

O nouă atitudine europeană

Pe când nu demult, atmosfera dintre UE și China era, dacă nu prietenoasă, măcar cordială, datorită impresionantei înțelegeri comerciale (susținută mai ales de președintele francez Emmanuel Macron), ce mai trebuia doar ratificată, anul 2021 s-a terminat cu o provocare directă lansată de Bruxelles către Beijing: “Poarta Globală”, proiectul menit să fie rivalul BRI. Acesta ar trebui să valoreze în jur de 300 de miliarde de euro (de trei ori mai mult decât a primit Europa, la rândul ei, din Planul Marshall) și ar avea ca scop susținerea economică a țărilor în curs de dezvoltare, promovând, în același timp, valorile europene. Astfel, UE încearcă să atace influența Chinei în zonele mai puțin dezvoltate ale lumii, oferind o alternativă mai bună și forțând Beijingul, prin existența unei competiții, să își mai îndulcească practiciile cinice, întrucât statele au acum unde să plece dacă sunt deranjate de comportamentul Chinei. Așadar, ar dilua influența ei chiar și asupra statelor care îi rămân abonate.

Avantajul principal al acestui plan este evident, iar Comisia Europeană a făcut tot posibilul să-l sublinieze: proiectele sunt făcute în favoarea țării respective, nu a unui actor extern. 

Evident, totul s-ar transforma într-un război rece între Uniunea Europeană și Beijing, al cărui front principal ar fi Africa, acolo unde Franța simte cum sfera ei de influență, cândva cea mai largă, se micșorează, în favoarea Chinei. Este întrutotul posibil ca PCC-ul, același partid care transformat Xinjiangul într-un lagăr în aer liber, să recurgă la metode mai puțin onorabile pentru a își asigura victoria, însă Europa ar trebui să fie pregătită pentru asta.

Optimism prudent

Inițiativa a fost întâmpinată cu puține laude și mai mult scepticism. Cea mai criticată a fost absența unei structurii bine definite și a clarității în privința a cum ar funcționa acest mecanism. Acesta pare că mai are multă birocrație și multe formalități de înfruntat până când va fi pus în practică, moment în care ar fi deja prea târziu, iar asta dacă chiar va fi pus în practică, întrucât este mereu posibil ca unul sau mai multe state să se opună. Cine știe cum va arăta programul, câte mici ajustări vor fi făcute, când va fi, în sfârșit, pus în aplicare? Aceasta este o întrebare relevantă mai ales întrucât, suma propusă, deși generoasă, este cu mult mai mică decât cea oferită de Beijing.

Anumiți specialiști au propus ca planul să fie mutual exclusiv cu “Noul Drum al Mătăsii”, forțând statele să aleagă și, în unele cazuri, să iasă din sfera de influență a Chinei. Astfel, ar fi trasată o linie clară între țările ce prețuiesc valorile occidentale – libertatea, democrația, progresul – și cele ce doresc să se asocieze cu un regim dictatorial opresiv.

Totuși, deși critica productivă este întotdeauna bine-venită, această inițiativă nu trebuie ucisă în fașă, mai ales deoarece are atât de mult potențial. Anual, discrepanțele revoltătoare dintre statele dezvoltate și așa-zisa “lume a treia” se adâncesc, iar planul de investiții ar putea opri acest fenomen regretabil. Cu atât mai importantă este o dezvoltare sustenabilă, inclusivă și ecologică a acestor state, iar proiectele finanțate prin BRI sunt fix opusul: falimentare pe termen lung, devastatoare pentru comunitățile locale și, mai ales, pentru mediu. “Poarta Globală” ar putea asigura o dezvoltare fezabilă, o cooperare economică sănătoasă (în care nu există un stat maestru și unul suspus) și un viitor verde pentru aceste țări.

Dar, pentru a realiza asta este nevoie de unitate și coeziune la nivel european, ar trebui ca state precum Polonia și Ungaria, care se îndreaptă din ce în ce mai mult către dreapta extremă, sau Grecia și Cipru, cochetate de regimul chinez, să colaboreze, iar giganții economici precum Franța și Germania să fie dispuși să riște în lupta cu China.

Cronica unui război nedeclarat- Va invada Rusia Ucraina?

Întrebări ale politicii contemporane, Diplomație și relații internaționale, Politică Europa

Redactor: Irina Radu

Grafică: Diana Oancea

Tehnoredactare: Staciu Ruxandra

    Ucraina este o țară de dimensiunea Texasului, situată între Rusia și Europa. A făcut parte din Uniunea Sovietică până în 1991 și de atunci a fost o democrație mai puțin decât perfectă, cu o economie foarte slabă și o politică externă care oscilează între pro-rus și pro-european. În contextul pandemic actual, se ive ș te un război modern, “la cald”, care împarte lumea în tabere adverse, cauzat de ruinele fostei Uniuni Sovietice.

     Conflictul dintre Rusia și Ucraina are o istorie care datează încă din Evul Mediu. Cele două țări împărtășesc rădăcini comune slave, acesta fiind motivul pentru care președintele rus Vladimir Putin se referă la cele două țări drept „un singur popor”.

    Dar, de fapt, căile celor două națiuni au fost împărțite timp de secole, dând naștere la două limbi și culturi – strâns legate, dar totuși destul de diferite.

Ce a pornit conflictul dintre Ucraina și Rusia?

  Incă din 2007, Ucraina și UE au negociat un acord de asociere, la baza pactului propus era un acord de liber schimb cuprinzător, care ar elimina în același timp majoritatea tarifelor la comerțul cu mărfuri. Rusia încerca să determine Ucraina să se alăture propriului proiect de integrare a unei uniuni economice eurasiatice, care ar include o uniune vamală, aceste două oferte se excludeau reciproc.

    Tensiunile dintre Ucraina și Rusia, ambele foste state sovietice, au escaladat la sfârșitul anului 2013 din cauza unui acord politic și comercial de referință cu Uniunea Europeană. După ce președintele de atunci pro-rus, Viktor Ianukovici, a suspendat discuțiile, se pare că sub presiunea Moscovei, săptămâni de proteste de la Kiev au izbucnit în violență care au dus la înlăturarea lui Ianukovici în februarie 2014. Înlăturarea a stârnit tulburări în regiunile de est și de sud ale Ucrainei, în mare parte rusofone, de unde Ianukovici și-a atras cea mai mare parte a sprijinului.

   Apoi, în martie 2014,  Kremlinul a profitat de vidul de putere de la Kiev și a anexat Crimeea, o peninsulă autonomă din sudul Ucrainei cu puternice loialități rusești, sub pretextul că își apăra interesele și pe cele ale cetățenilor vorbitori de limbă rusă. Mai întâi, mii de trupe vorbitoare de limbă rusă, supranumite „omuleți verzi” și ulterior recunoscuți de Moscova ca fiind soldați ruși, s-au revărsat în peninsula Crimeea. În câteva zile, Rusia și-a încheiat anexarea într-un referendum care a fost criticat de Ucraina și de cea mai mare parte a lumii ca fiind ilegitim. A fost un punct de cotitură pentru relațiile dintre cele două țări și începutul războiului nedeclarat dintre cele două părți

  Tările occidentale, precaute față de influența destabilizatoare a Rusiei, au început să furnizeze arme Ucrainei, care a început să respingă separatiștii susținuți de ruși, iar în mai 2014, electoratul ucrainean l-a ales pe Petro Poroșenko, care a semnat acordul de asociere cu UE.

   O problemă specială în acest moment este dacă Ucraina – o țară de frontieră între Rusia și restul Europei și una care aspiră să adere la UE – ar putea deveni într-o zi membră a alianței militare occidentale NATO.Aceasta este o posibilitate împotriva căreia Rusia se opune vehement și este dispusă să recurgă la orice metodă pentru ca aceasta să nu se adeverească.

   Conform estimarilor, violența din estul Ucrainei dintre forțele separatiste susținute de Rusia și armata ucraineană a ucis peste 10.300 de persoane și a rănit aproape 24.000 din aprilie 2014. Deși Moscova și-a negat implicarea, Ucraina și NATO au raportat acumularea de trupe, armate ruse si echipamente lângă Donețk.

Care sunt declarațiile Rusiei?            

  Kremlinul a negat în mod repetat că Rusia intenționează să invadeze Ucraina, insistând că Rusia nu reprezintă o amenințare pentru nimeni și că țara care mută trupele pe propriul teritoriu nu ar trebui să fie un motiv de alarmă.

  Moscova vede sprijinul tot mai mare pentru Ucraina din partea NATO, în ceea ce privește armamentul, pregătirea și personalul  ca o amenințare la adresa propriei sale securități. De asemenea, a acuzat Ucraina că și-a sporit propriul număr de trupe în pregătirea unei tentative de reluare a regiunii Donbas, o acuzație pe care Ucraina a negat-o.

   Președintele rus Vladimir Putin a cerut acorduri legale specifice care să excludă orice extindere ulterioară a NATO spre est, spre granițele Rusiei, declarând că Occidentul nu a respectat asigurările sale verbale anterioare.

    În octombrie 2018, Ucraina s-a alăturat Statelor Unite și altor șapte țări ale Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) într-o serie de exerciții aeriene la scară largă în vestul Ucrainei. Exercițiile au venit după ce Rusia și-a desfășurat exercițiile militare anuale în septembrie 2018, cele mai mari de la căderea Uniunii Sovietice.

Ce încercări de pace există?

Din februarie 2015, Franța, Germania, Rusia și Ucraina au încercat să intermedieze încetarea violenței prin Acordurile de la Minsk. Acordul include prevederi pentru încetarea focului, retragerea armamentului greu și controlul deplin al guvernului ucrainean în întreaga zonă de conflict. Totuși, eforturile de a ajunge la o înțelegere diplomatică și la o rezoluție satisfăcătoare nu au avut succes.

   Acordurile de la Minsk sunt importante din trei motive, în primul rând, marchează cele două ocazii în care Putin a împins de două ori cu succes Ucraina spre viitorul eurasiatic, de ambele ori, folosind amenințarea violenței, aceasta explică parțial agresiunea actuală. Până acum, a fost singurul lucru care a funcționat în câteva secunde, restricționand orice compromisuri viitoare, deoarece Rusia nu va accepta nimic mai puțin și Europa nu poate fi văzută ca încalcă un tratat pe care l-a semnat. In primul rând, acordul împinge deja Ucraina către viitorul eurasiatic din trei motive, primul prevede un mini-stat pro-rus în interiorul Ucrainei, cu puterea constituțională de a limita orice înclinare europeană, al doilea erodează noțiunea de suveranitate ucraineană, adică spune clar că forțele pro-ruse din Donbass pot avea propria sa armată și legitimează Rusia in amestecul din afacerile constituționale ucrainene iar al treilea garantează instabilitatea politică în ucraina ce depășește cu mult ceea ce majoritatea ucrainenilor consideră un preț acceptabil pentru pace.

