Cum poate un vapor să blocheze economia mondială?

Diplomație și relații internaționale, economie

Text – Diana Sîrbu

Grafică – Gloria Stoica

Cu toții ne gândim la apă ca la o resursă indispensabilă fiecărui individ. Ceva fără de care nu am putea trăi. Importanța apei însă nu se rezumă doar la nevoile fizice ale oamenilor, ci joacă un rol deosebit de important în evoluția unei societăți. Putem să ne uitam la mări sau oceane ca la surse de hrană, de combustibilși nu doar atât. Chiar mai mult, apele sunt căi de transport, locuri de muncă iar dacă aruncăm o privire asupra progresului imperiilor, de la începuturile Antichității și până în zilele noastre, putem observa cum cele mai mari puteri s-au format în apropierea unor mări sau fluvii, cum această poziționare le-a acordat avantajul necesar pentru a prospera.

Civilizații care s-au născut cu 5000 de ani în urmă, precum Egiptul, ne demonstrează importanța acestei resurse. Semiluna fertilă, statul al cărui nume se conturează în perspectiva oamenilor cu imaginea unor piramide și a unei mitologii fascinante, a reușit să înflorească datorită Nilului, un fluviu ce asigura locuitorilor toate cele nevoite. Imperiul Britanic, cel mai mare imperiu cunoscut vreodată până acum, s-a remarcat pentru puterea sa inegalabilă când venea vorba de bătăliile maritime. Chiar și în zilele noastre, dacă ne uităm la cele mai mari orașe din punct de vedere demografic, orașe precum Tokyo sau Seoul, acestea se regăsesc de asemenea în zone împrejmuite de ocean, iar asta nu este ceva întâmplător.

Deși dezvoltarea umanității și a tehnologiei folosită de aceasta este una incontestabilă, apele continuă să fie esențiale pentru economia și bunăstarea statelor. Apropiindu-ne de contemporaneitate, oamenii au început să găsească noi modalități de a fructifica imensele mase lichide. Astfel că au început să creeze canale care permit o mai ușoară comunicare intre diverse regiuni, care în alte condiții ar fi fost dificilă. Canalele au constituit un pas înainte către societatea pe care o cunoaștem azi. Având în vedere amploarea pe care a luat-o comerțul maritim, putem spune că un procent important al economiei mondiale se bazează pe aceste căi de comunicare.

Recent însă, unul dintre cele mai aglomerate astfel de canale a fost blocat.Cauzaa fost eșuarea unui imens vapor, numit Evergreen, care transporta marfă a cărei masă era de ordinul zecilor de tone. Este vorba despre Canalul de Suez, calea pe care circulă 12% din totalul de mărfuri din lume. Acesta leagă Asia de Europa, fiind localizat pe teritoriul Egiptului. Dacă ați mers astăzi cu un autoturism, ori poate v-ați deschis frigiderul sau v-ați făcut o cană de cafea, ați folosit, cel mai probabil, produse dintre cele transportate zilnic prin acest canal. Zilnic, peste 50 de nave traversează canalul, aducând încărcături de miliarde de tone. Produse pe care noi le folosim în fiecare zi fără măcar să conștientizăm importanța lor în viața noastră, fără a realiza lungul drum pe care l-au parcurs până să ajungă în posesia noastră. Canalul de Suez conectează Marea Mediterană de cea Roșie, separă Africa de Asia, reprezintă cel mai scurt drum dintre Europa și Asia, și cel mai important, elimină necesitatea înconjurării Africii, rezultând în reducerea timpului de călătorie cu câteva zile sau chiar săptămâni. Fără el, multe articole indispensabile nouă ar fi foarte greu accesibile.

Istoria Canalului de Suez datează încă de pe vremea când Egiptul se afla sub dominație Otomană, la începutul secolului XIX. În 1956 țara naționalizează canalul, fapt care va atrage nemulțumiri din partea Angliei, Franței si Israelului, care au invadat. Criza s-a încheiat doar atunci când Egiptul a scufundat 40 de nave, iar URSS și UN au intervenit, obligându-le pe Anglia, Franța și Israel să se retragă. Mai târziu, în 1967, Egiptul și alte state arabe au atacat Israelul, declanșând evenimentul ce a rămas în istorie drept Războiul de 6 zile. Canalul a fost puternic afectat și a rămas închis pentru câțiva ani.

Consecințele provocate de blocaj își vor pune amprenta asupra economiei mondiale. Unul dintre efecteleimediat sesizabile ar putea fi creșterea prețului carburantului, mai ales în țări precum Italia, Spania sau Franța,a căror sursă principala de combustibil se găsește în importul din țările asiatice, adus prin Canalul de Suez. Egiptul va fi probabil cel mai afectat, veniturile acestuia fiind într-un procentaj considerabil asigurate de comerțul acestei căi de transport.

Deși poate că nu realizăm, depindem de apă. Nu doar fizic, dar și din punct de vedere economic sau social. Acestea asigură locuri de muncă, resurse, căi de transport, legături între mari puteri. Societățile au nevoie de apă pentru a se dezvolta și pentru a prospera. Acest lucru ne este demonstrat atât de istorie, urmărind firul evoluției celor mai mari imperii putând constanta un factor nelipsit, dar ne este demonstrat și de situația actuală, oprindu-ne asupra celor mai mari puteri și a celor mai populate orașe. Atunci când căile maritime de acces sunt blocate, asemenea situației din Suez, ne putem da seama cât de importante sunt apele de fapt,și putem realiza că o navă poate într-adevăr să blocheze economia mondială.

Cui aparține de fapt insula Cipru?

Întrebări pentru secolul XXI, Diplomație și relații internaționale, Istorie, Politica Uniunii Europene

Text – Daria Primăvăruș

Grafică – Maria Cristea

Cipru, insula din Marea Mediterană care pentru mulți reprezintă doar un loc minunat de vacanță, cuprinde de fapt, două țări complet diferite din punct de vedere politic și economic.

Astăzi, pe insulă se regăsește Republica Cipru – membră a Uniunii Europene Națiunilor Unite, dar și Republica Cirpu de Nord, o țară recunoscută exclusiv de Turica. În acest articol veți afla cum s-a ajuns aici.

Deși conflictul insulei Cipru nu a avut parte de foarte multă atenție la nivel internațional, acesta este unul de o importanță covârșitoare, îmbinând relațiile politice cu istoria cutremurătoare a Greciei si a Turciei și este cu siguranță una dintre problemele nerezolvate ale Uniunii Europene.

Începând cu anul 1974, Cipru a fost neoficial divizată în două părți, pe o parte locuind greci, iar pe cealaltă turci, amândouă părțile având guverne diferite.  Bineînțeles, acest fapt este unul cunoscut, însă pentru a înțelege de ce s-a ajuns aici, trebuie să cunoaștem situația istorică a insulei.

Până la obținerea independenței Cipru a cunoscut numeroase stăpâniri. Inusla a fost stăpânită de bizantini până în anul 1192, apoi de venețieni, însă în jurul anului 1570, Imperiul Otoman urma să pună stăpânire pe Grecia timp de aproximativ  400 de ani și automat și pe insula Cirpu, populată atunci de greci. Bineînțeles, această mișcare a făcut ca foarte mulți turci să migreze pe această insulă. Cipru a fost parte a imperiului Otoman timp de secole, indiferent de răscoalele pe care greci ciprioți le făceau pentru a fi independenți.

Anul 1820 marchează începutul războiului de independență al Greciei, care a fost câștigat în fața otomanilor. În același timp, ciprioții s-au revoltat dorind ενωσις, (se traduce prin unire, adică unirea cu Grecia), însă revolta lor nu a avut același success în fața otomanilor.

