Redactor – Ana Ciolac

Grafica – Amalia Popa

Dacă aș face o listă cu ,,19 lucruri pe care le-am învățat până la 19 ani”, pe primul loc ar fi scris cu majuscule și cu șapte semne de exclamare ,,nu pleca în drumeții pe teritoriu rusesc”. În această serie de articole o să vă vorbesc despre cazurile înfiorătoare petrecute în munții din Republica Rusă (la timpul incidentelor – Uniunea Sovietică), începând cu cel mai infam dintre toate: Cazul trecătoarei Dyatlov. 

În dimineața zilei de 23 ianuarie a anului 1959, o echipă de zece alpiniști – opt bărbați și două femei – se îmbarcă într-un tren către Munții Ural. Liderul campaniei este Igor Dyatlov, student la Institutul de Politehnică Ural, majoritatea membrilor fiind colegii lui de la universitate. După câteva zile de schimbat mijloace de transport în comun, cei zece își continuă drumul pe jos, cu ajutorul schiurilor. Pe 28 ianuarie, unul dintre drumeți, Yuri Yudin, pare să fie lovit de ghinion – se îmbolnăvește și este nevoit să se întoarcă singur acasă. Nu are de unde să știe că va fi singurul supraviețuitor din grupul de zece prieteni. Ceilalți nouă – Igor Dyatlov, Alexander Kolevatov, Lyudmila Dubinina, Nikolai Thibeaux-Brignolles, Yuri Doroshenko, Yuri Krivonischenko, Rustem Slobodin, Semyon Zolotaryov și Zinaida Kolmogorova – vor muri. 

Pe data de 1 februarie, echipa ajunge la poalele unui munte supranumit, parcă profetic, de populația indigenă Mansi ,,Muntele Mort”, urmând să întemeieze tabăra aproape de vârful acestuia. Săptămânile trec, iar liniștea se așterne peste munte. Îngrijorată, o echipă de voluntari pleacă în căutarea lor. Pe data de 26 februarie, voluntarii găsesc în sfârșit tabăra schiorilor, însă niciunul nu se aștepta la această priveliște grotească. 

Cortul era sfâșiat și acoperit de zăpadă, prezentând tăieturi de cuțit care fuseseră făcute din interior. De la cort, voluntarii au găsit urme de pași, care dispăreau după aproximativ 500 de metri. Mergând în continuare, aceștia au dat peste cadavrele lui Yuri Doroshenko și Yuri Krivonischenko, la circa 1500 de metri de cort, îngropate sub un brad, lângă rămășițele unui mic foc. Ambii muriseră de hipotermie, fiind îmbrăcați sumar. Mai apoi au fost descoperite trupurile fără viață ale lui Igor Dyatlov, Rustem Slobodin și Zinaida Kolmogorova, într-o linie dreaptă, între copac și cort, care au murit tot din cauza hipotermiei. Ultimele patru cadavre au fost descoperite abia două luni mai târziu, într-o trecătoare, îngropate în zăpadă. Doar unul dintre acești schiori, Alexander Kolevatov, murise din cauza temperaturilor scăzute. Restul – Lyudmila Dubinina, Nikolai Thibeaux-Brignolles și Semyon Zolotaryov, au decedat din cauza unor răni interne, respectiv coaste rupte și traumatisme craniene. Corpul lui Dubinina avea ochii și limba lipsă, iar lui Zolotaryov îi lipseau, de asemenea, ochii. Alte două cadavre prezentau arsuri de gradul trei. 

A fost misterul trecătoarei Dyatlov elucidat până la urmă? Răspunsul este… teoretic da, practic nu. Pe 28 mai 1959, cazul a fost închis, declarând cauza morții drumeților ca fiind ,,o forță copleșitoare, pe care alpiniștii nu au putut să o învingă”. Dacă nu aveți habar ce înseamnă asta, stați liniștiți, deoarece nimeni nu știe – probabil nici rușii, care au vrut doar să scape de speculații. 