      Un sondaj a constatat că doar 15% dintre ucraineni acceptă condițiile din Minsk, motiv pentru care Zelensky a refuzat până acum să le accepte.

Unde se îndreaptă acest conflict?

   Ințelegerea acestui conflict se poate face doar prin a considera Ucraina ca fiind sfâșiată între două viitoare posibile, pe care le-am putea numi viitorul european și viitorul eurasiatic, fie ucraina își rezolvă problemele de corupție și devine un stat european modern, posibil membru al Uniunii Europene, fie ajunge să fie aliată cu Rusia, cel mai probabil ca un fel de stat satelit rus, având un viitor eurasiatic.

Adevărul sângeros al sectelor

Întrebări ale politicii contemporane

  

Redactor: Irina Radu

Grafică: Diana Oancea

Ce este o sectă? Sectă înseamnă o doctrină sau un sistem în domeniul filozofic sau religios, în care adepţii ei s-au unit că să o urmeze și să trăiască stilul de viață promovat de aceasta. Este reprezentată printr-un grup închis de oameni atent aleși, ademeniți în funcție de slăbiciunile lor, care este în general condus de un lider căruia i se atribuie calități divine sau doar atotștiutoare.

   Există o sumedenie de secte, unele originând din diferite religii (creștinism, Islamism, budism, etc.), venind în plus cu propriile concepții și crezuri din afară sa, sau se bazează pe o religie proprie și venerarea anumitor persoane, zei, culturi, etc.

    Pericolul însă este iminent când anumite persoane creează grupări sub eticheta religiei și a unui drum mai bun doar pentru a manipula un număr considerabil de persoane.

    De ce se alătură oamenii sectelor? Încă de la începuturi, omenirea a avut nevoia să se prindă de o idee și să o țină strâns, pentru că a avea credință în ceva îți dă speranța că există un rost mai mare al existenței noastre și mai ales, că există ceva ce ne poate schimba viețile. Trecând prin situații dificile, căzând în depresii, mulți își caută alinarea în asemenea grupuri care profită de vulnerabilitatea lor iar de multe ori viziunile sunt de-a dreptul fanatice, cu scopuri și acțiuni care afectează grav societatea.

   Odată ce o țintă a fost identificată, membrii sectei desfășoară o varietate de tactici pentru a stabili puterea asupra individului. Aceste tactici de manipulare mentală includ tehnici precum love-bombing, incitarea la paranoia despre lumea exterioară și umilirea publică. În timp ce oricine ar putea cădea victimă, tinerii adulți și femeile sunt cele mai vulnerabile.

    Desigur, există și foarte multe astfel de grupări alcătuite din persoane bune care au principii respectabile dar în articolul acesta vom discuta despre cât de periculoase pot fi unele dintre ele și ce orori au pățit membrii.

    De exemplu, Children of God, acest cult sever întortocheat, fondat de David Berg și cunoscut și sub numele de Family International, este dedicat pedofiliei și sexului, ca să spunem direct. Adepții acestui cult credeau că sexul cu copiii este natural și corect. Bazat pe credința că apocalipsa se apropie (cultul apocalipsei), acest cult folosește „pescuitul cochet” (folosirea sexului) pentru a obține noi membri pentru el.

    Un alt exemplu de-a dreptul mortifiant este acela al sectei Poarta Raiului. Pe data de 26 martie 1997, când cometa Hale-Bopp trecea pe lângă soare, 39 de membri ai sectei au comis sinucidere în masă într-o casă din San Diego. Spălarea pe creier a membrilor este una evidentă dat fiind motivul parcă scos dintr-un film science-fiction foarte prost: credeau că sufletele lor vor ajunge la o navă spațială extraterestră care observa cometa.

   Secta religioasă a narco-sataniștilor a luat naștere în Mexic, iar membrii săi erau traficanți de droguri care făceau sacrificii umane. Adepții acestor tradiții și obiceiuri sataniste credeau că, prin sacrificarea unor vieți umane, erau ocrotiți de gloanțe și poliție, în viziunea lor plătind prețul traficului prin luarea de vieți.

   Pe lângă toate ororile pe care le poți experimenta ca membru activ există și tăișul ascuțit ce îți umbrește permanent existența din partea membrilor ce nu pot accepta ca cineva să iasă sau să renunțe la stilul de viață promovat de cultul lor. Persoanele care au reușit să se elibereze de manipularea lor au fost terorizate de sectă, care nu putea accepta ieșirea lor, prin modalități de la vandalizarea locuinței și a bunurilor, amenințarea apropiaților și a familiei, până la hărțuire fizică și în cele mai extreme cazuri la ucidere.

  De la sinucideri în masă, sacrificii cu influențe biblice și cioplirea unor persoane în chip de Mesia, istoricul tulburător al sectelor cu tendințe sadice șochează și pare ceva ireal dar tragediile sunt printre noi și tot mai mulți oameni sunt prinși în întunecimea ce le-o oferă vieții lor.

Sfârșitul erei Merkel. Ce urmează pentru Europa?

Întrebări ale politicii contemporane, Diplomație și relații internaționale

Redactor: Catinca Soare

Grafician: Amalia Radu

Angela Merkel este un nume cunoscut de toată lumea, oricât de înstrăinat ai fi de lumea politică. Aceasta a fost văzută pe scară largă ca o influență constantă asupra Europei, politicianul ponderat care putea ameliora și atenua dispute, găsind adesea o cale de ieșire din controversele aparent de nesoluționat dintre state. Luând puterea în anul 2005, Merkel, în vârstă de 67 de ani, a fost al treilea cel mai longeviv cancelar din istoria Germaniei, învinsă în miza longevității doar de Otto von Bismarck în secolul al XIX-lea și în al XX-lea de Helmut Kohl. De asemenea, aceasta a fost singura femeie cancelar din istoria Germaniei și este considerate una dintre cele mai puternice persoane de pe planetă.

După aproape 16 ani în poziția de cancelar ca membră a Uniunii Creștin-Democrată, aceasta și-a anunțat retragerea de la putere cu câteva luni înainte de alegerile de pe data de 26 septembrie 2021, unde Partidul Social Democrat al Germaniei a câștigat marea majoritate a voturilor. Merkel reprezintă primul lucru la care ne gândim atunci când vorbim despre politica Germaniei și a Uniunii Europene, dar cum vor arăta acestea după era Merkel?

Cu toate că există multe speculații legate de viitorul Germaniei și de relația acesteia cu Uniunea Europeană, teoriile pe care urmează să le prezint sunt cele mai des întâlnite în părerile experților.

Politica fiscală este cel mai aprins subiect pentru partidele germane. Cei de stânga vor să mărească taxele și impozitele, să stimuleze investițiile și să relaxeze regulile fiscale stricte ale Germaniei, iar cei de dreapta exclud majorările de taxe și jură credință „frânei datoriei”. Social-democrații doresc ca investițiile publice să fie scutite de constrângerile fiscale care necesită un buget echilibrat. În timp ce Partidul Verde vrea să vadă cheltuieli mai mari,  Partidul Liber Democrat preferă să fie mai conservator și să le finanțeze prin economii și taxe. Având în vedere rezultatele sondajelor, relaxarea politicii fiscale pare a fi o concluzie certă.

În ceea ce privește politica de mediu, Partidul Social Democrat vrea să se asigure că Germania își atinge obiectivele de sustenabilitate fără a cauza daune industriei. Merkel a început deja să orienteze politicile de mediu și energetice ale Germaniei către o cale mai sustenabilă; cinicii pot argumenta că acest lucru poate fi interpretat ca răspuns la popularitatea tot mai mare a verzilor. Cu toate că există un adevăr în acest lucru, mulți ar spune că mai sunt multe de făcut. Având în vedere că sondajele de opinie publică sugerează că mediul este prioritatea principală a alegătorilor – chiar și înaintea pandemiei de COVID-19 – acesta este domeniul de politică în care sunt prevăzute cele mai multe schimbări, indiferent de componența următoarei coaliții.

Privind relația Germaniei cu Europa, unii germani sunt de părere că Merkel a fost prea apropiată cu Uniunea Europeană, ceea ce a împiedicat eforturile de integrare a uniunii și de solidificare a relației. Partidul Social Democrat pare să împărtășească perspectiva franceză cu privire la nevoia Uniunii Europene de extindere și integrare. Partidul Liber Democrat vrea să restructureze Uniunea Europeană pentru a o face mai eficientă, dar fără a preda autoritate suplimentară. Partidul Verde, pe de altă parte, este în favoarea eventualei federalizări a Uniunii Europene. Deși Merkel a mers în această direcție în ultima vreme cu instituirea împrumuturilor centralizate (în cazul unei nevoi de utilizare urgentă) și a fondului „NextGenerationEU”, sondajele sugerează că este probabilă o integrare mai profundă a Uniunii Europene în urma alegerilor.

Chiar dacă nu toată lumea agreează politicile implementate de Angela Merkel, cu toții putem cădea de comun acord că, pentru Germania, pentru Europa și pentru Vest, plecarea acesteia reprezintă sfârșitul unei ere și începerea unui nou capitol.  

Dictatura digitală din China

Întrebări ale politicii contemporane

Redactor: Daria Anghel

Grafica: Diana Neagu

Imaginați-vă că trăiți într-o lume în care vă nașteți cu un ceas pe care nu îl puteți da jos de pe mână; un ceas care vă arată câte zile și câte ore mai aveți de trăit. Apoi, gândiți-vă că toate tranzacțiile pe care le faceți, nu se fac cu bani, ci cu timpul pe care-l vedeți afișat pe antebraț, imediat sub încheietură. Biletele de autobuz, mașinile, mâncarea, totul costă o parte cât de mică din timpul vostru. Sună a thriller, nu? Acum dați un search pe primul browser pe care îl aveți la îndemână și căutați filmul „In time” – așa descoperiți sursa de inspirație a Chinei privind sistemul dictatorial bazat pe creditul social al cetățenilor. 

