Scandalul Pegasus

Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată, Probleme sociale

Redactor: Ștefania Țenescu

Grafician: Diana Oancea

Scandalurile globale, o constantă de mare anvergură a zilelor noastre, captează feroce atenția publicului larg. Odată ieșite la iveală, acestea declanșează un lanț lung de evenimente ce periclitează atât reputația marilor nume ale lumii, cât și stabilitatea națiunilor. Fie că e vorba de acțiuni de spionaj, plagiatură, corupție la nivel înalt sau acuzații de agresiune sexuală, orice neregulă ce depășește normele acceptate, explodează într-o mulțime opinii publice ce modelează lumea.

Unul dintre cele mai controversate subiecte la nivel global este spionajul — o acțiune ce a evoluat de la misiuni ample de stat până la controlarea și supravegherea întregii populații la un singur click de infectare distanță, o imagine scoasă parcă din romanele SF. De la cazul WaterGate (1972) și până la scandalul NSA (2013), dezvăluirea invadării informațiilor private și utilizarea lor în scheme politice sau de manipulare a mulțimii globale a reprezentat întotdeauna o infracțiune greu de ținut sub control. Identitatea noastră ca indivizi  este crucial să aparțină propriei persoane, fără tangențe exterioare. Odată răpită și ultima fărâmă de intimitate și caracteristică personală, ne pierdem într-o mulțime de unelte bune de aruncat după ce am fost folosiți în jocul altor oameni. Precum deținuții de la Auschwitz, devenim niște numere ce se evaporă în neant. De aceea, spionajul, în special cel cibernetic, este o metodă subtilă și îngrozitor de eficientă pentru a sustrage cele mai periculoase arme, informațiile private descoperite atât la nivel internațional, cât și personal.

Printre momentele culminante ale anului se numără scandalul Pegasus, un software ce a permis spionarea persoanelor publice, de la jurnalișți, activiști ai drepturilor oamenilor și până la oameni politici, incluzând președintele Franței, Emmanuel Macron.

Prototipul Pegasus reprezintă un program spion sau spyware care este o categorie de software rău intenționată ce ajunge pe computer, adesea fără să realizezi, pentru a urmări, a monitoriza și a obține informațiile tale personale. Există multe programe gratuite care vin la pachet cu add-ons periculoase, extensii şi plugin-uri. Paraziţii de tip spyware sunt viruşi periculoşi ce sunt prezentați ca şi componente necesare ca programul gazdă să funcţioneze în mod adecvat. Dezinstalarea aplicaţiei gazdă nu elimină spyware-ul, iar acesta nu poate fi șters cu ajutorul metodelor de eliminare manuală sau cu produsele normale antivirus.

Spyware-ul Pegasus, noul răcnet în lumea spionajului, se află acum în centrul scandalului mondial dezvăluit la jumătatea lui iulie 2021. Produs de către compania israeliană NSO Group, software-ul permite infiltrarea sistemelor informatice. Începând cu anul 2016, Pegasus este capabil să citească mesaje text, să urmărească apelurile, să colecteze parole, să urmărească locația, să acceseze microfonul și camera dispozitivului țintă și să culeagă informații din aplicații.  Programul spyware poartă numele legendarului cal înaripat Pegas — pentru că este un cal troian care poate fi trimis „zburând prin aer” pentru a infecta dispozitivele.

Pegasus a fost descoperit în august 2016 după ce o încercare eșuată de instalare pe iPhone-ul unui activist pentru drepturile omului a condus la o investigație care a dezvăluit detalii despre spyware, capacitățile sale și vulnerabilitățile de securitate pe care le-a exploatat. Vestea despre spyware a produs o acoperire mediatică semnificativă. Acesta a fost numit „cel mai sofisticat” atac de smartphone din toate timpurile.

Totuși, lucrurile au început să ia amploare atunci când o investigaţie recentă a scos la iveală operaţiuni ample de spionaj cibernetic, desfăşurate împotriva unor politicieni, jurnalişți și militanţi pentru apărarea libertăţilor civile. Forbidden Stories, o organizație media non-profit cu sediul la Paris, și Amnesty Internațional au avut acces la o listă de 50.000 de numere care ar fi aparținut persoanelor de interes pentru clienții firmei NSO încă din anul 2016. Astfel, cu ajutorul  listei obținute de organizația media franceză, un consorțiu format din 17 organizații media internaționale a publicat o anchetă legată de software-ul Pegasus care a permis guvernelor sau altor clienți ai companiei să spioneze la nivel global cel puțin 180 de jurnaliști, 600 de politicieni, 85 de activiști pentru drepturile omului și 65 de oameni de afaceri din diferite țări.

 De altfel, printre persoanele vizate de către clienții companiei se numără și preşedintele francez Emmanuel Macron, ceea ce NSO confirmă. Aceștia au declarat că Macron nu a fost niciodată „ținta” niciunuia dintre clienții săi. Compania a adăugat că numărul apărut pe listă nu a indicat în niciun fel dacă acest număr a fost selectat pentru supraveghere utilizând Pegasus. Cu toate acestea, cercetările efectuate în legătură cu software-ul Pegasus sugerează că Marocul ar fi fost țara interesată de Macron și de echipa sa, crescând astfel temerile că telefoanele lor au fost selectate de unul dintre aliații diplomatici apropiați ai Franței.

Contrastează totuși cazul în care liderii mondiali au fost cei ce s-au folosit de software-ul spyware pentru a-și spiona rivalii politici sau pe jurnaliștii incomozi lor. Printre aceștia se numără inclusiv premierul Ungariei, Viktor Orban. Astfel, programul Pegasus a fost utilizat în Ungaria pentru spionarea mai multor jurnalişți, proprietari ai unor mass-media, avocaţi şi fotografi. Guvernul Orban s-a folosit de această nouă armă în războiul pe care l-a dus și îl duce cu presa din Ungaria, în încercarea de a o subordona complet. Investigațiile estimează la aproximativ 300 numărul persoanelor spionate în Ungaria cu ajutorul acestui software incluzând numerele de telefon ale unor persoane aflate sub investigații legitime și cercului de apropiați al unuia dintre ultimii proprietari de trust media independent din Ungaria. „Dacă acest lucru chiar s-a întâmplat, ar fi inacceptabil, revoltător şi ilegal”, a reacţionat Federaţia Ungară a Jurnaliştilor care, la fel ca opoziţia ungară, a cerut guvernului să lămurească dacă şi în ce scop este implicat într-o asemenea operaţiune.

În ciuda tuturor atacurilor și dovezilor obținute la adresa sa, compania israeliană a negat ferm „acuzațiile false formulate” în cadrul anchetei, despre care a spus că sunt „pline de ipoteze eronate și teorii nefondate”, menționând că are în vedere deschiderea unor procese de defăimare. Aceasta s-a apărat spunând chiar că cifra este una exagerată şi că felul în care este folosit software-ul pe care-l vinde este doar responsabilitatea clienţilor.

De asemenea, proprietarul WhatsApp, Will Cathcart, a intervenit în scandalul spionajului  şi a spus că acelaşi software a fost folosit pentru a sparge şi conturile de WhatsApp ale mai multor politicieni, fiind vizaţi prin intermediul celei mai populare aplicaţii de comunicare. Aceştia ar fi fost printre ţintele unui atac mai amplu, din 2019, când WhatsApp a dezvăluit că soft-ul NSO a fost folosit pentru a trimite malware către 1400 de telefoane prin folosirea unei vulnerabilități — doar printr-un apel pe WhatsApp, telefonul țintă putea fi infectat cu Pegasus, chiar dacă persoana nu a răspuns la telefon. Astfel, Cathcart a declarat că, în lumina celor 1.400 de conturi de WhatsApp vizate, este posibil ca cifra de 50.000 de telefoane implicate în ampla campanie de spionaj ieşită recent la iveală, să fie aproape de adevăr.

 Acuzată astfel cu regularitate că ar face jocul regimurilor autoritare, NSO Group asigură că software-ul său serveşte — teoretic — doar pentru a obţine informaţii despre combaterea terorismului şi a criminalităţii organizate. Totuși, dezvăluirile au stârnit indignarea organizațiilor pentru drepturile omului, a presei și a liderilor politici din întreaga lume. Această operațiune ilegală de infiltrare în sistemele informaționale începe să scape ușor ușor de sub control și este luată în calcul chiar confirmarea spionajului în masă, un aspect cu totul inadmisibil și controversat.

Armele de tip informatic devin treptat la fel de periculoase ca armele atomice sau chimice. Cu deosebirea că acestea nu sunt supuse, cel puţin pentru moment, unui control internaţional. Informațiile însă au căpătat o putere manipulatoare uriașă. Dacă ți se pune un pistol la cap, luptând pentru cauza și principiile tale, devii martir, dar o reputație distrusă va păta pentru totdeauna cărțile de istorie.

Strategia lui Putin. De ce nu este atât de puternic pe cât pare?

Întrebări ale politicii contemporane, Diplomație și relații internaționale

Redactor- Ștefan Brădianu

Rusia lui Putin a fost întotdeauna un stat agresiv, dar, recent, odată cu ascensiunea Chinei și cu problemele sale interne, aceasta dă dovadă că este dispusă să încalce orice linie roșie a diplomației. Însă, cât de reală este amenințarea rusească de fapt și de ce avem parte de atâta agresivitate dinspre Moscova?

