Diplomație și relații internaționale

9 noiembrie 1989 – ziua în care s-a realizat imposibilul? Despre căderea zidului Berlinului

Diplomație și relații internaționale, Istorie

Redactor – Ștefania Gheorghe

Grafica – Anca Lazăr

“După câte știu eu, intră în vigoare chiar acum. Imediat, fără întârziere!”, au fost cuvintele lui Schabowski spuse din greșeală care au dus la prăbușirea zidului menit să reziste cel puțin 100 de ani. 

 Lumea întreagă privea acest eveniment ca momentul în care lua sfârșit o întreagă eră. Pentru mulți germani acest eveniment marca reuniunea cu oamenii de care au fost separați în mod forțat. Era ceva ce populația RDG (Republica Democrată Germania – fiind parte din blocul comunist și aflată sub controlul sovieticilor până în 1989) își dorea de mult timp și pentru care milita în stradă, dar fără folos până la acel moment. La data de 9 noiembrie, purtătorul de cuvânt al Germaniei de Est face marele anunț. Acesta informează că începând cu momentul interviului său, cetățenii RDG pot trece în Germania de Vest prin orice punct al frontierei fără să mai aibă nevoie de autorizație. Iar această informație a provocat o întreagă mișcare a est-germanilor împotriva Zidului.

Contextul Războiului Rece și apariția Zidului

Din 1945 (Sfârșitul Celui de Al Doilea Război Mondial) Germania a fost guvernată de cele 4 mari puteri învingătoare. Berlinul a capatat un statut special in acest sens, reprezentând “granița” dintre influența occidentală și cea sovietică. Izbucnirea Războiului Rece a făcut că zonele de ocupație americană, britanică și franceză să se unească în Republica Federală Germania, în 1949. Reacția sovieticilor nu a întârziat să apară, așa că zona lor de ocupație avea să fie proclamată Republica Democrată Germania, cu capitala în Berlinul de Est. 

Germania de Vest s-a dezvoltat ca o țară capitalistă, cu o economie susținută de planul Marshall (plan de reconstrucție inițiat de americani, cu scopul de a ajuta statele profund afectate de război), în timp ce Estul urma modelul sovietic, cu un guvern autoritar. Aceasta era ce mai prosperă țară socialistă, dar est-berlinezii își doreau libertatea pe care Vestul o oferea, astfel că mulți dintre ei alegeau să plece. Autoritățile sovietice erau nevoite să împiedice migrația celor atrași de prosperitatea Vestului, pentru că pierdeau treptat forță de muncă semnificativă, așa că decid construirea a 45 de kilometri de zid din sârmă ghimpată.

Ceea ce urma să fie considerat “un gard de sârmă” s-a transformat într-un zid înalt, bine păzit și plin de capcane, ce urma să împiedice oamenii să treacă de el. Acest simbol al divizării Europei în urma celui de al Doilea Război Mondial era numit de Occident “Zidul Rușinii” ce întruchipa incapacitatea de concluzionare a războiului dintre sovietici și occidentali. Zidul a devenit in timp o barieră în calea multor oameni, iar o parte din cei ce au vrut sa il traverseze, si-au pierdut viata incercand. 

Zidul Berlinului era vazut la nivel international ca reprezentarea a tot ce presupunea absolutismul unei ideologii comuniste. Obligarea oamenilor sa ramana, cand ei isi doreau din suflet sa plece. 

Principalul agent afectat de decizia construirii zidului a fost populația. Oamenii au fost despărțiți de familiile lor, și-au pierdut locurile de muncă, iar Germania de Est a devenit un teritoriu izolat. Zidul construit pentru a “proteja” populația est-germană a devenit un zid împotriva poporului pe care era menit să îl apere, în timp ce marii Germaniei de Est numeau zidul “protecție împotriva fasciștilor” și susțineau ideea de apărare a populației în fața “fasciștilor occidentali și spioni”. 

Impactul asupra Europei

Pentru 38 de ani, zidul Berlinului nu a fost doar un zid fizic care să despartă două republici. Acesta reprezenta granița simbolică dintre capitalism și comunism, linia de demarcație a Cortinei de Fier (linia de demarcație dintre Europa de Est și cea Occidentală în perioada Războiului Rece). Căderea Zidului Berlinului nu a fost singurul eveniment marcant în istoria perioadei comuniste în statele europene. Finalul anilor ’80, începutul anilor ’90 a fost marcat de căderea regimurilor din mai multe state, in special cele est-europene. Pierderea influenței sovietice din Germania a fost doar o picătură într-un ocean. S-a creat un efect de domino și a provocat proteste în alte state cu regimuri comuniste. Țările Baltice și-au declarat independența față de Uniunea Sovietică. Rusia a încercat să oprească expansiunea acestor mișcări, dar nu a avut un rezultat. Dorința oamenilor de libertate era prea mare. Reunificarea Germaniei a deschis posibilitatea statelor din fostele blocuri estice la aderarea la UE. În 3 ani (2004-2007) 12 state noi au aderat la Uniunea Europeană. Acest lucru a dus din ce în ce mai mult la o Uniune “întreagă și liberă”.

Impactul asupra Germaniei

Căderea Zidului Berlinului a fost primul pas făcut în reunificarea Germaniei. Regimul comunist era la pământ, statul in sine s-a dizolvat in urma unificării, iar Germania a susținut alegeri libere în 1990. 

Opinia germanilor este încă și astăzi împărțită privitor la impactul căderii Zidului. Dacă pentru vestici însemna reunificarea Germaniei, pentru estici impactul era mult mai mic privind doar in interiorul fostelor “granițe”.

Căderea Zidului nu a pus capăt definitiv diviziunii Germaniei. Oamenii încă vorbesc despre un zid rămas în memoria lor. Mai bine de trei decenii mai târziu, mulți germani din Est încă se simt marginalizați și priviți cu superioritate. Acest sentiment a determinat apariția mișcărilor populiste din anumite regiuni ale Germaniei. Diviziunea între Germania de Vest și cea de Est încă persistă și se intersectează cu forme de rasism instituțional, oferind un succes uriaș partidelor de extremă dreapta din Est. Se spune că după căderea Zidului, multe dintre funcțiile înalte au fost oferite în mod nemeritocratic vesticilor, doar pentru că erau, ei bine, vestici.

Din punct de vedere al industriilor și forței de muncă, Germania Occidentală a atras cea mai mare parte a capitalului și a migranților calificați. Acest lucru a extins piețele și a atras alte investiții sau chiar mai mulți imigranți in Vest. Între timp, Estul rămânea în declin, cunoscând perioade de stagnare și confruntându-se cu orașe fantomă. 

S-au remarcat de-a lungul timpului și diferențe religioase sau culturale între cele două Germanii, foștii vest-germani fiind persoane mult mai religioase, ce păstrează tradițiile și respectă într-un procent mai mare normele religiei, religie ce est-germanilor le-a fost interzisă în perioada influenței sovietice. 

Chiar dacă au trecut mai bine de 30 de ani de la aceste evenimente, est-germanii încă lucrează la a se adapta și integra într-o lume europeană de care au fost separați zeci de ani.

Poarta Globală – sfârșitul Drumului Mătăsii? Începutul războiului rece dintre Uniunea Europeană și China

Întrebări ale politicii contemporane, Diplomație și relații internaționale, Economie, Politica Uniunii Europene, Politică Asia, Politică Europa, Politică simplificată

Redactor: Brădianu Ștefan

Grafică: credits The Times

Războiul armat – cea mai infamă modalitate de a cuceri o țară, acaparându-i instituțiile, resursele și chiar teritoriul, care a marcat mii de ani de istorie umană – a fost înlocuit ca armă preferată de marile puteri. Uitați de tancuri, de avioanele militare și de navele de luptă. În secolul XXI, banii câștigă orice bătălie. Procesul de stăpânire a unui stat nu mai începe cu o declarație de război și cu un foc de pușcă, ci cu contract comercial însoțit de un buchet de flori.

Context

Acest nou curent al geopoliticii a început odată cu Războiul Rece, când Statele Unite au creat Planul Marshall, pentru a susține economic țările europene, devastate de al doilea război mondial, și, mai ales, pentru a le așeza ferm în propria sfera de influență. Evident, Uniunea Sovietică nu s-a lăsat mai prejos, creând un fond rival, Planul Molotov și oprind statele de la estul cortinei de fier din a beneficia de planul Marshall. Evident, aceasta nu este decât o parte mică din Războiul Rece, care a fost, la sfârșitul zilei, un război economic, al cărui sfârșit este bine cunoscut: URSS s-a prăbușit economic, nepermițându-și să mențină la nesfârșit o asemenea confruntare.

Însă, în urma unei stagnări economice a occidentului, după criză financiară din 2008, și a unei ascensiuni proprii impresionante, Republica Populară Chineză a preluat ștafeta, creând cel mai impresionant program economic de acest fel al lumii moderne. Intitulat “Noul Drum al Mătăsii” (după ruta istorică parcursă de negustorii chinezi pentru a-și vinde bunurile, predominant textile, în restul lumii), cunoscut și ca “Inițiativa Centură și Drum” (BRI), proiectul are că țel construirea unei rețele intercontinentale de infrastructură pentru a putea transporta, distribui și vinde produse chinezești (mai exact, doar produse chinezești) sub pretextul dezvoltării acelor state. Pentru a realiza acest obiectiv, Partidul Comunist Chinez (PCC) dorește să construiască drumuri, autostrăzi, poduri, căi ferate, porturi și aeroporturi pentru a creea mai multe rute ce vor conecta Africa, Asia și Europa cu China. Astfel, controlând lanțul de aprovizionare către o treime din lume, cvasi-monopolul chinezesc asupra producției a mare parte dintre bunurile de consum la nivel mondial va fi definitivat pentru următoarele decenii. De aici, influența politică a Chinei asupra acestor țării va crește considerabil, deja permițându-și de facto să ia decizii diplomatice pentru țările, mai mult să mai puțin, dependente economic de ea.  

Cum funcționează acest mecanism?