A treia putere…

În anul 1878, pe lângă Turcia și Grecia, un alt actor intervine în acest conflict. Regatul Unit al Marii Britanii începe să administreze insula Cipru, colaborând cu Turica. Regatul Unit manifesta un interes foarte mare față de Cipru, nu doar pentru că astfel își putea aratăta suveranitatea teritorială față de Rusia, dar și pentru că Cipru reprezintă un punct strategic, iar de pe această inuslă armata putea ajunge cu ușurință la trei continente diferite, ceea ce cu sigurnață făcea teritoriul să fie mult prea valoros pentru a se renunța la el. La începutul Primului Război Mondial, Cipru a fost anexat de către Regatul Unit.

Episcopul Makarios III – liderul mișcării pentru eliberare

Sub epicsopul Makarios III apare organizația EOKA (Organizația Națională a Luptătorilor ciprioți) pentru a milita pentru unire și pentru a încheia dominația birtanică.

Reacția turcilor în fața acestei organizații nu a fost surprinzătoare. Turcii ciprioți susținuți de Britanici, nu au stat pe loc odată ce au aflat de această nouă organizație, astfel apare Forța de Apărare turcă (TMT), organizație ce avea ca scop păstrarea insulei împărțite. Astfel, ei au abordat o lege a istoriei, ci anume divide et impera. Odată cu aceste două organizații inamice, se naște și ura etnică între popoarele grec și turc, ură ce continuă până astăzi.

Independența Ciprului?

În cele din urmă, în jurul anului 1960, acordurile de la Zurich și Londra au proclamat Republica Cipru. Președintele republicii trebuia să fie grec, iar vicepreședintele turc. Totuși, lucrurile nu se termină atât de simplu…Deși în aparența Cipru era acum o republică independentă, tratatele interziceau unirea acesteia cu Grecia, adică ceea ce grecii ciprioți își doriseră cel mai mult. De asemenea, constituția considera că grecii și turcii nu erau cetățeni, ci membri ai celor două comunități. Pe langă asta, Grecia, Turcia și Marea Britanie erau încă actorii principali și puteau interveni în insulă oricând doreau.

Așa cum era de așteptat, președintele Makarios a dorit schimbări de constituție, lucru care a dus la izbucnirea unor conflicte și revolte grave în anul 1963 între greci și turci, iar în anul 1964 o rezoluție realizată de Națiunile Unite a fost admisă, forțe de menținere a păcii fiind trimise în inuslă, care era la doar un pas de un război civil. Violența care a apărut între cele două popoare a fost ceea ce a dus  la începutul delimitării capitalei Nicosia (Lefkosha) în partea de nord trăind turci, iar în cea de sud, greci.

Totuși, conflictele nu s-au terminat aici.

De ce există două țări diferite? Cum și-au declarat turcii ciprioți independența?

După cum am menționat anterior, anul 1960 a însemnat teoretic că, după 80 de ani de stăpânire britanică, Cipru era în sfârșit independent. O parte tratatului de independență includea și distribuirea puterilor în regiune, adică între grecii ciprioți  majoritari (pe atunci 78% din populație) și turcii ciprioți. (13%)

După 10 ani de la intervenția trupelor Națiunilor Unite, în 1974, conflictele  s-au intensificat atunci când regimul militar din Grecia a înlăturat guvernul cipriot (se spune că era parte din planul de a anexa insula).

Drept răspuns, Turcia a invadat Cirpu, sub pretextul că apără independența insulei, ceea ce era acceptat de către tratatele semnate la proclmarea independenței. Până la finalul anului 1974, turcii aveau să stăpânească mult mai mult, adică aproximativ 36% din insulă. Turcia își dorea ca Cipru să aibă un model federal iar liderul comunității de turci ciprioți de la acea vreme nu dorea reunificarea. În acest timp, guvernul cipriot (condus acum exclusiv de comunitatea grecilor ciprioți) dorea ca invazia făcută de Turcia să fie recunoscută și să li se facă dreptate.

Turcia a avut un avantaj în toate aceste intervenții, deoarece era aliat al Statelor Unite, iar acestea își doreau prezența Turciei pe insulă pentru ca Cipru să nu cadă în sfera sovietică aflată în expansiune tot in acel timp. Astfel, Statele Unite nu au intervenit, ci chiar au incurajat invazia în Cipru.

În anul 1983, Națiunile Unite au afirmat în cele din urmă printr-o rezoluție că ocuparea unui teritoriu prin forță era inadmisibilă (totuși, Turcia nu a fost numită explicit) și a cerut îndepărtarea imediată a forțelor străine din Cipru.

La auzul acestora, în decembrie 1983, ciprioții turci au anunțat crearea Republicii Ciprului de Nord, anunț așteptat probabil și de toți cititorii acestui articol.

Până și Regatul Unit a fost de părere că orice declarație de independență ar fi contrarie cu cea din 1960. Totuși, guvernul turc a clarificat ceea ce voia, declarând că este conștient de consecințele unui astfel de pas. Această decizie a fost privită cu mânie de către Grecia, Regatul Unit – ceilalți doi garanți ai independenței din 1960- dar și de către puterile internaționale. Mai mult decât atât, a fost realizată o rezoluție de către Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite care declara faptul că această independență nu este validă, dar le și cerea tuturor statelor membre să nu recunoască alt stat în afară de Republica Cipru (partea populată de greci).

Astfel, ne apropiem în sfârșit de prezent. Rezoluțiile date după 1983 au avut un impact puternic asupra Republicii Turce a Ciprului de Nord. Putem observa privilegiile pe care Republica Cipru (partea grecească) le are astăzi, fiind și membră a Uniunii Europene din 2004, față de nivelul de trai scăzut din partea turcească.

În ziua de astăzi, tensiunile nu mai au aceeași intensitate iar conflictul a fost considerat unul înghețat, deoarece au intervenit alți lideri cu viziuni mai conciliante (tot un astfel de conflict poate fi considerat și cel dintre Armenia și Azerbaijan – vezi articolul Tot ceea ce trebuie să sșii despre conflictul din Nagorno-Karabah), însă putem concluziona că grecii ciprioți au suferit timp de secole, au fost alungați din propriile locuințe de către invaziile turcești, iar astăzi turcii ciprioți resimt difrențe din punct de vedere social și economic.

Cu alte cuvinte, insula Cipru a fost victima propriei sale poziții strategice din Marea Mediterană.

De ce este întotdeauna război în Orientul Mijlociu?

Întrebări pentru secolul XXI, Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată

Deși mulți asociază Orientul Mijlociu cu peisaje admirabile, istorie bogată și resurse naturale abundente, mulți ar descrie Orientul Mijlociu prin coruptibilitate si neliniște. În acest sens, evenimentele petrecute în Primăvara Arabă au marcat prezentul unor state precum Syria, Yemen și Liban- spulberate de conflcite armate și de regimuri autoritare și totalitare. Cu toate acestea, de cele mai multe ori, războaiele din Orientul Mijlociu sunt descrise incorect ca fiind civile, iar frecvența lor în regiune nu este întâmplătoare. Totodată, deși aceste conflicte diferă prin factori istorici și geopolitici, toate sunt profund influențate de un anumit conflict ce înfățișează ostilități nemăsurabile- conflcitul dintre Arabia Saudită și Iran.

Adesea denumit “Războiul Rece din Orientul Mijlociu”, conflictul dintre Iran și Arabia Saudită se manifestă prin lupte pentru continuă influență în regiunile înconjurătoare. În acest sens, cele două state alimentează numeroase conflicte, oferind diferite grade de sprijin părților opuse, dar rareori implicându-se direct. Totodată, lupta pentru hegemonie regională este sprijinită de superputeri ce evidențiază, încă o dată, comparația cu dinamica Războiului Rece. Așadar, în timp ce Arabia Saudită este susținută de Statele Unite ale Americii, Iran este susținut atât de Federația Rusă, cât și de Republica Populară Chineză.