Putin, un jucător profesionist de poker

Cel mai important de înțeles este motivul pentru care Kremlinul acționează în acest fel. Zilele în care Rusia era una dintre cele trei, iar apoi două, super puteri ale lumii au apus demult, odată cu destrămarea Uniunii Sovietice și declinul demografic și economic ce a urmat. Nici măcar forțele sale armate, cândva cele mai temute, nu mai sunt ce au fost, întrucât Statele Unite ale Americii și China alocă un buget considerabil mai mare, pe care Rusia nu și-l permite. Astfel, țara pur și simplu nu mai contează la fel de mult pe scena internațională, mai ales având în vedere numărul ei limitat de aliați. De aceea, Putin se simte nevoit să aducă aminte constant că țara sa încă este relevantă, că încă mai are un cuvânt de spus. Spre deosebire de America și China, nu poate face asta economic fiindcă economia Rusiei se află în plin declin (o inițiativă la fel de ambițioasă precum Drumul Mătăsii al Chinei ar falimenta-o). Nepermițându-și să ajute și alte țări, Rusia își afirmă poziția prin diferite mișcări agresive: amenințări, manevre militare, atacuri cibernetice, infiltrarea spionilor în guverne și chiar invadarea anumitor țări mai slabe. Chiar dacă, la prima vedere, aceste acțiuni impun frică și arată puterea brută a Rusiei, ele dovedesc tuturor că ele sunt singurele pârghii de care Moscova se mai poate folosi. La rândul lor, acestea sunt eficiente doar cât timp Vestul chiar crede că Rusia este dispusă să înceapă (încă) un război. De aceea, de fiecare dată când Putin amenință, el joacă o ruletă rusească, căci nu se știe când va fi nevoit să se și țină de cuvânt.

Au existat, totuși, cazuri când chiar a fost dispus să facă pasul cel mare și a început un război. Acest lucru a putut fi observat în 2008, când a fost invadată Georgia, apoi în 2016 Ucraina, iar cel mai recent în 2020, când Rusia a orchestrat o mare parte a războiului din Caucaz, abandonându-și unicul aliat comun cu Uniunea Europeană- Armenia.

Așadar, care este profilul victimelor „ucigașului Putin (așa cum l-a numit Joe Biden)? Ce au aceste țări în comun? Toate erau foste membre ale Uniunii Sovietice și aliate ale Rusiei, care s-au îndepărtat de aceasta, mergând cu pași repezi către NATO și Uniunea Europeană. Putin, fiind disperat să mențină un cordon sanitaire între țara sa și NATO, a invadat aceste țări (sau în cazul Armeniei, s-a abținut din a-și ajuta aliatul, intervenind doar la sfârșit pe post de împăciuitor) și a sprijinit mișcări separatiste extremiste, destabilizând situația politică internă, îndepărtandu-le de la cărarea vestică. De asemenea, aceste războaie au avut și rolul de a arăta cât de puține opțiuni are NATO în a ajuta țările care vor să i se alăture, neavând influența necesară pentru a opri niciuna dintre invazi, creând scepticism în rândul populației.

Însă, toate aceste acțiuni mai au un rost, unul intern și poate chiar mai important, acela de a îi solidifica rolul de facto al lui Putin de lider suprem, acela de tătic care știe mereu ce e de făcut și este mereu dispus să lupte pentru a-și apăra țara de eternii inamici. El își conturează această imagine și prin numeroasele cascadori televizate ce par să îl portretizeze drept un om atotștiutor. De-a lungul anilor, Putin a înfrânt echipa națională de hochei, a salvat un grup de jurnaliști tranchilizând un tigru și a descoperit o mini comoară subacvatică. Toate acestea sună, mai degrabă, a titluri The Onion decât fapte realizate de șeful statului.

Prin mișcările agresive ale Rusiei, cetățenii văd cum Putin se luptă și cu acești inamici malefici (nu doar cu tigri). Ironic, acești dușmani sunt vitali pentru orice dictator a cărui situație internă devine din ce în ce mai sumbră, fiind singurul mod de a-și justifica nereușitele economico-sociale și singurul mod de a uni populația în spatele tău – împotriva altcuiva.

Guvernul reușește foarte ușor să portretizeze Vestul drept dușmanul Rusiei, folosind o strategie foarte simplă. De fiecare dată când parlamentul mai votează o lege care restricționează drepturile omului și compromite statul de drept, când Moscova pune în primejdie stabilitatea regională, sau când opoziția este iar redusă la tăcere, guvernele occidentale și, mai ales, presa atacă vehement Kremlinul, condamnând toate aceste abuzuri. Apoi, mașina de propagandă bine dezvoltată le face pe toate acestea să pară atacuri asupra întregii națiuni, din partea unui vest rusofob care pur și simplu îi urăște și față de care țara trebuie apărată.

Totuși, Putin este blocat într-o poziție deloc convenabilă, fiind nevoit să pară dur și acasă și afară, să pozeze drept un războinic neînfricat în Rusia, iar în străinătate drept un președinte neîndreptățit, dispus la negocieri în bună credință; trebuie să amenințe constant diferite țări, în timp ce știe că nu poate să își susțină multe dintre afirmații. El joacă un joc de poker foarte periculos, având cele mai slabe cărți este nevoit să mintă de fiecare dată, sperând ca nimeni să nu îi observe bluff-ul. Acum știm de ce are o întreagă cameră dedicată jocurilor de noroc în castelul său privat. În spatele zâmbetului său se ascunde, probabil, o teamă adâncă: faptul că, oricând, marele lui imperiu al corupției se va întoarce împotriva lui, la prima greșeală serioasă, oligarhii pe care chiar el i-a împuternicit oferindu-le cele mai importante companii de stat sau poziții în guvern, îl vor considera inapt și vor scăpa de el. La finalul zilei, Putin se află în fotoliul prezidențial doar datorită lor.

Avertismente către Vest

Moscova încearcă constant să reamintească NATO că încă este o putere importantă și că este mereu dispusă să joace cât de murdar este nevoie prin diferite manevre militare, care au, de fapt, un scop mai mult diplomatic. Numeroasele incursiuni în spațiul aerian al alianței servesc acest rol, la fel ca mobilizarea a numeroase trupe la granița cu Ucraina în primăvară, destule pentru a o invada din nou, doar pentru a le retrage parțial după câteva săptămâni. Cel mai recent exemplu îl reprezintă focurile de avertisment către o navă britanică din apele Crimeei. În timp ce Marea Britanie susține că acestea au fost departe de navă, Rusia a anunțat că au fost la doar câțiva metri distanță. De ce există această contradicție? Pentru că Putin își dorește să sperie atât cetățenii, cât și guvernul Regatului Unit. De ce aceasta navă? Moscova susține că Peninsula Crimeea îi aparține, în timp ce Marea Britanie o consideră parte din Ucraina, așadar consideră că nava se afla în apele Ucrainei. Rusia a încercat să le aducă aminte cine face legea cu adevărat în acea zonă. Mai important, cu doar câteva zile în urmă, la bordul acelei nave fusese semnat un tratat de cooperare maritimă între Regatul Unit și Ucraina, lucru ce a nemulțumit grav Rusia. Întradevăr, focurile au fost un avertisment, însă, nu doar pentru navă.

Legitimarea lui Putin

Kremlinul știe că doar prin câteva amenințări și prin reducerea la tăcere a unor țări vecine mai mici, irelevante pe scena globală, statutul Rusiei ca putere mondială nu va fi asigurat. Așadar, are nevoie de mai multe momente în care alte mari puteri să-i recunoască influența și puterea, pentru a își putea justifica importanța pe care și-o dă. Din acest motiv, Rusia profită la maxim de orice ocazie are pentru a dialoga cu Vestul, chiar dacă asta nu a mai dus la un rezultat concret de pe vremea lui Boris Yeltsin.

De aceea au ținut atât de mult, atât Putin, cât și Biden, să se întâlnească acum câteva săptămâni. Proaspătul lider american, despre care mulți ziceau că nu va fi în stare să reziste la astfel de întâlniri, a putut să demonstreze, încă de la începutul mandatului, că are tăria necesară să-i țină piept infamului președinte rus, în timp ce Putin s-a bucurat că este văzut în continuare drept amenințarea principală- un compliment pentru el. Practic tot summit-ul a fost mai degrabă o cascadorie politică prin care ambii lideri și-au demonstrat forța într-un meci de box aranjat de dinainte – un blat.

Kremlinul a optat pentru o abordare mai agresivă către Uniunea Europeană, pe care o vede (parțial pe bună dreptate) mai divizată, deci mai slabă. Așadar, dacă Statele Unite ale Americii sunt folosite pe post de adversar veritabil care recunoaște puterea Rusiei, Uniunea Europeană a primind rolul de victimă în acest spectacol de propagandă. Constant, Putin încearcă să evidențieze slăbiciunile Europei, să o portretizeze drept o entitate care, pe de o parte, înrobește state suverane dar, pe de altă parte, se află într-o cădere liberă cauzată de idei progresiste, care sperie publicul conservator rusesc. Într-adevăr, aceste două descrieri sunt contradictorii și false, dar când au oprit adevărul și logica mașina propagandistică a vreunui stat? Cum reușește Moscova să justifice acest lucru în fața cetățenilor? Ei bine, prin mai multe crize create chiar de ea. Se folosesc de lideri liberali rusofili precum Orban sau Zeman pentru a paraliza Consiliul European, ca apoi să vină și să-i portretizeze pe aceștia drept niște victime ale Bruxelului. O altă modalitate de a umili Uniunea Europeană este tot prin întâlniri diplomatice, însă diferite de cele cu Statele Unite ale Americii. Acesta a fost cazul când, în februarie, Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene, Josep Borrell, a fost pur și simplu batjocorit de Ministrul rus de Externe Sergeri Larov când, în timpul unei conferințe de presă comune, Larov a acuzat Uniunea Europeană că minte și a descris-o ca fiind „un partener în care nu poate avea încredere”. Chiar în timpul ședinței dintre cei doi, Rusia expulza 3 diplomați europeni. Această umilință a fost posibilă deoarece Uniunea Europeană nu poate avea o agendă politică externă decât dacă toate statele sunt de acord cu ea, lucru imposibil când mulți lideri sunt prieteni de nădejde ai lui Putin. Chiar și în rândul celor care recunosc amenințarea rusească există neînțelegeri legate de cum ar trebui acționat. Cancelarul german Angela Merkel a fost principala susținătoare a unei cooperări economice cu Rusia, lucru dovedit mai ales de conducta Nord Stream 2, dur criticată de Washington. Germania este susținută în această abordare și de state precum Franța sau Austria. Însă, țările din Europa de Est, direct amenințate de Rusia, care au un trecut nefericit cu aceasta, sunt sceptice față de o asemenea abordare și susțin că Rusia ar trebui să facă numeroase concesii înainte de a începe dialogul.