Guvernul de la Beijing oferă împrumuturi generoase pe perioade îndelungate de timp, în principal țărilor subdezvoltate sau în curs de dezvoltare, care altfel nu ar putea obține o asemenea sumă de la alți investitori, nefiind considerate de încredere sau promițătoare, cu condiția ca acești bani să fie folosiți pentru realizarea unor anumite proiecte dorite de PCC. Statele cu o situație internă instabilă sau cu un sistem dictatorial opresiv sunt primele care bat la ușa Chinei. Cu fiecare nou proiect început, încă o piesă din marele puzzle este adăugată. Și cum ar putea oficialii unei nații să refuze oportunitatea de a obține atât de multe fonduri acum, când viitorul în care ele trebuie să fie plătite pare atât de departe, mai ales întrucât probabil ei nu vor mai fi cei responsabili să le plătească, la acel moment?

Pericolul banilor chinezești și influența asupra Uniunii Europene

Din nefericire, cea mai mare parte a proiectelor nu avantajează în niciun fel țara respectivă, ci doar, ați ghicit, China, care poate accesa piața locală mai ușor, ba chiar poate stabili un monopol. Degeaba există o autostradă nouă dacă ea nu este folosită de niciun cetățean. Nu doar atât, dar până la urmă, tot țara respectivă este cea care trebuie să achite nota de plată, iar dacă nu reușește, Beijingul este întotdeauna dispus să se comporte asemenea unui cămătar, pentru că, la sfârșitul zilei, acesta este rolul pe care și l-a asumat. 

Sri Lanka a învățat asta pe calea cea grea, după ce a construit întreg portul Hambantota cu împrumuturi chinezești, deși majoritatea experților avertizau că nu va reuși să-și plătească datoriile și că, proiectul este, oricum, inutil pentru insulă. Cele mai negre previziunii s-au adeverit: după ce nu a reușit să își plătească datoriile, Sri Lanka a fost nevoită să “împrumute” portul Chinei, pentru 99 de ani, dar și să plătească mai târziu o parte din costuri. Astfel că, Beijingul s-a ales și cu banii, și cu portul (un punct strategic extrem de important pentru comerțul maritim chinezesc). Într-un moment de umor negru istoric, China s-a transformat din țara care condamna Marea Britanie pentru că a forțat-o să îi cedeze un port pentru 99 ani, în cea care face exact același lucru.

Adesea însă, guvernul chinez preferă să se folosească de datoria exorbitantă a unei țări pentru a o ține ostatică, obținând favoruri diplomatice din partea ei, la nevoie. Prin această strategie, China reușește să influențeze sau chiar să acapareze anumite organizații mondiale (precum OMS) sau, cel puțin, să le paralizeze. 

Principala victimă este Uniunea Europeană, întrucât trebuie ca doar un singur stat din toate cele 27 să se opună pentru ca orice inițiativă să fie oprită. În acest fel, China nu trebuie să depună prea mult efort pentru a compromite și a corupe încet dar sigur, din interior, întreaga Uniune Europeană. Astfel că, în urma unor investiții chinezești în portul grecesc Piraeus, Grecia și-a folosit puterea de veto pentru a opri condamnarea UE a încălcării drepturilor omului din China. Ungaria a făcut același lucru recent, blocând condamnarea noii legi a securității din Hong Kong. Guvernul maghiar este, de altfel, și cel mai loial aliat al Beijingului din cadrul uniunii, importând vaccinuri Sinovac, plănuind deschiderea unei universități chinezești în capitală (fapt ce a început o adevărată confruntare cu primarul orașului, care se opune influenței excesive a Chinei din țară) și susținând construirea unei căi ferate de la Budapesta până la Belgrad (Serbia fiind un alt aliat important al Chinei în regiune) și Atena.

O asemenea influență a Chinei pe bătrânul continent ar trebui să ne înspăimânte pe toți. Nevoia unor instituții europene mai puternice, cu un grad mai ridicat al autonomiei – care nu se blochează de fiecare dată când un stat membru este mituit să se opună –  este evidentă. Însă, nu este încă prea târziu, iar majoritatea semnelor indică faptul că cele mai multe guverne europene au realizat situația dificilă în care se află uniunea și amenințarea fundamentală pe care o prezintă China. 

O nouă atitudine europeană

Pe când nu demult, atmosfera dintre UE și China era, dacă nu prietenoasă, măcar cordială, datorită impresionantei înțelegeri comerciale (susținută mai ales de președintele francez Emmanuel Macron), ce mai trebuia doar ratificată, anul 2021 s-a terminat cu o provocare directă lansată de Bruxelles către Beijing: “Poarta Globală”, proiectul menit să fie rivalul BRI. Acesta ar trebui să valoreze în jur de 300 de miliarde de euro (de trei ori mai mult decât a primit Europa, la rândul ei, din Planul Marshall) și ar avea ca scop susținerea economică a țărilor în curs de dezvoltare, promovând, în același timp, valorile europene. Astfel, UE încearcă să atace influența Chinei în zonele mai puțin dezvoltate ale lumii, oferind o alternativă mai bună și forțând Beijingul, prin existența unei competiții, să își mai îndulcească practiciile cinice, întrucât statele au acum unde să plece dacă sunt deranjate de comportamentul Chinei. Așadar, ar dilua influența ei chiar și asupra statelor care îi rămân abonate.

Avantajul principal al acestui plan este evident, iar Comisia Europeană a făcut tot posibilul să-l sublinieze: proiectele sunt făcute în favoarea țării respective, nu a unui actor extern. 

Evident, totul s-ar transforma într-un război rece între Uniunea Europeană și Beijing, al cărui front principal ar fi Africa, acolo unde Franța simte cum sfera ei de influență, cândva cea mai largă, se micșorează, în favoarea Chinei. Este întrutotul posibil ca PCC-ul, același partid care transformat Xinjiangul într-un lagăr în aer liber, să recurgă la metode mai puțin onorabile pentru a își asigura victoria, însă Europa ar trebui să fie pregătită pentru asta.

Optimism prudent

Inițiativa a fost întâmpinată cu puține laude și mai mult scepticism. Cea mai criticată a fost absența unei structurii bine definite și a clarității în privința a cum ar funcționa acest mecanism. Acesta pare că mai are multă birocrație și multe formalități de înfruntat până când va fi pus în practică, moment în care ar fi deja prea târziu, iar asta dacă chiar va fi pus în practică, întrucât este mereu posibil ca unul sau mai multe state să se opună. Cine știe cum va arăta programul, câte mici ajustări vor fi făcute, când va fi, în sfârșit, pus în aplicare? Aceasta este o întrebare relevantă mai ales întrucât, suma propusă, deși generoasă, este cu mult mai mică decât cea oferită de Beijing.

Anumiți specialiști au propus ca planul să fie mutual exclusiv cu “Noul Drum al Mătăsii”, forțând statele să aleagă și, în unele cazuri, să iasă din sfera de influență a Chinei. Astfel, ar fi trasată o linie clară între țările ce prețuiesc valorile occidentale – libertatea, democrația, progresul – și cele ce doresc să se asocieze cu un regim dictatorial opresiv.

Totuși, deși critica productivă este întotdeauna bine-venită, această inițiativă nu trebuie ucisă în fașă, mai ales deoarece are atât de mult potențial. Anual, discrepanțele revoltătoare dintre statele dezvoltate și așa-zisa “lume a treia” se adâncesc, iar planul de investiții ar putea opri acest fenomen regretabil. Cu atât mai importantă este o dezvoltare sustenabilă, inclusivă și ecologică a acestor state, iar proiectele finanțate prin BRI sunt fix opusul: falimentare pe termen lung, devastatoare pentru comunitățile locale și, mai ales, pentru mediu. “Poarta Globală” ar putea asigura o dezvoltare fezabilă, o cooperare economică sănătoasă (în care nu există un stat maestru și unul suspus) și un viitor verde pentru aceste țări.

Dar, pentru a realiza asta este nevoie de unitate și coeziune la nivel european, ar trebui ca state precum Polonia și Ungaria, care se îndreaptă din ce în ce mai mult către dreapta extremă, sau Grecia și Cipru, cochetate de regimul chinez, să colaboreze, iar giganții economici precum Franța și Germania să fie dispuși să riște în lupta cu China.

Cronica unui război nedeclarat- Va invada Rusia Ucraina?

Întrebări ale politicii contemporane, Diplomație și relații internaționale, Politică Europa

Redactor: Irina Radu

Grafică: Diana Oancea

Tehnoredactare: Staciu Ruxandra

    Ucraina este o țară de dimensiunea Texasului, situată între Rusia și Europa. A făcut parte din Uniunea Sovietică până în 1991 și de atunci a fost o democrație mai puțin decât perfectă, cu o economie foarte slabă și o politică externă care oscilează între pro-rus și pro-european. În contextul pandemic actual, se ive ș te un război modern, “la cald”, care împarte lumea în tabere adverse, cauzat de ruinele fostei Uniuni Sovietice.

     Conflictul dintre Rusia și Ucraina are o istorie care datează încă din Evul Mediu. Cele două țări împărtășesc rădăcini comune slave, acesta fiind motivul pentru care președintele rus Vladimir Putin se referă la cele două țări drept „un singur popor”.

    Dar, de fapt, căile celor două națiuni au fost împărțite timp de secole, dând naștere la două limbi și culturi – strâns legate, dar totuși destul de diferite.

Ce a pornit conflictul dintre Ucraina și Rusia?

  Incă din 2007, Ucraina și UE au negociat un acord de asociere, la baza pactului propus era un acord de liber schimb cuprinzător, care ar elimina în același timp majoritatea tarifelor la comerțul cu mărfuri. Rusia încerca să determine Ucraina să se alăture propriului proiect de integrare a unei uniuni economice eurasiatice, care ar include o uniune vamală, aceste două oferte se excludeau reciproc.