Istoria din spatele conflictului datează, mai mult sau mai puțin, de la revoluția din 1979, ce a fost marcată semnificativ de sprijinul american pentru Mohammad Reza Șah Pahlavi, ultimul monarh al Iranului. Odată cu ascensiunea regimului teocrat, puternic împotriva valorilor lumii occidentale, Iran a criticat legitimitatea monarhiei regimului saudit. Adepții lui Ruhollah Khomeini au văzut răscoala din Iran ca pe un semn oferit lumii musulmane, ce ar fi trebuit să se ridice împotriva monarhilor ce nu respectau adevăratele valori ale Islamului. Arabia Saudită, un aliat fidel al Statelor Unite, a răspuns ostilităților iraniene, începând astfel un conflict istoric ce pare acum a fi nerezolvabil.

Desigur, relația dintre cele două state nu a fost vreodată una cu adevărat bună, diferențele religioase fiind semnificative pentru ambele popoare. Deși Arabia Saudită este considerată a fi “conducatoarea lumii islamice” (având în vedere orașele Mecca și Medina), secta șiită, predominantă în Iran, a crescut odată cu influența statului Islamic- afectând diplomația tradițională. Totodată, cele două state împărtășesc păreri foarte diferite cu privire la arme nucleare, relația cu Israel și influența americană în regiune.

Cu toate acestea, relația dintre Arabia Saudită și Iran nu s-a manifestat într-un mod semnificativ până la izbucnirea Primului Război din Golful Persic. În acest sens, Arabia Saudită a susținut motivația irakiană, oferindu-i conducatorului Saddam Hussein sprijin militar și financiar. Din anul 1999, relațiile diplomatice dintre cele două state au fost limitate, fiind întrerupte total odată cu evenimentele pectrecute în Primăvara Arabă. Încă din primele etape ale protestelor, conducătorul Khameni și-a exprimat susținerea față de mișcări, în timp ce familia regală a Arabiei Saudite a intervenit pentru a le opri, temându-se, desigur, de posibila lor influență asupra propriului stat.

Izbucnirea protestelor decisive și prăbușirea a numeroase guverne a reprezentat oportunitatea perfectă pentru implicarea celor două state, care acum ar fi putut întreține lupta pentru hegemonie departe de propriile granițe. În acest sens, una dintre primele state afectate a fost Siria. Desigur, războiul sirian nu se poate justifica doar prin sprijinirea grupurilor opozante de către Arabia Saudită sau prin susținerea președintelui Bashar al-Assad de către Iran. Cu toate acestea, putem susține faptul că implicarea acestor factori externi a intensificat complexitatea războiului, ce a declanșat migrația a 6 milioane de sirieni.

Președintele Bashar al-Assad a primit, de-a lungul aniilor, aproximativ 4,6 miliarde de dolari din partea regimului iranian, potrivit unor cercetători americani. Fiind acuzat oficial nu doar că a folosit arme chimice împotriva civililor în 2013, dar și că a arestat, închis și ucis jurnaliști și a cauzat moartea a cel puțin 10.000 de copii, comunitatea internațională a încercat să îi limiteze puterea autoritară. Cu toate acestea, guvernul iranian a negat veridicitate acestor acuzații, acuzând Arabia Saudită de alimentarea conflctului prin sprijinirea rebelilor sirieni.

Un alt stat profund afectat de intervenția celor două state este Yemen, ce se confruntă în prezent cu cea mai gravă criză umanitară din lume. Odată cu declanșarea protestelor împotriva lui Ali Abdullah Sleh, Arabia Saudită a intervenit, în calitate de membru al Consiliului de Cooperare al Golfului, pentru a instala un nou guvern, condus de Abd-Rabbu Mansoor. Cu toate acestea, intervențiile Arabiei Saudite au dat naștere ascensiunii mișcării Houthi, desemnată în prezent de către Statele Unite ale Americii drept organizație teroristă. Rebelii Houthi reprezintă o minoritate din nordul Yemenului ce a fost marginalizată din cauza respectării doctrinei șiite, credință ce a îndemnat Iranul să ofere sprijin financiar și militar- sprijin ce încalcă Rezoluția 2216 a Consiliului de Securitate din cadrul ONU.

Statele Unite ale Americii consideră că rebelii Houthi nu ar fi putut câștiga teren fără ajutorul guvernului Iranian. Mai mult decât atât, numeroase state occidentale consideră că atacurile efectuate de către rebeli au fost de fapt efectuate de către forțele iraniene. În acest sens, comunitatea internațională consideră că Iran a fost în spatele atacului cu drone asupra instalațiilor petroliere din Arabia Saudită (septembrie 2019), deși rebelii Houthi și-au asumat responsabilitatea.

Al treilea stat afectat de acest conflict istoric este Liban, al cărui sistem politic este puternic influențat de Hezbollah, o organizația șiită sancționată la nivel internațional. Problemele tradiționale ale acestui stat, accentuate de explozia masivă din 2020, sunt cunoscute. Totuși, semnificativitatea intervențiilor iraniene și saudite este puțin cunoscută. Fiind o țară în care atât suniții, cât și șiiții dețin putere, ambele state au intervenit de-a lungul aniilor pentru a exercita influență dominantă. În acest sens, deși fostul prim-ministru Saad Hariri a înclinat balanța în favoarea Arabiei Saudite, sprijinul Iranului (aproximativ 700 de milioane de dolari, anual) pentru Hezbollah împiedica pacea.

Așadar, conflictul dintre Arabia Saudită și Iran reprezintă unul dintre motivele pentru care Orientul Mijlociu este adesea asociat cu instabilitate și violență. Decenii de relații conflictuale între cele două mari puteri rivale, susținute de superputeri, au destabilizat o regiune cândva prosperă, sacrificând drepturile omului și state vulnerabile pentru aspirații hegemonice.

Un nou stat american?

Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată

Text: Daria Primăvăruș

Încă de acum câțiva ani, fostul președinte al Statelor Unite, Donald Trump, a prezentat interes în a cumpăra cea mai mare insulă din lume, Groenlanda, aflată între oceanele Arctic și Antarctic. 

Probabil întrebarea care răsare în mintea multora citind acest articol este de ce ar vrea Donald Trump să cumpere insula care ocupă mai mult de 2.1 milioane de kilometri pătrați, 80% din teritoriul său reprezentând apă și gheață, și care are doar 55.000 de locuitori, și un PIB sub doua milioane de dolari, în care drumurile care conectează orașele nu există (în afară de capitala Nuuk), și care este considerată una dintre cele mai puțin accesibile locuri din lume? Ei bine, sunteți pe cale să aflați.

Groenlanda a facut parte din Regatul Danemarcei din 1840, însă și-a început autoguvernarea în 2009. Groenlandezii au propriile legi, propriul guvern și propria limbă.

Pentru a înțelege mai bine legătura pe care Groenlanda a avut-o cu Statele Unite ale Americii, trebuie să vorbim despre evenimente istorice.

Deși Groenlanda a fost aparent nesemnificativă la nivel global, lucrurile s-au schimbat în secolul XX. După ce în Danemarca au apărut naziștii în 1940, Statele Unite ale Americii au început să supravegheze Groenlanda și au construit numeroase baze militare și stații de monitorizare pe insulă. După război, insula a fost considerată indispensabilă siguranței Statelor Unite, fiind o conexiune strategică între America de Nord și Europa.

Bineînțeles, în trecut, administrația președintelui Harry Truman a oferit 100 de milioane de dolari danezilor pentru această însulă, observându-i potențialul, însă această propunere nu a fost acceptată. Totuși, Statele Unite au avut permisiunea de a instala pe insulă baze aerine, acestea făcând parte din strategia nucleară din timpul Războiului Rece.

Chiar și astăzi, The Pentagon (este sediul central al Departamentului Apărării al Statelor Unite)  deține un sistem radar în nordul insulei.

Cu toate acestea, multe rute din oceanul Arctic aparțin Rusiei, aceasta ocupând cea mai importantă poziție în nord.