După summitul dintre Biden și Putin, Franța și Germania au propus o întrevedere asemănătoare, însă au fost nevoite să renunțe la propunere în urma opoziției din partea Poloniei (care trecuse printr-un val de atacuri cibernetice rusești cu două săptămâni în urmă), României și a țărilor Baltice, într-o rară înfrângere a axei Berlin-Paris în cadrul consiliului European.

Destabilizarea Vestului

Reticiența anumitor state de a începe cooperarea cu Rusia este de înțeles, întrucât aceasta încearcă (și reușește) să destabilizeze țările rivale din interior, folosindu-se chiar de ceea ce acestea prețuiesc cel mai mult – democrația. Înainte, Rusia finanța, în principal, partide rusofile, în țări pe care își dorește să le aibă aliate (aliate fiind termenul folosit de Kremlin pentru a definii țările ce îi sunt parțial supuse), precum Moldova sau Ucraina. Astfel, reușește să controleze în mod indirect anumite instituții ale statului, țările respective având un guvern care răspunde în fața liderului de la Moscova, nu în fața cetățenilor. Chiar dacă partidele respective nu obțin puterea, ele sunt un factor important care influențează opinia publică în favoarea Estului.

Această strategie a fost îmbunătățită, pentru a afecta și țările în care un partid rusofil pur și simplu nu ar avea succes, indiferent de fondurile sale. De aceea, Rusia a început finanțarea a mai multe partide extremiste, atât de dreapta cât și de stanga, fie că ele condamnă Rusia sau o ridică în slăvi, cu unicul scop de a radicaliza scena politică, de a polariza societatea, astfel destabilizând țara respectivă. Într-un parlament în care partidele extremise au multe locuri, formarea unui guvern cu o majoritate confortabilă este imposibilă, astfel ori trebuie să le coopteze la guvernare și astfel să se compromită (precum a pățit Austria în 2019), ori să se formeze un guvern minoritar, care nu poate niciodată să își îndeplinească îndatoririle pe deplin, lucru care creează disconfort în rândul populației și duce la și mai multe voturi pentru partidele extremiste în următoarele alegeri.

Kremlinul nu se mulțumește doar cu finanțarea unor partide, intervenind și în moduri mai puțin ortodoxe, folosindu-și propria presă (precum Russia Today sau Sputnik) pentru a prezenta occidentului o imagine falsă a Rusiei. De asemenea, Moscova deține o adevărată armată de conturi false de social media și trolli pentru a influența opinia publică prin rețelele de socializare. Aceste conturi sunt primele care să propună idei radicale, pe care alte conturi le susțin, făcându-le să pară populare, ceea ce are un efect snowball, întrucât se răspândesc foarte rapid în rândul oamenilor. După aceea, cealaltă parte a spectrului politic se simte atacată și, la rândul ei, propune idei din ce în ce mai radicale. Partidele extremiste menționate mai devreme intervin și ele, susținând o parte și demonizând-o pe cealaltă. De aceea, opinia publică pare a fi atât de divizată și de polarizată asupra oricărui subiect politic, cauzând multe dintre problemele sociale pe care le avem astăzi, des folosite de Moscova în campania internă de propagandă.

Influența Rusiei asupra politicii interne a fost dovedită de multe ori. The Russia Report, realizat de Parlamentul Britanic, a concluzionat că intervenția Rusiei în politica englezească este la ordinea zilei. În America, Departamentul Justiției, Senatul și FBI-ul au întemeiat fiecare mai multe rapoarte (cel mai celebru fiind al lui Robert Mueller) detaliind rolul important pe care Rusia l-a avut în alegerile din 2016. În Franța, partidul Frontul Național, care a advocat pentru ridicarea sancțiunilor impuse Rusiei și un așa-zis Frexit, a primit mai multe împrumuturi de la bănci rusești, după o întâlnire a lui Putin cu Le Pen. Puțin mai la Est, în Austria, partidul de extremă dreapta FPO este investigat, după ce ar fi fost finanțat ilegal de Kremlin, în cadrul scandalului Ibiza.

Nu în ultimul rand, și investigațiile jurnalistice au avut un rol important în a scoate la lumină operațiunile rusești. Tabloidul nemțesc BILD a dezvăluit că nu mai puțin de 11 milioane de euro au fost investiți de Rusia pentru a-i asigura realegerea lui Dodon. Mai recent, The Guardian susține că președintele rus a autorizat o operațiune de amploare a serviciilor secrete pentru a-i asigura victoria candidatului „instabil psihic”, Donald Trump, în 2016.

Cât va mai putea Rusia să continue astfel? Oricât de eficiente, de ingenioase sau de periculoase sunt toate aceste metode folosite de Putin pentru a-și umfla singur imaginea și pentru a slăbi occidentul, ele nu sunt nimic mai mult decât niște cascadorii, niște măsuri temporare care n-au nicio speranță pe termen lung. Nici cel mai bun iluzionist nu poate păcăli publicul la nesfârșit. Putin știe asta, de aceea dă semne că ar dori să se retragă, dând de înțeles la ultimele alegeri că nu va mai candida următoarea dată și aprobând o lege care oferă imunitate pe viață președinților. Însă, și după Vladimir Vladimirovich Putin vă mai exista o Rusia, aflată în aceeași poziție. Este greu de crezut că vă mai putea întreține același joc periculos pentru multă vreme.

Distribuția echitabilă a vaccinurilor

Diplomație și relații internaționale, Științe

Redactor: Diana Sîrbu, Grafician: Gloria Stoica

Luna decembrie a anului 2019 marchează începutul unei perioade de cumpănă pentru contemporaneitate, odată cu primul caz de infecție cu Sars-Cov-2 descoperit în regiunea Wuhan din Sudul Chinei. La început, prea puține detalii erau cunoscute, însă în doar câteva săptămâni președintele Organizației Mondiale de Sănătate declara Covid-19 o pandemie. Peste 180 de milioane de oameni au fost infectați și aproape 4 milioane de vieți au fost curmate. Cursul obișnuit al vieții fiecăruia s-a schimbat și multe industrii au avut de suferit. Un an și jumătate mai târziu, în urma efortului susținut al cercetătorilor, speranța ce se putea regăsi în fiecare dintre noi se concluzionează și prinde formă prin intermediul posibilității administrării unui vaccin, care ar contribui la încheierea multor zile ce ne țineau departe de cei dragi, de colegi și de pasiunile noastre. În lumina unei asemenea posibilități de imunizare în masă, este important ca principiul unei campanii echitabile de vaccinare să fie permanent luat în considerare.

Miliarde de dolari au fost investiți de către companii private, guverne și organizații mondiale într-o mulțime de laboratoare și potențiali candidați pentru obținerea formulei căutate în vederea imunizării populației împotriva COVID-19. Deși în mod normal dezvoltarea unui vaccin ar putea dura pana la 10 sau 15 ani, situația aceasta cerea măsurile potrivite. Timpul este o resursă indisponibilă, iar banii, una care nu poate înclina balanța sănătății largii populații. 

Primele vaccinuri au fost dezvoltate de o serie de oameni de știință din Rusia, înapoi în luna august a anului 2020, sub numele de Sputnik V, cărora le-au urmat și altele precum cele marca Pfizer sau Astra Zeneca. La momentul actual au fost aprobate in jur de 12 vaccinuri pentru uz general sau de urgență, și alte câteva sute sunt încă testate. Cu toate astea, numărul de doze se dovedește insuficient pentru acoperirea necesității iar în acest context banii se dovedesc a fi încă o dată elementul de departajare. Cele mai mari puteri economice din lume au investit sume importante în companii private care să exercite studii în vederea dezvoltării vaccinurilor și și-au rezervat o cantitate mare din produse, înainte ca acestea să ajungă la un rezultat. De asemenea, acestea sunt aceleași influențe economice care cumpăra un număr mai mare de doze decât cel necesitat, lăsând în urmă țările în curs de dezvoltare. 

Țările precum India sau Brazilia se numără printre cele mai puternic afectate țări. Cu toate acestea, din cauza lipsei de fonduri, oamenii nu mai au locuri în spitale, nu mai au acces la îngrijiri medicale iar număr deceselor crește într-un ritm alarmant. Țări care nu se bucură de resursele necesare sau unde războiul domnește demonstrează încă o dată gravitatea situației în ceea ce privește răspândirea rapidă și posibilitatea accesului la îngrijiri medicale adecvate. Aceste state au neapărată nevoie de vaccinuri, însă de cele mai multe ori, dozele deținute nu reușesc nici pe departe să acopere nevoile. În timp ce statele dezvoltate lansează campanii ample de vaccinare, statele emergente rămân cu mult în urmă, ceea ce încetinește cu mult lupta împotriva virusului. 