De ce fac analogie la titlul ce se ascunde în spatele imaginii lui Justin Timberlake? Dacă aruncăm o privire în trecut, în anul 2014, observăm cum planul digital al guvernului chinez pentru poporul său părea doar scenariu de carte, iar acum se apropie cu pași grăbiți de finalizare. Un plan care seamănă cu cel din filmul pe care l-am menționat. Diferența dintre acestea două, totuși, este că oamenii nu sunt constrânși de timpul pe care-l au, ci de comportamentul pe care îl au.

Acum, după ce v-ați pus în funcțiune imaginația și ați înțeles cum ar arăta viața voastră într-un astfel de cadru, putem trece cu adevărat la situația în care cetățenii Chinei se află.

        ***

Creditul social reprezintă un scor pe care fiecare cetățean  îl dobândește în urma acțiunilor și activităților  sale în domeniul public și în mediul online. Dar cum pot aduna oamenii puncte pe „un card virtual” în funcție de comportamentul lor și cum afla guvernul tot ce fac? Deși este un stat comunist și multă lume are o concepție învechită despre el, China se află în topul celor mai dezvoltate țări din punct de vedere tehnologic. Statul prezintă un sistem de camere de luat vederi în piețe publice, în supermarketuri, în cafenele și în toate zonele de „liberă” circulație, nelăsând unghiuri moarte sau zone populate nemonitorizate. Pe lângă acest lucru, fiecare cetățean de peste 14 ani este obligat să aibă în baza de date a guvernului atât amprentele, cât și fiecare expresie facială și imagine din profil înregistrate pentru a putea fi identificați oriunde și la orice oră. Astfel, oamenii, în funcție de acțiunile pe care le fac de-a lungul zilei, cu ajutorul camerelor și a recunoașterii faciale, pot primi sau pierde puncte. De exemplu, dacă mergi în supermarket și adaugi în coș două sticle de alcool, ești supus riscului de a pierde puncte, deoarece cantitatea pe care o cumperi poate reprezenta dintr-un anumit punct de vedere dependența de alcool. În schimb, dacă iei din raftul de sus al magazinului un borcan de mâncare pentru bebeluși, dai dovadă de responsabilitate, caz în care ți se adaugă la scor un anumit număr de puncte.  

De ce sunt aceste puncte atât de importante? În funcție de numărul pe care îl obții, beneficiezi de anumite reduceri sau gratuități, în cazul locurilor de parcare de exemplu, dar de asemenea, fără un scor minim, nu-ți poți asigura spitalizarea sau dreptul de a cumpăra bilete pentru mijloacele de transport în comun. Cu cât ai un credit social mai mare, cu atât ești „mai liber” și mai fericit, în schimb, cu cât ai un punctaj mai slab, îți este foarte greu să accesezi anumite resurse de care alții beneficiază.

În cel de-al doilea caz pe care l-am menționat, în mediul online, oamenii sunt în continuare monitorizați de site-urile și rețelele de socializare pe care le folosesc. Site-ul unuia dintre cele mai cunoscute grupuri comerciale din lume, Alibaba, a semnat un contract cu statul chinez care presupune strângerea și oferirea informațiilor în cazul utilizatorilor. Fiecare cont asociat are o bază de date ce conține diferite indicații  în legătură cu lucrurile pe care cumpărătorul le pune în coș sau cât timp petrece pe site-ul respectiv. Astfel, în funcție de intențiile utilizatorului, punctele în cadrul creditului încep să fluctueze. 

Aveți impresia că acest sistem distopian nu poate ajunge mai departe? Vă înșelați amarnic. Dacă v-aș spune că inclusiv aplicațiile de dating iau în considerare punctele de pe creditul social și vă prioritizează în funcție de scor? Dacă ați auzi că inclusiv oamenii cu care vă înconjurați va oferă un avantaj sau un dezavantaj și vă pot influența nivelul de libertate pe care-l aveți? 

             Un exemplu bun în cazul de față îl reprezintă jurnaliștii care încearcă să rezolve și să scoată la iveală corupția din statul chinez. Mulți se află pe lista neagră din cauza anumitor certuri cu statul pentru că nu au vrut să renunțe la adevărul pe care l-au descoperit, dar nici la ideologiile și credințele lor. Astfel, Liu Hu, un jurnalist pasionat, a descoperit că și-a pierdut dreptul de a-și cumpăra bilet de avion în urma unei neînțelegeri. A fost trecut pe lista neagră, cu nume, prenume și poză; lista publică pentru oricine dorește să o acceseze, dar din 2014 până astăzi nu a fost șters de pe ea și nici creditul social nu a atins un punctaj prea bun.

             Extremismul în acest sistem sistem social își are rădăcinile în Xinjiang, unde se află foarte multe minorități printre care și Uyghurii. Monitorizarea acestora este și mai strictă, statutul lor social de „trustworthy” (persoană de încredere), „average” (persoană normală) și „untrustworthy” (persoană în care să nu ai încredere) fiind dat de fiecare acțiune pe care o fac, în anumite situații neavând voie nici măcar să vorbească. În multe dintre cazuri, în momentul în care un membru al familiei are un credit social mic și o imagine neplăcută, toata familia are de suferit.

           Deși planul guvernului  chinez nu este pus deocamdată în aplicare în totalitate, se lucrează pentru a perfecționa centralizarea datelor. Într-o lume în care copiii au un start mai mult sau mai puțin bun în funcție de scorul pe care părinții săi îl au, multor cetățeni li se pare o idee bună, care va face țara sa evolueze. Totuși, dacă privim în ansamblu, viața cetățenilor chinezi a rămas doar un blue pill pe care nici nu-și dau seama că îl iau în fiecare zi.

Congresul PNL – festival al democrației sau batjocură politică?

Întrebări ale politicii contemporane

Redactor: Ștefan Brădianu

Grafician: Antonia Drăgan

Pe 25 septembrie a avut loc, în uralele unor delegați și țipetele altora, congresul Partidului Național Liberal- al doilea cel mai mare partid de pe scena politică românească și, în acest moment, cel mai important. Însă, a fost acest eveniment doar o manifestare normală, sănătoasă, poate puțin prea entuziastă a democrației, sau, dimpotrivă, nimic mai mult decât o mascaradă revoltătoare, ce nu are nimic de-a face cu aceasta? Cum poate fi interpretat rezultatul congresului, ce concluzii se pot trage?

Pandemie? Ce pandemie?

Prima și cea mai evidentă problemă a congresului o reprezintă chiar aparenta ilegalitate a acestuia. Din cauza gestionării defectuoase a pandemiei, revigorată de apariția variantei Delta, România trece prin cel mai agresiv val de coronavirus de până acum, în ciuda existenței vaccinului. Sunt doborâte noi recorduri de infectări, în timp ce spitalele nu mai au paturi libere la terapie intensivă, iar vaccinarea trenează. 

Oficialii publici ne îndrumă aproape zilnic să respectăm restricțiile impuse și măsurile de siguranță, precum distanțarea socială, evitarea aglomerării sau purtarea măștii, și susțin că nimeni nu poate sfida legea fără a suferi consecințe pe măsură. În același timp, aceiași oameni politici dovedesc că, într-adevăr, poți fi deasupra legii – dacă zbori precum Superman. Congresul PNL a încălcat mai multe restricții sanitare, însă, deși acesta a fost un subiect intens dezbătut de presă, poliția nu a luat nicio măsură pentru a îl preveni. Nici premierul Cîțu nu a putut explica clar cum de acesta avut loc, menționând doar că congresul PNL nu are loc prea des, de unde putem deduce că este permis să încalci legea, însă să nu o faci prea des. La rugămințile parlamentului, poliția capitalei s-a sesizat și i-a amendat pe organizatori… cu 10 mii de lei, mai exact 2 lei de participant, exact prețul pe care aceste persoane par să îl atribuie respectării legii, 2 lei.

Un prim-ministru și un președinte care iau parte la un asemenea eveniment, și nici măcar nu poartă mască pe toată durata lui, nu mai au nicio legitimitate când îi îndeamnă pe români să respecte măsurile în vigoare. Nici măcar nu este prima dată când acest lucru se întâmplă, dacă ne aducem aminte de petrecerea aniversară a fostului premier liberal, Ludovic Orban, chiar din biroul lui, unde nimeni nu purta mască. Este vital pentru o națiune ca liderii ei să conducă prin exemplu sau măcar să nu își încalce în mod ipocrit propriile reguli, pentru ca poporul să aibă încredere în acestea. Cum se pot aștepta conducătorii țării ca oamenii să respecte restricțiile când nici ei nu o fac? 

Inginerul Lucian Bode, amendat la ambele evenimente, ministrul de interne și, de asemenea, al justiției, s-a scuzat, susținând că el se află doar în calitate de delegat, nu și de ministru. Această personalitate dublă a sa este de înțeles, a dezvoltat-o drept mecanism de adaptare, la nevoia de a se conforma numeroaselor ministere pe care le-a condus: economie, transporturi, interne, justiție; niciodată mai mult de un an. Sperăm că această criză de personalitate a domnului ministru se va rezolva cu succes, înainte de a se muta la următorul birou de la Palatul Victoria.

Care este mesajul transmis? Legile se aplică doar pentru cei ce nu le scriu sau nu au bani să plătească amenda.

Însă congresul în sine nu este decât cireașa de pe tortul incompetenței guvernamentale în gestionarea pandemiei. Încă de la începutul alegerilor interne, interesul principal de la Palatul Victoria a fost câștigarea acestora, tratând cu un oarecare dezinteres administrarea țării. Astfel, sistemul sanitar nu a fost pregătit pentru un nou val de covid, iar campania de vaccinare a devenit o formalitate după ce atât premierul, cât și președintele, au declarat fastuos că au “învins pandemia!”, doar pentru a obține mai multe puncte electorale, neștiind că astfel nu fac decât să le confirme oamenilor ce au dubii în privința vaccinului că nu mai este cazul să și-l facă. 

Toate acestea, împreună cu absența aproape totală a unei campanii ample de informare și de promovare a vaccinului au făcut ca România să aibă a doua cea mai mică rată de vaccinare din UE, deși a profitat de îndeajuns de multe doze pentru a-și inocula aproape toată populația.