Și pentru China Groenlanda reprezintă un punct strategic. Această insulă este  un punct de intrare în Arctic, drept pentru care firmele chineze investesc în infrastructură, turism și cercetare. Danemarca s-a opus acestor activități realizate de China pe teritoriul Groenlandei, deoarece acordarea priorității unei puteri rivale are putea strica relațiile pe care le are cu Statele Unite.

Un alt motiv pentru care Trump vrea acest teritoriu sunt resursele natural existente. Teritoriul Groenlandei conține resurse de petrol echivalente cu ale Rusiei, dar care sunt încă neatinse. De asemenea, Groenlanda este cunoscută și pentru gazele naturale și metalele prețioase de care dispune, dar mai ales pentru elementele chimice rare pe pământ (care pot fi folosite pentru operațiuni militare, turbine eoliene și multe altele). Tocmai acum, Groenlanda a atras atenția marilor puteri ale lumii, deoarece din cauza încălzirii globale, stratul de gheață care a împiedicat exploatarea acestor resurse se topește mai repede decât în ultimii 350 de ani, făcând aceste resurse din ce în ce mai accesibile.

De ce încercarea de a cumpăra Groenlanda nu este de fapt atât de imprudentă?

Deși anunțul președintelui Trump a iscat controverse printre groenlandezi și danezi, această idee nu este nici pe departe necugetată. De fapt, ar fi una dintre cele mai pragmatice dezicii, conform CNN.

Numeroase teritorii care au fost cumpărate în trecut de catre Statele Unite ale Americii au reprezentat achizitii profitabile.

În anul 1803, Thomas Jefferson, al treila președinte al Stetlor Unite a cumparat mai mult de 800 de mii de kilometri pătrați de teritoriu de la Franța, aflată atunci sub conducerea lui Napoleon. Astăzi, aceste teritorii sunt cunoscute sub numele de Louisiana, Missouri, Arkansas, Iwoa, North Dakota, South Dakota,  Nebraska, și Oklahoma. Observăm astfel că Statele Unite aproape și-au dublat teritoriul.

În anul 1819 a avut loc a doua achiziție profitabilă – Florida; cea mai mare a fost, bineînțeles, Alaska, costând 7 milioane de dolari. Țarul Alexandru al Imperiului rus a decis să vândă acest teritoriu, fiind foarte greu de apărat. Alaska este al treila stat din SUA la producția de gaz natural, conținând și multe alte resurse.

Observăm astfel că achizițiile pe care SUA le-a făcut în trecut au reprezentat victorii diplomatice importante, rămânând în istorie.

În concluzie, probabil și dorința lui Donald Trump de a rămâne în istorie, de a continua ceea ce a început Herry Truman, și de a își extinde cât mai mult puterea sunt motive care au stat în spatele deciziei președintelui, alături, bineînțeles de beneficiile pe care această insulă le-ar fi adus pe plan economic și militar.

Cât de eficient este Consiliul de Securitate?

Întrebări pentru secolul XXI, Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată

Text: Rania Derweesh

În urmă cu 75 de ani, s-a format Organizația Națiunilor Unite, fără îndoială cel mai important organism internațional pentru promovarea păcii și prosperității într-o lume a globalizării.

Având în vedere insuccesul Societății Națiunilor, prima organizație interguvernamentală  înființată în urma Conferinței de Pace de la Paris, Organizația Națiunilor Unite a fost inițial întâmpinată cu scepticism considerabil. Cu toate acestea, ONU și-a sărbătorit, recent, aniversarea cu victorie, unind o întreagă lume sub principii fundamentale și asigurând imposibilitatea unui alt război.

De la înființare, Organizația Națiunilor Unite a inițiat numeroase activități umanitare, de mediu și de menținere a păcii. Asistând aproximativ 50 de țări pe an cu alegeri democratice, facilitând campanii globale de susținere a vacinării pentru 58% dintre copiii din lume și asigurând alimente pentru 90 de milioane de oameni din peste 75 de țări, eficiența acesteia pare a fi indiscutabilă. Cu toate acestea, ONU reprezintă adesea un subiect controversat, datorită Consiliului de Securitate.

Poate cel mai important organ al ONU, Consiliul de Securitate este însărcinat cu menținerea păcii și securității internaționale. În acest sens, cei cinci membri permanenți, alături de cei 10 membri aleși de Adunarea Generală, au responsabilitatea de a autoriza utilizarea forței pentru conservarea securității, a impune sancțiuni economice și embargouri asupra armelor și de a stabili restricții de călătorie. Conform Cartei ONU, toate statele membre sunt obligate să respecte deciziile Consiliului de Securitate.

Cu dorința de creea o organizație diferită de Societatea Națiunilor, în anul 1945 președintele american Franklin D. Roosevelt a propus responsabilizarea celor cinci membri permanenți cu puterea de veto. În acest sens, membri pot bloca orice rezoluție a Consiliului, spre deosebire de cei 10 membri aleși pentru doi ani, pe baza unor grupuri regionale ce asigură reprezentativitate. Cei cinci membri permanenți (Statele Unite ale Americii, Franța, Marea Britanie, Federația Rusă și Republica Populară Chineză) reprezintă membri fondatori și puterile învingătoare ale celui de-al Doilea Război Mondial.

Puterea de veto a avut ca scop facilitarea compromisului între puteri mondiale, fiind alternativa confruntărilor directe. Oferind oportunități de a căuta compromisuri, sau cel puțin de a evita soluții considerate inacceptabile pentru unele state, putere veto stimulează relații diplomatice susținute în concordanță cu dreptul internațional. 

Cu toate acestea, dreptul de veto a stârnit controverse considerabile, comunitatea internațională făcând eforturi pentru a-l limita. Multe state ar descrie această putere prin coruptibilitate, fiind utilizată de cele mai multe ori în favoarea națiunii, nu a comunității internaționale. Fiind considerată un obstacol pentru Consiliul de Securitate, putem afirma, cu certitudine și obiectivitate, că utilizarea acesteia a fost adesea abuzivă și distructivă. În acest sens, Federația Rusă demonstrează aceste afirmații.

Federația Rusă este de departe statul membru care a folosit puterea de veto de cele mai multe ori, utlizând-o pentru a bloca rezoluția numărul 115, cu privire la războiului sirian pe 20 decembrie 2019. Reprezentând un aliat al guvernului Assad, Federația Rusă consideră că suveranitatea Siriei ar trebui respectată de către comunitatea internațională, iar răsturnarea guvernului ar înlesni doar rezultate inoperante, așa cum a demonstrat intervenția din Libya. În acest sens, Federația Rusă a inițiat numeroase campanii militare împotriva Statului Islamic și a altor grupuri opozante.

În timp ce președintele Vladimir Putin a subliniat, cu perseverență, binefacerile Rusiei (de exemplu: eliberarea orașului Palmyra, victoriile militare din Homs, Daraa și Larakia, etc.), comunitatea internațională a semnalat rezultatele negative ale utilizării puterii de veto în situația Siriei (de exemplu: respingerea anchetelor pentru utilizarea armelor chimice din anii 2017 și 2018, blocarea rezoluțiilor ce ar fi asigurat ajutor umanitar în 2019, etc.). Totuși, deși foarte puțin este sigur în ceea ce privește Siria, nu putem omite succesul pe care Organizația Națiunilor Unite l-ar fi putut avea în Siria, dacă dreptul de veto ar fi folosit nu în interesul unei națiuni, ci în interesul păcii internaționale.

Un alt stat ce a abuzat, fără îndoială, acest drept a fost SUA. Clasându-se pe locul al doilea în ceea ce privește utilizarea acestei puteri, Statele Unite ale Americii au respins aproape toate rezoluțiile cu privire la conflictul dintre statul Palestina și Israel. Așadar, numeroase încercări de a suspenda operațiunile militare efectuate de Israel pe teritoriul palestinian au fost dezaprobate. În consecință, după aproape 70 de ani, Organizația Națiunilor Unite eșuează în a proteja populația civilă din Orientul Mijlociu.

