Cum se transformă Africa în China?

Întrebări pentru secolul XXI, Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată

Africa spune povestea unui continent care, după ce a fost exploatat și înrobit, timp de secole, de către Vest, a ales să privească spre Est.

După șaizeci de ani de la începutul decolonizării africane, în Africa domnește un nou ordin chinez.

Surprinzător, miliarde de dolari au fost investiți în Africa, continent ale cărui țări nu reușesc să se dezvolte, având o economie bazată pe agricultură și, de cele mai multe ori, stagnantă.

Deși sunt bogate în resurse naturale, instabilitatea economică și nivelul alarmant de corupție au reprezentat motive pentru care nici o țară nu a vrut să investească în Africa. De asemenea, puține companii au fost dispuse să își asume riscul de a-și deschide afaceri pe pământ african.

Cu toate acestea, de-a lungul anilor, continentul a început să se schimbe. Statele au început să investească în infrastructură feroviară, s-au creat numeroase locuri de muncă ce au sporit productivitatea generală și au fost deschise numeroase școli ce au influențat creșterea ratei de alfabetizare.

Dar, spre surprinderea multora, această creșterea transformațională nu se datorează donațiilor sau fundației Bill și Melinda Gates, ci Chinei. Fiind motivată de vulnerabilitatea țărilor africane, de forța de muncă ieftină și de posibilitatea de a trimite un val de influență asupra unui întreg continent, statul chinez a profitat.

“Dușmanul dușmanului meu îmi este prieten”

În anul 1955, reprezentanții a 29 de țări din Africa și din Asia s-au întâlnit pentru prima oară în orașul indonezian, Bandung. Toate aceste țări fuseseră colonizate la un moment dat în istorie, și au găsit confort în ostilitatea lor comună nu doar față de Occident, ci și față de blocul sovietic.

Această întâlnire a oferit Chinei o idee: prin stabilirea unei relații diplomatice între China și țările africane, statul comunist și-ar fi asigurat nu doar beneficii economice prin  profitul rezultat din dobânzi, dar și prin susținere politică.

În anii ’70, atât Republica Chineză (ce în prezent administrează doar insula Taiwan), cât și Republica Populară Chineză luptau pentru un loc oficial în cardul Națiunilor Unite, adevărata identitate chineză aflându-se sub amenințare. În ciuda tuturor eforturilor Statelor Unite ale Americii, Beijing-ul a fost admis în locul Taipei-ului, datorită statelor africane.

De atunci, ideea că Africa și China trebuie să colaboreze împotriva Occidentului a fost fructificată, iar consecințele acestei legături sunt vizibile.

1955, Bandung

Dependență economică

În ultimii zece ani, investițiile chineze au fost mai mult decât semnificative. Unele companii, precum Huawei, au încărcat piața cu telefoane mobile ieftine ce oferă africanilor acces la internet, iar altele , precum Startimes, oferă oamenilor televiziune.

Drept urmare, volumul comerțului dintre Africa și China a crescut în perioada 1995-2017, de la 3 miliarde de dolari, la 143 de miliarde de dolari. Mai mult decât atât, încă din anul 2009, China a devenit cel mai important partener comercial pentru majoritatea țărilor africane.

Dar, aici intervine și o problemă: nivelul datoriilor naționale sunt în creștere, iar majoritatea țărilor africane nu își pot permite să plătească înapoi banii împrumutați.  Cu toate acestea, generozitatea Chinei nu reprezintă un gest filantropic.

Statul chinez cunoaște foarte bine situația economiilor africane și știe că posibilitatea de a nu își câștiga profitul este mare, dar, chiar și sub aceste circumstanțe, China tot iese câștigătoare.

Planul strategic

Din punct de vedere economic, Africa este, fără îndoială, dependentă de China. Însă, China împrumută bani doar prin stabilirea unor clauze ce garantează că, în situația în care țara nu mai poate plăti, China va putea prelua controlul asupra unor materii prime sau chiar și asupra infrastructurii.

Dacă China continuă să împrumute și Africa continuă să cheltuiască, în ritmul actual, statului comunist i se va oferi oportunitatea de a accesa resursele Africii în scurt timp, stabilindu-și puternica influență.