Schimbarea la față în PNL, fără vreo consecință reală

Florin Cîțu este un politician lipsit de carismă și de vreo viziune progresistă, ori cât de mult ar încerca să pozeze într-un tânăr modern, școlit în afară, cu un trecut imaculat (lucru care deja se știe că este fals), gata să reformeze România după exemplu occidentului, pe care îl admiră atât de mult. Pentru a-și crea această imagine, el vorbește despre cum ascultă rock, frecventează cafenelele și îi place să citească, în timp ce se îmbracă lejer cu blugi și adidași, astfel părând mai modern și mai uman decât restul politicienilor. Deși a reușit să îi păcălească pe mulți cu această mască (speriind susținătorii vechiului sistem corupt, atât din PSD, cât și din PNL, care se temeau că o schimbare adevărată, în defavoarea lor, ar putea urma, și dându-le speranță celor din USR care vedeau în el un partener), în final, nu a putut continua actul pentru multă vreme. Această percepție înșelătoare a fost spulberată definitiv în urma mai multor gafe recente, precum momentul în care s-a comparat cu Superman, care salvează lumea. Toate acestea în timp ce țara pe care o administrează trece printr-o criză sanitară de mari proporții, unde spitalele, fără paturi libere, explodează fără niciun supererou care să vină să salveze pacienții. Florin Cîțu este de fapt un om foarte simplu, cu o ideologie neo-liberală toxică, care pune oamenii pe ultimul loc, lipsit însă de cunoștințele necesare pentru a o implementa. Exact ca un mic satrap, cum a fost descris de fostul său șef, este lipsit de vreo abilitate reală de a ghida o echipă, fiind incapabil de lucru în echipă, el conduce doar prin amenințări și așteaptă mereu indicații de mai sus, nu este greu de ghicit cât de sus

În același timp, spre deosebire de Orban, el nu are vreun trecut politic real și nici nu profită de încrederea membrilor de partid tradiționali, acei membri, mai mult sau mai puțin competenți sau integri (adesea mai puțin), care la finalul zilei, constituie esența reală a partidului. El nu are nimic în comun cu aceștia, care, la finalul zilei, au sacrificat și riscat (inclusiv prin fapte penale) mult mai mult pentru partidul din care fac parte de mai multă vreme. Pentru ei, Cîțu este un străin, care n-a mâncat salam cu soia, pe care ei nu îl pot înțelege și de care nu le pasă atât de mult. Nu vă faceți iluzii, nu principiile îl separă pe premier de restul partidului – lucru care a fost clarificat din momentul în care #EchipaCâștigătoare a racolat politicieni urmăriți penal, aducându-i sub aripa protectoare a Cotroceniului – pur și simplu, Cîțu nu este unul de-al lor, dar pare că va fi cât de curând. 

O importanță deosebită în războiul de uzură dintre Orban și Cîțu a avut-o și imensul fond de dezvoltare “Anghel Saligny”, în valoare de 10 miliarde de euro, care nu a fost nimic mai mult decât o mită electorală oferită de către prim-ministru baronilor locali “liberali”.

În aceste condiții, deși președintele ales al PNL pare radical diferit de conducerea de până acum, este puțin probabil ca o schimbare reală în modul în care este guvernată țara să aibă loc.

Forțele externe misterioase care intervin în democrația noastră

Klaus Iohannis a spus în 2015 că președintele nu ar trebui să intervină într-o campanie electorală, ci să își vadă de treaba lui și ar fi trebuit să își urmeze propriul sfat. După ce a intervenit în flagrant, spre acuzele populației, în campania electorală de la alegerile legislative din 2020, și de această dată, șeful statului s-a asigurat că rezultatul dorit de el este obținut, chiar dacă nu într-un mod cu adevărat victorios. Arbitrul imparțial și garantul democrației și-a lăsat atribuțiile constituționale de-o parte și a coborât la nivelul luptei de stradă dintre Orban și Cîtu.

Cum ar putea ajunge președinte de partid un om fără nici profilul unui membru loial și tradițional de partid și nici al unui lider ce va revoluționa partidul asigurându-i succesul în viitor? Doar în urma unei intervenții spectaculoase, poate nu chiar divine, însă clar de sus. Președintele Iohannis și-a dorit dintotdeauna să poată guverna țara direct, fără vreun obstacol (democratic) de vreun fel, displăcându-i profund viața de partid de care s-a tot ferit pe parcursul carierei sale politice. Ce și-a dorit cel mai mult șeful statului a fost să aibă un om aproape apolitic, care doar să răspundă la ordinele sale fără să comenteze. Astfel se explică divorțul de Orban, care avea totuși propriile ambiții, și înlocuirea lui, întâi cu generalul Ciucă (obișnuit, literalmente, cu ordinele), apoi cu Florin Cîțu, în care a văzut, pe bună dreptate, un yesman, un om slab, fără coloană vertebrală, gata să respecte cu sfințenie orice poruncă primește pentru a se menține unde se află. Spre deosebire de restul persoanelor care au colaborat cu Cîțu, președintele nu s-a lăsat păcălit de aparențe și a profitat de el, influențând în mod direct alegerile interne din PNL pentru a pune la cârma partidului o marionetă. Fostul lider al partidului a tot povestit despre cum Iohannis a tras numeroase sfori pentru a se descotorosi de el, iar, cel mai recent, a orchestrat criza guvernamentală pentru a se scapă de persoanele incomode din guvern, cu scopul principal de a acapara total anumite funcții importante din justiție. Nu în ultimul rând, mulți acuză că președintele inclusiv a negociat un blat cu principalul său inamic public, PSD, pentru a amâna în mod profund neconstituțional moțiunea de cenzură până după congres.

Aceasta a fost formula magică utilizată de președinte pentru a îl ateriza forțat pe Superman în fruntea unui partid care se prăbușește. Merită menționat și că, în ciuda tuturor acestor eforturi, Cîțu nu a obținut decât 60% din voturi. Restul voturilor nu sunt ale lui Orban, el în sine fiind la fel de anost și de nepriceput, ci numai modalitatea partidului de a se manifesta împotriva acaparări ostile a conducerii, alături de urletele aproape animalice din timpul discursurilor.

Țara este și a fost mereu pe ultimul loc

Nu în ultimul rând, am aflat că administrarea țării ocupă ultimul loc pe agenda guvernanților ei. Premierul și membri din echipa sa au zis de mai multe ori că după congress vor începe reformele promise în campanie, că se apucă de treabă, făcându-ne să ne întrebăm cine a condus de fapt România de la alegerile de anul trecut până astăzi? Răspunsul: cam nimeni, explicându-se astfel situația internă de până acum, cauzată de această criză ciudată unde toată lumea se ceartă pentru putere însă nimeni nu și-o asumă, ferindu-se de responsabilitatea care vine cu ea. Practic, România a fost guvernată part-time în ultimele luni. Că întotdeauna, datoria față de partid primează.

Strategia lui Putin. De ce nu este atât de puternic pe cât pare?

Întrebări ale politicii contemporane, Diplomație și relații internaționale

Redactor- Ștefan Brădianu

Rusia lui Putin a fost întotdeauna un stat agresiv, dar, recent, odată cu ascensiunea Chinei și cu problemele sale interne, aceasta dă dovadă că este dispusă să încalce orice linie roșie a diplomației. Însă, cât de reală este amenințarea rusească de fapt și de ce avem parte de atâta agresivitate dinspre Moscova?

Putin, un jucător profesionist de poker

Cel mai important de înțeles este motivul pentru care Kremlinul acționează în acest fel. Zilele în care Rusia era una dintre cele trei, iar apoi două, super puteri ale lumii au apus demult, odată cu destrămarea Uniunii Sovietice și declinul demografic și economic ce a urmat. Nici măcar forțele sale armate, cândva cele mai temute, nu mai sunt ce au fost, întrucât Statele Unite ale Americii și China alocă un buget considerabil mai mare, pe care Rusia nu și-l permite. Astfel, țara pur și simplu nu mai contează la fel de mult pe scena internațională, mai ales având în vedere numărul ei limitat de aliați. De aceea, Putin se simte nevoit să aducă aminte constant că țara sa încă este relevantă, că încă mai are un cuvânt de spus. Spre deosebire de America și China, nu poate face asta economic fiindcă economia Rusiei se află în plin declin (o inițiativă la fel de ambițioasă precum Drumul Mătăsii al Chinei ar falimenta-o). Nepermițându-și să ajute și alte țări, Rusia își afirmă poziția prin diferite mișcări agresive: amenințări, manevre militare, atacuri cibernetice, infiltrarea spionilor în guverne și chiar invadarea anumitor țări mai slabe. Chiar dacă, la prima vedere, aceste acțiuni impun frică și arată puterea brută a Rusiei, ele dovedesc tuturor că ele sunt singurele pârghii de care Moscova se mai poate folosi. La rândul lor, acestea sunt eficiente doar cât timp Vestul chiar crede că Rusia este dispusă să înceapă (încă) un război. De aceea, de fiecare dată când Putin amenință, el joacă o ruletă rusească, căci nu se știe când va fi nevoit să se și țină de cuvânt.

Au existat, totuși, cazuri când chiar a fost dispus să facă pasul cel mare și a început un război. Acest lucru a putut fi observat în 2008, când a fost invadată Georgia, apoi în 2016 Ucraina, iar cel mai recent în 2020, când Rusia a orchestrat o mare parte a războiului din Caucaz, abandonându-și unicul aliat comun cu Uniunea Europeană- Armenia.

Așadar, care este profilul victimelor „ucigașului Putin (așa cum l-a numit Joe Biden)? Ce au aceste țări în comun? Toate erau foste membre ale Uniunii Sovietice și aliate ale Rusiei, care s-au îndepărtat de aceasta, mergând cu pași repezi către NATO și Uniunea Europeană. Putin, fiind disperat să mențină un cordon sanitaire între țara sa și NATO, a invadat aceste țări (sau în cazul Armeniei, s-a abținut din a-și ajuta aliatul, intervenind doar la sfârșit pe post de împăciuitor) și a sprijinit mișcări separatiste extremiste, destabilizând situația politică internă, îndepărtandu-le de la cărarea vestică. De asemenea, aceste războaie au avut și rolul de a arăta cât de puține opțiuni are NATO în a ajuta țările care vor să i se alăture, neavând influența necesară pentru a opri niciuna dintre invazi, creând scepticism în rândul populației.

Însă, toate aceste acțiuni mai au un rost, unul intern și poate chiar mai important, acela de a îi solidifica rolul de facto al lui Putin de lider suprem, acela de tătic care știe mereu ce e de făcut și este mereu dispus să lupte pentru a-și apăra țara de eternii inamici. El își conturează această imagine și prin numeroasele cascadori televizate ce par să îl portretizeze drept un om atotștiutor. De-a lungul anilor, Putin a înfrânt echipa națională de hochei, a salvat un grup de jurnaliști tranchilizând un tigru și a descoperit o mini comoară subacvatică. Toate acestea sună, mai degrabă, a titluri The Onion decât fapte realizate de șeful statului.