    Tensiunile dintre Ucraina și Rusia, ambele foste state sovietice, au escaladat la sfârșitul anului 2013 din cauza unui acord politic și comercial de referință cu Uniunea Europeană. După ce președintele de atunci pro-rus, Viktor Ianukovici, a suspendat discuțiile, se pare că sub presiunea Moscovei, săptămâni de proteste de la Kiev au izbucnit în violență care au dus la înlăturarea lui Ianukovici în februarie 2014. Înlăturarea a stârnit tulburări în regiunile de est și de sud ale Ucrainei, în mare parte rusofone, de unde Ianukovici și-a atras cea mai mare parte a sprijinului.

   Apoi, în martie 2014,  Kremlinul a profitat de vidul de putere de la Kiev și a anexat Crimeea, o peninsulă autonomă din sudul Ucrainei cu puternice loialități rusești, sub pretextul că își apăra interesele și pe cele ale cetățenilor vorbitori de limbă rusă. Mai întâi, mii de trupe vorbitoare de limbă rusă, supranumite „omuleți verzi” și ulterior recunoscuți de Moscova ca fiind soldați ruși, s-au revărsat în peninsula Crimeea. În câteva zile, Rusia și-a încheiat anexarea într-un referendum care a fost criticat de Ucraina și de cea mai mare parte a lumii ca fiind ilegitim. A fost un punct de cotitură pentru relațiile dintre cele două țări și începutul războiului nedeclarat dintre cele două părți

  Tările occidentale, precaute față de influența destabilizatoare a Rusiei, au început să furnizeze arme Ucrainei, care a început să respingă separatiștii susținuți de ruși, iar în mai 2014, electoratul ucrainean l-a ales pe Petro Poroșenko, care a semnat acordul de asociere cu UE.

   O problemă specială în acest moment este dacă Ucraina – o țară de frontieră între Rusia și restul Europei și una care aspiră să adere la UE – ar putea deveni într-o zi membră a alianței militare occidentale NATO.Aceasta este o posibilitate împotriva căreia Rusia se opune vehement și este dispusă să recurgă la orice metodă pentru ca aceasta să nu se adeverească.

   Conform estimarilor, violența din estul Ucrainei dintre forțele separatiste susținute de Rusia și armata ucraineană a ucis peste 10.300 de persoane și a rănit aproape 24.000 din aprilie 2014. Deși Moscova și-a negat implicarea, Ucraina și NATO au raportat acumularea de trupe, armate ruse si echipamente lângă Donețk.

Care sunt declarațiile Rusiei?            

  Kremlinul a negat în mod repetat că Rusia intenționează să invadeze Ucraina, insistând că Rusia nu reprezintă o amenințare pentru nimeni și că țara care mută trupele pe propriul teritoriu nu ar trebui să fie un motiv de alarmă.

  Moscova vede sprijinul tot mai mare pentru Ucraina din partea NATO, în ceea ce privește armamentul, pregătirea și personalul  ca o amenințare la adresa propriei sale securități. De asemenea, a acuzat Ucraina că și-a sporit propriul număr de trupe în pregătirea unei tentative de reluare a regiunii Donbas, o acuzație pe care Ucraina a negat-o.

   Președintele rus Vladimir Putin a cerut acorduri legale specifice care să excludă orice extindere ulterioară a NATO spre est, spre granițele Rusiei, declarând că Occidentul nu a respectat asigurările sale verbale anterioare.

    În octombrie 2018, Ucraina s-a alăturat Statelor Unite și altor șapte țări ale Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) într-o serie de exerciții aeriene la scară largă în vestul Ucrainei. Exercițiile au venit după ce Rusia și-a desfășurat exercițiile militare anuale în septembrie 2018, cele mai mari de la căderea Uniunii Sovietice.

Ce încercări de pace există?

Din februarie 2015, Franța, Germania, Rusia și Ucraina au încercat să intermedieze încetarea violenței prin Acordurile de la Minsk. Acordul include prevederi pentru încetarea focului, retragerea armamentului greu și controlul deplin al guvernului ucrainean în întreaga zonă de conflict. Totuși, eforturile de a ajunge la o înțelegere diplomatică și la o rezoluție satisfăcătoare nu au avut succes.

   Acordurile de la Minsk sunt importante din trei motive, în primul rând, marchează cele două ocazii în care Putin a împins de două ori cu succes Ucraina spre viitorul eurasiatic, de ambele ori, folosind amenințarea violenței, aceasta explică parțial agresiunea actuală. Până acum, a fost singurul lucru care a funcționat în câteva secunde, restricționand orice compromisuri viitoare, deoarece Rusia nu va accepta nimic mai puțin și Europa nu poate fi văzută ca încalcă un tratat pe care l-a semnat. In primul rând, acordul împinge deja Ucraina către viitorul eurasiatic din trei motive, primul prevede un mini-stat pro-rus în interiorul Ucrainei, cu puterea constituțională de a limita orice înclinare europeană, al doilea erodează noțiunea de suveranitate ucraineană, adică spune clar că forțele pro-ruse din Donbass pot avea propria sa armată și legitimează Rusia in amestecul din afacerile constituționale ucrainene iar al treilea garantează instabilitatea politică în ucraina ce depășește cu mult ceea ce majoritatea ucrainenilor consideră un preț acceptabil pentru pace.

      Un sondaj a constatat că doar 15% dintre ucraineni acceptă condițiile din Minsk, motiv pentru care Zelensky a refuzat până acum să le accepte.

Unde se îndreaptă acest conflict?

   Ințelegerea acestui conflict se poate face doar prin a considera Ucraina ca fiind sfâșiată între două viitoare posibile, pe care le-am putea numi viitorul european și viitorul eurasiatic, fie ucraina își rezolvă problemele de corupție și devine un stat european modern, posibil membru al Uniunii Europene, fie ajunge să fie aliată cu Rusia, cel mai probabil ca un fel de stat satelit rus, având un viitor eurasiatic.

Refugiații, armă împotriva Uniunii Europene?

Diplomație și relații internaționale, Politica Uniunii Europene, Probleme sociale

Redactor: Ștefania Gheorghe

Tehnoredactor: Diana Neagu

Puțin după începutul lunii noiembrie, Uniunea Europeană s-a confruntat cu o nouă problemă, de data aceasta de natură politico-socială, și anume începutul unei posibile noi crize a refugiaților. Aceste tensiuni există încă la granița dintre Polonia, Lituania (țări din Uniunea Europeană) și Belarus. În prezent, oficialii Vestului îl acuză pe Aleksandr Lukașenko, președintele Belarusului, că ar orchestra toată această situație, introducând intenționat refugiați pe teritoriul Uniunii, cu promisiunea că vor găsi o salvare în statele membre. Acesta profită de contextul nefericit și dureros din care acești oameni provin, pentru a pune presiune pe blocul politic european. Președintele Belarusului a respins inițial această posibilitate, însă a afirmat că dacă Uniunea Europeană își va menține poziția împotriva Belarusului, atunci poate chiar va recurge la acțiunile de care este acuzat, asumându-și în statu-quo parțial vina pentru aceste evenimente. 

Posibile crize ale refugiaților sunt probleme reale cu care ne confruntăm de ani încoace și sunt determinate de conflictele și speranța mică de viață din țările Orientului Mijlociu și Africii de Nord. 

Care sunt relațiile dintre UE și Belarus?

În ultima vreme, relațiile dintre Belarus și Uniunea Europeană sunt din ce în ce mai tensionate, președintele autoritar al Belarusului primind sancțiuni din partea liderilor europeni. Una dintre cele mai cunoscute situații în care reacțiile lui Lukașenko au atras după sine astfel de repercusiuni, a fost reprezentată de sechestrarea lui Roman Pratasevič, un jurnalist în vârstă de 26 de ani care judeca aspru regimul lui Lukașenko. Acesta se afla într-un avion împreună cu iubita lui, în timp ce zborul i-a fost redirecționat brusc la Minsk din cauza unei amenințări cu bomba. Imediat aterizat pe aeroportul capitalei, Pratasevič a fost ridicat de autorități și sechestrat. Uniunea Europeană a cerut insistent eliberarea jurnalistului  și a iubitei sale, Minsk-ul ignorând aceste cerințe. 

Tensiunile prezente în momentul de față la granița dintre Belarus și Polonia dezgroapă probleme adânci ale blocului european, confruntând direct două state, Belarusul, un stat ce are legături strânse cu Rusia, făcând în trecut parte din Uniunea Sovietică și Polonia, un stat european, democratic, care pedalează accelerat în ultima vreme spre populism. 

Au existat de asemenea și acuzații asupra Rusiei privitor la situația imigranților, judecând după alianța dintre cele două state, acestea formând încă din anul 2000 Uniunea Statală Rusia-Belarus. În contextul imigranților, Kremlinul judecă deciziile Vestului și se implică militar, trimițând trupe de desant și bombardiere ca sprijin pentru Belarus, la granița cu Polonia.

Cum a organizat Belarus aceste valuri de refugiați?

Frontex (Agenția Europeană pentru Poliția de Frontieră și Garda de Coastă) a declarat că cel mai mare procent de refugiați vine din Irak, fiind urmați de Afganistan și Siria, toate fiind țări conflictuale.

Pe aeroportul din Minsk aterizează frecvent avioane ce călătoresc din Orientul Mijlociu, Comisia Europeană acuzând Belarusul că ademenește imigranții în Belarus, cu falsa promisiune că asta le va oferi posibilitatea de a intra în spațiul european. De asemenea, la începutul anului 2021, Belarusul a simplificat tot procesul pentru obținerea vizelor pentru cetățenii din Irak, aceștia putând călătorii ca „turiști”. Ajunși pe teritoriul lui Lukașenko, imigranții sunt ghidați de autorități prin păduri, până la granițele cu Polonia și Lituania. 

Ce face Polonia pentru a opri valul de refugiați?

Polonia s-a arătat reticentă în discuțiile referitoare la oferirea de azil refugiaților și acceptarea acestora în țară. Discursurile naționaliste ale guvernului polonez conțin narative ce dezaprobă deciziile Vestului legate de refugiați, dar mai mult decât atât, îi consideră o amenințare asupra siguranței, culturii și autorității țării.

Ce face Polonia în prezent pentru a ține imigranții în afara țării este să îi oprească prin intermediul autorităților la graniță. În situațiile în care aceștia reușesc totuși să treacă granița, pășind astfel într-un stat al Uniunii Europene, sunt expulzați înapoi în Belarus.