Cea mai simplă teorie ce ar explica moartea echipei este cea a avalanșei. Pare logic – pe un munte acoperit de zăpadă, o avalanșă pare cea mai probabilă să provoace o tragedie. Acum câțiva ani, Alexander Putzrin, un inginer geotehnician născut în Rusia, i-a cerut ajutorul lui Johan Gaume, șeful Laboratorului de Simulări ale Avalanșelor de Zăpadă, pentru a dovedi teoria avalanșei. Răspunsul la toate problemele lor s-a dovedit a fi chiar filmul animat ,,Frozen”. Gaume a fost uimit de tehnologia de recreare a modelului comportamental al zăpezii utilizată de animatorii filmului Disney, așa ca cei doi au decis să-și unească forțele cu animatorii americani pentru a verifica explicația avalanșei. Astfel, teoria avalanșei a devenit, mai mult sau mai puțin, explicația oficială. 

Dat fiind contextul internațional actual, este evident de ce mulți oameni au reticențe cu privire la explicațiile oficiale asupra evenimentelor din Republica Rusă. Cazul trecătoarei Dyatlov a căpătat valoare de legendă urbană, iar oamenii au venit cu propriile lor teorii, care fluctuează de la puțin credibil – extratereștri, forțe supranaturale – la foarte credibil. 

O primă teorie este cea a incendiului. În interiorul cortului se afla un cuptor artizanal, construit chiar de Igor Dyatlov. Acesta prezenta o țeavă de eliminare a fumului, ce era decuplată când cuptorul nu funcționa. Conform acestei teorii, focul s-ar fi reaprins în timpul nopții și, în lipsa țevii, cortul s-ar fi umplut de fum. Alpiniștii ar fi încercat să taie găuri de aerisire în cort, ceea ce explică starea în care a fost găsit, însă fumul nu a putut fi evacuat și cei nouă au fost nevoiți să fugă. Șase au murit de hipotermie, deoarece nu avuseseră timp să-și ia echipamentul, iar ceilalți trei au săpat un adăpost în zăpadă, care s-ar fi prăbușit peste ei, cauzând leziunile fatale. Această teorie ar explica și arsurile de gradul trei. 

A doua teorie este cea a vântului katabatic, care este de multe ori cuplată cu cea a avalanșei. Acest vânt se deplasează în jos, de la vârful muntelui către poale și poate atinge o viteză asemănătoare cu cea din timpul unui uragan, fiind împins de forța gravitațională. Conform acestei teorii, schiorii au părăsit în grabă cortul, care a fost sfâșiat de forța distrugătoare a vântului. Urmările sunt identice cu teoria anterioară. 

Bineînțeles, există și altfel de teorii – genul care se află permanent în spatele minților celor intrigați de acest caz; o voce micuță, amplificată de ura și scepticismul față de Uniunea Sovietică. Se crede că grupul a dat accidental peste un site de testare a armelor nucleare, iar prăbușirea unei rachete ar fi cauzat dezastrul. Unul dintre schiori, Yuri Krivonischenko, lucrase la o centrală nucleară top secretă de plutoniu, ce producea arme nucleare. O altă teorie se bazează pe natura criptică a lui Semyon Zolotaryov, care avea 37 de ani, fiind mult mai vârstnic decât ceilalți studenți și care s-a alăturat echipei în ultimul moment. Golurile din dosarul lui de serviciu ridică întrebări cu privire la posibila lui afiliere cu KGB-ul. Yuri Yudin a fost toată viața lui de părere că prietenii lui au fost uciși fie de soldați sovietici, fie chiar de agenți americani din CIA. Un procuror a dezvăluit faptul că niște documente găsite în cortul lor intitulează expediția ,,Al 21-lea congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice”. 

Partea cea mai rea este că, în ciuda popularității și credibilității acestor teorii, ele vor rămâne întotdeauna doar atât – teorii. Deoarece nimeni nu a văzut ce s-a întâmplat în acea noapte fatală, probabil nu vom putea răspunde niciodată cu acuratețe la cea mai înspăimântătoare întrebare dintre toate: ce i-a speriat atât de tare pe schiori încât i-a determinat să fugă din cort? 

Text – Daria Maria Anghel

Grafică – Diana Oancea

Tehnoredacție – Andreea Vaida

Este vineri seara. Ajungi acasă, târziu, după o săptămână obositoare. Îți arunci geanta sau ghiozdanul pe primul scaun pe care îl vezi; te schimbi în haine destul de largi încât să poți înota în ele și te afunzi în canapeaua din stofă kaki. Telecomanda se află, surprinzător, la locul ei şi te gândești să profiți de acest moment memorabil căutând un film. Nu găsești un titlu destul de bun încât să te intrige așa că laşi televizorul să meargă pe unul dintre zecile de canale de documentare. Ți se pare ironic faptul că subiectul pe care-l “dezbate” vocea bărbatului de vârstă mijlocie îl reprezintă, tocmai,  “filmul”. 

