Bernard Williams și problema existenței eterne

filozofie

Redactor: Daria Blendea, Grafică: Diana Oancea

Moartea, fie ea înfricoșătoare, eliberatoare ori tragică face parte din cursul vieții umane. E inevitabilă. Când suntem puși față-n față cu problema efemerității existenței, imortalitatea pare dezirabilă, fapt dovedit de îndelungatele încercări ale omenirii în a o atinge sau, cel puțin, a o înțelege, fie prin “Elixirul Tinereții” ori prin asidue teorii științifice. Dar dacă, în fapt, moartea este un lucru bun iar imortalitatea o fantezie înșelătoare? Numeroși filosofi au cugetat asupra acestei întrebări încă din cele mai vechi timpuri, iar Bernard Williams (1929-2003)  a fost unul dintre ei, remarcându-se printr-o faimoasă teză ce nu contenește să stârnească controverse între mințile luminate ale zilelor noastre, după aproape 20 de ani de la trecerea sa în neființă. 

De ce nu îți doreșți să fii nemuritor conform lui Bernard Williams? 

Argumentul lui Williams este bazat asupra conceptului de “dorințe categorice”. 

Pentru a trăi o viață împlinită, oamenii au nevoie de scopuri sau dorințe categorice. Fie că-ți dorești să călătorești în jurul lumii, să fii un scriitor de succes sau să fii un celebru filantrop, idealurile personale îți oferă motive pentru a privi înspre viitor, pentru a te perfecționa, limitat fiind de parametrii mortalității. Dar este oare acest lucru aplicabil și în cazul unei vieți fără sfârșit? Când vorbim despre imortalitate, epuizarea idealurilor personale este, mai devreme sau mai târziu, inevitabilă. Fie că reușim să ne împlinim dorințele categorice sau că, pur și simplu, ne pierdem interesul față de ele, sinele este supus unei continue metamorfoze. Prin urmare, odată cu trecerea timpului dobandim zeci, poate chiar sute de identități complet distincte unele față de altele, “murind” într-o oarecare măsură în mod periodic. Williams a cântărit posibilitatea ca, la un moment dat, să fi trăit îndeajuns încât să ne fi satisfăcut toate dorințele categorice, ori să ne fi săturat a încerca să le atingem, abandonandu-le întru totul. 

Negreșit, acest lucru ar rezulta în plictiseală cumplită, viața devenind un calvar iar moartea, o dorință. 

Așadar, Williams concluzionează că există două posibilități în cazul existenței eterne, niciuna dintre ele fiind favorabilă: fie ne epuizăm idealurile, trăind în plictiseală agonizantă, fie urmărim unele noi față de care vechiul nostru sine n-ar fi prezentat niciun interes, fapt ce este, în esență, nefiresc. 

Desigur, mulți alți filosofi au argumentat că viața eternă și-ar pierde însemnătatea, precum o carte fără deznodământ, sau că motivația ființelor umane nu ar mai avea motiv să existe. A fost pusă în discuție și posibilitatea ca oamenii să își piardă pe parcurs abilitatea de a aprecia viața, natura, persoanele iubite.

 Indiferent de cauza pentru care imortalitatea e indezirabilă, Bernard Williams a propus în opera să argumente ce vor dăinui asupra lumii noastre poate până la materializarea imortalitatii cu ajutorul științei. Până atunci, însă, lucrurile rămân puse sub semnul întrebării și este de datoria noastră să ne formăm propria filosofie asupra problemei existenței eterne. 

Orfeu și Euridice – Cât de departe ai merge pentru iubire?

Întrebări pentru secolul XXI, filozofie

Redactor: Irina Radu

Fotograf:Daria Mărgărit

Iubirea a reprezentat dintotdeauna o muză pentru artă, căci ce îți poate inspira creație dacă nu sentimentul inefabil ce a cauzat războaie, suferință aprigă și fericire paradisiacă? Dar rămân întrebările care răsună precum un ecou etern în viețile noastre. Ce sacrificii ai face? Cât de departe ești dispus să mergi pentru găsirea și păstrarea dragostei?

Un exemplu al puterii acesteia este frumos portretizat în mitologia greacă, în povestea cuplului faimos Orfeu și Euridice și a iubirii lor pierdute, apoi regăsită pentru a fi pierdută a doua oară.