Este totuși această metodă de „push-back” legală?

Respingerile imigranților sunt în creștere încă de la începutul lunii august, acest lucru însemnând că refugiații nu primesc nici măcar o șansă pentru a-și găsi azil în țara respectivă.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului oferă garanția că orice persoană care cere protecție într-un stat european are dreptul la primirea procesului de azil, indiferent dacă a intrat legal sau nu în țara respectivă, adică țărilor le este interzis să trimită imigranții în țări unde se pot afla în pericol și unde ar putea fi supuși la tratamente inumane. Acest lucru ne dovedește că Polonia nu este numai o victimă în aceste discuții, dovedind un comportament opus valorilor europene. 

Ce face UE în aceste condiții?

Uniunea Europeană este aspru criticată de Organizațiile pentru Drepturile Omului, fiind acuzată de ignoranță față de gravitatea situației. Deși UE și Polonia se aflau într-o perioadă tensionată, blocul european asigură sprijinul Poloniei și îi sare în ajutor, dovedind că unitatea Uniunii este mai importantă în aceste circumstanțe decât discrepanțele dintre retorica Poloniei și cea a UE. Reprezentații vestici susțin că atât Polonia cât și Lituania trebuie să se asigure singure de respectarea legislației. 

Ce se întâmplă cu refugiații?

Din păcate, cea mai mare problemă nu este faptul că UE și Belarus își impun sancțiuni, sau că Polonia respinge politicile UE prin acțiunile ei. Cea mai mare problemă însă, este că discuțiile politice ale Vestului cu Belarusul se poartă acum prin niște oameni nevinovați, victimele unor condiții de viață inumane, care își doresc o viață mai bună. Aceștia își părăsesc țările cu regimuri opresive în speranța că vor găsi liniștea în Vest, dar se lovesc de manipularea Belarusului și de respingerea Poloniei.

Tratatul de la Quirinale- se naște un nou pol de putere în UE?

Diplomație și relații internaționale, Politica Uniunii Europene, Politică simplificată

Redactor: Eliza Ene

Grafică: Miruna Vasile

Guvernele Franței și Italiei au semnat vineri, 26 noiembrie 2021, la Roma, tratatul bilateral de cooperare aprofundată, care urmează să întărească relațiile dintre cele două țări și care are ca scop formarea unui nou pol de putere în Uniunea Europeană. Tratatul a fost parafat vineri dimineață la palatul prezidenţial Quirinale de preşedintele francez Emmanuel Macron şi şeful guvernului italian Mario Draghi, în prezenţa preşedintelui italian, Sergio Mattarella.

       Tratatul “pentru o cooperare bilaterală întărită”, sau tratatul de la Quirinale, este unul extrem de rar în Europa, fiind doar al doilea astfel de pact semnat de Franţa după cel de la Elysee din 1963 cu Germania care a fost completat de tratatul de la Aix-la-Chapelle (Aachen) din 2019.

       “Era aproape o anomalie să nu avem acest tratat de Quirinale în trecut, deoarece există atât de multe lucruri care ne unesc: istoriile noastre, culturile noastre, artiștii noștri”, a spus Macron reporterilor. El a menționat că ambele țări sunt membre fondatoare ale Uniunii Europene care apără „o Europă mai integrată, mai democratică, mai suverană”.

Care este scopul semnării acestui tratat?

       O sursă guvernamentală italiană a declarat înaintea ceremoniei de semnare  că mișcarea va avea o valoare simbolică importantă într-un context european marcat de instabilitate după Brexit și tranziția politică din Germania, după plecarea cancelarului Angela Merkel.

       Numit după palatul președinției italiene de la Roma, „Tratatul Quirinale” a fost anunțat în 2017 pentru a oferi un cadru mai stabil și mai ambițios cooperării celor două țări. Acest tratat va promova convergența pozițiilor franceze și italiene, precum și coordonarea celor două țări în aspecte politice europene și externe, securitate și apărare, politica de migrație, economie, educație, cercetare, cultură și cooperare transfrontalieră.

       „Ceea ce știm este că vor fi 11 capitole care acoperă o mulțime de subiecte diferite, de la aspecte interne, cum ar fi tineretul și cercetarea, până la coeziunea europeană și politica externă”, a declarat Mathilde Ciulla, coordonatorul programului, la Consiliul European pentru Relații Externe în Paris înainte ca detaliile acordului să fie făcute publice.

       Măsurile cheie includ, de exemplu, noua cooperare între grupurile aeriene navale, o brigadă mixtă de poliție de frontieră și un serviciu civic franco-italian comun pentru tineri din 2022.

Trecerea de la dispute la prietenie?

       De asemenea, tratatul va ajuta la abordarea tensiunilor recente dintre Roma și Paris. Se cunoaște prea bine că, pe parcursul ultimilor ani, cele 2 mari puteri europene au fost prinse în mrejele unor tensiuni puternice de natură diplomatică și politică.

        Pentru guvernul italian, format din două partide populiste, Mişcarea 5 Stele (M5S) şi Liga Nordului, preşedintele francez era în 2019 inamicul ideal. Acesta era prezentat ca „reprezentantul elitei”, „prietenul bancherilor”, „întruchiparea birocraţiei din Bruxelles”. În retorica acestor partide, Macron întruchipează toate lucrurile rele ale globalizării. 

        Macron a fost aspru criticat de către Preşedintele M5S, Luigi Di Maio. Acesta a afirmat că preşedintele francez este responsabil pentru invazia refugiaţilor care vin din Africa spre Europa. „Motivul pentru care şi azi mulţi se îndreaptă către Europa este că unele ţări, în primul rând Franţa, nu au renunţat niciodată la colonizarea Africii”, spunea Di Maio. În opinia sa, Uniunea Europeană trebuie să pedepsească Franţa, pentru că îi împinge la sărăcie pe africani. Ideea presupusei colonizări a Africii de către Franţa apare şi în retorica lui Matteo Salvini. Acesta susținea că Parisul nu are interesul ca Libia să devină o ţară stabilă, pentru că, profitând de haos, doreşte să exploateze resursele naturale ale ţării. Aici trebuie menţionat că, pentru a obţine contractul de exploatare a ţiţeiului şi gazului natural din Libia, o luptă între firma franceză Total şi firma italiană Eni se duce de ani de zile. De altfel, Salvini îl numeşte pe Macron „signorino”, adică domnişor, spunând că nu va primi lecţii morale de la el.

        Ȋn luna august a anului 2018, la Milano, viceprim-ministrul şi ministrul de interne italian, Matteo Salvini, l-a calificat pe preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, drept inamicul numărul unu al Italiei, despre care afirma că este liderul spiritual al celor care sunt de partea imigranţilor

Tratatul Quirinale: Va schimba un nou pact franco-italian echilibrul de putere în Europa?

      “Interesul nostru în acest moment este să reluăm discuțiile cu Franța”, a declarat Lorenzo Fontana, parlamentarul Ligii, responsabil pentru politica externă a partidului, presei italiene. Din punct de vedere politic, guvernul Draghi dorește să aibă o relație mai bună cu Parisul pentru a juca un rol mai activ la nivel european – mai ales într-un moment în care se așteaptă ca Germania să se concentreze mai mult pe politica internă, pe măsură ce un nou guvern preia frâiele de la cancelarul Angela Merkel. .

       Există avantaje importante și în Franța. Întărirea legăturilor îl va ajuta pe Macron să consolideze nucleul vest-european moderat al UE și să câștige pârghie împotriva populiștilor de acasă, asigurându-și în același timp un aliat important care să-l sprijine în timpul președinției franceze a UE de la începutul anului 2022.

       Puntea dintre Roma și Paris ar putea ajuta, de asemenea, la negocierea unei reforme post-pandemice a regulilor fiscale ale UE. Pactul de Stabilitate și Creștere își propune să limiteze deficitele guvernamentale și este în prezent suspendat din cauza pandemiei. S-ar putea pregăti o luptă pentru reforme cu așa-numitele țări frugale, cum ar fi Austria, Danemarca, Finlanda și Țările de Jos .

            În cele din urmă, soarta și semnificația noului tratat vor depinde în mare parte de rezultatele viitoarelor alegeri de pe ambele maluri ale Alpilor, cele două țări urmând să organizeze concursuri prezidențiale în lunile următoare.

Sfârșitul erei Merkel. Ce urmează pentru Europa?

Întrebări ale politicii contemporane, Diplomație și relații internaționale

Redactor: Catinca Soare

Grafician: Amalia Radu

Angela Merkel este un nume cunoscut de toată lumea, oricât de înstrăinat ai fi de lumea politică. Aceasta a fost văzută pe scară largă ca o influență constantă asupra Europei, politicianul ponderat care putea ameliora și atenua dispute, găsind adesea o cale de ieșire din controversele aparent de nesoluționat dintre state. Luând puterea în anul 2005, Merkel, în vârstă de 67 de ani, a fost al treilea cel mai longeviv cancelar din istoria Germaniei, învinsă în miza longevității doar de Otto von Bismarck în secolul al XIX-lea și în al XX-lea de Helmut Kohl. De asemenea, aceasta a fost singura femeie cancelar din istoria Germaniei și este considerate una dintre cele mai puternice persoane de pe planetă.

După aproape 16 ani în poziția de cancelar ca membră a Uniunii Creștin-Democrată, aceasta și-a anunțat retragerea de la putere cu câteva luni înainte de alegerile de pe data de 26 septembrie 2021, unde Partidul Social Democrat al Germaniei a câștigat marea majoritate a voturilor. Merkel reprezintă primul lucru la care ne gândim atunci când vorbim despre politica Germaniei și a Uniunii Europene, dar cum vor arăta acestea după era Merkel?

Cu toate că există multe speculații legate de viitorul Germaniei și de relația acesteia cu Uniunea Europeană, teoriile pe care urmează să le prezint sunt cele mai des întâlnite în părerile experților.