Vocea bărbatului cu ochelari și cămaşă în carouri începe să răsune în sufragerie… “Dacă v-am spune că tot ce vedeți dumneavoastră la televizor sau la cinema a fost un amalgam de accidente fericite? Filmul, documentarul sau orice altceva vedeți pe ecran în ziua de astăzi au fost experimente ale oamenilor curioși din secolul al nouăsprezecelea. Dacă v-am spune că cei care au inventat această modalitate de comunicare în masă nu s-au gândit nicicând că va lua amploare la nivel global?” și cu o schimbare de intonație, asemenea unui moment de teleshopping, bărbatul adaugă:“Suntem pregătiți să vă satisfacem curiozitatea cu noul nostru documentar: “Filmul. De la origini la prezent”.”. 

Acum că ți-ai luat punga cu nachos poți să te concentrezi asupra informațiilor pe care bărbatul cu perciuni le povestește cu atât de mult patos “ Filmele pe care le întâlnim oriunde, sub atâtea forme, fie că sunt reclame, fie că sunt episoade dintr-un serial reprezintă, de fapt, o iluzie a mișcării. O colecție de imagini observate succesiv oferă, foarte rapid, o astfel de iluzie. Dar care este explicația pentru acest “truc magic” pe care creierul și ochii noștri îl fac? Ei bine, fenomenul principal care are loc în momentul în care vizionăm filmul se numește “Persistence of Vision” (Persistența vederii). Acesta este fenomenul care te împiedică să vezi spațiile negre dintre cadrele unui film proiectat. În acest caz, un cadru este ceea ce numim una dintre imaginile statice care alcătuiesc un film. Se pare că, dacă un cadru apare în fața ochilor, creierul tău păstrează acea imagine timp de aproximativ o zecime de secundă după ce a dispărut. Dacă apare un alt cadru în acea zecime de secundă, creierul nu va înregistra spațiul negru dintre ele. Acum că am înțeles “psihologia filmului”, putem trece la partea istorică a acestuia. 

Înainte ca pozele să apară, camera obscură era folosită pentru a “izola” imagini din lumea înconjurătoare, dar în secolul al nouăsprezecelea, o schimbare semnificativă a avut loc. Cu ajutorul camerei obscure și a unor chimicale fotosensibile, inventatorul Niépce a reușit să creeze prima fotografie alb-negru pe un platou. Surprins de această reușită, dar observând faptul că platoul trebuie ținut la soare câteva zile pentru ca imaginea să apară în totalitate, Louise Daguerre, un prieten apropiat al inventatorului,  a căutat o soluție pentru ca fotografia să fie expusă la lumină pentru un timp mult mai scurt. Astfel, pozele au început să fie comercializate, fiind mai rapid de realizat, iar alți oameni intrigați au căutat noi modalități de a îmbunătăți aparatul de fotografiat.

Dar cum s-a făcut trecerea de la simple imagini la ideea complexă a unui film? Un vis la fel de inspirat ca cel al lui Mendeleev? Clişeic. Un fenomen natural ca în cazul lui Newton? Nu chiar. Ați rămâne surprinși să aflați că adevăratul motiv a fost un pariu. Întrebarea care provoca dileme tuturor în acea vreme era: părăsesc toate cele patru copite ale calului pământul în același timp,  într-un punct al galopului? Iar Leland Stanford, fondatorul Universității Stanford, l-a angajat pe Muybridge să-l ajute să stabilească pariul.

Stanford a susținut că, într-un moment dat al galopului, toate cele patru copite ale calului sunt în aer. Unii dintre colegii săi au spus, însă, că un picior este întotdeauna pe pământ. Era o întrebare a vremii dezbătută la nivel popular și Muybridge avea să ofere răspunsul folosind cunoștințele sale fotografice. El a venit cu o idee creativă- a  făcut un experiment cu o serie de 12 camere. Le-a folosit pentru a fotografia un cal în galop, într-o succesiune de fotografii. Totuși, nu a reușit să facă rost de o dovadă concretă. Șase ani mai târziu, acesta a schimbat tehnica; Muybridge a setat douăsprezece declanșatoare cu fir conectate la obloane pentru camere. Le-a distanțat uniform de-a lungul pistei de curse pentru a captura calul galopând. Pe măsură ce calul înainta pe pista de curse, fiecare cameră făcea o fotografie cu mai puțin de o jumătate de secundă diferență între acestea.