Prin mișcările agresive ale Rusiei, cetățenii văd cum Putin se luptă și cu acești inamici malefici (nu doar cu tigri). Ironic, acești dușmani sunt vitali pentru orice dictator a cărui situație internă devine din ce în ce mai sumbră, fiind singurul mod de a-și justifica nereușitele economico-sociale și singurul mod de a uni populația în spatele tău – împotriva altcuiva.

Guvernul reușește foarte ușor să portretizeze Vestul drept dușmanul Rusiei, folosind o strategie foarte simplă. De fiecare dată când parlamentul mai votează o lege care restricționează drepturile omului și compromite statul de drept, când Moscova pune în primejdie stabilitatea regională, sau când opoziția este iar redusă la tăcere, guvernele occidentale și, mai ales, presa atacă vehement Kremlinul, condamnând toate aceste abuzuri. Apoi, mașina de propagandă bine dezvoltată le face pe toate acestea să pară atacuri asupra întregii națiuni, din partea unui vest rusofob care pur și simplu îi urăște și față de care țara trebuie apărată.

Totuși, Putin este blocat într-o poziție deloc convenabilă, fiind nevoit să pară dur și acasă și afară, să pozeze drept un războinic neînfricat în Rusia, iar în străinătate drept un președinte neîndreptățit, dispus la negocieri în bună credință; trebuie să amenințe constant diferite țări, în timp ce știe că nu poate să își susțină multe dintre afirmații. El joacă un joc de poker foarte periculos, având cele mai slabe cărți este nevoit să mintă de fiecare dată, sperând ca nimeni să nu îi observe bluff-ul. Acum știm de ce are o întreagă cameră dedicată jocurilor de noroc în castelul său privat. În spatele zâmbetului său se ascunde, probabil, o teamă adâncă: faptul că, oricând, marele lui imperiu al corupției se va întoarce împotriva lui, la prima greșeală serioasă, oligarhii pe care chiar el i-a împuternicit oferindu-le cele mai importante companii de stat sau poziții în guvern, îl vor considera inapt și vor scăpa de el. La finalul zilei, Putin se află în fotoliul prezidențial doar datorită lor.

Avertismente către Vest

Moscova încearcă constant să reamintească NATO că încă este o putere importantă și că este mereu dispusă să joace cât de murdar este nevoie prin diferite manevre militare, care au, de fapt, un scop mai mult diplomatic. Numeroasele incursiuni în spațiul aerian al alianței servesc acest rol, la fel ca mobilizarea a numeroase trupe la granița cu Ucraina în primăvară, destule pentru a o invada din nou, doar pentru a le retrage parțial după câteva săptămâni. Cel mai recent exemplu îl reprezintă focurile de avertisment către o navă britanică din apele Crimeei. În timp ce Marea Britanie susține că acestea au fost departe de navă, Rusia a anunțat că au fost la doar câțiva metri distanță. De ce există această contradicție? Pentru că Putin își dorește să sperie atât cetățenii, cât și guvernul Regatului Unit. De ce aceasta navă? Moscova susține că Peninsula Crimeea îi aparține, în timp ce Marea Britanie o consideră parte din Ucraina, așadar consideră că nava se afla în apele Ucrainei. Rusia a încercat să le aducă aminte cine face legea cu adevărat în acea zonă. Mai important, cu doar câteva zile în urmă, la bordul acelei nave fusese semnat un tratat de cooperare maritimă între Regatul Unit și Ucraina, lucru ce a nemulțumit grav Rusia. Întradevăr, focurile au fost un avertisment, însă, nu doar pentru navă.

Legitimarea lui Putin

Kremlinul știe că doar prin câteva amenințări și prin reducerea la tăcere a unor țări vecine mai mici, irelevante pe scena globală, statutul Rusiei ca putere mondială nu va fi asigurat. Așadar, are nevoie de mai multe momente în care alte mari puteri să-i recunoască influența și puterea, pentru a își putea justifica importanța pe care și-o dă. Din acest motiv, Rusia profită la maxim de orice ocazie are pentru a dialoga cu Vestul, chiar dacă asta nu a mai dus la un rezultat concret de pe vremea lui Boris Yeltsin.

De aceea au ținut atât de mult, atât Putin, cât și Biden, să se întâlnească acum câteva săptămâni. Proaspătul lider american, despre care mulți ziceau că nu va fi în stare să reziste la astfel de întâlniri, a putut să demonstreze, încă de la începutul mandatului, că are tăria necesară să-i țină piept infamului președinte rus, în timp ce Putin s-a bucurat că este văzut în continuare drept amenințarea principală- un compliment pentru el. Practic tot summit-ul a fost mai degrabă o cascadorie politică prin care ambii lideri și-au demonstrat forța într-un meci de box aranjat de dinainte – un blat.

Kremlinul a optat pentru o abordare mai agresivă către Uniunea Europeană, pe care o vede (parțial pe bună dreptate) mai divizată, deci mai slabă. Așadar, dacă Statele Unite ale Americii sunt folosite pe post de adversar veritabil care recunoaște puterea Rusiei, Uniunea Europeană a primind rolul de victimă în acest spectacol de propagandă. Constant, Putin încearcă să evidențieze slăbiciunile Europei, să o portretizeze drept o entitate care, pe de o parte, înrobește state suverane dar, pe de altă parte, se află într-o cădere liberă cauzată de idei progresiste, care sperie publicul conservator rusesc. Într-adevăr, aceste două descrieri sunt contradictorii și false, dar când au oprit adevărul și logica mașina propagandistică a vreunui stat? Cum reușește Moscova să justifice acest lucru în fața cetățenilor? Ei bine, prin mai multe crize create chiar de ea. Se folosesc de lideri liberali rusofili precum Orban sau Zeman pentru a paraliza Consiliul European, ca apoi să vină și să-i portretizeze pe aceștia drept niște victime ale Bruxelului. O altă modalitate de a umili Uniunea Europeană este tot prin întâlniri diplomatice, însă diferite de cele cu Statele Unite ale Americii. Acesta a fost cazul când, în februarie, Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene, Josep Borrell, a fost pur și simplu batjocorit de Ministrul rus de Externe Sergeri Larov când, în timpul unei conferințe de presă comune, Larov a acuzat Uniunea Europeană că minte și a descris-o ca fiind „un partener în care nu poate avea încredere”. Chiar în timpul ședinței dintre cei doi, Rusia expulza 3 diplomați europeni. Această umilință a fost posibilă deoarece Uniunea Europeană nu poate avea o agendă politică externă decât dacă toate statele sunt de acord cu ea, lucru imposibil când mulți lideri sunt prieteni de nădejde ai lui Putin. Chiar și în rândul celor care recunosc amenințarea rusească există neînțelegeri legate de cum ar trebui acționat. Cancelarul german Angela Merkel a fost principala susținătoare a unei cooperări economice cu Rusia, lucru dovedit mai ales de conducta Nord Stream 2, dur criticată de Washington. Germania este susținută în această abordare și de state precum Franța sau Austria. Însă, țările din Europa de Est, direct amenințate de Rusia, care au un trecut nefericit cu aceasta, sunt sceptice față de o asemenea abordare și susțin că Rusia ar trebui să facă numeroase concesii înainte de a începe dialogul.

După summitul dintre Biden și Putin, Franța și Germania au propus o întrevedere asemănătoare, însă au fost nevoite să renunțe la propunere în urma opoziției din partea Poloniei (care trecuse printr-un val de atacuri cibernetice rusești cu două săptămâni în urmă), României și a țărilor Baltice, într-o rară înfrângere a axei Berlin-Paris în cadrul consiliului European.

Destabilizarea Vestului

Reticiența anumitor state de a începe cooperarea cu Rusia este de înțeles, întrucât aceasta încearcă (și reușește) să destabilizeze țările rivale din interior, folosindu-se chiar de ceea ce acestea prețuiesc cel mai mult – democrația. Înainte, Rusia finanța, în principal, partide rusofile, în țări pe care își dorește să le aibă aliate (aliate fiind termenul folosit de Kremlin pentru a definii țările ce îi sunt parțial supuse), precum Moldova sau Ucraina. Astfel, reușește să controleze în mod indirect anumite instituții ale statului, țările respective având un guvern care răspunde în fața liderului de la Moscova, nu în fața cetățenilor. Chiar dacă partidele respective nu obțin puterea, ele sunt un factor important care influențează opinia publică în favoarea Estului.

Această strategie a fost îmbunătățită, pentru a afecta și țările în care un partid rusofil pur și simplu nu ar avea succes, indiferent de fondurile sale. De aceea, Rusia a început finanțarea a mai multe partide extremiste, atât de dreapta cât și de stanga, fie că ele condamnă Rusia sau o ridică în slăvi, cu unicul scop de a radicaliza scena politică, de a polariza societatea, astfel destabilizând țara respectivă. Într-un parlament în care partidele extremise au multe locuri, formarea unui guvern cu o majoritate confortabilă este imposibilă, astfel ori trebuie să le coopteze la guvernare și astfel să se compromită (precum a pățit Austria în 2019), ori să se formeze un guvern minoritar, care nu poate niciodată să își îndeplinească îndatoririle pe deplin, lucru care creează disconfort în rândul populației și duce la și mai multe voturi pentru partidele extremiste în următoarele alegeri.

Kremlinul nu se mulțumește doar cu finanțarea unor partide, intervenind și în moduri mai puțin ortodoxe, folosindu-și propria presă (precum Russia Today sau Sputnik) pentru a prezenta occidentului o imagine falsă a Rusiei. De asemenea, Moscova deține o adevărată armată de conturi false de social media și trolli pentru a influența opinia publică prin rețelele de socializare. Aceste conturi sunt primele care să propună idei radicale, pe care alte conturi le susțin, făcându-le să pară populare, ceea ce are un efect snowball, întrucât se răspândesc foarte rapid în rândul oamenilor. După aceea, cealaltă parte a spectrului politic se simte atacată și, la rândul ei, propune idei din ce în ce mai radicale. Partidele extremiste menționate mai devreme intervin și ele, susținând o parte și demonizând-o pe cealaltă. De aceea, opinia publică pare a fi atât de divizată și de polarizată asupra oricărui subiect politic, cauzând multe dintre problemele sociale pe care le avem astăzi, des folosite de Moscova în campania internă de propagandă.