În acest sens, Franța a propus limitarea dreptului de veto pentru membrii permanenți în cazul crimei în masă. Propunerea franceză are la bază acordul celor cinci state de a nu recurge la dreptul de veto în cazuri de genocid, crime împotriva umanității sau crime de război. Marea Britanie și-a exprimat susținerea față de această propunere, ambele state neavând probleme cu respectarea condițiilor (Marea Britanie și Franța s-au folosit, pentru ultima oară, de acest drept în anul 1989, iar, de-a lungul timpului, l-au folosit rar).

O altă propunere a fost oferită de către Malaysia. Ambasadorii acestui stat au sugerat că, pentru a fi luat în considerare un veto trebuie susținut de cel puțin un alt veto (din partea membrilor permanenți) și trei voturi împotriva (din partea celor zece membri aleși). Prin urmare, această propunere ar restabili reputația dreptului de veto, împiedicând decizii non-democratice, luate în funcție de interesul național.

Cu toate acestea, niciun alt veto nu a însoțit deciziile Statelor Unite ale Americii din anul 1989. Mai mult decât atât, deși Federația Rusă și Republica Populară Chineză au împărtășit aceeași părere cu privire la numeroase rezoluții ale Consiliului de Securitate, relațiile dintre cele două state nu au la bază înțelegeri oficiale ce ar garanta susținere reciprocă în orice situație (de exemplu, Federația Rusă a fost singurul stat ce și-a folosit dreptul de veto cu privire la sancțiuni împotriva Iranului, în anul 2018). Așadar, deși propunerea Malaysiei ar transforma, cu adevărat, Consiliul de Securitate,  aceasta nu va fi acceptată, cel puțin nu prea curând.

Nu în ultimul rând, o altă propunere însemnată de reformare a Consiliului de Securitate a venit din partea Grupului celor Patru (G4)- Brazilia, India, Germania și Japonia. Grupul celor Patru consideră că Organizația Națiunilor Unite ar trebui să evolueze în conformitate cu dinamica secolului XXI, astfel adaptându-se nevoilor de a exista mai multe locuri pentru membri permanenți. Cele patru state au subliniat, de asemenea, importanța lor demografică, economică și militară, semnificativă pentru menținerea păcii internaționale. Deși cei cinci membri permanenți nu sunt, în general, împotriva obiectivelor G4, Republica Populară Chineză și Federația Rusă s-au opus alăturării Japoniei, din motive politice.

Deși există numeroase alte grupuri, alianțe și organizații (de exemplu: Grupul „Uniting for Consensus”, Uniunea Africană și ACT) ce promovează necesitatea revizuirii modalităţilor de lucru ale Consiliului de Securitate, lipsa consensului împiedică sporirea transparenței și creșterea responsabilizării acestor state în fața comunității internaționale. În concluzie, dreptul de veto reprezintă poate cel mai controversat aspect ale Organizației Națiunilor Unite, stimulând pacea internațională prin asigurarea compromisului între puterile globale, dar prevenind dreptatea pentru unii dintre cei mai vulnerabili indivizi. 

Ce se întâmplă între Rusia și NATO?

Întrebări pentru secolul XXI, Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată

Pentru Rusia, ideea de a își restura influnța în țări din Europa și Asia pare să fi fost o prioritate de când URSS s-a destrămat. Pentru a face acest lucru, a fost nevoie de acțiune pe mai multe sectoare diplomatic, economic, militar. Această putere pe care deja și-a stabilit-o ar putea duce la un scenariu periculos, ci anume stabilirea unei extinderi a Rusiei în Europa.

Intervenția în Georgia din 2008 a însemnat începutul unei noi etape. Pentru prima dată de la sfârșitul Războiului Rece, Rusia a dus un război pentru a își asigura dominanța și le-a arătat statelor vestice că siguranța nu mai e garantată.

După acest război, în Rusia a culminat modernzarea armatei , personalul a crescut, tankurile și aeronavele au fost îmbunătățite, lucru care a adus scepticism asupra Rusiei.

Ce s-a întâmplat în Ucraina?

În anul 2014, Rusia a anexat peninsula Crimeea, fapt considerat illegal de către NATO. Acest teritoriu a fost dorit datorită poziției sale unice, fiind situat în Marea Neagră, fapt ce asigură căi pentru a își extinde puterea în regiune, fiind și o zonă esențială pentru comerț. De asemenea, incruzia NATO în spațiile post-sovietice a îngrijorat Rusia, posibila expansiune a alianței însemnând pentru Rusia împiedicarea stabilirii unei hegemoni regionale.

 “În mințile și inimile oamenilor, Crimeea a fost întotdeuna o parte inseparabilă a Rusiei. Această convingere fermă este bazată pe adevăr și justiție și a fost transmisă din generație în generație, în ciuda oricărei schimbări dramatice prin care a trecut țara noastră în timpul întregului secol XX.” – Vladimir Putin

Colaborarea Rusiei cu statele post-sovietice este mult mai amplă. Rusia a abordat un model de cooperare astfel încât statele să depindă de protecția sa militară, deoarece acestea nu aveau alți parteneri la care ar fi putut apela. În acest sens a fost creată Uniunea Economică Eurasiatică, uniune ce a asigurat integrarea statelor post-sovietice și creara unei legături mai strânse a acestora cu Rusia, aceasta aflându-se deasupra lor. Un exemplu este chiar Ucraina, aceasta fiind în mare parte dependentă de economia Rusiei, deoarece a refuzat să semneze un accord de comerț liber cu Uniunea Europeană.

Rusia vs NATO

Deși Rusia și-a demonstrate capacitățile militare în afara teritoriului său (Georgia – 2008, Ucraina-2014 și Siria-2015), forțele militare NATO, rămân, bineînțeles superioare. Chiar dacă NATO a limitat cooperarea cu Rusia de la evenimentul din Ucraina, este important să înțelegem de ce a fost luată această decizie, deoarece observase anumite acțiuni cu care nu a fost de accord, precum anexarea ilegală a Crimeei, atacuri cibernetice, și în general, încercarea de a folosi forța militară și de a se amesteca în procese democratice. Cu toate acestea, NATO își dorește o cooperare cu Rusia, acesta fiind principiul ce stă la baza organizației. Acastă cooperare este totuși pusă sub semnul întrebării, fiind posibilă doar cu condiția ca Moscova să nu mai încalce aceste principii.

Cum afectează Republică Populară Chineză alianța NATO?

Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată

Fără îndoială, NATO s-a dovedit a fi una dintre cele mai reușite alianțe din istorie, reprezentând un adevărat pilon al solidarității internaționale. Punând bazele securității la un nivel interguvernamental și sprijinând condițiile sub care statele europene au reușit, după lupte seculare, să colaboreze, NATO a asigurat un model remarcabil pentru buna conviețuire în pace și un proiect comunitar fără precedent. Mai mult decât atât, deși formarea alianței NATO s-a sprijinit, inițial,  pe nevoia unui sistem comun de apărare, NATO a reușit să avanseze principii democratice și valori eminente, oferind lumii un contrast puternic cu regimurile autoritare opresive.

În prezent, în ciuda absenței unei amenințări militare proeminente, NATO se confruntă cu provocări pe cât de distincte pe atât de amenințătoare. În acest sens, ascensiunea Republicii Populare Chineze reprezintă un aspect problematic ce posedă potențialul de a comprima alianța transatlantică. Într-o eră a tehnologizării, a inovațiilor rapide și a globalizării, Republica Populară Chineză reprezintă o oportunitate profitabilă pentru unii, dar o amenințare alarmantă pentru alții, solidaritatea statelor NATO fiind pusă la încercare mai mult ca oricând.