Orfeu, fiul muzei Calliope și al lui Apollo, zeul zilei, luminii și al artelor, a primit la naștere lira, un instrument muzical creat de ingeniosul Hermes. La nașterea lui Orfeu, mama lui i-a pus pe limbă trei stropi curați de rouă și a rostit o vrajă prin care i-a hărăzit darul de a alcătui versuri. Învățat de tatăl său arta muzicii, a devenit un desăvârșit cântăreț în vechea Elada ce fermeca pe oricine și orice în jurul său cu notele armonioase și emoționante pe care le împărtășea prin darul său. Se spune că la auzul cântului lui Orfeu, copacii, pietrele, animalele și întreaga natură dansau captivați, zeii se desfătau și muritorilor li se dădea o privire asupra a ceea ce este divinitatea și feerica sa influență.

La o adunare de oameni și fiare veniți să-I asculte muzica poetului, ochii lui au căzut asupra unei nimfe a pădurii de o frumusețe răvășitoare și o timiditate aparte. Fata se numea Euridice. Aceasta a fost atrasă de Orfeu, de vocea lui, de copleșitoarea vrajă a muzicii și frumuseții. Toate acestea i-au făcut să nu-și  poată dezlipi privirea unul de la celălalt. Ceva inexplicabil a legat inimile celor doi tineri și în curând s-au simțit îndrăgostiți, incapabili să-și petreacă un moment separat. După un timp, au decis să se căsătorească.

Pasiunea și fericirea lor orbitoare nu avea să dureze mult. Sclipirea din ochii lui Orfeu avea să fie înlocuită cu lacrimi amare când neprețuita sa soție moare, mușcată de o viperă mortală. Îndoliat, se îneacă în disperare. Glasul cândva vesel și fără griji se crapă în plângerea iubitei sale, dispus să facă orice pentru a-și recăpăta persoana ce îi dădea sens vieții sale. El s-a prezentat în fața zeilor, implorând mila lor și cerând învierea lui Euridice. A fost trimis în Infern, reușind cu cântecul său jelitor să-I înmoaie inima lui Hades, zeul morții, și a Persefonei, mitul spunând că la auzul plânsului sfâșietor până și Cerber, câinele cu trei capete ce păzea Lumea de Jos schelălăie de durere. Nicio inimă, oricât de împietrită, nu ar fi putut rămâne nemișcată în fața unei asemenea pasiuni, ce rezista în fața a celor mai teribile lucruri, mai presus de pierdere, obstacole și patimi.

Hades îi îngăduie să își ducă soția înapoi în lumea celor vii cu o singură condiție: să nu privească înapoi la ea înainte de a ieși amândoi la lumina, altfel o va pierde pe Euridice pe vecie. Plin de recunoștință și speranță, Orfeu pornește la drum urmat în întuneric de iubita sa soție. Curând, zărește o rază de soare și fericit, se întoarce pentru a se asigura că Euridice este în spatele său. Mult prea entuziasmat acesta uită condițiile reîntoarcerii, devotamentul pe care îl poartă nimfei făcându-l să o caute. Tot ce mai reușește să zărească este umbra femeii iubite ce este smulsă din nou în adâncuri, pentru totdeauna. În urmele ei, Hermes închide toate porțile și, oricât încearcă Orfeu să explice, să roage și să implore este în zadar. Euridice este captivă în infern deoarece Orfeu a iubit-o atât de mult încât nu și-a putut controla pasiunea și nerăbdarea.

De atunci, muzicianul sfâșiat de deznădejde rătăcea dezorientat, zi de zi, noapte de noapte, în disperare totală. Nu putea găsi consolare în nimic. Nenorocirea lui l-a chinuit, obligându-l să se abțină de la contactul cu orice altă femeie, rămânând credincios soției sale, chiar și după moarte. Cântecele sale nu mai erau vesele, ci extrem de triste.

Din cauza fidelității sale, un grup de femei furioase pentru disprețul față de ele l-au ucis, i-au tăiat trupul în bucăți și le-au aruncat împreună cu lira lui într-un râu. Se spune că lira și capul lui pluteau în aval către insula Lesbos. Acolo muzele le-au găsit și au organizat o ceremonie de înmormântare corespunzătoare pentru Orfeu. Mormântul lui emană muzică plângătoare, dar frumoasă, iar lira sa a fost pusă pe cer, unde o vedem și noi drept “Constelația Lirei” care ne reamintește de frumoasa poveste de dragostei a lui Orfeu și Euridice, ce nu a putut fi slăbită, nici distrusă, fie că s-a petrecut pe pământ sau în tărâmurile vieții de apoi.