Această inegalitate de șanse în ceea ce privește administrarea dozelor ar putea duce la rezultate foarte periculoase, pentru toată lumea. Pe de o parte, trebuie luată în considerare necesitatea de a respecta cu rigurozitate drepturile omului, în conformitate cu Declarația Drepturilor Omului din 1948 pentru ca o societate să fie una funcțională, și angajamentul pe care fiecare stat și-l asumă față de poporul său. Astfel, dreptul la sănătate este unul incontestabil.  Spitalele sunt mult prea aglomerate, îngrijirile oferite lasă de dorit, iar cazurile de îmbolnăvire și deces cresc continuu. În acest context, vaccinurile sunt singurele care pot echilibra situația. Pe de altă parte, la nivel macro, întreaga lume poate suferi direct din pricina distribuției inechitabile. Virusul care cauzează Sars-Cov-2 este unul a cărui dezvoltare este permanentă. Pe această cale, dacă nu este reprimat, acesta poate forma noi variante, precum varianta Delta, care se dovedesc a fi cu atât mai periculoase. OMS estimează că până când un procent de 70% din populație nu va fi vaccinat, boala nu va putea fi învinsă. Ceea ce permite transformarea este faptul că vaccinurile sunt distribuite într-un volum mai mare către țările dezvoltate, lăsându-le pe cele în curs de dezvoltare, mai sărace, însă cu populații numeroase, în urmă, acestea trebuind să se lupte cu o problemă care le depășește posibilitățile.

Însă doar primirea vaccinurile de către aceste state mai sărace nu este suficientă. De cele mai multe ori, aceste state nu beneficiază de condițiile necesare stocării vaccinurilor, spre exemplu frigidere care pot menține temperatura de -70˚C și nu pot asigura parametrii potriviți de transportare. Sprijinul extern este indispensabil reușitei. Pentru a contribui la soluționarea problemei, facilitatea COVAX, mecanism adiacent Organizației Mondiale de Sănătate, a fost creată. Aceasta reprezintă un pilon prin intermediul cărui statele cu posibilități economice mai mari, cât și companii din domeniul privat pot investi în crearea de noi formule, iar primirea de doze, cât și asigurarea condițiilor necesare transportării și stocării lor este posibilă pentru statele emergente. Cu toate acestea, țările dezvoltate nu aleg întotdeauna această variantă, ci aleg mai degrabă să opteze pentru o abordarea individuală, concretizată prin investiția directă în companii și laboratoare, care, deși implică un efort financiar mai mare, le oferă șansa de a achiziționa un număr oricât de mare de doze. Deși unele state nu au primit încă vaccinuri, state precum Marea Britanie, Israel sau Canada au cumpărat un număr ce depășește chiar și de cinci ori pe acela al populației lor. Această prăpastie oglindește perfect esența problemei. 

Recent, majoritatea statelor dezvoltate și-au luat angajamentul de a sprijini statele în curs de dezvoltare și a interveni cu ajutor financiar în zonele care se confruntă cu situații de criză, însă este nevoie de chiar mai mult pentru a rezolva problema. Fără o distribuție echitabilă a vaccinurilor, perspectiva înfrângerii virusului se va arăta mai îndepărtată decât a fost mai înainte preconizată. Acum, mai mult ca niciodată, este vital ca statele să se unească și să își concentreze forțele în direcția soluționării, și să nu lase aspectul comercial să contribuie la punerea în pericol a întregii populații.

Cum poate un vapor să blocheze economia mondială?

Diplomație și relații internaționale, Economie

Text – Diana Sîrbu

Grafică – Gloria Stoica

Cu toții ne gândim la apă ca la o resursă indispensabilă fiecărui individ. Ceva fără de care nu am putea trăi. Importanța apei însă nu se rezumă doar la nevoile fizice ale oamenilor, ci joacă un rol deosebit de important în evoluția unei societăți. Putem să ne uitam la mări sau oceane ca la surse de hrană, de combustibilși nu doar atât. Chiar mai mult, apele sunt căi de transport, locuri de muncă iar dacă aruncăm o privire asupra progresului imperiilor, de la începuturile Antichității și până în zilele noastre, putem observa cum cele mai mari puteri s-au format în apropierea unor mări sau fluvii, cum această poziționare le-a acordat avantajul necesar pentru a prospera.

Civilizații care s-au născut cu 5000 de ani în urmă, precum Egiptul, ne demonstrează importanța acestei resurse. Semiluna fertilă, statul al cărui nume se conturează în perspectiva oamenilor cu imaginea unor piramide și a unei mitologii fascinante, a reușit să înflorească datorită Nilului, un fluviu ce asigura locuitorilor toate cele nevoite. Imperiul Britanic, cel mai mare imperiu cunoscut vreodată până acum, s-a remarcat pentru puterea sa inegalabilă când venea vorba de bătăliile maritime. Chiar și în zilele noastre, dacă ne uităm la cele mai mari orașe din punct de vedere demografic, orașe precum Tokyo sau Seoul, acestea se regăsesc de asemenea în zone împrejmuite de ocean, iar asta nu este ceva întâmplător.

Deși dezvoltarea umanității și a tehnologiei folosită de aceasta este una incontestabilă, apele continuă să fie esențiale pentru economia și bunăstarea statelor. Apropiindu-ne de contemporaneitate, oamenii au început să găsească noi modalități de a fructifica imensele mase lichide. Astfel că au început să creeze canale care permit o mai ușoară comunicare intre diverse regiuni, care în alte condiții ar fi fost dificilă. Canalele au constituit un pas înainte către societatea pe care o cunoaștem azi. Având în vedere amploarea pe care a luat-o comerțul maritim, putem spune că un procent important al economiei mondiale se bazează pe aceste căi de comunicare.

Recent însă, unul dintre cele mai aglomerate astfel de canale a fost blocat.Cauzaa fost eșuarea unui imens vapor, numit Evergreen, care transporta marfă a cărei masă era de ordinul zecilor de tone. Este vorba despre Canalul de Suez, calea pe care circulă 12% din totalul de mărfuri din lume. Acesta leagă Asia de Europa, fiind localizat pe teritoriul Egiptului. Dacă ați mers astăzi cu un autoturism, ori poate v-ați deschis frigiderul sau v-ați făcut o cană de cafea, ați folosit, cel mai probabil, produse dintre cele transportate zilnic prin acest canal. Zilnic, peste 50 de nave traversează canalul, aducând încărcături de miliarde de tone. Produse pe care noi le folosim în fiecare zi fără măcar să conștientizăm importanța lor în viața noastră, fără a realiza lungul drum pe care l-au parcurs până să ajungă în posesia noastră. Canalul de Suez conectează Marea Mediterană de cea Roșie, separă Africa de Asia, reprezintă cel mai scurt drum dintre Europa și Asia, și cel mai important, elimină necesitatea înconjurării Africii, rezultând în reducerea timpului de călătorie cu câteva zile sau chiar săptămâni. Fără el, multe articole indispensabile nouă ar fi foarte greu accesibile.

Istoria Canalului de Suez datează încă de pe vremea când Egiptul se afla sub dominație Otomană, la începutul secolului XIX. În 1956 țara naționalizează canalul, fapt care va atrage nemulțumiri din partea Angliei, Franței si Israelului, care au invadat. Criza s-a încheiat doar atunci când Egiptul a scufundat 40 de nave, iar URSS și UN au intervenit, obligându-le pe Anglia, Franța și Israel să se retragă. Mai târziu, în 1967, Egiptul și alte state arabe au atacat Israelul, declanșând evenimentul ce a rămas în istorie drept Războiul de 6 zile. Canalul a fost puternic afectat și a rămas închis pentru câțiva ani.

Consecințele provocate de blocaj își vor pune amprenta asupra economiei mondiale. Unul dintre efecteleimediat sesizabile ar putea fi creșterea prețului carburantului, mai ales în țări precum Italia, Spania sau Franța,a căror sursă principala de combustibil se găsește în importul din țările asiatice, adus prin Canalul de Suez. Egiptul va fi probabil cel mai afectat, veniturile acestuia fiind într-un procentaj considerabil asigurate de comerțul acestei căi de transport.

Deși poate că nu realizăm, depindem de apă. Nu doar fizic, dar și din punct de vedere economic sau social. Acestea asigură locuri de muncă, resurse, căi de transport, legături între mari puteri. Societățile au nevoie de apă pentru a se dezvolta și pentru a prospera. Acest lucru ne este demonstrat atât de istorie, urmărind firul evoluției celor mai mari imperii putând constanta un factor nelipsit, dar ne este demonstrat și de situația actuală, oprindu-ne asupra celor mai mari puteri și a celor mai populate orașe. Atunci când căile maritime de acces sunt blocate, asemenea situației din Suez, ne putem da seama cât de importante sunt apele de fapt,și putem realiza că o navă poate într-adevăr să blocheze economia mondială.

Cui aparține de fapt insula Cipru?

Întrebări pentru secolul XXI, Diplomație și relații internaționale, Istorie, Politica Uniunii Europene

Text – Daria Primăvăruș

Grafică – Maria Cristea

Cipru, insula din Marea Mediterană care pentru mulți reprezintă doar un loc minunat de vacanță, cuprinde de fapt, două țări complet diferite din punct de vedere politic și economic.

Astăzi, pe insulă se regăsește Republica Cipru – membră a Uniunii Europene Națiunilor Unite, dar și Republica Cirpu de Nord, o țară recunoscută exclusiv de Turica. În acest articol veți afla cum s-a ajuns aici.

Deși conflictul insulei Cipru nu a avut parte de foarte multă atenție la nivel internațional, acesta este unul de o importanță covârșitoare, îmbinând relațiile politice cu istoria cutremurătoare a Greciei si a Turciei și este cu siguranță una dintre problemele nerezolvate ale Uniunii Europene.