Încă de la mijlocul secolului XX, Republica Populară Chineză conștientizează propria sa măreție. Prin adaptarea socialismului la legile economiei de piață și valorificarea procesului de globalizare, economia Chinei a înregistrat creșteri pe cât de incredibile pe atât de inexplicabile, amenințând, implicit, supremația Statelor Unite ale Americii. Având al doilea cel mai mare buget militar din lume, investind masiv în capacități militare moderne și fiind un lider mondial în știință și tehnologie, este important să înțelegem ascensiunea Chinei și să intensificăm rolul NATO pe plan mondial.

De ce nu China?

În contextul războiului comercial, din cauza unor serii de dispute politice și, nu în ultimul rând, pe fondul acuzațiilor privind responsabilitatea Chinei în răspândirea pandemiei, constatăm numeroase asemenări între tensiunea contemporaneității și  perioada Războiului Rece.

Politicile protecționiste ale Statelor Unite ale Americii și deprecierea agresivă a yuan-ului (ce încalcă principile Grupului celor 20) au amplificat tensiunile dintre cele două state, determinând Administrația Trump să depună un efort consecvent în a limita influența politică, militară și economică a Chinei.  Cu toate acestea, ceea ce a atras atenția NATO nu a fost competiția dintre cele două state, ci modalitatea prin care China ar putea câștiga.

Nerespectarea drepturilor omului, regimul autoritar și lipsa opoziției reprezintă aspecte semnificative ce au facilitat ascensiunea influenței chineze. În acest sens, creșterea puterii chineze este indisolubil legată de o ideologie ce nu împărtășește valori fundamentale ale  NATO, prin urmare reprezentând o provocare pentru ordinea globală.

Fără îndoială, China va deveni o superputere, însă Beijingul se confruntă cu probleme alarmante, cum ar fi creșterea deficitului de resurse, calitatea îngrijorătoare a aerului și corupția omniprezentă. Mai mult decât atât, este esențial să luăm în considerare politica externă a Chinei, împreună cu totalitatea conflictelor ce au marcat, expresiv, numai anul 2020. De la conflictul cu Taiwan la atrocitățile teribile comise în Hong Kong, pacea nu pare a fi o prioritate pentru guvernul chinez.

Cu toate acestea, nu toate țările membre NATO împărtășesc aceeași atitudine cu privire la definirea unei relații NATO-China, ivindu-se dezacorduri complexe și realități cumplite. În acest sens, analizarea motivelor ce au determinat incertitudinea solidarității organizației transatlantice reprezintă un aspect vital în constuirea unei comunități euroatlatince durabile și promițătoare.

Prosperitate economică de scurtă durată: BRI

La sfârșitul anului 2013, Xi Jinping a anunțat elaborarea poate uneia dintre cele ambițioase inițiative economice ale Chinei. Astăzi, această inițiativă poartă numele de “Belt and Road” (sau noul Drum al Mătăsii)- un program de rețele comerciale și de infrastructură ce conectează trei continente, privilegiind regiunile chineze mai puțin dezvoltate. Reprezentând, fără îndoială, unul dintre cele mai mari planuri de dezvoltare din istoria modernă, inițiativa BRI oferă Chinei putere incontestabilă și influență internațională.

Desigur, nu putem contesta principiile suveranității, dar există o îngrijorarea legitimă cu privire la faptul că inițiativa BRI este pusă în aplicare prin mijloace demne de suspiciune. Fiind predispusă corupției și lipsită de transparență, măsuri de durabilitate economică nu au fost integrate, asftel încurajând o serie de proiecte ce facilitează prosperitate economică de scurtă durată.

State cu probleme economice însemnate, care nu ar fi putut obține împrumuturi de la Fondul Monetar Internațional, din pricina unor regimuri autoritare definite prin coruptibilitate, au fost atrase de propunerile Chinei. Prin țări precum Pakistan și Vietnam, ce au primit șansa de a-și menține modelul absolutist, negând, în același timp, condițiile occidentale de angajament financiar, Republica Populară Chineză a obținut influență politică considerabilă în regiuni importante din punct de vedere strategic.

În acest sens, multe state europene, în special cele puternic îndatorate, și-au exprimat interesul față de potențialul beneficiu economic, afișându-se în opoziție cu atitudinea categorică a Statelor Unite ale Americii. În consecință, Grecia a reprezentat baza expansiunii chineze spre Europa. Miliarde de euro au fost investiți în porturi, energie și bănci, iar guvernul condus de  Alexis Tsipras a semnat protocolul prin care ţara sa a devenit prima din Europa care a intrat în proiectul BRI. Observând modernizarea porturilor grecești, guvernul condus de Giussepe Conte nu ar fi putut rămâne în urmă. Așadar, după scurt timp, și Italia a semnat acordul, devenind primul stat G7 care s-a alăturat programului chinez.  Desigur, atât pentru Grecia, cât și pentru Italia, valorile NATO și ale Uniunii Europene sunt importante, dar, din perspectiva lor, nu pot substitui beneficiile economice asigurate de Republica Populară Chineză.

Putere militară

Cu toate acestea, indiferent de competitivitatea economică a Chinei, atenția NATO trebuie îndreptată spre puterea militară a Chinei, cu adevărat revoluționată de Xi Jinping. Strategia de “fuziune militar-civilă” a Partidului Comunist Chinez reprezintă un plan de eliminare a barierelor dintre sectoarele de cercetare civile ale Chinei și sectoarele sale militare. Potrivit Administrației Trump, Partidul Comunist caută să domine din punct de vedere militar, prin achiziționarea unor tehnologii de ultimă generație, sugerând, de asemenea, tentative de furt.

Desigur, delimitarea dintre propaganda Trump și realitate este absolut necesară. Totuși, putem susține, prin obiectivitate categorică, că, pentru Xi Jinping, creșterea bugetului militar reprezintă o prioritate. Mai mult decât atât, puterea militară a Chinei pare să nu cunoască limite geografice, inaugurându-se în Djibouti o bază militară și majoritatea țărilor africane fiind deja puternic îndatorate față de guvernul chinez.

Așadar, fie că analizăm cooperarea dintre China și Russia, implementarea îndoielnică a tehnologiei 5G, inițiativa BRI ce a evidențiat vulnerabilitatea economică a statelor europene și coruptibilitatea statelor asiatice, datoria statelor africane sau creșterea bugetului militar, putem cataloga China “o provocare” pentru NATO.

Cum se transformă Africa în China?

Întrebări pentru secolul XXI, Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată

Africa spune povestea unui continent care, după ce a fost exploatat și înrobit, timp de secole, de către Vest, a ales să privească spre Est.

După șaizeci de ani de la începutul decolonizării africane, în Africa domnește un nou ordin chinez.

Surprinzător, miliarde de dolari au fost investiți în Africa, continent ale cărui țări nu reușesc să se dezvolte, având o economie bazată pe agricultură și, de cele mai multe ori, stagnantă.

Deși sunt bogate în resurse naturale, instabilitatea economică și nivelul alarmant de corupție au reprezentat motive pentru care nici o țară nu a vrut să investească în Africa. De asemenea, puține companii au fost dispuse să își asume riscul de a-și deschide afaceri pe pământ african.

Cu toate acestea, de-a lungul anilor, continentul a început să se schimbe. Statele au început să investească în infrastructură feroviară, s-au creat numeroase locuri de muncă ce au sporit productivitatea generală și au fost deschise numeroase școli ce au influențat creșterea ratei de alfabetizare.

Dar, spre surprinderea multora, această creșterea transformațională nu se datorează donațiilor sau fundației Bill și Melinda Gates, ci Chinei. Fiind motivată de vulnerabilitatea țărilor africane, de forța de muncă ieftină și de posibilitatea de a trimite un val de influență asupra unui întreg continent, statul chinez a profitat.

“Dușmanul dușmanului meu îmi este prieten”

În anul 1955, reprezentanții a 29 de țări din Africa și din Asia s-au întâlnit pentru prima oară în orașul indonezian, Bandung. Toate aceste țări fuseseră colonizate la un moment dat în istorie, și au găsit confort în ostilitatea lor comună nu doar față de Occident, ci și față de blocul sovietic.