Doar după moarte avea Orfeu să își găsească liniștea, coborând în infern și unindu-și sufletul pentru totdeauna cu al frumoasei lui soții, simțindu-se împlinit și în cel mai întunecat loc pentru că o avea alături pe ea.

Deși tragică, povestea lor este o dovadă a hipnozei amorului, a luptei pentru a fi împreună cu sufletul pereche și deși povestea lor de iubire rămâne neîmplinită până la moarte, ea ne arată că nu există limite, nici riscuri pe care nu ți le poți asuma atunci când ești îndrăgostit. Dar o altă lecție importantă este că, uneori, ne putem dori atât de tare un lucru încât îl ruinăm înainte de îndeplinire, ironic, din prea multă dăruire.

Etică și umanitate: între sacru și profan

filozofie

Text- Alexandra Busuioc

Atunci când analizăm vremurile contemporane nouă, este important să ne oprim privirea asupra categoriilor de indivizi pe care societatea i-a uitat sau le-a pierdut din vedere bunăstarea.

Dacă tot ceea ce facem este să elogiem progresul prin avantajele omului tipic, atunci pierdem din vedere adevărata problemă și lipsurile celor puțini.

Cum ai putea să îndrepți eșecurile vremurilor tale dacă nici măcar nu ești conștient de ele?

    Societatea secolului 21 se remarcă printr-un progres considerabil al tehnologiei, care conduce la o creștere a nivelului de confort și o ușurință deosebită cu care se realizează transportul și comunicarea la distanță.

Totuși, trăim într-o lume plină de haos… măcinată de violență, corupție, sărăcie și prejudecăți.

Nu e de mirare că se vorbește despre o degradare a valorilor morale. 

Dar…ce sunt, până la urmă, valorile morale și de ce sunt importante?

Cum se raportează omul la moralitate și la el însuși?  

    În filosofie, morala este totalitatea regulilor valabile necondiționat și universal, iar etica reprezintă o reflecție asupra problemelor practice ce țin de moralitate.

Distingem două aspecte ale moralei – intenția (abilitatea de a face diferența între bine și rău) și acțiunea (abilitatea de a acționa conform ideilor pe care ni le-am format).

Singurul lucru cu care se pun filosofii de acord este faptul că binele reprezintă valoarea supremă în domeniul eticii. Din acest punct, ca de fiecare dată,  teoriile divaghează.

    Immanuel Kant, filosof german din perioada iluminismului, propune ideea de “imperativ categoric “. Având în vedere că omul este o ființă rațională, trebuie să acționeze din datorie, conform unor reguli de conduită valabile universal, ci nu din înclinație, doar cu propriile  interese în minte.

Aşa cum teoremele din geometrie pot fi deduse din premise evidente, la fel şi dacă suntem imparţiali, putem deduce natura binelui şi a răului. 

Kant privește existența divină drept o întruchipare a propriei conștiințe, un judecător plăsmuit de noi sub forma unor norme menite să ofere stabilitate și bunăstare.

Dacă ne axăm pe această viziune, sesizăm în prezent o îndepărtare de la valorile autentice, o tendință pregnantă spre materialism, care s-a amplificat odată cu trecerea timpului.

(“Oamenii de astăzi cunosc prețurile tuturor lucrurilor,  dar nu cunosc valoarea lor” – Oscar Wilde) 

Suntem atât de obișnuiți cu gustul metalic al suferinței, încât nu mai înseamnă nimic pentru noi. Empatia, simțul civic, umanitatea sunt de cele mai multe ori împinse la o parte, uitate undeva, la periferia unei minți. 

Acționăm nu din dragul de a face bine, ci mânați de viitoare posibile beneficii. 

Aristotel spunea că ” omul este un animal social”. 

Prin urmare, această degradare a bazelor morale poate avea drept cauză depersonalizarea interacțiunilor umane. 