Începând cu anul 1974, Cipru a fost neoficial divizată în două părți, pe o parte locuind greci, iar pe cealaltă turci, amândouă părțile având guverne diferite.  Bineînțeles, acest fapt este unul cunoscut, însă pentru a înțelege de ce s-a ajuns aici, trebuie să cunoaștem situația istorică a insulei.

Până la obținerea independenței Cipru a cunoscut numeroase stăpâniri. Inusla a fost stăpânită de bizantini până în anul 1192, apoi de venețieni, însă în jurul anului 1570, Imperiul Otoman urma să pună stăpânire pe Grecia timp de aproximativ  400 de ani și automat și pe insula Cirpu, populată atunci de greci. Bineînțeles, această mișcare a făcut ca foarte mulți turci să migreze pe această insulă. Cipru a fost parte a imperiului Otoman timp de secole, indiferent de răscoalele pe care greci ciprioți le făceau pentru a fi independenți.

Anul 1820 marchează începutul războiului de independență al Greciei, care a fost câștigat în fața otomanilor. În același timp, ciprioții s-au revoltat dorind ενωσις, (se traduce prin unire, adică unirea cu Grecia), însă revolta lor nu a avut același success în fața otomanilor.

A treia putere…

În anul 1878, pe lângă Turcia și Grecia, un alt actor intervine în acest conflict. Regatul Unit al Marii Britanii începe să administreze insula Cipru, colaborând cu Turica. Regatul Unit manifesta un interes foarte mare față de Cipru, nu doar pentru că astfel își putea aratăta suveranitatea teritorială față de Rusia, dar și pentru că Cipru reprezintă un punct strategic, iar de pe această inuslă armata putea ajunge cu ușurință la trei continente diferite, ceea ce cu sigurnață făcea teritoriul să fie mult prea valoros pentru a se renunța la el. La începutul Primului Război Mondial, Cipru a fost anexat de către Regatul Unit.

Episcopul Makarios III – liderul mișcării pentru eliberare

Sub epicsopul Makarios III apare organizația EOKA (Organizația Națională a Luptătorilor ciprioți) pentru a milita pentru unire și pentru a încheia dominația birtanică.

Reacția turcilor în fața acestei organizații nu a fost surprinzătoare. Turcii ciprioți susținuți de Britanici, nu au stat pe loc odată ce au aflat de această nouă organizație, astfel apare Forța de Apărare turcă (TMT), organizație ce avea ca scop păstrarea insulei împărțite. Astfel, ei au abordat o lege a istoriei, ci anume divide et impera. Odată cu aceste două organizații inamice, se naște și ura etnică între popoarele grec și turc, ură ce continuă până astăzi.

Independența Ciprului?

În cele din urmă, în jurul anului 1960, acordurile de la Zurich și Londra au proclamat Republica Cipru. Președintele republicii trebuia să fie grec, iar vicepreședintele turc. Totuși, lucrurile nu se termină atât de simplu…Deși în aparența Cipru era acum o republică independentă, tratatele interziceau unirea acesteia cu Grecia, adică ceea ce grecii ciprioți își doriseră cel mai mult. De asemenea, constituția considera că grecii și turcii nu erau cetățeni, ci membri ai celor două comunități. Pe langă asta, Grecia, Turcia și Marea Britanie erau încă actorii principali și puteau interveni în insulă oricând doreau.

Așa cum era de așteptat, președintele Makarios a dorit schimbări de constituție, lucru care a dus la izbucnirea unor conflicte și revolte grave în anul 1963 între greci și turci, iar în anul 1964 o rezoluție realizată de Națiunile Unite a fost admisă, forțe de menținere a păcii fiind trimise în inuslă, care era la doar un pas de un război civil. Violența care a apărut între cele două popoare a fost ceea ce a dus  la începutul delimitării capitalei Nicosia (Lefkosha) în partea de nord trăind turci, iar în cea de sud, greci.

Totuși, conflictele nu s-au terminat aici.

De ce există două țări diferite? Cum și-au declarat turcii ciprioți independența?

După cum am menționat anterior, anul 1960 a însemnat teoretic că, după 80 de ani de stăpânire britanică, Cipru era în sfârșit independent. O parte tratatului de independență includea și distribuirea puterilor în regiune, adică între grecii ciprioți  majoritari (pe atunci 78% din populație) și turcii ciprioți. (13%)

După 10 ani de la intervenția trupelor Națiunilor Unite, în 1974, conflictele  s-au intensificat atunci când regimul militar din Grecia a înlăturat guvernul cipriot (se spune că era parte din planul de a anexa insula).

Drept răspuns, Turcia a invadat Cirpu, sub pretextul că apără independența insulei, ceea ce era acceptat de către tratatele semnate la proclmarea independenței. Până la finalul anului 1974, turcii aveau să stăpânească mult mai mult, adică aproximativ 36% din insulă. Turcia își dorea ca Cipru să aibă un model federal iar liderul comunității de turci ciprioți de la acea vreme nu dorea reunificarea. În acest timp, guvernul cipriot (condus acum exclusiv de comunitatea grecilor ciprioți) dorea ca invazia făcută de Turcia să fie recunoscută și să li se facă dreptate.

Turcia a avut un avantaj în toate aceste intervenții, deoarece era aliat al Statelor Unite, iar acestea își doreau prezența Turciei pe insulă pentru ca Cipru să nu cadă în sfera sovietică aflată în expansiune tot in acel timp. Astfel, Statele Unite nu au intervenit, ci chiar au incurajat invazia în Cipru.

În anul 1983, Națiunile Unite au afirmat în cele din urmă printr-o rezoluție că ocuparea unui teritoriu prin forță era inadmisibilă (totuși, Turcia nu a fost numită explicit) și a cerut îndepărtarea imediată a forțelor străine din Cipru.

La auzul acestora, în decembrie 1983, ciprioții turci au anunțat crearea Republicii Ciprului de Nord, anunț așteptat probabil și de toți cititorii acestui articol.

Până și Regatul Unit a fost de părere că orice declarație de independență ar fi contrarie cu cea din 1960. Totuși, guvernul turc a clarificat ceea ce voia, declarând că este conștient de consecințele unui astfel de pas. Această decizie a fost privită cu mânie de către Grecia, Regatul Unit – ceilalți doi garanți ai independenței din 1960- dar și de către puterile internaționale. Mai mult decât atât, a fost realizată o rezoluție de către Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite care declara faptul că această independență nu este validă, dar le și cerea tuturor statelor membre să nu recunoască alt stat în afară de Republica Cipru (partea populată de greci).

Astfel, ne apropiem în sfârșit de prezent. Rezoluțiile date după 1983 au avut un impact puternic asupra Republicii Turce a Ciprului de Nord. Putem observa privilegiile pe care Republica Cipru (partea grecească) le are astăzi, fiind și membră a Uniunii Europene din 2004, față de nivelul de trai scăzut din partea turcească.

În ziua de astăzi, tensiunile nu mai au aceeași intensitate iar conflictul a fost considerat unul înghețat, deoarece au intervenit alți lideri cu viziuni mai conciliante (tot un astfel de conflict poate fi considerat și cel dintre Armenia și Azerbaijan – vezi articolul Tot ceea ce trebuie să sșii despre conflictul din Nagorno-Karabah), însă putem concluziona că grecii ciprioți au suferit timp de secole, au fost alungați din propriile locuințe de către invaziile turcești, iar astăzi turcii ciprioți resimt difrențe din punct de vedere social și economic.

Cu alte cuvinte, insula Cipru a fost victima propriei sale poziții strategice din Marea Mediterană.

De ce este întotdeauna război în Orientul Mijlociu?

Întrebări pentru secolul XXI, Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată

Deși mulți asociază Orientul Mijlociu cu peisaje admirabile, istorie bogată și resurse naturale abundente, mulți ar descrie Orientul Mijlociu prin coruptibilitate si neliniște. În acest sens, evenimentele petrecute în Primăvara Arabă au marcat prezentul unor state precum Syria, Yemen și Liban- spulberate de conflcite armate și de regimuri autoritare și totalitare. Cu toate acestea, de cele mai multe ori, războaiele din Orientul Mijlociu sunt descrise incorect ca fiind civile, iar frecvența lor în regiune nu este întâmplătoare. Totodată, deși aceste conflicte diferă prin factori istorici și geopolitici, toate sunt profund influențate de un anumit conflict ce înfățișează ostilități nemăsurabile- conflcitul dintre Arabia Saudită și Iran.

Adesea denumit “Războiul Rece din Orientul Mijlociu”, conflictul dintre Iran și Arabia Saudită se manifestă prin lupte pentru continuă influență în regiunile înconjurătoare. În acest sens, cele două state alimentează numeroase conflicte, oferind diferite grade de sprijin părților opuse, dar rareori implicându-se direct. Totodată, lupta pentru hegemonie regională este sprijinită de superputeri ce evidențiază, încă o dată, comparația cu dinamica Războiului Rece. Așadar, în timp ce Arabia Saudită este susținută de Statele Unite ale Americii, Iran este susținut atât de Federația Rusă, cât și de Republica Populară Chineză.

Istoria din spatele conflictului datează, mai mult sau mai puțin, de la revoluția din 1979, ce a fost marcată semnificativ de sprijinul american pentru Mohammad Reza Șah Pahlavi, ultimul monarh al Iranului. Odată cu ascensiunea regimului teocrat, puternic împotriva valorilor lumii occidentale, Iran a criticat legitimitatea monarhiei regimului saudit. Adepții lui Ruhollah Khomeini au văzut răscoala din Iran ca pe un semn oferit lumii musulmane, ce ar fi trebuit să se ridice împotriva monarhilor ce nu respectau adevăratele valori ale Islamului. Arabia Saudită, un aliat fidel al Statelor Unite, a răspuns ostilităților iraniene, începând astfel un conflict istoric ce pare acum a fi nerezolvabil.