În final, pozele au demonstrat că Leland Stanford avea dreptate și, evident, a câștigat pariul. Dar această invenție a fost o situație câștigătoare pentru toată lumea; cu ajutorul acestor poze, distribuite una lângă cealaltă, s-a dezvoltat studiul mișcării și s-a explicat iluzia pe care acestea o creează dacă sunt afișate la o anumită viteză.” Vocea bărbatului cu ochelari accentuează printr-o tuse intenționată “Persistence of Vision” și trece mai departe…

“Puțin mai târziu, în Europa, francezul Étienne-Jules Marey inventează puşca cronofotografică care îl ajută să studieze zborul păsărilor (acesta le fotografia rapid apăsând pe trăgaci asemenea unei arme încărcate)- aceasta surprindea o serie de douăsprezece poze care, îmbinate, creeau impresia de mișcare. Thomas Edison împrumuta atunci invenția prietenului său și împreună cu W.K.L Dickson, unul dintre ajutoarele sale,  își creează propria cameră, care imprima pozele pe benzi de film de celuloid acoperite cu o emulsie sensibilă la lumină, ci nu pe mici platouri de metal.  Astfel, cei doi au inventat prima cameră de filmat, numită “cinetograf” și, de asemenea,  “cinetoscopul”, o cutie concepută pentru ca filmele să poată fi vizualizate de către o persoană pe rând printr-o fereastră  în partea de sus a dispozitivului. Edison nu considera că cinetoscopul având un potențial atât de mare și îl vedea mai mult ca un plus pentru fonograful său. Totuși, oamenii au fost surprinși de cele 16 secunde magice, așa că toată America s-a umplut de astfel de dispozitive ce funcționau pe bază de monede. 

Edison și Dickson au creat primul studio de film din lume, în New Jersey, iar din 1893 până în 1895, au făcut sute de vodeviluri, mute ce au fost apreciate de oamenii din toata lumea. Deși vocile personajelor nu se auzeau, fonograful însoțea prin muzică acțiunea.

În paralel, în Franța, Louis și Auguste Lumiere sunt intrigați de invențiile celor doi americani, așa că hotărăsc să le îmbunătățească. De ce? Ei bine, pentru că existau câteva limitări ale acestora; cinetograful era static și avea nevoie de foarte multă lumină pentru a înregistra, iar cinetoscopul permitea numai unei singure persoane sa vadă filmul. Astfel, cu experiența lor în inginerie, manufactură și fotografie, cei doi frați au reușit să combine cele două invenții într-una singurā, portabilă. Cu ajutorul lanternei magice incorporate, Louis și Auguste au proiectat filmul pe un perete, în fața unei mulțimi de oameni- așa a apărut “cinematograful”.

28 decembrie 1895 a fost ziua în care frații Lumiere au revoluționat lumea filmului. În atmosfera pariziană a subsolului de la Grand Café, cei doi au proiectat în fața mai multor personalități 10 mini documentare mute cu fapte din lumea reala. Celebrul “L’Arrivée d’un train en gare de La Ciotat” a marcat publicul, legenda spunând că toți cei din sală s-au speriat de sosirea trenului în gară din cauza sau, mai bine zis, datorită imaginii mult mai clare. De menționat, de asemenea, este faptul că acestea durau mai mult de 16 secunde datorită schimbării lungimii benzii de film.

Astfel, Auguste și Louis au atins o performanță pe care cei dinaintea lor n-au reușit să o realizeze; cei doi au adus oamenii mai aproape unul de celălalt, oferind o stare generală de bine și un nou mod de destindere. 

În 1905 au început să se deschidă aşa-zisele Nickelodeon, cinematografe rudimentare ce rulau toata ziua filme. Intrarea costa 5 cenți (“one nickel”, în engleză, de unde provine și numele) și filmele se schimbau de mai multe ori pe săptămână.” bărbatul îmbrăcat în griuri colorate ia o pauză de jumătate de minut, în timp ce pe ecran apare trenul alb-negru ce intră în gara “La Ciotat”.

 “În episodul de data viitoare vom vorbi despre evoluția efectelor în filmele mute, dar și despre…” dar deja nu mai reușești să distingi cuvintele deoarece visezi că alergi pe peron, așteptând trenul.