Nu mai trecem de barierele personale, astfel încât să ne punem în perspectiva altuia și să ne cântărim acțiunile. Suntem prinși irevocabil în noi înșine…

    Dacă ar fi, totuși , să analizăm actualitatea prin prisma altor doctrine filosofice, am ajunge la concluzii diferite. 

Friedrich Nietzsche,  de exemplu,  se situează la polul opus al lui Kant.

Acesta credea că fundalul existenței noastre este acela care ne determină acțiunile, și că abilitatea noastră de a ne folosi de intelect pentru a modifica modurile de comportare caracteristice nouă este limitată. 

Una dintre temele centrale ale lucrărilor lui Nietzsche este raportul dintre Om și Supraom.

Omul slab este acela care se agață de un cod (presupus) universal al valorilor. Neputincios în a-și asuma viața, el alege să o nege, să se refugieze în iluzia unei dimensiuni de fericire nepieritoare. Tot ce face se bazează pe ceea ce crede el că îi va asigura trecerea în această realitate utopică. ( „Iată antinomia: în măsura în care credem în morală, condamnăm existenţa” – Friedrich Nietzsche, Voinţa de putere)

Supraomul, în schimb, reprezintă omul liber, cel care deține o voință de putere neîmblânzită și este constant în controlul propriei vieți.

Am putea privi situația din prezent nu drept eroziune a moralității, ci drept urmare a fenomenului pe care Nietzsche îl numea ” Moartea lui Dumnezeu”.

Odată ce a avut loc îndepărtarea de ideologiile creștine prin progresul strălucitor al științei, ideea de moralitate a intrat în metamorfoză.

Fiecare individ are percepții diferite despre ceea ce este moral, percepții care se suprapun uneori în anumite aspecte. 

    Haosul care marchează actualitatea poate fi cauzat de faptul că nici acum, în secolul 21, nu înțelegem în totalitate ceea ce înseamnă morala și cum să rezolvăm problemele etice. 

Dacă pedeapsa cu moartea este legitimă, dacă femeia care fură ca să-și hrănească familia trebuie pedepsită… multe dintre situațiile practice de aplicare a valorilor morale sunt dificil de cântărit.

Procesul de analizare a lumii contemporane este mai greu decât pare la prima vedere.

Încercăm să separăm albul de negru într-o realitate pătată în toate culorile. Oricât de mult am încerca să ne dăm seama unde am greșit, ce am făcut bine – ajungem la concluzia că toate aceste definiții sunt subiective și suntem prinși inevitabil între sacru și profan…

Cum suntem conectați la Univers?

Întrebări pentru secolul XXI, filozofie

Text: Irina Radu, Grafică: Gloria Stoica

Universul funcționează după legi fixe: merele cad, păsările zboară, noi trăim și murim. Cei mai inteligenți dintre noi și-au dedicat viața cunoașterii și aplicării acesteia pentru a găsi modalități de a îmbunătăți conviețuirea dintre oameni și puterea universală, aspirând la uniunea cu Divinitatea.

Hermetismul reprezintă un curent spiritual ce studiază filozofia, astrologia, alchimia și are ca scop cunoaşterea de sine, ca microcosmos individual, şi recunoaşterea esenţei comune cu macrocosmosul. Sau, cum spune Bardon Franz “căutând înţelesul şi calea pentru propria dezvoltare spirituală”, răsucind în broasca potrivită ”cheia pentru folosirea legilor universale”.

Dincolo de galaxii, găuri negre supermasive, planete, constelații și comete, te aflii tu, cititorul, ce privești înmărmurit caleidoscopul de peisaje astrale și teorii ce te fac să-ți pui o sumedenie de întrebări. Întregul univers constă în învârtiri peste învârtiri – de la galaxii la comunități, până la electroni care înconjoară nucleul unui atom. Mișcarea este natura și calitatea întregii creații. Deci, ce menține totul?

Ai crede că la baza tuturor lucrurilor materiale, ca sursă a creației și a echilibrului stau chiar gândurile tale? Această teorie este evidențiată de legea mentalismului cu principiul “Totul este spirit;Universul este mental”. Tot ceea ce vedem și experimentăm în lumea noastră fizică își are originea în domeniul invizibil, mental. Noi suntem subiectul experimentului creat de propria noastră minte.