Această întâlnire a oferit Chinei o idee: prin stabilirea unei relații diplomatice între China și țările africane, statul comunist și-ar fi asigurat nu doar beneficii economice prin  profitul rezultat din dobânzi, dar și prin susținere politică.

În anii ’70, atât Republica Chineză (ce în prezent administrează doar insula Taiwan), cât și Republica Populară Chineză luptau pentru un loc oficial în cardul Națiunilor Unite, adevărata identitate chineză aflându-se sub amenințare. În ciuda tuturor eforturilor Statelor Unite ale Americii, Beijing-ul a fost admis în locul Taipei-ului, datorită statelor africane.

De atunci, ideea că Africa și China trebuie să colaboreze împotriva Occidentului a fost fructificată, iar consecințele acestei legături sunt vizibile.

1955, Bandung

Dependență economică

În ultimii zece ani, investițiile chineze au fost mai mult decât semnificative. Unele companii, precum Huawei, au încărcat piața cu telefoane mobile ieftine ce oferă africanilor acces la internet, iar altele , precum Startimes, oferă oamenilor televiziune.

Drept urmare, volumul comerțului dintre Africa și China a crescut în perioada 1995-2017, de la 3 miliarde de dolari, la 143 de miliarde de dolari. Mai mult decât atât, încă din anul 2009, China a devenit cel mai important partener comercial pentru majoritatea țărilor africane.

Dar, aici intervine și o problemă: nivelul datoriilor naționale sunt în creștere, iar majoritatea țărilor africane nu își pot permite să plătească înapoi banii împrumutați.  Cu toate acestea, generozitatea Chinei nu reprezintă un gest filantropic.

Statul chinez cunoaște foarte bine situația economiilor africane și știe că posibilitatea de a nu își câștiga profitul este mare, dar, chiar și sub aceste circumstanțe, China tot iese câștigătoare.

Planul strategic

Din punct de vedere economic, Africa este, fără îndoială, dependentă de China. Însă, China împrumută bani doar prin stabilirea unor clauze ce garantează că, în situația în care țara nu mai poate plăti, China va putea prelua controlul asupra unor materii prime sau chiar și asupra infrastructurii.

Dacă China continuă să împrumute și Africa continuă să cheltuiască, în ritmul actual, statului comunist i se va oferi oportunitatea de a accesa resursele Africii în scurt timp, stabilindu-și puternica influență.

Din punct de vedere politic, ambițiile Chinei sunt mari. În ultimii ani, instituțiile confucianiste și centrele culturale ce predau limba mandarină s-au răspândit în întregul continent, în momentul de față numărul acestora apropiindu-se de numărul instituțiilor franceze. Televiziunea chineză devenind accesibilă în multe țări și liderii africani încurajând părinții să-și trimită copiii ce au împlinit vârsta de zece ani la cursuri dedicate limbii mandarine, cultura chineză este din ce în ce mai vizibilă.

De asemenea, din punct de vedere militar, Africa reprezintă o nouă bază. Acum doar trei ani, steagul roșu de cinci stele al Chinei a fost ridicat la noua sa bază militară din Djibouti, Cornul Africii.

Așadar, din punctul nostru de vedere, continentul african este, în prezent, supus unui proces de neo-colonialism. Din cauza agresivității lumii occidentale și a imposibilității de a fi independente, după secole de exploatare și înrobire, țările africane și-au îndreptat încrederea către o economie promițătoare, dar un stat brutal.

Avem nevoie de un Guvern Mondial?

Întrebări pentru secolul XXI, Diplomație și relații internaționale

Naționaliștii Regatului Unit au votat pentru a părăsi Uniunea Europeană, iar conservatorii Statelor Unite ale Americii au votat pentru un Președinte ce a promis că “va pune America pe primul loc”. În întreaga lume, naționalismul câștigă, în continuare, alegeri.

Critica tradițională împotriva naționalismului evidențiază tendința istorică a acestei ideologii de a duce la conflict sau la război, dar, deși acest lucru poate fi adevărat, intenția acestui articol se bazează pe altceva.

Naționalismul poate fi definit ca un devotament față de propria națiune, dar și ca o doctrină care pune interesele naționale deasupra considerațiilor internaționale. Cu toate acestea, una dintre provocările evoluției moderne reprezintă perioada de timp dintre dezvoltarea tehnologică rapidă și adaptarea politică lentă.

Într-o eră a globalizării, avem o economie globală, o piață globală și o tehnologie globală. Cu toate acestea, nu avem un guvern mondial, ceea ce face ca fiecare sistem politic național să fie ineficient.

Dioxidul de carbon din atmosferă, dezastrele nucleare și amenințările tehnologice nu cunosc granițe, iar întreaga umanitate împărtășește un destin comun. Cu toții trăim pe o singură planetă care este amenințată de propriile noastre acțiuni, motiv pentru care trebuie să formăm o comunitate globală și ne regăsim sub aceeași identitate.

Problemele secolului XXI

Toate problemele majore cu care se va confrunta omul secolului XXI vor fi probleme globale, care pur și simplu nu vor putea fi rezolvate la nivel național.

Naționalismul ne împiedică să rezolvăm probleme cruciale, precum schimbările climatice, inegalitatea economică în continuă creștere, amenințarea unui potențial război nuclear, criza refugiaților și amenințarea inteligenței artificiale, prioritizând cultivarea tradițiilor și urmărirea propriilor interese.

Nu este niciodată o coincidență-

Este evident că, în privința încălzirii globale, de exemplu, nicio națiune nu poate rezolva singură problema, motiv pentru care naționaliștii, precum Donald Trump, tind să nege problema.

Nu este o coincidență că aproape toți oamenii care nu cred în schimbările climatice simpatizează cu partide politice de dreapta, cu orientare naționalistă.

Politicienii naționaliști refuză să creadă în încălzirea globală, deoarece nu există o soluție națională care să o poată rezolva. Mai mult decât atât, întrucât aspecte precum potențialul periculos al ingineriei artificiale nu pot fi rezolvate cu reglementări la nivel național, naționaliștii evită să vorbească public despre acestea. 

Vechia dezbatere politică a secolului XX dintre dreapta și stânga este acum, în mare parte, irelevantă. Dezbaterea de astăzi este între politica națională și cea globală; putem crea un sistem politic global, o singură guvernare, ce va asigura păstrarea condițiilor de viață pentru generațiile viitoare, sau putem continua să facem exact ceea ce am făcut până acum și să eșuăm.

Identitatea națională într-o eră a globalizării

Loialitățile patriotice, tradițiile și culturile comune sau solidaritățile religioase nu trebuie desconsiderate, dar, pentru a a crea o guvernare globală, omul trebuie să se regăsească în această identitate globală, dincolo de națiunea în care s-a născut.

Timp de sute de ani, am lăsat frontierele, un simplu rezultat al colonializării, nu doar să ne definească ca oameni, dar și să provoace moartea a milioane de oameni defavorizați.

Gândiți-vă doar la conflictul teritorial din Kashmir; mii de oameni și-au pierdut viața pentru simplul fapt că, în anul 1947, Imperiul Britanic a trasat granițele unei regiuni, fără să țină cont de locuitorii acesteia.

Mai mult decât atât, întregul Orient Mijlociu reprezintă rezultatul trasării unor granițe bazate pe interesele imperiilor coloniale, nu pe diferențe culturale, religioase sau lingvistice. Nu există diferențe ce țin, teoretic, de identitate națională între un saudit și un yemenit, dar, cu toate acestea, calitatea vieții acestor oameni este pe cât se poate de diferită.

Cum ar arâta o guvernare globală?

Organizația Națiunilor Unite a eșuat de nenumărate ori, iar milioane de oameni din întreaga lume au fost uciși de la fondarea acesteia.