Din punct de vedere politic, ambițiile Chinei sunt mari. În ultimii ani, instituțiile confucianiste și centrele culturale ce predau limba mandarină s-au răspândit în întregul continent, în momentul de față numărul acestora apropiindu-se de numărul instituțiilor franceze. Televiziunea chineză devenind accesibilă în multe țări și liderii africani încurajând părinții să-și trimită copiii ce au împlinit vârsta de zece ani la cursuri dedicate limbii mandarine, cultura chineză este din ce în ce mai vizibilă.

De asemenea, din punct de vedere militar, Africa reprezintă o nouă bază. Acum doar trei ani, steagul roșu de cinci stele al Chinei a fost ridicat la noua sa bază militară din Djibouti, Cornul Africii.

Așadar, din punctul nostru de vedere, continentul african este, în prezent, supus unui proces de neo-colonialism. Din cauza agresivității lumii occidentale și a imposibilității de a fi independente, după secole de exploatare și înrobire, țările africane și-au îndreptat încrederea către o economie promițătoare, dar un stat brutal.

Avem nevoie de un Guvern Mondial?

Întrebări pentru secolul XXI, Diplomație și relații internaționale

Naționaliștii Regatului Unit au votat pentru a părăsi Uniunea Europeană, iar conservatorii Statelor Unite ale Americii au votat pentru un Președinte ce a promis că “va pune America pe primul loc”. În întreaga lume, naționalismul câștigă, în continuare, alegeri.

Critica tradițională împotriva naționalismului evidențiază tendința istorică a acestei ideologii de a duce la conflict sau la război, dar, deși acest lucru poate fi adevărat, intenția acestui articol se bazează pe altceva.

Naționalismul poate fi definit ca un devotament față de propria națiune, dar și ca o doctrină care pune interesele naționale deasupra considerațiilor internaționale. Cu toate acestea, una dintre provocările evoluției moderne reprezintă perioada de timp dintre dezvoltarea tehnologică rapidă și adaptarea politică lentă.

Într-o eră a globalizării, avem o economie globală, o piață globală și o tehnologie globală. Cu toate acestea, nu avem un guvern mondial, ceea ce face ca fiecare sistem politic național să fie ineficient.

Dioxidul de carbon din atmosferă, dezastrele nucleare și amenințările tehnologice nu cunosc granițe, iar întreaga umanitate împărtășește un destin comun. Cu toții trăim pe o singură planetă care este amenințată de propriile noastre acțiuni, motiv pentru care trebuie să formăm o comunitate globală și ne regăsim sub aceeași identitate.

Problemele secolului XXI

Toate problemele majore cu care se va confrunta omul secolului XXI vor fi probleme globale, care pur și simplu nu vor putea fi rezolvate la nivel național.

Naționalismul ne împiedică să rezolvăm probleme cruciale, precum schimbările climatice, inegalitatea economică în continuă creștere, amenințarea unui potențial război nuclear, criza refugiaților și amenințarea inteligenței artificiale, prioritizând cultivarea tradițiilor și urmărirea propriilor interese.

Nu este niciodată o coincidență-

Este evident că, în privința încălzirii globale, de exemplu, nicio națiune nu poate rezolva singură problema, motiv pentru care naționaliștii, precum Donald Trump, tind să nege problema.

Nu este o coincidență că aproape toți oamenii care nu cred în schimbările climatice simpatizează cu partide politice de dreapta, cu orientare naționalistă.

Politicienii naționaliști refuză să creadă în încălzirea globală, deoarece nu există o soluție națională care să o poată rezolva. Mai mult decât atât, întrucât aspecte precum potențialul periculos al ingineriei artificiale nu pot fi rezolvate cu reglementări la nivel național, naționaliștii evită să vorbească public despre acestea. 

Vechia dezbatere politică a secolului XX dintre dreapta și stânga este acum, în mare parte, irelevantă. Dezbaterea de astăzi este între politica națională și cea globală; putem crea un sistem politic global, o singură guvernare, ce va asigura păstrarea condițiilor de viață pentru generațiile viitoare, sau putem continua să facem exact ceea ce am făcut până acum și să eșuăm.

Identitatea națională într-o eră a globalizării

Loialitățile patriotice, tradițiile și culturile comune sau solidaritățile religioase nu trebuie desconsiderate, dar, pentru a a crea o guvernare globală, omul trebuie să se regăsească în această identitate globală, dincolo de națiunea în care s-a născut.

Timp de sute de ani, am lăsat frontierele, un simplu rezultat al colonializării, nu doar să ne definească ca oameni, dar și să provoace moartea a milioane de oameni defavorizați.