Dacă întregul Univers, care este astfel însuşi Creatorul, este o creaţie mentală, adică a unei stări vibraţionale, rezultă că însuşi Creatorul este propria creaţie.

Pentru ca un om să ajungă la sinele său în putere absolută nu trebuie să caute sensul vieții, ci să înțeleagă că el controlează situațiile în care este implicat, materia reprezentată de trup este doar un înveliș pentru spirit, ce se află într-o continuă vibrație. Și nu este vorba doar de trupul uman, acelaşi lucru se petrece în lumea minerală, cu pietrele şi pământul sau în lumea plantelor şi a animalelor, chiar şi în lumile nevăzute nouă: gândurile, emoţiile, toate au o anumită frecvenţă de vibraţie. Totul vibrează.

 Legea vibrațiilor afirmă că orice lucru care există în universul nostru, indiferent dacă este văzut sau nevăzut -descompus și analizat în forma sa cea mai pură și de bază- constă din energie pură sau lumină care rezonează și există ca o frecvență sau model vibrator.

Dacă avem o dorință, tot ce este necesar pentru a se îndeplini este să găsim frecvența sa și să ne aliniem cu ea. Ȋn fiecare secundă din viața noastră, noi lansăm în Univers semnale despre vibrația și preferințele noastre în mod conștient dar, de asemenea, de cele mai multe ori, inconștient.

V-ați pus vreodată întrebarea: „ce pot eu controla în viața asta?”. Din exterior nu vom putea avea niciodată putere asupra unui lucru pentru că nu există „exterior”. Tot ceea ce percepem noi este o reflectare a ceea ce este în interiorul nostru, lumea este oglinda noastră gigantică. Ca să înțelegem nivelul nostru de vibrație și să ne dăm seama cum stăm e de ajuns să aruncăm o privire asupra relațiilor pe care le avem, asupra carierei, casei noastre , etc.

 Singurele lucruri pe care le putem controla sunt gândurile și emoțiile noastre, astfel ne controlăm vibrația și corespunzător, ceea ce atragem către noi. Buddha spunea : „Suntem ceea ce gândim. Tot ceea ce suntem răsare din gândurile noastre. Cu gândurile noastre creăm lumea”.

Odată ce îți revizuiești și filtrezi gândurile, emoțiile și percepțiile asupra vieții, destinul tău se va modela după acestea și, în final, vei reuși să obții tot ce ți-ai propus. Să atragi ceva în realitatea ta sau să vizualizezi o dorință nu înseamnă că „materializezi” ceva ce nu a existat vreodată, ci să permiți unei realități pe care încă nu o poți vedea să ți se reveleze. Să îți permiți să trăiești fericirea pe care vrei să o ai, iar ea va veni la tine.

A venit timpul să ne amintim că suntem creatori puternici, iar cu ajutorul acestor legi imposibilul devine palpabil, visurile realitate și ideea de împlinire se poate exterioriza în câmpul realității noastre.

Între absurd și căutarea sensului

filozofie

Text – Alexandra Busuioc

Grafică – Maria Cristea

Ne zbatem constant între dorința de a trăi și neputința de a înțelege viața.

Nu există un mod universal corect de a trăi, așa că, de multe ori, suntem supuși confuziei și mâhnirii, rătăcind în căutarea semnificației.

Existența noastră este limitată și vrem să facem toate aceste clipe trecătoare să conteze, dar nu știm cum.  Și asemenea unei scântei,  în mințile noastre ia naștere întrebarea: “Ce ar trebui să facem cu timpul care ne este dat?”  

Sunt unele întrebări la care se poate răspunde factual și sunt întrebări la care singurul răspuns valid este cel pe care îl afli de unul singur,  un răspuns pur subiectiv.

Așa cum probabil vă așteptați, a noastră se încadrează în cea de-a doua categorie.

Atunci, ce rol mai are acest articol ?  

Ei bine, în căutarea sensului sunt implicate diverse concepte ( precum liberul arbitru, etica, fericirea, binele și răul etc). Ca să ajungem la niște răspunsuri satisfăcătoare trebuie să ne punem mai multe întrebări. 

O să constatăm, totuși,  că au fost oameni care și le-au pus cu mult înainte. Viziunea lor poate să fie pe placul nostru sau nu… Dar, având în vedere că povara de pe umerii noștri este aceeași,  putem spune că înțelepciunea și limpezimea concluziilor lor ne pot ghida în căutarea propriilor răspunsuri. 