Politica fiscală este cel mai aprins subiect pentru partidele germane. Cei de stânga vor să mărească taxele și impozitele, să stimuleze investițiile și să relaxeze regulile fiscale stricte ale Germaniei, iar cei de dreapta exclud majorările de taxe și jură credință „frânei datoriei”. Social-democrații doresc ca investițiile publice să fie scutite de constrângerile fiscale care necesită un buget echilibrat. În timp ce Partidul Verde vrea să vadă cheltuieli mai mari,  Partidul Liber Democrat preferă să fie mai conservator și să le finanțeze prin economii și taxe. Având în vedere rezultatele sondajelor, relaxarea politicii fiscale pare a fi o concluzie certă.

În ceea ce privește politica de mediu, Partidul Social Democrat vrea să se asigure că Germania își atinge obiectivele de sustenabilitate fără a cauza daune industriei. Merkel a început deja să orienteze politicile de mediu și energetice ale Germaniei către o cale mai sustenabilă; cinicii pot argumenta că acest lucru poate fi interpretat ca răspuns la popularitatea tot mai mare a verzilor. Cu toate că există un adevăr în acest lucru, mulți ar spune că mai sunt multe de făcut. Având în vedere că sondajele de opinie publică sugerează că mediul este prioritatea principală a alegătorilor – chiar și înaintea pandemiei de COVID-19 – acesta este domeniul de politică în care sunt prevăzute cele mai multe schimbări, indiferent de componența următoarei coaliții.

Privind relația Germaniei cu Europa, unii germani sunt de părere că Merkel a fost prea apropiată cu Uniunea Europeană, ceea ce a împiedicat eforturile de integrare a uniunii și de solidificare a relației. Partidul Social Democrat pare să împărtășească perspectiva franceză cu privire la nevoia Uniunii Europene de extindere și integrare. Partidul Liber Democrat vrea să restructureze Uniunea Europeană pentru a o face mai eficientă, dar fără a preda autoritate suplimentară. Partidul Verde, pe de altă parte, este în favoarea eventualei federalizări a Uniunii Europene. Deși Merkel a mers în această direcție în ultima vreme cu instituirea împrumuturilor centralizate (în cazul unei nevoi de utilizare urgentă) și a fondului „NextGenerationEU”, sondajele sugerează că este probabilă o integrare mai profundă a Uniunii Europene în urma alegerilor.

Chiar dacă nu toată lumea agreează politicile implementate de Angela Merkel, cu toții putem cădea de comun acord că, pentru Germania, pentru Europa și pentru Vest, plecarea acesteia reprezintă sfârșitul unei ere și începerea unui nou capitol.  

Scandalul Pegasus

Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată, Probleme sociale

Redactor: Ștefania Țenescu

Grafician: Diana Oancea

Scandalurile globale, o constantă de mare anvergură a zilelor noastre, captează feroce atenția publicului larg. Odată ieșite la iveală, acestea declanșează un lanț lung de evenimente ce periclitează atât reputația marilor nume ale lumii, cât și stabilitatea națiunilor. Fie că e vorba de acțiuni de spionaj, plagiatură, corupție la nivel înalt sau acuzații de agresiune sexuală, orice neregulă ce depășește normele acceptate, explodează într-o mulțime opinii publice ce modelează lumea.

Unul dintre cele mai controversate subiecte la nivel global este spionajul — o acțiune ce a evoluat de la misiuni ample de stat până la controlarea și supravegherea întregii populații la un singur click de infectare distanță, o imagine scoasă parcă din romanele SF. De la cazul WaterGate (1972) și până la scandalul NSA (2013), dezvăluirea invadării informațiilor private și utilizarea lor în scheme politice sau de manipulare a mulțimii globale a reprezentat întotdeauna o infracțiune greu de ținut sub control. Identitatea noastră ca indivizi  este crucial să aparțină propriei persoane, fără tangențe exterioare. Odată răpită și ultima fărâmă de intimitate și caracteristică personală, ne pierdem într-o mulțime de unelte bune de aruncat după ce am fost folosiți în jocul altor oameni. Precum deținuții de la Auschwitz, devenim niște numere ce se evaporă în neant. De aceea, spionajul, în special cel cibernetic, este o metodă subtilă și îngrozitor de eficientă pentru a sustrage cele mai periculoase arme, informațiile private descoperite atât la nivel internațional, cât și personal.

Printre momentele culminante ale anului se numără scandalul Pegasus, un software ce a permis spionarea persoanelor publice, de la jurnalișți, activiști ai drepturilor oamenilor și până la oameni politici, incluzând președintele Franței, Emmanuel Macron.

Prototipul Pegasus reprezintă un program spion sau spyware care este o categorie de software rău intenționată ce ajunge pe computer, adesea fără să realizezi, pentru a urmări, a monitoriza și a obține informațiile tale personale. Există multe programe gratuite care vin la pachet cu add-ons periculoase, extensii şi plugin-uri. Paraziţii de tip spyware sunt viruşi periculoşi ce sunt prezentați ca şi componente necesare ca programul gazdă să funcţioneze în mod adecvat. Dezinstalarea aplicaţiei gazdă nu elimină spyware-ul, iar acesta nu poate fi șters cu ajutorul metodelor de eliminare manuală sau cu produsele normale antivirus.

Spyware-ul Pegasus, noul răcnet în lumea spionajului, se află acum în centrul scandalului mondial dezvăluit la jumătatea lui iulie 2021. Produs de către compania israeliană NSO Group, software-ul permite infiltrarea sistemelor informatice. Începând cu anul 2016, Pegasus este capabil să citească mesaje text⁠, să urmărească apelurile⁠, să colecteze parole, să urmărească locația⁠, să acceseze microfonul și camera dispozitivului țintă și să culeagă informații din aplicații.  Programul spyware poartă numele legendarului cal înaripat Pegas — pentru că este un cal troian care poate fi trimis „zburând prin aer” pentru a infecta dispozitivele.

Pegasus a fost descoperit în august 2016 după ce o încercare eșuată de instalare pe iPhone-ul unui activist pentru drepturile omului⁠ a condus la o investigație care a dezvăluit detalii despre spyware, capacitățile sale și vulnerabilitățile de securitate pe care le-a exploatat. Vestea despre spyware a produs o acoperire mediatică semnificativă. Acesta a fost numit „cel mai sofisticat” atac de smartphone din toate timpurile.

Totuși, lucrurile au început să ia amploare atunci când o investigaţie recentă a scos la iveală operaţiuni ample de spionaj cibernetic, desfăşurate împotriva unor politicieni, jurnalişți și militanţi pentru apărarea libertăţilor civile. Forbidden Stories, o organizație media non-profit cu sediul la Paris, și Amnesty Internațional au avut acces la o listă de 50.000 de numere care ar fi aparținut persoanelor de interes pentru clienții firmei NSO încă din anul 2016. Astfel, cu ajutorul  listei obținute de organizația media franceză, un consorțiu format din 17 organizații media internaționale a publicat o anchetă legată de software-ul Pegasus care a permis guvernelor sau altor clienți ai companiei să spioneze la nivel global cel puțin 180 de jurnaliști, 600 de politicieni, 85 de activiști pentru drepturile omului și 65 de oameni de afaceri din diferite țări.

 De altfel, printre persoanele vizate de către clienții companiei se numără și preşedintele francez Emmanuel Macron, ceea ce NSO confirmă. Aceștia au declarat că Macron nu a fost niciodată „ținta” niciunuia dintre clienții săi. Compania a adăugat că numărul apărut pe listă nu a indicat în niciun fel dacă acest număr a fost selectat pentru supraveghere utilizând Pegasus. Cu toate acestea, cercetările efectuate în legătură cu software-ul Pegasus sugerează că Marocul ar fi fost țara interesată de Macron și de echipa sa, crescând astfel temerile că telefoanele lor au fost selectate de unul dintre aliații diplomatici apropiați ai Franței.

Contrastează totuși cazul în care liderii mondiali au fost cei ce s-au folosit de software-ul spyware pentru a-și spiona rivalii politici sau pe jurnaliștii incomozi lor. Printre aceștia se numără inclusiv premierul Ungariei, Viktor Orban. Astfel, programul Pegasus a fost utilizat în Ungaria pentru spionarea mai multor jurnalişți, proprietari ai unor mass-media, avocaţi şi fotografi. Guvernul Orban s-a folosit de această nouă armă în războiul pe care l-a dus și îl duce cu presa din Ungaria, în încercarea de a o subordona complet. Investigațiile estimează la aproximativ 300 numărul persoanelor spionate în Ungaria cu ajutorul acestui software incluzând numerele de telefon ale unor persoane aflate sub investigații legitime și cercului de apropiați al unuia dintre ultimii proprietari de trust media independent din Ungaria. „Dacă acest lucru chiar s-a întâmplat, ar fi inacceptabil, revoltător şi ilegal”, a reacţionat Federaţia Ungară a Jurnaliştilor care, la fel ca opoziţia ungară, a cerut guvernului să lămurească dacă şi în ce scop este implicat într-o asemenea operaţiune.

În ciuda tuturor atacurilor și dovezilor obținute la adresa sa, compania israeliană a negat ferm „acuzațiile false formulate” în cadrul anchetei, despre care a spus că sunt „pline de ipoteze eronate și teorii nefondate”, menționând că are în vedere deschiderea unor procese de defăimare. Aceasta s-a apărat spunând chiar că cifra este una exagerată şi că felul în care este folosit software-ul pe care-l vinde este doar responsabilitatea clienţilor.

De asemenea, proprietarul WhatsApp, Will Cathcart, a intervenit în scandalul spionajului  şi a spus că acelaşi software a fost folosit pentru a sparge şi conturile de WhatsApp ale mai multor politicieni, fiind vizaţi prin intermediul celei mai populare aplicaţii de comunicare. Aceştia ar fi fost printre ţintele unui atac mai amplu, din 2019, când WhatsApp a dezvăluit că soft-ul NSO a fost folosit pentru a trimite malware către 1400 de telefoane prin folosirea unei vulnerabilități — doar printr-un apel pe WhatsApp, telefonul țintă putea fi infectat cu Pegasus, chiar dacă persoana nu a răspuns la telefon. Astfel, Cathcart a declarat că, în lumina celor 1.400 de conturi de WhatsApp vizate, este posibil ca cifra de 50.000 de telefoane implicate în ampla campanie de spionaj ieşită recent la iveală, să fie aproape de adevăr.