Desigur, relația dintre cele două state nu a fost vreodată una cu adevărat bună, diferențele religioase fiind semnificative pentru ambele popoare. Deși Arabia Saudită este considerată a fi “conducatoarea lumii islamice” (având în vedere orașele Mecca și Medina), secta șiită, predominantă în Iran, a crescut odată cu influența statului Islamic- afectând diplomația tradițională. Totodată, cele două state împărtășesc păreri foarte diferite cu privire la arme nucleare, relația cu Israel și influența americană în regiune.

Cu toate acestea, relația dintre Arabia Saudită și Iran nu s-a manifestat într-un mod semnificativ până la izbucnirea Primului Război din Golful Persic. În acest sens, Arabia Saudită a susținut motivația irakiană, oferindu-i conducatorului Saddam Hussein sprijin militar și financiar. Din anul 1999, relațiile diplomatice dintre cele două state au fost limitate, fiind întrerupte total odată cu evenimentele pectrecute în Primăvara Arabă. Încă din primele etape ale protestelor, conducătorul Khameni și-a exprimat susținerea față de mișcări, în timp ce familia regală a Arabiei Saudite a intervenit pentru a le opri, temându-se, desigur, de posibila lor influență asupra propriului stat.

Izbucnirea protestelor decisive și prăbușirea a numeroase guverne a reprezentat oportunitatea perfectă pentru implicarea celor două state, care acum ar fi putut întreține lupta pentru hegemonie departe de propriile granițe. În acest sens, una dintre primele state afectate a fost Siria. Desigur, războiul sirian nu se poate justifica doar prin sprijinirea grupurilor opozante de către Arabia Saudită sau prin susținerea președintelui Bashar al-Assad de către Iran. Cu toate acestea, putem susține faptul că implicarea acestor factori externi a intensificat complexitatea războiului, ce a declanșat migrația a 6 milioane de sirieni.

Președintele Bashar al-Assad a primit, de-a lungul aniilor, aproximativ 4,6 miliarde de dolari din partea regimului iranian, potrivit unor cercetători americani. Fiind acuzat oficial nu doar că a folosit arme chimice împotriva civililor în 2013, dar și că a arestat, închis și ucis jurnaliști și a cauzat moartea a cel puțin 10.000 de copii, comunitatea internațională a încercat să îi limiteze puterea autoritară. Cu toate acestea, guvernul iranian a negat veridicitate acestor acuzații, acuzând Arabia Saudită de alimentarea conflctului prin sprijinirea rebelilor sirieni.

Un alt stat profund afectat de intervenția celor două state este Yemen, ce se confruntă în prezent cu cea mai gravă criză umanitară din lume. Odată cu declanșarea protestelor împotriva lui Ali Abdullah Sleh, Arabia Saudită a intervenit, în calitate de membru al Consiliului de Cooperare al Golfului, pentru a instala un nou guvern, condus de Abd-Rabbu Mansoor. Cu toate acestea, intervențiile Arabiei Saudite au dat naștere ascensiunii mișcării Houthi, desemnată în prezent de către Statele Unite ale Americii drept organizație teroristă. Rebelii Houthi reprezintă o minoritate din nordul Yemenului ce a fost marginalizată din cauza respectării doctrinei șiite, credință ce a îndemnat Iranul să ofere sprijin financiar și militar- sprijin ce încalcă Rezoluția 2216 a Consiliului de Securitate din cadrul ONU.

Statele Unite ale Americii consideră că rebelii Houthi nu ar fi putut câștiga teren fără ajutorul guvernului Iranian. Mai mult decât atât, numeroase state occidentale consideră că atacurile efectuate de către rebeli au fost de fapt efectuate de către forțele iraniene. În acest sens, comunitatea internațională consideră că Iran a fost în spatele atacului cu drone asupra instalațiilor petroliere din Arabia Saudită (septembrie 2019), deși rebelii Houthi și-au asumat responsabilitatea.

Al treilea stat afectat de acest conflict istoric este Liban, al cărui sistem politic este puternic influențat de Hezbollah, o organizația șiită sancționată la nivel internațional. Problemele tradiționale ale acestui stat, accentuate de explozia masivă din 2020, sunt cunoscute. Totuși, semnificativitatea intervențiilor iraniene și saudite este puțin cunoscută. Fiind o țară în care atât suniții, cât și șiiții dețin putere, ambele state au intervenit de-a lungul aniilor pentru a exercita influență dominantă. În acest sens, deși fostul prim-ministru Saad Hariri a înclinat balanța în favoarea Arabiei Saudite, sprijinul Iranului (aproximativ 700 de milioane de dolari, anual) pentru Hezbollah împiedica pacea.

Așadar, conflictul dintre Arabia Saudită și Iran reprezintă unul dintre motivele pentru care Orientul Mijlociu este adesea asociat cu instabilitate și violență. Decenii de relații conflictuale între cele două mari puteri rivale, susținute de superputeri, au destabilizat o regiune cândva prosperă, sacrificând drepturile omului și state vulnerabile pentru aspirații hegemonice.

Un nou stat american?

Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată

Text: Daria Primăvăruș

Încă de acum câțiva ani, fostul președinte al Statelor Unite, Donald Trump, a prezentat interes în a cumpăra cea mai mare insulă din lume, Groenlanda, aflată între oceanele Arctic și Antarctic. 

Probabil întrebarea care răsare în mintea multora citind acest articol este de ce ar vrea Donald Trump să cumpere insula care ocupă mai mult de 2.1 milioane de kilometri pătrați, 80% din teritoriul său reprezentând apă și gheață, și care are doar 55.000 de locuitori, și un PIB sub doua milioane de dolari, în care drumurile care conectează orașele nu există (în afară de capitala Nuuk), și care este considerată una dintre cele mai puțin accesibile locuri din lume? Ei bine, sunteți pe cale să aflați.

Groenlanda a facut parte din Regatul Danemarcei din 1840, însă și-a început autoguvernarea în 2009. Groenlandezii au propriile legi, propriul guvern și propria limbă.

Pentru a înțelege mai bine legătura pe care Groenlanda a avut-o cu Statele Unite ale Americii, trebuie să vorbim despre evenimente istorice.

Deși Groenlanda a fost aparent nesemnificativă la nivel global, lucrurile s-au schimbat în secolul XX. După ce în Danemarca au apărut naziștii în 1940, Statele Unite ale Americii au început să supravegheze Groenlanda și au construit numeroase baze militare și stații de monitorizare pe insulă. După război, insula a fost considerată indispensabilă siguranței Statelor Unite, fiind o conexiune strategică între America de Nord și Europa.

Bineînțeles, în trecut, administrația președintelui Harry Truman a oferit 100 de milioane de dolari danezilor pentru această însulă, observându-i potențialul, însă această propunere nu a fost acceptată. Totuși, Statele Unite au avut permisiunea de a instala pe insulă baze aerine, acestea făcând parte din strategia nucleară din timpul Războiului Rece.

Chiar și astăzi, The Pentagon (este sediul central al Departamentului Apărării al Statelor Unite)  deține un sistem radar în nordul insulei.

Cu toate acestea, multe rute din oceanul Arctic aparțin Rusiei, aceasta ocupând cea mai importantă poziție în nord.

Și pentru China Groenlanda reprezintă un punct strategic. Această insulă este  un punct de intrare în Arctic, drept pentru care firmele chineze investesc în infrastructură, turism și cercetare. Danemarca s-a opus acestor activități realizate de China pe teritoriul Groenlandei, deoarece acordarea priorității unei puteri rivale are putea strica relațiile pe care le are cu Statele Unite.

Un alt motiv pentru care Trump vrea acest teritoriu sunt resursele natural existente. Teritoriul Groenlandei conține resurse de petrol echivalente cu ale Rusiei, dar care sunt încă neatinse. De asemenea, Groenlanda este cunoscută și pentru gazele naturale și metalele prețioase de care dispune, dar mai ales pentru elementele chimice rare pe pământ (care pot fi folosite pentru operațiuni militare, turbine eoliene și multe altele). Tocmai acum, Groenlanda a atras atenția marilor puteri ale lumii, deoarece din cauza încălzirii globale, stratul de gheață care a împiedicat exploatarea acestor resurse se topește mai repede decât în ultimii 350 de ani, făcând aceste resurse din ce în ce mai accesibile.

De ce încercarea de a cumpăra Groenlanda nu este de fapt atât de imprudentă?

Deși anunțul președintelui Trump a iscat controverse printre groenlandezi și danezi, această idee nu este nici pe departe necugetată. De fapt, ar fi una dintre cele mai pragmatice dezicii, conform CNN.

Numeroase teritorii care au fost cumpărate în trecut de catre Statele Unite ale Americii au reprezentat achizitii profitabile.

În anul 1803, Thomas Jefferson, al treila președinte al Stetlor Unite a cumparat mai mult de 800 de mii de kilometri pătrați de teritoriu de la Franța, aflată atunci sub conducerea lui Napoleon. Astăzi, aceste teritorii sunt cunoscute sub numele de Louisiana, Missouri, Arkansas, Iwoa, North Dakota, South Dakota,  Nebraska, și Oklahoma. Observăm astfel că Statele Unite aproape și-au dublat teritoriul.

În anul 1819 a avut loc a doua achiziție profitabilă – Florida; cea mai mare a fost, bineînțeles, Alaska, costând 7 milioane de dolari. Țarul Alexandru al Imperiului rus a decis să vândă acest teritoriu, fiind foarte greu de apărat. Alaska este al treila stat din SUA la producția de gaz natural, conținând și multe alte resurse.

Observăm astfel că achizițiile pe care SUA le-a făcut în trecut au reprezentat victorii diplomatice importante, rămânând în istorie.