Articolul de astăzi pune în lumină trei mari filosofi, reprezentanții unor doctrine filosofice de care, probabil, ați auzit – Friedrich Nietzsche (nihilism), Jean-Paul Sartre (existențialis m) și Albert Camus (absurdism).

Toate cele trei doctrine filosofice pornesc de la ideea că viața nu posedă un sens intrinsec. Modurile în care abordează această premisă, totuși, sunt profund distincte.

Termenul de nihilism este unul amplu, cuprinzând o multitudine de teorii și viziuni, dar în acest articol o să ne referim doar la nihilismul existențial. Acesta poate fi privit, conform lui Nietzsche, drept “o abandonare radicală a valorilor, sensului și a dorințelor”. 

Nevoia unui sens al vieții este generată de nevoia unui sens pentru suferință. Iar lipsa unuia conduce la disperare și stagnare, căci dacă lumea nu posedă un scop, atunci a acționa este, în sine, zadarnic…

Viața, în complexitatea sa, este un melanj de suferință și confuzie, presărat cu momente trecătoare de fericire. În momentul în care individul intră în contact cu emoțiile din sfera pozitivă își imaginează cum ar decurge o viață determinată doar de acestea.  Astfel, din cele mai vechi timpuri, a apărut “teoria celor două lumi” (teorie ce propune existența unei realități utopice, o lume idealizată, separată de a noastră -” Lumea formelor” a lui Platon, ” Raiul ” din viziunea creștină etc.) și omul a început să acționeze în conformitate cu modul care, din perspectiva sa, i-ar asigura accesul către această realitate a fericirii nepieritoare.

Scepticismul în creștere față de “teoria celor două lumi” (apărut odată cu evoluția științei și depărtarea de ideologiile creștine în secolele XV- XVII ) a condus la nihilism, la smulgerea bruscă din perspectivele de viață și înăbușirea dorinței de a persevera.

Friedrich Nietzsche susținea că nihilismul reprezintă  “o etapă de tranziție patologică” și o stare care ar trebui evitată cu orice preț. El a clasificat nihiliștii în două mari categorii: activi și pasivi.

Nihiliștii activi sunt indivizii care distrug vechile valori false ( cum este considerat de el creștinismul) și încep să își construiască credințe proprii, subiective, noi interpretări ale sensului.

Nihiliștii pasivi neagă în totalitate existența vreunui sens – subiectiv ori universal –  și încearcă să se separe pe sine de propriile dorințe și idealuri, astfel încât să reducă suferința. Totuși, această „voință spre neant” rămâne o voință… doar că individul nu este conștient că se agață în continuare de un sens care pretinde a fi universal. Acest paradox duce ori la căderea în disperare ori la reîmbrățișarea vechilor valori.

Baza existențialismului lui Jean-Paul Sartre (filosof francez din secolul al XIX-lea) poate fi rezumată în expresia “existența precede esența”, ceea ce susține că nu se poate da nicio explicație generală despre ceea ce înseamnă să fii om sau să trăiești, ci sensul poate fi decis și construit doar prin existență în sine.

Un stilou, de exemplu, este creat pentru scris, dar oamenii își construiesc scopul luând decizii și făcând alegeri în cursul vieții lor.

Existențialiștii cred că lumea  nu are un sens intrinsec, dar printr-o combinație de liber arbitru, conștientizare și responsabilitate, individul își poate crea unul personal.

Principalele diferențe dintre nihilismul activ si existențialism ar fi că existențialiștii nu sunt neapărat atei, în timp ce nihiliștii pun foarte mare accent pe recunoașterea faptului că nu există vreo divinitate.

De asemenea, în viziunea existențialistă, conștientizarea lipsei unui sens universal nu este privită drept ceva negativ, ci reprezintă un aspect necesar în descoperirea sensurilor proprii. Nietzsche vede conștientizarea ca pe o povara, o cădere în nihilism cu consecințe crunte asupra vieții individului și a societății.

Albert Camus a fost un alt filosof francez, care s-a afirmat prin formarea unui nou curent ideologic, absurdismul, al cărui fundament teoretic îl oferă, în principal, prin intermediul a două eseuri filosofice: “Mitul lui Sisif” și “Omul revoltat”.