 Acuzată astfel cu regularitate că ar face jocul regimurilor autoritare, NSO Group asigură că software-ul său serveşte — teoretic — doar pentru a obţine informaţii despre combaterea terorismului şi a criminalităţii organizate. Totuși, dezvăluirile au stârnit indignarea organizațiilor pentru drepturile omului, a presei și a liderilor politici din întreaga lume. Această operațiune ilegală de infiltrare în sistemele informaționale începe să scape ușor ușor de sub control și este luată în calcul chiar confirmarea spionajului în masă, un aspect cu totul inadmisibil și controversat.

Armele de tip informatic devin treptat la fel de periculoase ca armele atomice sau chimice. Cu deosebirea că acestea nu sunt supuse, cel puţin pentru moment, unui control internaţional. Informațiile însă au căpătat o putere manipulatoare uriașă. Dacă ți se pune un pistol la cap, luptând pentru cauza și principiile tale, devii martir, dar o reputație distrusă va păta pentru totdeauna cărțile de istorie.

Strategia lui Putin. De ce nu este atât de puternic pe cât pare?

Întrebări ale politicii contemporane, Diplomație și relații internaționale

Redactor- Ștefan Brădianu

Rusia lui Putin a fost întotdeauna un stat agresiv, dar, recent, odată cu ascensiunea Chinei și cu problemele sale interne, aceasta dă dovadă că este dispusă să încalce orice linie roșie a diplomației. Însă, cât de reală este amenințarea rusească de fapt și de ce avem parte de atâta agresivitate dinspre Moscova?

Putin, un jucător profesionist de poker

Cel mai important de înțeles este motivul pentru care Kremlinul acționează în acest fel. Zilele în care Rusia era una dintre cele trei, iar apoi două, super puteri ale lumii au apus demult, odată cu destrămarea Uniunii Sovietice și declinul demografic și economic ce a urmat. Nici măcar forțele sale armate, cândva cele mai temute, nu mai sunt ce au fost, întrucât Statele Unite ale Americii și China alocă un buget considerabil mai mare, pe care Rusia nu și-l permite. Astfel, țara pur și simplu nu mai contează la fel de mult pe scena internațională, mai ales având în vedere numărul ei limitat de aliați. De aceea, Putin se simte nevoit să aducă aminte constant că țara sa încă este relevantă, că încă mai are un cuvânt de spus. Spre deosebire de America și China, nu poate face asta economic fiindcă economia Rusiei se află în plin declin (o inițiativă la fel de ambițioasă precum Drumul Mătăsii al Chinei ar falimenta-o). Nepermițându-și să ajute și alte țări, Rusia își afirmă poziția prin diferite mișcări agresive: amenințări, manevre militare, atacuri cibernetice, infiltrarea spionilor în guverne și chiar invadarea anumitor țări mai slabe. Chiar dacă, la prima vedere, aceste acțiuni impun frică și arată puterea brută a Rusiei, ele dovedesc tuturor că ele sunt singurele pârghii de care Moscova se mai poate folosi. La rândul lor, acestea sunt eficiente doar cât timp Vestul chiar crede că Rusia este dispusă să înceapă (încă) un război. De aceea, de fiecare dată când Putin amenință, el joacă o ruletă rusească, căci nu se știe când va fi nevoit să se și țină de cuvânt.

Au existat, totuși, cazuri când chiar a fost dispus să facă pasul cel mare și a început un război. Acest lucru a putut fi observat în 2008, când a fost invadată Georgia, apoi în 2016 Ucraina, iar cel mai recent în 2020, când Rusia a orchestrat o mare parte a războiului din Caucaz, abandonându-și unicul aliat comun cu Uniunea Europeană- Armenia.

Așadar, care este profilul victimelor „ucigașului” Putin (așa cum l-a numit Joe Biden)? Ce au aceste țări în comun? Toate erau foste membre ale Uniunii Sovietice și aliate ale Rusiei, care s-au îndepărtat de aceasta, mergând cu pași repezi către NATO și Uniunea Europeană. Putin, fiind disperat să mențină un cordon sanitaire între țara sa și NATO, a invadat aceste țări (sau în cazul Armeniei, s-a abținut din a-și ajuta aliatul, intervenind doar la sfârșit pe post de împăciuitor) și a sprijinit mișcări separatiste extremiste, destabilizând situația politică internă, îndepărtandu-le de la cărarea vestică. De asemenea, aceste războaie au avut și rolul de a arăta cât de puține opțiuni are NATO în a ajuta țările care vor să i se alăture, neavând influența necesară pentru a opri niciuna dintre invazi, creând scepticism în rândul populației.

Însă, toate aceste acțiuni mai au un rost, unul intern și poate chiar mai important, acela de a îi solidifica rolul de facto al lui Putin de lider suprem, acela de tătic care știe mereu ce e de făcut și este mereu dispus să lupte pentru a-și apăra țara de eternii inamici. El își conturează această imagine și prin numeroasele cascadori televizate ce par să îl portretizeze drept un om atotștiutor. De-a lungul anilor, Putin a înfrânt echipa națională de hochei, a salvat un grup de jurnaliști tranchilizând un tigru și a descoperit o mini comoară subacvatică. Toate acestea sună, mai degrabă, a titluri The Onion decât fapte realizate de șeful statului.

Prin mișcările agresive ale Rusiei, cetățenii văd cum Putin se luptă și cu acești inamici malefici (nu doar cu tigri). Ironic, acești dușmani sunt vitali pentru orice dictator a cărui situație internă devine din ce în ce mai sumbră, fiind singurul mod de a-și justifica nereușitele economico-sociale și singurul mod de a uni populația în spatele tău – împotriva altcuiva.

Guvernul reușește foarte ușor să portretizeze Vestul drept dușmanul Rusiei, folosind o strategie foarte simplă. De fiecare dată când parlamentul mai votează o lege care restricționează drepturile omului și compromite statul de drept, când Moscova pune în primejdie stabilitatea regională, sau când opoziția este iar redusă la tăcere, guvernele occidentale și, mai ales, presa atacă vehement Kremlinul, condamnând toate aceste abuzuri. Apoi, mașina de propagandă bine dezvoltată le face pe toate acestea să pară atacuri asupra întregii națiuni, din partea unui vest rusofob care pur și simplu îi urăște și față de care țara trebuie apărată.

Totuși, Putin este blocat într-o poziție deloc convenabilă, fiind nevoit să pară dur și acasă și afară, să pozeze drept un războinic neînfricat în Rusia, iar în străinătate drept un președinte neîndreptățit, dispus la negocieri în bună credință; trebuie să amenințe constant diferite țări, în timp ce știe că nu poate să își susțină multe dintre afirmații. El joacă un joc de poker foarte periculos, având cele mai slabe cărți este nevoit să mintă de fiecare dată, sperând ca nimeni să nu îi observe bluff-ul. Acum știm de ce are o întreagă cameră dedicată jocurilor de noroc în castelul său privat. În spatele zâmbetului său se ascunde, probabil, o teamă adâncă: faptul că, oricând, marele lui imperiu al corupției se va întoarce împotriva lui, la prima greșeală serioasă, oligarhii pe care chiar el i-a împuternicit oferindu-le cele mai importante companii de stat sau poziții în guvern, îl vor considera inapt și vor scăpa de el. La finalul zilei, Putin se află în fotoliul prezidențial doar datorită lor.

Avertismente către Vest

Moscova încearcă constant să reamintească NATO că încă este o putere importantă și că este mereu dispusă să joace cât de murdar este nevoie prin diferite manevre militare, care au, de fapt, un scop mai mult diplomatic. Numeroasele incursiuni în spațiul aerian al alianței servesc acest rol, la fel ca mobilizarea a numeroase trupe la granița cu Ucraina în primăvară, destule pentru a o invada din nou, doar pentru a le retrage parțial după câteva săptămâni. Cel mai recent exemplu îl reprezintă focurile de avertisment către o navă britanică din apele Crimeei. În timp ce Marea Britanie susține că acestea au fost departe de navă, Rusia a anunțat că au fost la doar câțiva metri distanță. De ce există această contradicție? Pentru că Putin își dorește să sperie atât cetățenii, cât și guvernul Regatului Unit. De ce aceasta navă? Moscova susține că Peninsula Crimeea îi aparține, în timp ce Marea Britanie o consideră parte din Ucraina, așadar consideră că nava se afla în apele Ucrainei. Rusia a încercat să le aducă aminte cine face legea cu adevărat în acea zonă. Mai important, cu doar câteva zile în urmă, la bordul acelei nave fusese semnat un tratat de cooperare maritimă între Regatul Unit și Ucraina, lucru ce a nemulțumit grav Rusia. Întradevăr, focurile au fost un avertisment, însă, nu doar pentru navă.

Legitimarea lui Putin

Kremlinul știe că doar prin câteva amenințări și prin reducerea la tăcere a unor țări vecine mai mici, irelevante pe scena globală, statutul Rusiei ca putere mondială nu va fi asigurat. Așadar, are nevoie de mai multe momente în care alte mari puteri să-i recunoască influența și puterea, pentru a își putea justifica importanța pe care și-o dă. Din acest motiv, Rusia profită la maxim de orice ocazie are pentru a dialoga cu Vestul, chiar dacă asta nu a mai dus la un rezultat concret de pe vremea lui Boris Yeltsin.

De aceea au ținut atât de mult, atât Putin, cât și Biden, să se întâlnească acum câteva săptămâni. Proaspătul lider american, despre care mulți ziceau că nu va fi în stare să reziste la astfel de întâlniri, a putut să demonstreze, încă de la începutul mandatului, că are tăria necesară să-i țină piept infamului președinte rus, în timp ce Putin s-a bucurat că este văzut în continuare drept amenințarea principală- un compliment pentru el. Practic tot summit-ul a fost mai degrabă o cascadorie politică prin care ambii lideri și-au demonstrat forța într-un meci de box aranjat de dinainte – un blat.