În concluzie, probabil și dorința lui Donald Trump de a rămâne în istorie, de a continua ceea ce a început Herry Truman, și de a își extinde cât mai mult puterea sunt motive care au stat în spatele deciziei președintelui, alături, bineînțeles de beneficiile pe care această insulă le-ar fi adus pe plan economic și militar.

Cât de eficient este Consiliul de Securitate?

Întrebări pentru secolul XXI, Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată

Text: Rania Derweesh

În urmă cu 75 de ani, s-a format Organizația Națiunilor Unite, fără îndoială cel mai important organism internațional pentru promovarea păcii și prosperității într-o lume a globalizării.

Având în vedere insuccesul Societății Națiunilor, prima organizație interguvernamentală  înființată în urma Conferinței de Pace de la Paris, Organizația Națiunilor Unite a fost inițial întâmpinată cu scepticism considerabil. Cu toate acestea, ONU și-a sărbătorit, recent, aniversarea cu victorie, unind o întreagă lume sub principii fundamentale și asigurând imposibilitatea unui alt război.

De la înființare, Organizația Națiunilor Unite a inițiat numeroase activități umanitare, de mediu și de menținere a păcii. Asistând aproximativ 50 de țări pe an cu alegeri democratice, facilitând campanii globale de susținere a vacinării pentru 58% dintre copiii din lume și asigurând alimente pentru 90 de milioane de oameni din peste 75 de țări, eficiența acesteia pare a fi indiscutabilă. Cu toate acestea, ONU reprezintă adesea un subiect controversat, datorită Consiliului de Securitate.

Poate cel mai important organ al ONU, Consiliul de Securitate este însărcinat cu menținerea păcii și securității internaționale. În acest sens, cei cinci membri permanenți, alături de cei 10 membri aleși de Adunarea Generală, au responsabilitatea de a autoriza utilizarea forței pentru conservarea securității, a impune sancțiuni economice și embargouri asupra armelor și de a stabili restricții de călătorie. Conform Cartei ONU, toate statele membre sunt obligate să respecte deciziile Consiliului de Securitate.

Cu dorința de creea o organizație diferită de Societatea Națiunilor, în anul 1945 președintele american Franklin D. Roosevelt a propus responsabilizarea celor cinci membri permanenți cu puterea de veto. În acest sens, membri pot bloca orice rezoluție a Consiliului, spre deosebire de cei 10 membri aleși pentru doi ani, pe baza unor grupuri regionale ce asigură reprezentativitate. Cei cinci membri permanenți (Statele Unite ale Americii, Franța, Marea Britanie, Federația Rusă și Republica Populară Chineză) reprezintă membri fondatori și puterile învingătoare ale celui de-al Doilea Război Mondial.

Puterea de veto a avut ca scop facilitarea compromisului între puteri mondiale, fiind alternativa confruntărilor directe. Oferind oportunități de a căuta compromisuri, sau cel puțin de a evita soluții considerate inacceptabile pentru unele state, putere veto stimulează relații diplomatice susținute în concordanță cu dreptul internațional. 

Cu toate acestea, dreptul de veto a stârnit controverse considerabile, comunitatea internațională făcând eforturi pentru a-l limita. Multe state ar descrie această putere prin coruptibilitate, fiind utilizată de cele mai multe ori în favoarea națiunii, nu a comunității internaționale. Fiind considerată un obstacol pentru Consiliul de Securitate, putem afirma, cu certitudine și obiectivitate, că utilizarea acesteia a fost adesea abuzivă și distructivă. În acest sens, Federația Rusă demonstrează aceste afirmații.

Federația Rusă este de departe statul membru care a folosit puterea de veto de cele mai multe ori, utlizând-o pentru a bloca rezoluția numărul 115, cu privire la războiului sirian pe 20 decembrie 2019. Reprezentând un aliat al guvernului Assad, Federația Rusă consideră că suveranitatea Siriei ar trebui respectată de către comunitatea internațională, iar răsturnarea guvernului ar înlesni doar rezultate inoperante, așa cum a demonstrat intervenția din Libya. În acest sens, Federația Rusă a inițiat numeroase campanii militare împotriva Statului Islamic și a altor grupuri opozante.

În timp ce președintele Vladimir Putin a subliniat, cu perseverență, binefacerile Rusiei (de exemplu: eliberarea orașului Palmyra, victoriile militare din Homs, Daraa și Larakia, etc.), comunitatea internațională a semnalat rezultatele negative ale utilizării puterii de veto în situația Siriei (de exemplu: respingerea anchetelor pentru utilizarea armelor chimice din anii 2017 și 2018, blocarea rezoluțiilor ce ar fi asigurat ajutor umanitar în 2019, etc.). Totuși, deși foarte puțin este sigur în ceea ce privește Siria, nu putem omite succesul pe care Organizația Națiunilor Unite l-ar fi putut avea în Siria, dacă dreptul de veto ar fi folosit nu în interesul unei națiuni, ci în interesul păcii internaționale.

Un alt stat ce a abuzat, fără îndoială, acest drept a fost SUA. Clasându-se pe locul al doilea în ceea ce privește utilizarea acestei puteri, Statele Unite ale Americii au respins aproape toate rezoluțiile cu privire la conflictul dintre statul Palestina și Israel. Așadar, numeroase încercări de a suspenda operațiunile militare efectuate de Israel pe teritoriul palestinian au fost dezaprobate. În consecință, după aproape 70 de ani, Organizația Națiunilor Unite eșuează în a proteja populația civilă din Orientul Mijlociu.

În acest sens, Franța a propus limitarea dreptului de veto pentru membrii permanenți în cazul crimei în masă. Propunerea franceză are la bază acordul celor cinci state de a nu recurge la dreptul de veto în cazuri de genocid, crime împotriva umanității sau crime de război. Marea Britanie și-a exprimat susținerea față de această propunere, ambele state neavând probleme cu respectarea condițiilor (Marea Britanie și Franța s-au folosit, pentru ultima oară, de acest drept în anul 1989, iar, de-a lungul timpului, l-au folosit rar).

O altă propunere a fost oferită de către Malaysia. Ambasadorii acestui stat au sugerat că, pentru a fi luat în considerare un veto trebuie susținut de cel puțin un alt veto (din partea membrilor permanenți) și trei voturi împotriva (din partea celor zece membri aleși). Prin urmare, această propunere ar restabili reputația dreptului de veto, împiedicând decizii non-democratice, luate în funcție de interesul național.

Cu toate acestea, niciun alt veto nu a însoțit deciziile Statelor Unite ale Americii din anul 1989. Mai mult decât atât, deși Federația Rusă și Republica Populară Chineză au împărtășit aceeași părere cu privire la numeroase rezoluții ale Consiliului de Securitate, relațiile dintre cele două state nu au la bază înțelegeri oficiale ce ar garanta susținere reciprocă în orice situație (de exemplu, Federația Rusă a fost singurul stat ce și-a folosit dreptul de veto cu privire la sancțiuni împotriva Iranului, în anul 2018). Așadar, deși propunerea Malaysiei ar transforma, cu adevărat, Consiliul de Securitate,  aceasta nu va fi acceptată, cel puțin nu prea curând.

Nu în ultimul rând, o altă propunere însemnată de reformare a Consiliului de Securitate a venit din partea Grupului celor Patru (G4)- Brazilia, India, Germania și Japonia. Grupul celor Patru consideră că Organizația Națiunilor Unite ar trebui să evolueze în conformitate cu dinamica secolului XXI, astfel adaptându-se nevoilor de a exista mai multe locuri pentru membri permanenți. Cele patru state au subliniat, de asemenea, importanța lor demografică, economică și militară, semnificativă pentru menținerea păcii internaționale. Deși cei cinci membri permanenți nu sunt, în general, împotriva obiectivelor G4, Republica Populară Chineză și Federația Rusă s-au opus alăturării Japoniei, din motive politice.

Deși există numeroase alte grupuri, alianțe și organizații (de exemplu: Grupul „Uniting for Consensus”, Uniunea Africană și ACT) ce promovează necesitatea revizuirii modalităţilor de lucru ale Consiliului de Securitate, lipsa consensului împiedică sporirea transparenței și creșterea responsabilizării acestor state în fața comunității internaționale. În concluzie, dreptul de veto reprezintă poate cel mai controversat aspect ale Organizației Națiunilor Unite, stimulând pacea internațională prin asigurarea compromisului între puterile globale, dar prevenind dreptatea pentru unii dintre cei mai vulnerabili indivizi. 

Ce se întâmplă între Rusia și NATO?

Întrebări pentru secolul XXI, Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată

Pentru Rusia, ideea de a își restura influnța în țări din Europa și Asia pare să fi fost o prioritate de când URSS s-a destrămat. Pentru a face acest lucru, a fost nevoie de acțiune pe mai multe sectoare diplomatic, economic, militar. Această putere pe care deja și-a stabilit-o ar putea duce la un scenariu periculos, ci anume stabilirea unei extinderi a Rusiei în Europa.

Intervenția în Georgia din 2008 a însemnat începutul unei noi etape. Pentru prima dată de la sfârșitul Războiului Rece, Rusia a dus un război pentru a își asigura dominanța și le-a arătat statelor vestice că siguranța nu mai e garantată.

După acest război, în Rusia a culminat modernzarea armatei , personalul a crescut, tankurile și aeronavele au fost îmbunătățite, lucru care a adus scepticism asupra Rusiei.

Ce s-a întâmplat în Ucraina?

În anul 2014, Rusia a anexat peninsula Crimeea, fapt considerat illegal de către NATO. Acest teritoriu a fost dorit datorită poziției sale unice, fiind situat în Marea Neagră, fapt ce asigură căi pentru a își extinde puterea în regiune, fiind și o zonă esențială pentru comerț. De asemenea, incruzia NATO în spațiile post-sovietice a îngrijorat Rusia, posibila expansiune a alianței însemnând pentru Rusia împiedicarea stabilirii unei hegemoni regionale.