El introduce conceptul de “Absurd” – “contrastul dintre strigătul ființei și tăcerea ilogică a lumii”, contradicția dintre natura universului (ca fiind haotică, indiferentă, goală de sens) și omul, aflat continuu în căutarea sensului. Această conștientizare conduce la mâhnire existențială și la trei posibile urmări:

 – moartea voluntară ( din perspectiva lui Camus, sinuciderea doar amplifică “Absurdul” deci nu reprezintă o soluție)

– “moartea filosofică” ( a pretinde că există vreun sens universal și a accepta un nivel limitat de libertate și responsabilitate în viețile noastre)

– îmbrățișarea “Absurdului” – Camus susținea că odată ce omul conștientizează acest fenomen și îl acceptă ca fiind normal și inevitabil, se eliberează pe sine din căutarea sensului, lucru care devine, în ultimă instanță, cea mai pură formă de revoltă față de absurditate.

“Lupta spre înălţimi este suficientă pentru a umple inima unui om. Trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit.” Albert Camus compară în lucrările sale povara “absurdului” cu chinul etern la care era supus Sisif, blestemat de zei să care un bolovan uriaș pe vârful muntelui, doar ca să îl rostogolească înapoi în jos și să reia sarcina la nesfârșit. Sisif devine arhetip al condiției umane căci, deși conștientizează starea sa cumplită, lipsită de speranță, pornește din nou cu stânca spre vârf. Faptul că duce mai departe o asemenea trudă este forma lui de revoltă, de asumare a propriului destin, o “fericire” paradoxală – “a trăi o experienţă, un destin, înseamnă a-l accepta pe deplin”.

” Ce ar trebui să facem cu timpul care ne este dat?” rămâne, în continuare, o întrebare fără vreun răspuns clar. Totuși, înțelegând că nu există o rețetă universală a fericirii sau a vieții fără regrete, vedem că fiecare experiență prin care trecem, fiecare conversație, fiecare pagină citită, ne conduce mai aproape de aflarea sau construirea unui sens personal, capabil să ne facă existența mai suportabilă. Fiecare acțiune a fost, inițial, un gând și fiecare influență exterioară ne determină perspectiva despre viață. Cursul societății depinde de acțiunile oamenilor, și acestea sunt influențate de felul în care este abordată existența.

Astfel, poate că nu ai ajuns la un răspuns astăzi, poate că nu vei ajunge la un răspuns nici măcar peste o săptămână  ( asemenea lucruri iau, în general, timp), dar, ești mai aproape cu fiecare clipă, cu fiecare cuvânt care își lasă amprenta pe mintea ta. 

Pune-ți întrebări în continuare, învață de la cei anteriori ție, fii la curent cu actualitatea și trăiește-ți viața! Acesta este singurul mod prin care poți avea șansa să faci o schimbare. 

De ce democrație? Omul, în raport cu libertatea

Întrebări pentru secolul XXI, filozofie, Politică simplificată

Redactor – Alexandra Busuioc

Un individ – necunoscător, neinițiat,  însetat de cunoaștere…mirat de ambiguitatea conceptelor noastre, se ridică din mulțime și pune întrebarea: “Ce este libertatea?”

În jurul lui se strâng într-o clipă : preoți,  filosofi, politicieni, exploatatori, asupriți și oameni oarecare – împingându-se, strigându-și crezurile și povara cât de tare pot. Nu se mai înțelege nimic, doar o cacofonie de voci și sensuri.

Fiindcă abordările sunt profund distincte – preoții o să strige că libertatea absolută este o stare de existență veșnică, parte a mântuirii. Filosofii o să afirme cu tărie că libertatea ține de raportul dintre individ și societate și reprezintă capacitatea omului de a acționa în conformitate cu propria voință. Politicienii o să pună în balanță drepturile și obligațiile și o să numească echilibrul “libertate” ( de n-ar avea ei adeseori balanțele îngreunate de propriile interese…)

Personajul nostru rămâne, pe bună dreptate, confuz… în mintea lui tronând aceeași întrebare: “Ce este libertatea?”

Poate reușiți voi să îi răspundeți, la finele acestui articol.