Deși ONU există pentru a promova cooperarea globală, trebuie să criticăm influența celor cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate.  Implementarea puterii de veto a dus la desconsiderarea crizelor umanitare din întreaga lume, astfel protejându-se doar interesele naționale a celor mai puternice state.

Mai mult decât atât, gestionarea necorespunzătoare a pandemiei ar trebui să reprezinte un motiv suficient de bun pentru a susține o guvernare globală. Confruntându-ne cu o pandemie, s-a demonstrat că este ineficient, chiar și periculos, să permitem fiecărui stat să aplice o politică națională. Virusurile nu cunosc granițe și, chiar dacă ar fi existat o reacție inteligibilă de închidere a frontierelor și retragere în propriul teritoriu, aceasta ar fi fost eficientă doar dacă toate statele ar fi avut-o.

Așadar, propunem modelul unei federații. Printr-o guvernare mondială și prin structuri supranaționale adecvate, am reuși să gestionăm probleme globale, ce nu pot fi gestionate la nivel național.

Prin conștientizarea intereselor noastre comune și prin fructificarea tuturor diferențelor culturale, am reuni omenirea separată de religie, împărțită de politică și clasificată de avere.

A venit timpul să ne unim sub aceeași identitate: cetățeni ai lumii.

Adevărul din spatele conflictului din Siria

Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată

Siria se află în război din 15 martie 2011. De atunci și până în prezent, numeroase puteri militare s-au alăturat acestui conflict, sprijinind diverse interese. Mai mult de jumătate de milion de oameni au murit sau sunt dați dispăruți. Milioane de oameni au fugit din calea terorii.

Orașul Alep înainte și după război

Care este contextul istoric al acestui război ?

Teritoriul Siriei a făcut parte din imperiul otoman din 1915 și până la finalul Primului Război Mondial, în 1918. Atunci, Imperiul Otoman a fost dezmembrat, iar marile puteri europene au anexat teritoriile arabe, divizându-le în baza acordului ,,Sykes-Picot”, o înțelegere între Anglia si Franța. Aceste două țari au trasat frontiere noi fară să țină cont că, de fapt, în spatele hărții se află popoare care se dezbină. Conflictele istorice au fost și ele ignorate, cum ar fi conflictul de ordin etnic și religios dintre suniți și șiiți, cele două mari ramuri ale religiei islamice. În Siria, în prezent, se află la putere Șiiții alauiți, care reprezintă numai 13% din populația tarii, în comparație cu suniții, care alcătuiesc 74%.

Ulterior, unul dintre grupurile religioase minoritare a văzut o oportunitate în alianța cu Franța. O parte dintre șiiții alauiți, considerați eretici de către musulmanii suniți pentru credința lor, s-au alăturat conducerii franceze, in special nou fondatei armate siriene. Francezii au văzut, la rândul lor, oportunitatea de a-și consolida puterea în regiune și au promovat această minoritate în structurile cheie de conducere ale Siriei, care nu era stat suveran, ci parte a Imperiului Colonial Francez.

Acordul Skyes-Picot

Odată cu sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, forțele coloniale s-au retras, însă granițele au rămas neschimbate. De asemenea, șiiții alauniți au rămas la putere în Siria, încercând din răsputeri să o păstreze, în pofida majorității sunite.

Cum a început, de fapt, conflictul din zilele noastre ?

În martie 2011, sirienii din orașul Dera ies în stradă pentru a protesta împotriva regimului.

Forțele lui Bashar Al-Assad, actualul președinte al Siriei, trag în mulțime, susținând că protestatarii au deschis primii focul. Pe măsură ce numărul de victime creste, valul de proteste se întețește, iar acum ia naștere războiul civil sirian, care se desfășoară pâna în prezent, între forțele rebele și guvernul sirian.

Războiul civil care nu este întocmai civil

Forțelor rebele și guvernului Sirian li se alătură, treptat, deopotrivă aliați si opozanți, forțe moderate si extremiste.

Astăzi, principalele părți combatante sunt:

Forțele lui Bashar Al Assad, susținute de către Iran ca aliat principal, dar și de către Rusia și Hezbollah. Israelul a luat inițiativă împotriva furnizării de armament în sprijinul guvernului și a organizat raiduri aeriene pentru a împiedica livrarea de arme la Hezbollah. Guvernul sirian este susținut cu armament și de către Coreea de Nord, Irak, Egipt și Cuba. Sprijinul lor non-letal se constituie din Venezuela, Angola, China și Algeria.

În 2015, Rusia a demarat un raid aerian care a întors soarta războiului în favoarea guvernului sirian. Rusia declara public că ucide numai teroriști, însă au fost raportate atacuri îndreptate înspre civili.

Armata siriană liberă cuprinde sute de grupări rebele distincte și este sprijinita direct de către Arabia Saudita, Qatar și Turcia. Prin sprijinul lor non-letal, li se alătură Canada, Elveția, Germania și Olanda. SUA, Anglia si Franța au susținut ceea ce considerau a fi grupuri rebele moderate, însă acum sprijinul lor este non-letal, deoarece majoritatea forțelor rebele ramase sunt ale grupărilor Stat Islamic.

Forțele kurde YPG si YPJ sunt unitățile de protecție ale poporului kurd, susținute de Kurdistan, Franța, SUA, dar și de către Siria, pentru ca acestea lupta împotriva grupării teroriste ISIS. Acestea sunt sprijinite prin suport militar aerian de către Australia, Arabia Saudită, Qatar, Iordania, Bahrain, Emiratele Arabe Unite, Maroc și Canada. Sprijinul non-letal este acordat de Marea Britanie și Rusia.

Printre forțele combatante se numără și cele două mari grupări radicale jihadiste, reprezentând extremismul islamic, Jabhat al-Nusra și ISIS.

Jabhat Al-Nusra este o ramura a grupării cu numele de Al-Qaida in Siria, iar ISIS este o grupare terorista care s-a desprins din Al-Qaida, și a câștigat atât faimă cât și teritorii prin campanii militare extrem de violente. 

Cele două grupări teroriste sunt rivale, însă ambele își doresc întemeierea unui stat islamic propriu pe teritoriul Siriei.

ISIS

Cine se luptă cu cine ?

Conflictul principal este reprezentat de forțele regimului politic al lui Bashar Al-Assad și rebelii armatei libere siriene.

Guvernul sirian luptă împotriva grupării Jabhat Al-Nusra.

ISIS se luptă cu toate forțele menționate mai sus, și în special cu kurzii, care s-au dovedit cei mai eficienți in lupta contra ISIS. Din nefericire, kurzii sunt atacați de turci, atât în Siria, cât și in Irak. Încă din 2016, turcii au ocupat nordul Siriei și sunt aliații guvernului sirian.

Care este motivul pentru care acest război civil a luat o turnura diferiă de aceea pe care o iau majoritatea războaielor civile ?

Treptat, tot mai multe forțe internaționale sunt implicate în acest conflict, direct sau prin sprijinirea uneia dintre grupări. Motivul central nu este, însă, războiul civil din Siria, ci este unul de ordin economic și geopolitic. 

Cu toate că peninsula Arabia este predominant deșertică, aici se află o treime din rezervele de petrol și gaze naturale ale planetei. Pentru a vinde aceste resurse Europei, toată peninsula Arabia trebuie ocolită pe mare, înainte de accesul în Marea Mediterană prin canalul Suez. Calea cea mai scurta este drumul drept, care trece prin Siria, țară care are ieșire la Marea Mediterană. În acest context, cine controlează Siria, controlează și fluxul resurselor către Europa.

Acest conflict a declanșat si o migrație în masa, o primăvara arabă în Europa în anul 2016,  deoarece jumătate din locuitorii Siriei, în număr de 11.6 milioane înainte de război, au fugit din calea conflictului. Odată cu valul de emigranți, pe bătrânul continent au ajuns și purtători ai Războiului Sfânt, care au destabilizat Europa prin frica pricinuită.