Influența Rusiei asupra politicii interne a fost dovedită de multe ori. The Russia Report, realizat de Parlamentul Britanic, a concluzionat că intervenția Rusiei în politica englezească este la ordinea zilei. În America, Departamentul Justiției, Senatul și FBI-ul au întemeiat fiecare mai multe rapoarte (cel mai celebru fiind al lui Robert Mueller) detaliind rolul important pe care Rusia l-a avut în alegerile din 2016. În Franța, partidul Frontul Național, care a advocat pentru ridicarea sancțiunilor impuse Rusiei și un așa-zis Frexit, a primit mai multe împrumuturi de la bănci rusești, după o întâlnire a lui Putin cu Le Pen. Puțin mai la Est, în Austria, partidul de extremă dreapta FPO este investigat, după ce ar fi fost finanțat ilegal de Kremlin, în cadrul scandalului Ibiza.

Nu în ultimul rand, și investigațiile jurnalistice au avut un rol important în a scoate la lumină operațiunile rusești. Tabloidul nemțesc BILD a dezvăluit că nu mai puțin de 11 milioane de euro au fost investiți de Rusia pentru a-i asigura realegerea lui Dodon. Mai recent, The Guardian susține că președintele rus a autorizat o operațiune de amploare a serviciilor secrete pentru a-i asigura victoria candidatului „instabil psihic”, Donald Trump, în 2016.

Cât va mai putea Rusia să continue astfel? Oricât de eficiente, de ingenioase sau de periculoase sunt toate aceste metode folosite de Putin pentru a-și umfla singur imaginea și pentru a slăbi occidentul, ele nu sunt nimic mai mult decât niște cascadorii, niște măsuri temporare care n-au nicio speranță pe termen lung. Nici cel mai bun iluzionist nu poate păcăli publicul la nesfârșit. Putin știe asta, de aceea dă semne că ar dori să se retragă, dând de înțeles la ultimele alegeri că nu va mai candida următoarea dată și aprobând o lege care oferă imunitate pe viață președinților. Însă, și după Vladimir Vladimirovich Putin vă mai exista o Rusia, aflată în aceeași poziție. Este greu de crezut că vă mai putea întreține același joc periculos pentru multă vreme.

Țări înghețate, economii înfloritoare – Cum afectează temperatura avuția unei nații

Întrebări ale politicii contemporane, Economie

Text: Aytana Anghel, Grafică: Diana Oancea

Este un adevăr general valabil că unele țări au o economie mai dezvoltată decât altele și au fost întocmite multe studii care caută a descoperi caracteristici comune ale acestora, precum educația, populația sau sistemul de guvernare. Cu toate acestea, temperatura unei țări nu este o trăsătură pe care mulți o percep ca fiind decisivă vis-a-vis de economia sa.

Surprinzător, are sens: dacă pui pe cineva să numească o țară cu economie dezvoltată, este foarte probabil ca țara respectivă să se regăsească într-un climat temperat, în timp ce atunci când luăm în considerare țările în curs de dezvoltare, în minte ne este proiectată cel mai adesea imaginea unui stat din Africa sau Orientul Mijlociu.

Existența acestui fenomen, ce pare la început nimic mai mult decât o coincidență bizară, este dificilă de explicat. Nu au fost desfășurate multe studii pe această temă, iar multe dintre mințile sclipitoare ale economiei au contraargumentat frecvent legitimitatea acestei teorii, dar o regresie liniară ne arată că odată cu fiecare grad Celsius în plus în temperatura medie a unei țări, PIB-ul (Produs Intern Brut) pe cap de locuitor este cu 762$ mai mic. Tot cu ajutorul unor studii, a fost descoperit că 9% din prosperitatea economică a unei țări este influențată de climă, iar restul de 91% de factori ce explică excepțiile de la regulă. Există state bogate, precum Singapore, care deși călduroase, au reușit să își crească economia datorită industriilor și altele cu o climă similară, precum Emiratele Arabe Unite sau Qatar, care au avut success economic datorită resurselor naturale de care dispun. De cealaltă parte a balanței, se regăsesc state precum Republica Populară Democrată Coreeană (Coreea de Nord), care este o țară cu o temperatură medie scăzută, însă, a cărei economie a fost grav afectată de instabilitatea regimului politic.  

Pentru a găsi o corelație între PIB-ul pe cap de locuitor al unei nații și temperatura medie a acesteia, trebuie să privim spre incipitul acestora, și, implicit, spre seria de evenimente ce le-a consacrat statutul economic. Adevărul este ușor observabil: statele cu o climă caldă au avut un avantaj clar de la început, fiind zone în care mâncarea era disponibilă oricând și unde locuințele nu necesitau complexitatea nevoită pentru asigurarea căldurii. Pe de altă parte, țările cu o temperatură mai scăzută au instituit în locuitorii lor o nevoie limpede pentru organizare, depozitare și strategie, cât și pentru inovație în domeniul construcțiilor și al aprovizionării. Gândiți-vă la aceste state primitive ca la 2 copii, unul dintre ei având toate resursele la dispoziție, iar celălalt fiind nevoit să improvizeze pentru a face rost de acestea. Deși la început copilul căruia i-au fost oferite toate necesitățile va avea mai mult success, celălalt își va dezvolta, cu timpul, abilitățile și creativitatea și se va descurca mai bine pe termen lung. Exact acest lucru s-a întâmplat și cu statele: cele care au avut totul la îndemână nu au trebuit să-și dea silința, iar cele defavorizate s-au adaptat la condiții și au inovat pentru a profita de ele cât mai mult. 

Bineînțeles, statele cu o temperatură ridicată, precum cele regăsite în Africa, nu au avut parte doar de beneficii. Climatul cald, pe cât este de darnic când vine vorba de agricultură, pe atât este de nemilos în domeniul medical, ajutând la răspândirea masivă a bolilor, precum cele aduse de țânțari (febra Dengue, Malaria), care prosperă în temperaturi ridicate. Această vulnerabilitate la boli infecțioase, împreună cu îngrijirea medicală limitată și precară din zonele subsahariene ale Africii, au contribuit, indubitabil la încetinirea dezvoltării lor economice.

Desigur, este mai mult decât posibil ca pasionații de istorie care citesc acest articol să fie puțin confuzi în acest moment. Până la urmă, toate civilizațiile mărețe și imperiile colosale despre care am învățat la școală se regăseau în zone cu un climat cald: Egiptul, Mesopotamia, Persia și multe altele. Acest fapt, deși aparent opozant al teoriei discutate până acum, este de fapt cea mai mare dovadă a legitimității acesteia. Este adevărat că, în urmă cu mii de ani, țările calde erau cele mai prospere, fiind centre ale dezvoltării comerțului și civilizației, însă lumea de atunci nu era identică cu cea de acum. Pe vremea aceea, averea unui stat era dependentă de agricultură, iar pentru acest motiv, cele mai proeminente nații erau cele în care aceasta era posibilă, însă acum, datorită Revoluției Industriale și a progreselor tehnologice, agricultura nu mai este cea mai importantă parte a bunăstării unui stat. Acum, accentul este pus pe inovație, iar țările cu climă rece, obișnuite cu obstacolele impuse de viața în condiții dure, au excelat în această perioadă.

Cu toate acestea, locul statelor cu temperaturi mai scăzute în economia mondială nu este fixat în piatră. După cum au dovedit evoluția și state precum Singapore, probabil în viitorul îndepărtat clima și PIB-ul pe cap de locuitor nu vor mai fi invers proporționale.

Doamna de fier a Moldovei și cum situația de peste Prut se poate schimba

Întrebări ale politicii contemporane

Text – Ștefan Brădianu

Grafică – Maria Cristea

Tehnoredacție – Andreea Vaida

Adesea, în România, nu ezităm să ne autocaracterizăm țara drept apogeul corupției, unde statul ori lucrează împotriva cetățeanului, ori este prea incompetent pentru a-l apăra. În timp ce toate acestea sunt oarecum adevărate, la un anumit nivel, o simplă privire peste Prut ne va dovedi că ne subestimăm instituțiile și calitatea statului, întrucât vecinul nostru cel mai apropiat cultural, Republica Moldova, suferă de probleme cu mult mai grave, unde principii precum statul de drept sau egalitatea în fața legii sunt doar niște glume pentru oligarhii puternici, care conduc cu adevărat țara către un colaps economico-social. Sau cel puțin aceasta era direcția în care țara se îndrepta, până recent, când cursul pare că a fost schimbat de către o persoană determinată să facă o diferență. 

Moldova a fost întotdeauna un câmp de bătălie pentru partidele rusofile, cu tendințe autoritare (controlate direct sau indirect de Moscova), care, în principal, captează electoratul de stânga și mai multe partide dezorganizate pro Uniunea Europeană, pro Statele Unite ale Americii și uneori unioniste, lipsite de o viziune comună în afara acestor puține subiecte de credibilitate (întrucât și ele au trecut prin mai multe scandaluri de corupție) sau de lideri carismatici. Astfel, în ciuda faptului că ambele părți au ajuns la guvernare, adevărata putere s-a aflat în mâinile oligarhilor rusofili, care nu se sfiau să încalce legea, transformând Moldova într-un stat mafiot. Oricum, niciun guvern de la Chișinău nu a avut vreodată control asupra Transnistriei, care funcționează ca o entitate separată, controlată de forțe rusești care se autoproclamă o țară independentă și suverană, în ciuda lipsei susținerii la nivel internațional. 

Totuși, în 2014, partidul cu viziuni vestice PDM (Partidul Democrat) a obținut o majoritate și a preluat guvernarea. Ce este special în acest caz este că, deși premierul era Pavel Filip, frâiele conducerii le avea defapt liderul partidului, oligarhul Vladimir Plahotniuc, într-un aranjament asemănător cu cel Dragnea-Dăncilă din România. Plahotniuc era principalul lider pro-vest din țară, astfel puterile occidentale, precum SUA sau UE, l-au susținut tăcit, ignorând cum acesta îndrepta țara către un colaps economic și social, o mică dictatură unde el era liderul din umbră. Plahotniuc nu se temea de instituțiile statului, pe care a reușit să le paralizeze sau să le controleze complet, ci de forțele pro-ruse, întrucât îl vedeau drept o amenințare la puterea deținută de ei. Deși îi disprețuia, Plahotniuc nu s-a sfiit să coopereze pe alocuri cu partidele rusofile, precum Șor, în acte de corupție, precum furtul miliardului, cunoscut și ca furtul secolului, pentru care atât el cât și Ilian Șor au fost condamnați. Ilian Șor a fugit din Moldova înainte de a putea fi încarcerat, însă, în principal, aceste forțe se aflau în conflict, cauzând un fel de război civil înăuntrul acestei mici cleptocrați. 