Kremlinul a optat pentru o abordare mai agresivă către Uniunea Europeană, pe care o vede (parțial pe bună dreptate) mai divizată, deci mai slabă. Așadar, dacă Statele Unite ale Americii sunt folosite pe post de adversar veritabil care recunoaște puterea Rusiei, Uniunea Europeană a primind rolul de victimă în acest spectacol de propagandă. Constant, Putin încearcă să evidențieze slăbiciunile Europei, să o portretizeze drept o entitate care, pe de o parte, înrobește state suverane dar, pe de altă parte, se află într-o cădere liberă cauzată de idei progresiste, care sperie publicul conservator rusesc. Într-adevăr, aceste două descrieri sunt contradictorii și false, dar când au oprit adevărul și logica mașina propagandistică a vreunui stat? Cum reușește Moscova să justifice acest lucru în fața cetățenilor? Ei bine, prin mai multe crize create chiar de ea. Se folosesc de lideri liberali rusofili precum Orban sau Zeman pentru a paraliza Consiliul European, ca apoi să vină și să-i portretizeze pe aceștia drept niște victime ale Bruxelului. O altă modalitate de a umili Uniunea Europeană este tot prin întâlniri diplomatice, însă diferite de cele cu Statele Unite ale Americii. Acesta a fost cazul când, în februarie, Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene, Josep Borrell, a fost pur și simplu batjocorit de Ministrul rus de Externe Sergeri Larov când, în timpul unei conferințe de presă comune, Larov a acuzat Uniunea Europeană că minte și a descris-o ca fiind „un partener în care nu poate avea încredere”. Chiar în timpul ședinței dintre cei doi, Rusia expulza 3 diplomați europeni. Această umilință a fost posibilă deoarece Uniunea Europeană nu poate avea o agendă politică externă decât dacă toate statele sunt de acord cu ea, lucru imposibil când mulți lideri sunt prieteni de nădejde ai lui Putin. Chiar și în rândul celor care recunosc amenințarea rusească există neînțelegeri legate de cum ar trebui acționat. Cancelarul german Angela Merkel a fost principala susținătoare a unei cooperări economice cu Rusia, lucru dovedit mai ales de conducta Nord Stream 2, dur criticată de Washington. Germania este susținută în această abordare și de state precum Franța sau Austria. Însă, țările din Europa de Est, direct amenințate de Rusia, care au un trecut nefericit cu aceasta, sunt sceptice față de o asemenea abordare și susțin că Rusia ar trebui să facă numeroase concesii înainte de a începe dialogul.

După summitul dintre Biden și Putin, Franța și Germania au propus o întrevedere asemănătoare, însă au fost nevoite să renunțe la propunere în urma opoziției din partea Poloniei (care trecuse printr-un val de atacuri cibernetice rusești cu două săptămâni în urmă), României și a țărilor Baltice, într-o rară înfrângere a axei Berlin-Paris în cadrul consiliului European.

Destabilizarea Vestului

Reticiența anumitor state de a începe cooperarea cu Rusia este de înțeles, întrucât aceasta încearcă (și reușește) să destabilizeze țările rivale din interior, folosindu-se chiar de ceea ce acestea prețuiesc cel mai mult – democrația. Înainte, Rusia finanța, în principal, partide rusofile, în țări pe care își dorește să le aibă aliate (aliate fiind termenul folosit de Kremlin pentru a definii țările ce îi sunt parțial supuse), precum Moldova sau Ucraina. Astfel, reușește să controleze în mod indirect anumite instituții ale statului, țările respective având un guvern care răspunde în fața liderului de la Moscova, nu în fața cetățenilor. Chiar dacă partidele respective nu obțin puterea, ele sunt un factor important care influențează opinia publică în favoarea Estului.

Această strategie a fost îmbunătățită, pentru a afecta și țările în care un partid rusofil pur și simplu nu ar avea succes, indiferent de fondurile sale. De aceea, Rusia a început finanțarea a mai multe partide extremiste, atât de dreapta cât și de stanga, fie că ele condamnă Rusia sau o ridică în slăvi, cu unicul scop de a radicaliza scena politică, de a polariza societatea, astfel destabilizând țara respectivă. Într-un parlament în care partidele extremise au multe locuri, formarea unui guvern cu o majoritate confortabilă este imposibilă, astfel ori trebuie să le coopteze la guvernare și astfel să se compromită (precum a pățit Austria în 2019), ori să se formeze un guvern minoritar, care nu poate niciodată să își îndeplinească îndatoririle pe deplin, lucru care creează disconfort în rândul populației și duce la și mai multe voturi pentru partidele extremiste în următoarele alegeri.

Kremlinul nu se mulțumește doar cu finanțarea unor partide, intervenind și în moduri mai puțin ortodoxe, folosindu-și propria presă (precum Russia Today sau Sputnik) pentru a prezenta occidentului o imagine falsă a Rusiei. De asemenea, Moscova deține o adevărată armată de conturi false de social media și trolli pentru a influența opinia publică prin rețelele de socializare. Aceste conturi sunt primele care să propună idei radicale, pe care alte conturi le susțin, făcându-le să pară populare, ceea ce are un efect snowball, întrucât se răspândesc foarte rapid în rândul oamenilor. După aceea, cealaltă parte a spectrului politic se simte atacată și, la rândul ei, propune idei din ce în ce mai radicale. Partidele extremiste menționate mai devreme intervin și ele, susținând o parte și demonizând-o pe cealaltă. De aceea, opinia publică pare a fi atât de divizată și de polarizată asupra oricărui subiect politic, cauzând multe dintre problemele sociale pe care le avem astăzi, des folosite de Moscova în campania internă de propagandă.

Influența Rusiei asupra politicii interne a fost dovedită de multe ori. The Russia Report, realizat de Parlamentul Britanic, a concluzionat că intervenția Rusiei în politica englezească este la ordinea zilei. În America, Departamentul Justiției, Senatul și FBI-ul au întemeiat fiecare mai multe rapoarte (cel mai celebru fiind al lui Robert Mueller) detaliind rolul important pe care Rusia l-a avut în alegerile din 2016. În Franța, partidul Frontul Național, care a advocat pentru ridicarea sancțiunilor impuse Rusiei și un așa-zis Frexit, a primit mai multe împrumuturi de la bănci rusești, după o întâlnire a lui Putin cu Le Pen. Puțin mai la Est, în Austria, partidul de extremă dreapta FPO este investigat, după ce ar fi fost finanțat ilegal de Kremlin, în cadrul scandalului Ibiza.

Nu în ultimul rand, și investigațiile jurnalistice au avut un rol important în a scoate la lumină operațiunile rusești. Tabloidul nemțesc BILD a dezvăluit că nu mai puțin de 11 milioane de euro au fost investiți de Rusia pentru a-i asigura realegerea lui Dodon. Mai recent, The Guardian susține că președintele rus a autorizat o operațiune de amploare a serviciilor secrete pentru a-i asigura victoria candidatului „instabil psihic”, Donald Trump, în 2016.

Cât va mai putea Rusia să continue astfel? Oricât de eficiente, de ingenioase sau de periculoase sunt toate aceste metode folosite de Putin pentru a-și umfla singur imaginea și pentru a slăbi occidentul, ele nu sunt nimic mai mult decât niște cascadorii, niște măsuri temporare care n-au nicio speranță pe termen lung. Nici cel mai bun iluzionist nu poate păcăli publicul la nesfârșit. Putin știe asta, de aceea dă semne că ar dori să se retragă, dând de înțeles la ultimele alegeri că nu va mai candida următoarea dată și aprobând o lege care oferă imunitate pe viață președinților. Însă, și după Vladimir Vladimirovich Putin vă mai exista o Rusia, aflată în aceeași poziție. Este greu de crezut că vă mai putea întreține același joc periculos pentru multă vreme.

Distribuția echitabilă a vaccinurilor

Diplomație și relații internaționale, Științe

Redactor: Diana Sîrbu, Grafician: Gloria Stoica

Luna decembrie a anului 2019 marchează începutul unei perioade de cumpănă pentru contemporaneitate, odată cu primul caz de infecție cu Sars-Cov-2 descoperit în regiunea Wuhan din Sudul Chinei. La început, prea puține detalii erau cunoscute, însă în doar câteva săptămâni președintele Organizației Mondiale de Sănătate declara Covid-19 o pandemie. Peste 180 de milioane de oameni au fost infectați și aproape 4 milioane de vieți au fost curmate. Cursul obișnuit al vieții fiecăruia s-a schimbat și multe industrii au avut de suferit. Un an și jumătate mai târziu, în urma efortului susținut al cercetătorilor, speranța ce se putea regăsi în fiecare dintre noi se concluzionează și prinde formă prin intermediul posibilității administrării unui vaccin, care ar contribui la încheierea multor zile ce ne țineau departe de cei dragi, de colegi și de pasiunile noastre. În lumina unei asemenea posibilități de imunizare în masă, este important ca principiul unei campanii echitabile de vaccinare să fie permanent luat în considerare.

Miliarde de dolari au fost investiți de către companii private, guverne și organizații mondiale într-o mulțime de laboratoare și potențiali candidați pentru obținerea formulei căutate în vederea imunizării populației împotriva COVID-19. Deși în mod normal dezvoltarea unui vaccin ar putea dura pana la 10 sau 15 ani, situația aceasta cerea măsurile potrivite. Timpul este o resursă indisponibilă, iar banii, una care nu poate înclina balanța sănătății largii populații. 

Primele vaccinuri au fost dezvoltate de o serie de oameni de știință din Rusia, înapoi în luna august a anului 2020, sub numele de Sputnik V, cărora le-au urmat și altele precum cele marca Pfizer sau Astra Zeneca. La momentul actual au fost aprobate in jur de 12 vaccinuri pentru uz general sau de urgență, și alte câteva sute sunt încă testate. Cu toate astea, numărul de doze se dovedește insuficient pentru acoperirea necesității iar în acest context banii se dovedesc a fi încă o dată elementul de departajare. Cele mai mari puteri economice din lume au investit sume importante în companii private care să exercite studii în vederea dezvoltării vaccinurilor și și-au rezervat o cantitate mare din produse, înainte ca acestea să ajungă la un rezultat. De asemenea, acestea sunt aceleași influențe economice care cumpăra un număr mai mare de doze decât cel necesitat, lăsând în urmă țările în curs de dezvoltare. 