Gândiți-vă doar la conflictul teritorial din Kashmir; mii de oameni și-au pierdut viața pentru simplul fapt că, în anul 1947, Imperiul Britanic a trasat granițele unei regiuni, fără să țină cont de locuitorii acesteia.

Mai mult decât atât, întregul Orient Mijlociu reprezintă rezultatul trasării unor granițe bazate pe interesele imperiilor coloniale, nu pe diferențe culturale, religioase sau lingvistice. Nu există diferențe ce țin, teoretic, de identitate națională între un saudit și un yemenit, dar, cu toate acestea, calitatea vieții acestor oameni este pe cât se poate de diferită.

Cum ar arâta o guvernare globală?

Organizația Națiunilor Unite a eșuat de nenumărate ori, iar milioane de oameni din întreaga lume au fost uciși de la fondarea acesteia.

Deși ONU există pentru a promova cooperarea globală, trebuie să criticăm influența celor cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate.  Implementarea puterii de veto a dus la desconsiderarea crizelor umanitare din întreaga lume, astfel protejându-se doar interesele naționale a celor mai puternice state.

Mai mult decât atât, gestionarea necorespunzătoare a pandemiei ar trebui să reprezinte un motiv suficient de bun pentru a susține o guvernare globală. Confruntându-ne cu o pandemie, s-a demonstrat că este ineficient, chiar și periculos, să permitem fiecărui stat să aplice o politică națională. Virusurile nu cunosc granițe și, chiar dacă ar fi existat o reacție inteligibilă de închidere a frontierelor și retragere în propriul teritoriu, aceasta ar fi fost eficientă doar dacă toate statele ar fi avut-o.

Așadar, propunem modelul unei federații. Printr-o guvernare mondială și prin structuri supranaționale adecvate, am reuși să gestionăm probleme globale, ce nu pot fi gestionate la nivel național.

Prin conștientizarea intereselor noastre comune și prin fructificarea tuturor diferențelor culturale, am reuni omenirea separată de religie, împărțită de politică și clasificată de avere.

A venit timpul să ne unim sub aceeași identitate: cetățeni ai lumii.

Adevărul din spatele conflictului din Siria

Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată

Siria se află în război din 15 martie 2011. De atunci și până în prezent, numeroase puteri militare s-au alăturat acestui conflict, sprijinind diverse interese. Mai mult de jumătate de milion de oameni au murit sau sunt dați dispăruți. Milioane de oameni au fugit din calea terorii.

Orașul Alep înainte și după război

Care este contextul istoric al acestui război ?

Teritoriul Siriei a făcut parte din imperiul otoman din 1915 și până la finalul Primului Război Mondial, în 1918. Atunci, Imperiul Otoman a fost dezmembrat, iar marile puteri europene au anexat teritoriile arabe, divizându-le în baza acordului ,,Sykes-Picot”, o înțelegere între Anglia si Franța. Aceste două țari au trasat frontiere noi fară să țină cont că, de fapt, în spatele hărții se află popoare care se dezbină. Conflictele istorice au fost și ele ignorate, cum ar fi conflictul de ordin etnic și religios dintre suniți și șiiți, cele două mari ramuri ale religiei islamice. În Siria, în prezent, se află la putere Șiiții alauiți, care reprezintă numai 13% din populația tarii, în comparație cu suniții, care alcătuiesc 74%.

Ulterior, unul dintre grupurile religioase minoritare a văzut o oportunitate în alianța cu Franța. O parte dintre șiiții alauiți, considerați eretici de către musulmanii suniți pentru credința lor, s-au alăturat conducerii franceze, in special nou fondatei armate siriene. Francezii au văzut, la rândul lor, oportunitatea de a-și consolida puterea în regiune și au promovat această minoritate în structurile cheie de conducere ale Siriei, care nu era stat suveran, ci parte a Imperiului Colonial Francez.

Acordul Skyes-Picot

Odată cu sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, forțele coloniale s-au retras, însă granițele au rămas neschimbate. De asemenea, șiiții alauniți au rămas la putere în Siria, încercând din răsputeri să o păstreze, în pofida majorității sunite.

Cum a început, de fapt, conflictul din zilele noastre ?

În martie 2011, sirienii din orașul Dera ies în stradă pentru a protesta împotriva regimului.

Forțele lui Bashar Al-Assad, actualul președinte al Siriei, trag în mulțime, susținând că protestatarii au deschis primii focul. Pe măsură ce numărul de victime creste, valul de proteste se întețește, iar acum ia naștere războiul civil sirian, care se desfășoară pâna în prezent, între forțele rebele și guvernul sirian.