În tot acest timp, în afara parlamentului, în stradă, la protestele împotriva corupției, aparent, endemice, s-a format o alternativă, Partidul Acțiune și Solidaritate (PAS), condus de carismatica Maia Sandu. Deși s-a născut într-un sat sărac, într-o familie normală, Maia Sandu a reușit să fie admisă la Universitatea Harvard, iar apoi a lucrat la Washington în funcția de consultant pentru Banca Mondială. În 2012, a fost invitată să devină ministrul educației și a acceptat, conducând ministerul până în 2015. Profesionalismul și carisma i-au câștigat mulți admiratori, determinând-o să-și creeze partidul, ca mai apoi să candideze pentru funcția de președinte în 2016, unde a fost înfrântă în turul doi la o diferență de puțin peste 50.000 de voturi. S-a poziționat în centrul spectrului politic, declarându-se pro-UE, susținând unirea cu România. A advocat, însă, în principal, pentru o reforma puternică a administrației, concentrându-se asupra luptei cu corupția. 

La alegerile parlamentare din 2019, PAS și Platforma DA au format alianța ACUM, care a obținut al doilea cel mai mare număr de voturi, după PSRM, socialiștii rusofili ai lui Dodon, și al treilea număr de mandate. Ea s-a declarat, public, împotriva așa-zișilor democrați și împotriva corupției și autoritarismului pe care le reprezentau, dar și împotriva socialiștilor, pe care îi consideră marionetele Moscovei. Astfel, s-a format un blocaj politic care a dus la o criză constituțională, când PDM, prin Curtea Constituțională, pe care a reușit să o corupă în întregime, a cerut suspendarea lui Dodon și reluarea alegerilor parlamentare. Asta a dus la proteste spontane în stradă împotriva a ceea ce părea a fi instituirea unei dictaturi și definitivarea unui stat mafiot. Totodată a dus și la un răspuns aspru, atât din partea Rusiei, care de mult aștepta să se descotorosească de Plahotniuc, cât și din partea vestului, pentru care această manipulare a reprezentat ultima picătură, neputând ignora aceste abateri de la drumul către democrație ale Chișinăului. În final, ACUM și PSRM au format o alianță improbabilă, instituind un guvern al cărui prim-ministru era Maia Sandu. Criza s-a terminat cu democrații acceptându-și înfrângerea și cu fuga lui Plahotniuc din țară.

Atât PSRM, cât și PAS știau că această alianța va avea o viață scurtă, fiind doar un compromis momentan, sfârșindu-se cu socialiștii votând cot la cot cu radicalii din partidul Șor împotriva propriului guvern, doar câteva luni mai târziu, ca mai apoi să își instituie propriul guvern. Este de înțeles graba cu care au acționat, având în vedere că guvernul Sandu începuse deja cursul reformelor. Astfel, ar fi putut deranja sistemul corupt, de care PDM și PSRM au profitat, și ar fi putut împuternici instituțiile menite să apere țara de ambițiile autocratice ale vreunui alt Plahotniuc. De asemenea, Maia Sandu a dovedit că nu își compromite principiile pentru a nu-și deranja aliații pro-ruși, întrucât, în scurta ei guvernare, a condamnat atrocitățile comise de URSS, influența pe care Moscova o are asupra țării și a ținut mai multe întâlniri cu oficiali vestici, precum cancelarul german Angela Merkel și vice-președintele american Mike Pence. Prin comparație, vizitele externe ale lui Dodon au fost foarte limitate, majoritatea fiind către eternul său aliat (și stăpân), Vladimir Putin. 

Însă, pandemia globală de coronavirus le-a încurcat planurile socialiștilor, care au fost complet nepregătiți pentru a răspunde crizei. Guvernul a reacționat haotic, incompetent, evitând să ia măsuri concrete cu un impact adevărat. Din acest motiv, țara a fost grav afectată de pandemie, chiar și prin comparație cu România, atât sanitar, cât și economic. Zeci de mii de oameni au rămas fără locuri de muncă, iar guvernul nu a reușit să își ajute cetățenii pe deplin în aceste timpuri. România a încercat să ajute Republica Moldova, trimițând aparatură medicală, ce urma să ajungă de Ziua Podului de Flori, zi în care, în 1990, mii de români și moldoveni au trecut Prutul vizitându-se reciproc, după căderea comunismului, simbolizând sfârșitul conducerii rusești. Guvernul a amânat pe cât posibil primirea acestor materiale, care ar fi putut salva vieți, pentru a nu atrage atenția asupra acestei zile și asupra ajutorului pe care România îl oferea. În această situație dezastruoasă, haotică și agitată, Maia Sandu a continuat să critice vehement măsurile guvernului, însă, în același timp, a îndemnat la respectarea lor, la calm și la o cooperare strânsă cu vestul. Nu a folosit această ocazie pentru a advoca în favoarea unor măsuri mai radicale, ci s-a concentrat asupra problemelor reale și imediate ale oamenilor, mulți dintre ei ne mai având din ce să trăiască. Astfel, a reușit să se poziționeze drept un politician moderat, calm și calculat înainte de alegerile prezidențiale din toamnă. În acest timp, președintele Dodon continua să încerce să minimalizeze problemele țării, susținând că ajutorul rusesc urma să salveze Moldova. 

De-a lungul campaniei electorale, diferența dintre Dodon și Sandu a devenit și mai evidentă, întrucât comportamentul său a devenit și mai populist, agresiv și, pe alocuri, misogin, făcând acuzații ridicole la adresa opoziției. În final, alegerile au fost mai mult decât o confruntare între forțele pro-ruse și cele pro-ue, a devenit o confruntare între vechiul sistem de guvernare, unul corupt și incompetent, și o forță politică reformatoare, care își asumă o nouă cale de a conduce, lucru care i-ar speria pe mulți alegători. În condițiile în care problemele vechiului sistem au fost atât de vizibile în timpul crizei, oamenii au renunțat la pragmatism și s-au încumetat să aleagă ceva nou. Astfel, Maia Sandu a câștigat la o diferență decisivă alegerile prezidențiale. În mod previzibil, Dodon a încercat să folosească diferite pârghii pentru a rămâne la putere, mimicând acțiunile lui Trump, invocând o presupusă fraudă electorală, ironic, având în vedere că guvernul lui este cel care a organizat alegerile. În final, a fost nevoit să-și accepte înfrângerea, dar din acest moment a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a slăbi președinția, fapt interesant având în vedere că nu au existat astfel de inițiative din partea PSRM, cât timp el era președinte. Parlamentul a rămas în continuare controlat de forțele aliate Moscovei, și nu a ezitat să acționeze. Serviciile secrete au fost mutate din subordinea președintelui, în subordinea parlamentului, în urma unui vot în parlament. Dodon a continuat să negocieze cu Rusia pentru Moldova, deși acesta nu o mai reprezenta, subminând autoritatea președintelui. Negocierile erau asupra vaccinurilor Sputnik V, care nu au fost autorizate la nivel european și oricum au ajuns cu mari întârzieri. În comparație, proaspăt învestită, Maia Sandu a negociat cu România primirea de către Moldova a unei donații de 200.000 de vaccinuri, acest număr mărindu-se. De asemenea, cetățenii moldoveni se pot vaccina în centrele din România de la Iași, iar Moldova urmează se poată cumpără cu ajutorul României mai multe vaccinuri. Moldova a primit vaccinuri și de la Organizația Mondială a Sănătății, prin mecanismul COVAX. Ea a cerut și retragerea trupelor rusești staționate ilegal în Transnistria, fără a avea succes. 

Premierul Chicu a demisionat, fiind înlocuit în fruntea guvernului interimar de diplomatul Aureliu Ciocoi. Astfel, s-a ivit oportunitatea alegerilor anticipate, care ar putea crea o majoritate moderată și reformistă în parlament. Conform legii, alegerile anticipate pot avea loc dacă, după două încercări, nu poate fi învestit un  guvern cu puteri depline. Maia Sandu a nominalizat-o întâi pe Natalia Gavriliță, apoi pe Igor Grosu, fost vice-ministru al educației și mâna ei dreapta. Ambii au pierdut votul în parlament, așadar parlamentul putea fi dizolvat. Însă, majoritatea PSRM-ȘOR a instituit, la cererea guvernului, starea de urgență  motivându-și decizia prin menționarea stării deplorabile din țara în care se află se află (după anii în care a fost guvernată chiar de ei). Totuși, nu au menționat nicio măsură care ar putea fi luată în acest timp, singura schimbare fiind faptul că alegerile nu pot avea loc deoarece partidele rusofile riscă să piardă multe scaune în parlament sau chiar toată majoritatea. Socialiștii susțineau că nu se tem de alegerile anticipate (deși toate sondajele arată că PAS are un avantaj considerabil asupra PSRM), ba chiar și le doresc, însă, ar fi un pericol epidemiologic prea mare, lucru dovedit a fi fals de numeroasele alte alegeri care au avut loc în timpul pandemiei, în Franța,Polonia, America, România și chiar Moldova.

 Dacă mai demult nu era nimic mai mult decât o jucărie politică, de această dată , Curtea Constituțională s–a dovedit a fi soluția acestor probleme. Curtea a decis că trecerea serviciilor secrete în subordinea parlamentului a fost neconstituțională, la fel și declararea stării de urgență, întrucât numai un guvern cu puteri depline o poate propune. Evident, Dodon a acuzat curtea că ar fi coruptă. În tot acest timp, Maia Sandu a dat dovadă de responsabilitate politică, calculându-și fiecare mișcare, astfel încât să fie în conformitate cu legea. Deși era clar pentru toată lumea că starea de urgență fusese instituită neconstituțional și nimeni nu ar fi acuzat-o dacă dizolva parlamentul, ea a așteptat decizia ușor târzie a curții înainte de a acționa.