 “În mințile și inimile oamenilor, Crimeea a fost întotdeuna o parte inseparabilă a Rusiei. Această convingere fermă este bazată pe adevăr și justiție și a fost transmisă din generație în generație, în ciuda oricărei schimbări dramatice prin care a trecut țara noastră în timpul întregului secol XX.” – Vladimir Putin

Colaborarea Rusiei cu statele post-sovietice este mult mai amplă. Rusia a abordat un model de cooperare astfel încât statele să depindă de protecția sa militară, deoarece acestea nu aveau alți parteneri la care ar fi putut apela. În acest sens a fost creată Uniunea Economică Eurasiatică, uniune ce a asigurat integrarea statelor post-sovietice și creara unei legături mai strânse a acestora cu Rusia, aceasta aflându-se deasupra lor. Un exemplu este chiar Ucraina, aceasta fiind în mare parte dependentă de economia Rusiei, deoarece a refuzat să semneze un accord de comerț liber cu Uniunea Europeană.

Rusia vs NATO

Deși Rusia și-a demonstrate capacitățile militare în afara teritoriului său (Georgia – 2008, Ucraina-2014 și Siria-2015), forțele militare NATO, rămân, bineînțeles superioare. Chiar dacă NATO a limitat cooperarea cu Rusia de la evenimentul din Ucraina, este important să înțelegem de ce a fost luată această decizie, deoarece observase anumite acțiuni cu care nu a fost de accord, precum anexarea ilegală a Crimeei, atacuri cibernetice, și în general, încercarea de a folosi forța militară și de a se amesteca în procese democratice. Cu toate acestea, NATO își dorește o cooperare cu Rusia, acesta fiind principiul ce stă la baza organizației. Acastă cooperare este totuși pusă sub semnul întrebării, fiind posibilă doar cu condiția ca Moscova să nu mai încalce aceste principii.

Cum afectează Republică Populară Chineză alianța NATO?

Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată

Fără îndoială, NATO s-a dovedit a fi una dintre cele mai reușite alianțe din istorie, reprezentând un adevărat pilon al solidarității internaționale. Punând bazele securității la un nivel interguvernamental și sprijinând condițiile sub care statele europene au reușit, după lupte seculare, să colaboreze, NATO a asigurat un model remarcabil pentru buna conviețuire în pace și un proiect comunitar fără precedent. Mai mult decât atât, deși formarea alianței NATO s-a sprijinit, inițial,  pe nevoia unui sistem comun de apărare, NATO a reușit să avanseze principii democratice și valori eminente, oferind lumii un contrast puternic cu regimurile autoritare opresive.

În prezent, în ciuda absenței unei amenințări militare proeminente, NATO se confruntă cu provocări pe cât de distincte pe atât de amenințătoare. În acest sens, ascensiunea Republicii Populare Chineze reprezintă un aspect problematic ce posedă potențialul de a comprima alianța transatlantică. Într-o eră a tehnologizării, a inovațiilor rapide și a globalizării, Republica Populară Chineză reprezintă o oportunitate profitabilă pentru unii, dar o amenințare alarmantă pentru alții, solidaritatea statelor NATO fiind pusă la încercare mai mult ca oricând.

Încă de la mijlocul secolului XX, Republica Populară Chineză conștientizează propria sa măreție. Prin adaptarea socialismului la legile economiei de piață și valorificarea procesului de globalizare, economia Chinei a înregistrat creșteri pe cât de incredibile pe atât de inexplicabile, amenințând, implicit, supremația Statelor Unite ale Americii. Având al doilea cel mai mare buget militar din lume, investind masiv în capacități militare moderne și fiind un lider mondial în știință și tehnologie, este important să înțelegem ascensiunea Chinei și să intensificăm rolul NATO pe plan mondial.

De ce nu China?

În contextul războiului comercial, din cauza unor serii de dispute politice și, nu în ultimul rând, pe fondul acuzațiilor privind responsabilitatea Chinei în răspândirea pandemiei, constatăm numeroase asemenări între tensiunea contemporaneității și  perioada Războiului Rece.

Politicile protecționiste ale Statelor Unite ale Americii și deprecierea agresivă a yuan-ului (ce încalcă principile Grupului celor 20) au amplificat tensiunile dintre cele două state, determinând Administrația Trump să depună un efort consecvent în a limita influența politică, militară și economică a Chinei.  Cu toate acestea, ceea ce a atras atenția NATO nu a fost competiția dintre cele două state, ci modalitatea prin care China ar putea câștiga.

Nerespectarea drepturilor omului, regimul autoritar și lipsa opoziției reprezintă aspecte semnificative ce au facilitat ascensiunea influenței chineze. În acest sens, creșterea puterii chineze este indisolubil legată de o ideologie ce nu împărtășește valori fundamentale ale  NATO, prin urmare reprezentând o provocare pentru ordinea globală.

Fără îndoială, China va deveni o superputere, însă Beijingul se confruntă cu probleme alarmante, cum ar fi creșterea deficitului de resurse, calitatea îngrijorătoare a aerului și corupția omniprezentă. Mai mult decât atât, este esențial să luăm în considerare politica externă a Chinei, împreună cu totalitatea conflictelor ce au marcat, expresiv, numai anul 2020. De la conflictul cu Taiwan la atrocitățile teribile comise în Hong Kong, pacea nu pare a fi o prioritate pentru guvernul chinez.

Cu toate acestea, nu toate țările membre NATO împărtășesc aceeași atitudine cu privire la definirea unei relații NATO-China, ivindu-se dezacorduri complexe și realități cumplite. În acest sens, analizarea motivelor ce au determinat incertitudinea solidarității organizației transatlantice reprezintă un aspect vital în constuirea unei comunități euroatlatince durabile și promițătoare.

Prosperitate economică de scurtă durată: BRI

La sfârșitul anului 2013, Xi Jinping a anunțat elaborarea poate uneia dintre cele ambițioase inițiative economice ale Chinei. Astăzi, această inițiativă poartă numele de “Belt and Road” (sau noul Drum al Mătăsii)- un program de rețele comerciale și de infrastructură ce conectează trei continente, privilegiind regiunile chineze mai puțin dezvoltate. Reprezentând, fără îndoială, unul dintre cele mai mari planuri de dezvoltare din istoria modernă, inițiativa BRI oferă Chinei putere incontestabilă și influență internațională.

Desigur, nu putem contesta principiile suveranității, dar există o îngrijorarea legitimă cu privire la faptul că inițiativa BRI este pusă în aplicare prin mijloace demne de suspiciune. Fiind predispusă corupției și lipsită de transparență, măsuri de durabilitate economică nu au fost integrate, asftel încurajând o serie de proiecte ce facilitează prosperitate economică de scurtă durată.

State cu probleme economice însemnate, care nu ar fi putut obține împrumuturi de la Fondul Monetar Internațional, din pricina unor regimuri autoritare definite prin coruptibilitate, au fost atrase de propunerile Chinei. Prin țări precum Pakistan și Vietnam, ce au primit șansa de a-și menține modelul absolutist, negând, în același timp, condițiile occidentale de angajament financiar, Republica Populară Chineză a obținut influență politică considerabilă în regiuni importante din punct de vedere strategic.

În acest sens, multe state europene, în special cele puternic îndatorate, și-au exprimat interesul față de potențialul beneficiu economic, afișându-se în opoziție cu atitudinea categorică a Statelor Unite ale Americii. În consecință, Grecia a reprezentat baza expansiunii chineze spre Europa. Miliarde de euro au fost investiți în porturi, energie și bănci, iar guvernul condus de  Alexis Tsipras a semnat protocolul prin care ţara sa a devenit prima din Europa care a intrat în proiectul BRI. Observând modernizarea porturilor grecești, guvernul condus de Giussepe Conte nu ar fi putut rămâne în urmă. Așadar, după scurt timp, și Italia a semnat acordul, devenind primul stat G7 care s-a alăturat programului chinez.  Desigur, atât pentru Grecia, cât și pentru Italia, valorile NATO și ale Uniunii Europene sunt importante, dar, din perspectiva lor, nu pot substitui beneficiile economice asigurate de Republica Populară Chineză.

Putere militară

Cu toate acestea, indiferent de competitivitatea economică a Chinei, atenția NATO trebuie îndreptată spre puterea militară a Chinei, cu adevărat revoluționată de Xi Jinping. Strategia de “fuziune militar-civilă” a Partidului Comunist Chinez reprezintă un plan de eliminare a barierelor dintre sectoarele de cercetare civile ale Chinei și sectoarele sale militare. Potrivit Administrației Trump, Partidul Comunist caută să domine din punct de vedere militar, prin achiziționarea unor tehnologii de ultimă generație, sugerând, de asemenea, tentative de furt.

Desigur, delimitarea dintre propaganda Trump și realitate este absolut necesară. Totuși, putem susține, prin obiectivitate categorică, că, pentru Xi Jinping, creșterea bugetului militar reprezintă o prioritate. Mai mult decât atât, puterea militară a Chinei pare să nu cunoască limite geografice, inaugurându-se în Djibouti o bază militară și majoritatea țărilor africane fiind deja puternic îndatorate față de guvernul chinez.

Așadar, fie că analizăm cooperarea dintre China și Russia, implementarea îndoielnică a tehnologiei 5G, inițiativa BRI ce a evidențiat vulnerabilitatea economică a statelor europene și coruptibilitatea statelor asiatice, datoria statelor africane sau creșterea bugetului militar, putem cataloga China “o provocare” pentru NATO.