 Îndrăznesc să cred că tocmai amploarea domeniului de referință ne conduce către această dispută la nivel de definiții. Sau poate ambele sunt datorate faptului că, atunci când încercăm să rezumăm libertatea într-o singură sintagmă, ne lovim de același obstacol ca atunci când definim liniștea ori bezna. Putem să petrecem săptămâni la rând înșiruind explicații și, totuși,  acest concept e cel mai ușor de definit în raport cu ceea ce nu este.

Așa cum întunericul reprezintă lipsa luminii, libertatea reprezintă, ei bine, lipsa constrângerilor…

Dar omul este supus unor limitări – atât personale (pe care și le impune fără să conștientizeze), cât și generate de mediu sau comunitate.

Astfel, în realitate, nu putem vorbi de libertate absolută… deși oamenii continuă să aspire la ea.

În formarea societății,  regimurile politice stabilesc diferite limitări ale conceptului ca să îl poată pune în aplicare, deci pornesc de la ideea de libertate, dar o abordează în moduri distincte. Tocmai fiindcă nu s-au putut pune de acord asupra unuia singur, corect în totalitate.

Regimul politic reprezintă, în sine, ansamblul instituțiilor, metodelor și mijloacelor prin care se realizează puterea.

În acest articol vom analiza doar trei, principalele regimuri politice.

Totalitarismul – propune o societate în care puterea aparține în totalitate unei persoane sau unui grup de persoane. Statul devine autoritatea absolută și are dublu monopol: monopolul mijloacelor de forță și monopolul mijloacelor de convingere (deci practică teroarea și dezinformarea). Într‑un regim politic totalitar raportul cetățean‑stat presupune o subordonare totală a cetățeanului față de stat, o mare parte din drepturile și libertățile fundamentale ale oamenilor fiind încălcate.

Autoritarismul – este o formă mai îngăduitoare a totalitarismului. Statul se folosește de concepte precum ” naționalismul” și ” patriotismul” ca să își justifice legitimitatea și măsurile. Oferă anumite drepturi și libertăți cetățenilor, dar și acestea sunt restrânse.Democrația – deși nu este perfectă,  își propune să aducă cele mai multe beneficii celor mai mulți oameni. Din acest motiv, o regăsim în majoritatea statelor din lume și este preferabilă celorlalte regimuri politice.

Se caracterizează prin separarea puterilor în stat, pluralism politic, respectarea drepturilor și libertăților oamenilor, prin domnia majorității și protecția minorității.

Aşa cum este convins specialistul în științe politice, Robert A. Dahl: „democraţia intenţionează să asigure un câmp al libertăţii personale mai extins decât orice alt regim poate să promită”.

Dar faptul că democrația se construiește pe voința poporului este atât un beneficiu, cât și un dezavantaj, o posibilă piedică în împlinirea empirică a conceptului de libertate.

Fiind un mecanism acționat de dorințele și alegerile oamenilor, democrația rămâne cel mai reprezentativ și incluziv regim politic – acesta este principalul ei beneficiu.

 Totuși, este dependentă de acestea ca să funcționeze… asta poate deveni un dezavantaj. Omul este, prin natura sa, subiectiv, iar conceptele care stau la baza democrației pot fi interpretate cu ușurință în moduri total diferite, chiar nerezonabile uneori.

De asemenea, informarea este o libertate opțională și nu există dreptate absolută. Ține de individ, de perspectiva și nivelul său de informare să decidă ceea ce este bine sau rău, corect sau greșit.

Prin urmare, intervin disputele, contradicțiile și confuzia. Democrația este un regim politic extrem de promițător și, totuși vulnerabil, predispus la neînțelegeri și variații majore de la conceptele sale fundamentale.

Când vine vorba de înțelegerea prezentului și, în definitiv, îmbunătățirea lui, este important să privim actualitatea din toate perspectivele și să fim conștienți de drumul pe care l-am parcurs ca să ajungem în acest punct. Regimurile și idelogiile politice sunt prelungiri pragmatice ( unele mai rezonabile decât altele) ale conceptelor spre care aspirăm.

Citind acest articol, ai înțeles de ce preferăm democrația și de ce, în ultimă instanță, nici democrația nu este perfectă? Acestă conștientizare este primul pas dacă dorești să realizezi o schimbare. Arată-ne tu altă cale spre libertate.