Dodon a făcut un ultim efort disperat de a opri alegerile, forțând în parlament un vot care a concediat-o pe Domnica Manole, Președintele CC, cauzând proteste în stradă și critici, atât din partea celorlalte partide, cât și din partea mai multor șefi de stat și Curți Constituționale din alte țări. Și această acțiune a parlamentului a fost declarată neconstituțională. Ultima încercare a socialiștilor de a amâna inevitabilul a eșuat. Realizând că urmează să confrunte PAS încă odată, Rusia a unit forțat diferite forțe politice rusofile din țară. Cel mai bun exemplu îl reprezintă alianța dintre Dodon și Voronin, dușmani cunoscuți. Voronin este președintele Partidului Comunist Moldovenesc, care a rămas în afara parlamentului în urma ultimelor alegeri. Este un politician ce aparține unei alte ere, mult mai întunecate, readus în scena politică de către Moscova din disperare. Partidul extremist Șor s-a redus la niște metode chiar și mai deplorabile, întrucât fiecare parlamentar Șor a trimis un bilet amenințător la adresa parlamentarului Octavian Ticu, care i-a criticat în mod public. Acum, acest partid riscă să fie scos în afara legii. Pe ultima sută de metri, parlamentul a votat mai multe legi cu un impact enorm, inclusiv una care i-ar achita pe cei vinovați în furtul miliardului de la plata pagubelor. 

 Deși sondajele oferă PAS un avantaj considerabil, asta nu înseamnă că urmează o luptă ușoară, mai ales având în vedere că singura voce carismatică a partidului era Maia Sandu, care nu are voie să susțină public un partid la alegeri. Nu ar fi inedit ca un președinte să nu respecte această regulă, dar asta ar zice foarte multe despre Maia Sandu și cât de mult respectă ea cu adevărat constituția. Implicarea ei ar putea aduce multe voturi, însă, ar pune-o mai aproape de politicienii pe care ar trebui să îi înlocuiască. Pe termen lung, asta ar face mai mult rău decât bine, fiindcă ar putea deschide poarta pentru ca mai multe astfel de mici abateri să aibă loc, fiecare din ce în ce mai gravă, justificate de binele final. Aceste alegeri sunt, în adevăratul sens al cuvântului, un moment de cotitură pentru Republica Moldova. Ar putea determina un drum ușor dar sigur către vest, ieșind din zona de influență rusească și ar putea oferi mijloacele pentru ca o reformă adevărată să aibă loc. Într-o lume care devine din ce în ce mai autoritară, Moldova ar putea fi contra exemplul, alegând un viitor democratic, cine știe, poate chiar printr-o uniune cu România. PAS și Maia Sandu, în cazul în care câștigă alegerile, au o responsabilitate enormă să își îndeplinească promisiunile, să conducă țara eficient, întărind și democratizând instituțiile, să stârpească corupția, fără să comită abuzuri și să le asigure oamenilor un trai mai bun. Votul pe care l-au obținut în toamnă a fost unul plin cu speranță în schimbare, cetățenii și-au asumat un risc; dacă PAS îi dezamăgește, ei bine, este greu de crezut că vor mai avea vreodată încredere într-un partid reformator și se vor întoarce în brațele primitoare ale Rusiei. Partidele cu viziuni occidentale ar fi lipsite de orice credibilitate, iar guvernarea nefericită a PAS ar reveni în mințile tuturor de fiecare dată când este menționată o reformă politică. De aceea, PAS nu are dreptul să eșueze.

Este o situație asemănătoare cu cea din România, după alegerea lui Emil Constantinescu, când mii de oamenii au îndrăznit să viseze. Știm cum acest experiment s-a sfârșit, cu victoria serviciilor, cu o Românie la fel de săracă și de coruptă , deloc mai aproape de viitorul prosper promis, cu Ion Iliescu, o stafie a comunismului, reales președinte și Corneliu Vadim Tudor, un extremist xenofob populist pe locul doi în preferințele românilor. Însă, dacă Maia Sandu reușește să facă ceea ce și-a propus (presupunând că este onestă în ceea ce zice), atunci va intra în istroie drept cel mai mare reformator al Europei de est, va fi acea persoană rară, care se află la locul potrivit în momentul potrivit și știe exact ce are de făcut, nelăsându-se coruptă sau înfrântă de marii oligarhi.

Cum este distrusă Brazilia, chiar acum?

Întrebări ale politicii contemporane, Probleme sociale

Probabil ați auzit despre toate atrocitățile care se întâmplă în Brazilia, nu?

Știm că Pădurea Amazoniană, un ecosistem de care o lume întreagă are nevoie pentru supraviețuirea sa, arde; știm că orașele Braziliei au cele mai mari rate ale  criminalității din lume și știm că a devenit una dintre cele mai afectate  țări în ceea ce privește cazurile de coronavirus, dar cine este responsabil?

Brazilia este una dintre cele mai influente țări ale lumii. Nu doar prin importanța acesteia la nivelul Americii latine, dar și prin faptul că deține controlul asupra 1/5 din oxigenul pe care îl respirăm, bunăstarea țării ar trebui să ne preocupe pe toți. Cu toate acestea, din păcate, prosperitatea Braziliei este sufocată de Președintele Jair Bolsonaro.

Provocările democrației și ordinii civice din Brazilia, a cincea cea mai populată țară din lume, au crescut semnificativ în ultimele două luni.

Președintele Braziliei, Jair Bolsonaro, a fost adesea descris ca fiind un “Trump latin”, iar această descriere poate fi ușor justificată. Cei doi lideri sunt naționaliști ce își declară, adesea, dragostea atât pentru Dumnezeu, cât și pentru arme și conservatorism. Mai mult decât atât, ambii lideri prezintă o pasiune pentru Twitter, aplicație prin intermediul căreia fac observații subtile și retorice.

Jair Bolsonaro- un Trump brazilian?

Dar cine este Bolsonaro, Președintele ce refuză să ia în considerare atât criza epidemiologică, cât și criza climatică?

Un alt lider de dreapta…

În 2018, Jair Bolsonaro, un politician de extremă-dreaptă și un fost membru al congresului, cunoscut pentru retorică ultraconservatoare și profund ofensivă, a fost ales președinte.

Dictatura Braziliei a căzut în 1985, însă, Bolsonaro pare să regrete evenimentele istorice. Afirmându-și public admirația pentru trecutul dictator brazilian, Bolsonaro își dorește un regim autoritar puternic și o armată și mai puternică.

Reprezentând o țară ce își împarte granițele cu cele mai mari țări producătoare de droguri din lume, o mare parte a problemelor naționale au fost declanșate din cauza acestor rivalități. Cu toate că susține un guvern autoritar, acțiunile lui Bolsonaro au rezultat în nepregătirea, de multe ori chiar și neplătirea, poliției ce nu mai poate face față violenței. De când a fost ales președinte, accesibilitatea armelor este în creștere.

“Ce vă interesează de pădurea amazoniană? Este a Braziliei.

Majoritatea brazilienilor consideră că focul din 2019 nu a reprezentat un simplu accident; ei cred că au fost declanșate de agricultorii care s-au simțit încurajați de președintele ce sprijină defrișarea în scop economic.

Cu doar câteva luni în urmă, pădurea amazoniană se afla în pragul distrugerii, deoarece regimul autoritar descoperise un potențial profit. Aceasta prezintă numeroase resurse naturale , dar majoritatea sunt inaccesibile, motiv pentru care Bolsonaro a oferit terenuri gratuite și i-a plătit pe brazilieni să se stabilească mai adânc în pădure.

Populația indigenă- pădurea amazoniană

Incendiile reprezintă o modalitate obișnuită de a curăța terenurile, iar, în august 2019, peste 30.000 de incendii au devastat pădurea amazoniană.

Trebuie menționat faptul că, în ultimii cincizeci de ani, 17% din pădure a fost defrișată. Un raport din 2018 avertizează că, dacă cifra se apropie de 25, se va prăbuși, eliberând o cantitate imensă de dioxid de carbon în atmosferă, încălzind și mai mult planeta.

De asemenea, Bolsonaro a micșorat bugetul de finanțare a numeroase rezerve indigene situate în interiorul pădurii tropicale. Aproape un milion de indigeni sunt în pericol, deoarece politicienii pun creșterea economică înaintea mediului înconjurător.

Deoarece pădurea amazoniană nu reprezintă doar o problemă națională, G7 a oferit un ajutor de 22 de milioane de dolari pentru combaterea incendiilor din amazon, ajutor care, din păcate, nu a fost acceptat. Bolsonaro și-a pus mândria în fața țării sale, respingând ajutorul G7, pentru că Președintele Macron “l-a acuzat de minciună”.

Bolsonaro a răspuns tuturor comentariilor internaționale, ce și-au exprimat neliniștea față de ceea ce se întâmpla în Brazilia, prin a spune: “Pădurea amazoniană este a Braziliei, nu a lumii.”

“Brazilienii au imunitate la coronavirus-”

Ca mulți alți lideri conservatori, Bolsonaro nu admite gravitatea pandemiei, chiar dacă 1,6 de milioane de brazilieni au fost infectați.

Controversatul președinte a afirmat, în martie, că brazilienii au imunitate naturală la coronavirus, de aceea măștile nu erau necesare, dar, la doar o lună după acest comentariu detașat, Brazilia a devenit una dintre cele mai afectate țări.

Încă de la începutul pandemiei, Bolsonaro a promovat neîntreruperea activităților economice. În primele săptămâni, un ministru al sănătății a demisionat, iar altul a fost concediat, ca răspuns la nefavorabila gestionare a situației. Pe fondul acestui haos, testarea în masă nu a decolat niciodată.

De asemenea, la începutul lunii iunie, guvernul lui Bolsonaro a încetat să mai publice totalul său zilnic de cazuri și decese, argumentând că cifrele pe care le-a eliberat erau inexacte, deoarece erau prea mari.

Bolsonaro a apărut adesea în public, strângând mâna susţinătorilor, de multe ori fără să poarte masca. A spus, adesea, că trecutul său de atlet îl va proteja de virus, şi chiar dacă ar fi să se infecteze va fi ca o gripă uşoară.

În mod ironic, Bolsonaro a fost infectat cu coronavirus acum câteva săptămâni…

Atunci, cum a câștigat?

Cu toate că Bolsonaro și Berdimuhamedow au răspuns în același mod neglijent pandemiei, Brazilia se deosebește de Turkmenistan prin faptul că este o democrație.

Înțelegând atitudinea lui Bolsonaro nu doar față de pandemie, dar și față de mediul înconjurător, multiculturalism și societate, ați crede că oamenii nu l-ar putea susține, nu-i așa?

Dar, deși mulți sunt revoltați de comentariile sale rasiste, sexiste și homofobe, conservatorismul său a reușit să atragă o mare parte a brazilienilor ce proritizează tradiția, religia și cultura.

Așadar, ca și câștigul lui Trump, susținerea lui Bolsonaro va rămâne, cel puțin pentru noi, o mare enigmă…