Războiul civil care nu este întocmai civil

Forțelor rebele și guvernului Sirian li se alătură, treptat, deopotrivă aliați si opozanți, forțe moderate si extremiste.

Astăzi, principalele părți combatante sunt:

Forțele lui Bashar Al Assad, susținute de către Iran ca aliat principal, dar și de către Rusia și Hezbollah. Israelul a luat inițiativă împotriva furnizării de armament în sprijinul guvernului și a organizat raiduri aeriene pentru a împiedica livrarea de arme la Hezbollah. Guvernul sirian este susținut cu armament și de către Coreea de Nord, Irak, Egipt și Cuba. Sprijinul lor non-letal se constituie din Venezuela, Angola, China și Algeria.

În 2015, Rusia a demarat un raid aerian care a întors soarta războiului în favoarea guvernului sirian. Rusia declara public că ucide numai teroriști, însă au fost raportate atacuri îndreptate înspre civili.

Armata siriană liberă cuprinde sute de grupări rebele distincte și este sprijinita direct de către Arabia Saudita, Qatar și Turcia. Prin sprijinul lor non-letal, li se alătură Canada, Elveția, Germania și Olanda. SUA, Anglia si Franța au susținut ceea ce considerau a fi grupuri rebele moderate, însă acum sprijinul lor este non-letal, deoarece majoritatea forțelor rebele ramase sunt ale grupărilor Stat Islamic.

Forțele kurde YPG si YPJ sunt unitățile de protecție ale poporului kurd, susținute de Kurdistan, Franța, SUA, dar și de către Siria, pentru ca acestea lupta împotriva grupării teroriste ISIS. Acestea sunt sprijinite prin suport militar aerian de către Australia, Arabia Saudită, Qatar, Iordania, Bahrain, Emiratele Arabe Unite, Maroc și Canada. Sprijinul non-letal este acordat de Marea Britanie și Rusia.

Printre forțele combatante se numără și cele două mari grupări radicale jihadiste, reprezentând extremismul islamic, Jabhat al-Nusra și ISIS.

Jabhat Al-Nusra este o ramura a grupării cu numele de Al-Qaida in Siria, iar ISIS este o grupare terorista care s-a desprins din Al-Qaida, și a câștigat atât faimă cât și teritorii prin campanii militare extrem de violente. 

Cele două grupări teroriste sunt rivale, însă ambele își doresc întemeierea unui stat islamic propriu pe teritoriul Siriei.

ISIS

Cine se luptă cu cine ?

Conflictul principal este reprezentat de forțele regimului politic al lui Bashar Al-Assad și rebelii armatei libere siriene.

Guvernul sirian luptă împotriva grupării Jabhat Al-Nusra.

ISIS se luptă cu toate forțele menționate mai sus, și în special cu kurzii, care s-au dovedit cei mai eficienți in lupta contra ISIS. Din nefericire, kurzii sunt atacați de turci, atât în Siria, cât și in Irak. Încă din 2016, turcii au ocupat nordul Siriei și sunt aliații guvernului sirian.

Care este motivul pentru care acest război civil a luat o turnura diferiă de aceea pe care o iau majoritatea războaielor civile ?

Treptat, tot mai multe forțe internaționale sunt implicate în acest conflict, direct sau prin sprijinirea uneia dintre grupări. Motivul central nu este, însă, războiul civil din Siria, ci este unul de ordin economic și geopolitic. 

Cu toate că peninsula Arabia este predominant deșertică, aici se află o treime din rezervele de petrol și gaze naturale ale planetei. Pentru a vinde aceste resurse Europei, toată peninsula Arabia trebuie ocolită pe mare, înainte de accesul în Marea Mediterană prin canalul Suez. Calea cea mai scurta este drumul drept, care trece prin Siria, țară care are ieșire la Marea Mediterană. În acest context, cine controlează Siria, controlează și fluxul resurselor către Europa.

Acest conflict a declanșat si o migrație în masa, o primăvara arabă în Europa în anul 2016,  deoarece jumătate din locuitorii Siriei, în număr de 11.6 milioane înainte de război, au fugit din calea conflictului. Odată cu valul de emigranți, pe bătrânul continent au ajuns și purtători ai Războiului Sfânt, care au destabilizat Europa prin frica pricinuită.