Țările precum India sau Brazilia se numără printre cele mai puternic afectate țări. Cu toate acestea, din cauza lipsei de fonduri, oamenii nu mai au locuri în spitale, nu mai au acces la îngrijiri medicale iar număr deceselor crește într-un ritm alarmant. Țări care nu se bucură de resursele necesare sau unde războiul domnește demonstrează încă o dată gravitatea situației în ceea ce privește răspândirea rapidă și posibilitatea accesului la îngrijiri medicale adecvate. Aceste state au neapărată nevoie de vaccinuri, însă de cele mai multe ori, dozele deținute nu reușesc nici pe departe să acopere nevoile. În timp ce statele dezvoltate lansează campanii ample de vaccinare, statele emergente rămân cu mult în urmă, ceea ce încetinește cu mult lupta împotriva virusului. 

Această inegalitate de șanse în ceea ce privește administrarea dozelor ar putea duce la rezultate foarte periculoase, pentru toată lumea. Pe de o parte, trebuie luată în considerare necesitatea de a respecta cu rigurozitate drepturile omului, în conformitate cu Declarația Drepturilor Omului din 1948 pentru ca o societate să fie una funcțională, și angajamentul pe care fiecare stat și-l asumă față de poporul său. Astfel, dreptul la sănătate este unul incontestabil.  Spitalele sunt mult prea aglomerate, îngrijirile oferite lasă de dorit, iar cazurile de îmbolnăvire și deces cresc continuu. În acest context, vaccinurile sunt singurele care pot echilibra situația. Pe de altă parte, la nivel macro, întreaga lume poate suferi direct din pricina distribuției inechitabile. Virusul care cauzează Sars-Cov-2 este unul a cărui dezvoltare este permanentă. Pe această cale, dacă nu este reprimat, acesta poate forma noi variante, precum varianta Delta, care se dovedesc a fi cu atât mai periculoase. OMS estimează că până când un procent de 70% din populație nu va fi vaccinat, boala nu va putea fi învinsă. Ceea ce permite transformarea este faptul că vaccinurile sunt distribuite într-un volum mai mare către țările dezvoltate, lăsându-le pe cele în curs de dezvoltare, mai sărace, însă cu populații numeroase, în urmă, acestea trebuind să se lupte cu o problemă care le depășește posibilitățile.

Însă doar primirea vaccinurile de către aceste state mai sărace nu este suficientă. De cele mai multe ori, aceste state nu beneficiază de condițiile necesare stocării vaccinurilor, spre exemplu frigidere care pot menține temperatura de -70˚C și nu pot asigura parametrii potriviți de transportare. Sprijinul extern este indispensabil reușitei. Pentru a contribui la soluționarea problemei, facilitatea COVAX, mecanism adiacent Organizației Mondiale de Sănătate, a fost creată. Aceasta reprezintă un pilon prin intermediul cărui statele cu posibilități economice mai mari, cât și companii din domeniul privat pot investi în crearea de noi formule, iar primirea de doze, cât și asigurarea condițiilor necesare transportării și stocării lor este posibilă pentru statele emergente. Cu toate acestea, țările dezvoltate nu aleg întotdeauna această variantă, ci aleg mai degrabă să opteze pentru o abordarea individuală, concretizată prin investiția directă în companii și laboratoare, care, deși implică un efort financiar mai mare, le oferă șansa de a achiziționa un număr oricât de mare de doze. Deși unele state nu au primit încă vaccinuri, state precum Marea Britanie, Israel sau Canada au cumpărat un număr ce depășește chiar și de cinci ori pe acela al populației lor. Această prăpastie oglindește perfect esența problemei. 

Recent, majoritatea statelor dezvoltate și-au luat angajamentul de a sprijini statele în curs de dezvoltare și a interveni cu ajutor financiar în zonele care se confruntă cu situații de criză, însă este nevoie de chiar mai mult pentru a rezolva problema. Fără o distribuție echitabilă a vaccinurilor, perspectiva înfrângerii virusului se va arăta mai îndepărtată decât a fost mai înainte preconizată. Acum, mai mult ca niciodată, este vital ca statele să se unească și să își concentreze forțele în direcția soluționării, și să nu lase aspectul comercial să contribuie la punerea în pericol a întregii populații.

Cum poate un vapor să blocheze economia mondială?

Diplomație și relații internaționale, Economie

Text – Diana Sîrbu

Grafică – Gloria Stoica

Cu toții ne gândim la apă ca la o resursă indispensabilă fiecărui individ. Ceva fără de care nu am putea trăi. Importanța apei însă nu se rezumă doar la nevoile fizice ale oamenilor, ci joacă un rol deosebit de important în evoluția unei societăți. Putem să ne uitam la mări sau oceane ca la surse de hrană, de combustibilși nu doar atât. Chiar mai mult, apele sunt căi de transport, locuri de muncă iar dacă aruncăm o privire asupra progresului imperiilor, de la începuturile Antichității și până în zilele noastre, putem observa cum cele mai mari puteri s-au format în apropierea unor mări sau fluvii, cum această poziționare le-a acordat avantajul necesar pentru a prospera.

Civilizații care s-au născut cu 5000 de ani în urmă, precum Egiptul, ne demonstrează importanța acestei resurse. Semiluna fertilă, statul al cărui nume se conturează în perspectiva oamenilor cu imaginea unor piramide și a unei mitologii fascinante, a reușit să înflorească datorită Nilului, un fluviu ce asigura locuitorilor toate cele nevoite. Imperiul Britanic, cel mai mare imperiu cunoscut vreodată până acum, s-a remarcat pentru puterea sa inegalabilă când venea vorba de bătăliile maritime. Chiar și în zilele noastre, dacă ne uităm la cele mai mari orașe din punct de vedere demografic, orașe precum Tokyo sau Seoul, acestea se regăsesc de asemenea în zone împrejmuite de ocean, iar asta nu este ceva întâmplător.

Deși dezvoltarea umanității și a tehnologiei folosită de aceasta este una incontestabilă, apele continuă să fie esențiale pentru economia și bunăstarea statelor. Apropiindu-ne de contemporaneitate, oamenii au început să găsească noi modalități de a fructifica imensele mase lichide. Astfel că au început să creeze canale care permit o mai ușoară comunicare intre diverse regiuni, care în alte condiții ar fi fost dificilă. Canalele au constituit un pas înainte către societatea pe care o cunoaștem azi. Având în vedere amploarea pe care a luat-o comerțul maritim, putem spune că un procent important al economiei mondiale se bazează pe aceste căi de comunicare.

Recent însă, unul dintre cele mai aglomerate astfel de canale a fost blocat.Cauzaa fost eșuarea unui imens vapor, numit Evergreen, care transporta marfă a cărei masă era de ordinul zecilor de tone. Este vorba despre Canalul de Suez, calea pe care circulă 12% din totalul de mărfuri din lume. Acesta leagă Asia de Europa, fiind localizat pe teritoriul Egiptului. Dacă ați mers astăzi cu un autoturism, ori poate v-ați deschis frigiderul sau v-ați făcut o cană de cafea, ați folosit, cel mai probabil, produse dintre cele transportate zilnic prin acest canal. Zilnic, peste 50 de nave traversează canalul, aducând încărcături de miliarde de tone. Produse pe care noi le folosim în fiecare zi fără măcar să conștientizăm importanța lor în viața noastră, fără a realiza lungul drum pe care l-au parcurs până să ajungă în posesia noastră. Canalul de Suez conectează Marea Mediterană de cea Roșie, separă Africa de Asia, reprezintă cel mai scurt drum dintre Europa și Asia, și cel mai important, elimină necesitatea înconjurării Africii, rezultând în reducerea timpului de călătorie cu câteva zile sau chiar săptămâni. Fără el, multe articole indispensabile nouă ar fi foarte greu accesibile.

Istoria Canalului de Suez datează încă de pe vremea când Egiptul se afla sub dominație Otomană, la începutul secolului XIX. În 1956 țara naționalizează canalul, fapt care va atrage nemulțumiri din partea Angliei, Franței si Israelului, care au invadat. Criza s-a încheiat doar atunci când Egiptul a scufundat 40 de nave, iar URSS și UN au intervenit, obligându-le pe Anglia, Franța și Israel să se retragă. Mai târziu, în 1967, Egiptul și alte state arabe au atacat Israelul, declanșând evenimentul ce a rămas în istorie drept Războiul de 6 zile. Canalul a fost puternic afectat și a rămas închis pentru câțiva ani.

Consecințele provocate de blocaj își vor pune amprenta asupra economiei mondiale. Unul dintre efecteleimediat sesizabile ar putea fi creșterea prețului carburantului, mai ales în țări precum Italia, Spania sau Franța,a căror sursă principala de combustibil se găsește în importul din țările asiatice, adus prin Canalul de Suez. Egiptul va fi probabil cel mai afectat, veniturile acestuia fiind într-un procentaj considerabil asigurate de comerțul acestei căi de transport.

Deși poate că nu realizăm, depindem de apă. Nu doar fizic, dar și din punct de vedere economic sau social. Acestea asigură locuri de muncă, resurse, căi de transport, legături între mari puteri. Societățile au nevoie de apă pentru a se dezvolta și pentru a prospera. Acest lucru ne este demonstrat atât de istorie, urmărind firul evoluției celor mai mari imperii putând constanta un factor nelipsit, dar ne este demonstrat și de situația actuală, oprindu-ne asupra celor mai mari puteri și a celor mai populate orașe. Atunci când căile maritime de acces sunt blocate, asemenea situației din Suez, ne putem da seama cât de importante sunt apele de fapt,și putem realiza că o navă poate într-adevăr să blocheze economia mondială.