Text – Alexandra Busuioc

Grafică – Antonia Drăgan

Primul Război Mondial e cunoscut drept unul dintre cele mai mortale conflicte care au marcat umanitatea. A provocat schimbări politice majore (inclusiv revoluțiile din 1917-1923 la multe dintre națiunile implicate) și importanța lui, în formarea actualității pe care o cunoaștem,  este incontestabilă.

Dar până unde s-a răspândit această influență? 

Vorbim adesea despre consecințe economice, schimbări politice, modificări teritoriale, dar un eveniment precum Primul Război Mondial – de o asemenea proporție – influențează toate sferele societății. 

Ca societatea să se schimbe,  nu trebuie să își schimbe concepțiile indivizii care fac parte din ea?

Privim istoria de la distanță, cu un ochi scrutător rece… Când, de fapt, la baza oricărui eveniment istoric stau șiruri de acțiuni și consecințe, iar orice acțiune a omului are la fundamentul ei principii bine-definite  – proprii sau  universal recunoscute.

Nu e oare mai ușor să înțelegem fenomenele sociale complexe,  dacă înțelegem mintea umană?

Acest articol hotărăște să aducă în prim plan felul în care ororile războiului și societatea paralizată în haos a secolului 20 au influențat modurile de exprimare a individului și aspectele culturale ale societății.

Cea mai bună metodă de a te elibera dintr-un univers concentraționar ( fie el fizic sau de natură imaterială, pur psihologică) este, revolta, în toate formele sale.

În lumea măcinată de război nu era loc pentru manifestări artistice. Zurich, totuși, domnea în afara lumii, separat de tunurile care bubuiau și abatoarele războiului. În tihna neutralității elvețiene,  în cadrul clubului artistic Cabaret Voltaire, s-a format Dada  – melanj de filosofie iluministă și spontaneitate revoluționară. 

Se adunau artiști plastici, teoreticieni, dezertori și refugiați politici, în jurul scriitorului român Tristan Tzara, reacționând împotriva ascensiunii culturii capitaliste, căutând să salveze arta de rigiditatea autoritară și alienarea care cuprinseseră societatea odată cu războiul.

Conflictul care luase în stăpânire lumea părea fără de sfârșit… iar, din această durere profundă a individului s-a născut Dada.

 A apărut ca un abandon al sensurilor convenționale, o întreprindere revoluționară a libertății, o căutare a sensului realizată prin îmbrățișarea absurdului. A fost un curent cultural non-conformist și anarhic care își propuse să reinventeze mecanismele creației și ale gândirii. 

Denumirea însăși este dovada hazardului pe care dadaiștii îl cultivau. 

Cuvântul ” dada ” a fost menționat prima dată în editorialul unicului număr al revistei Cabaret Voltaire. Au fost destule teorii în ceea ce privește sursa lui – se spune că a fost ales la întamplare dintr-un dicționar Larousse; că inițiatorii mișcării dadaiste au creat acest cuvânt prin înțeparea cu un cuțit a unui dicționar francez-german, și deschizând cartea acolo unde indicau loviturile.

Iar scriitorul  Hugo Ball susținea că provine din afirmația “da” repetată de nenumărate ori în discuțiile fondatorilor de origine română.

Oricum ar fi, “dada” sugera, potrivit lui Marcel Iancu : ” acel sens de puritate, de artă naturală, de artă intuitivă. ”  Nu trebuia să însemne ceva ori să cuprindă vreun înțeles profund , era o anti-etichetă, era un simplu cuvânt menit să reprezinte o mână de indivizi, o tabula rasa pe care să se scrie noua artă.

Și era nevoie de o nouă artă – intelectualii asociau arta clasică cu burghezia,  așa că s-au întors împotriva a tot ce însemna ea, redefinind estetica.

Dar Dada a reprezentat mai mult decât artă , a fost un manifest etalon pentru toate avangardele care au urmat, a fost o mișcare politică, un răcnet către burghezie și capitalism, o satiră la adresa  societății decadente.

Fotomontaje, fotograme, poeme libere, sculpturi, colaje, poezie abstractă sonoră – din 1916 până în 1923, dadaiștii s-au remarcat în toată lumea. Mișcarea s-a născut în Zurich , a luat amploare la Berlin , a ajuns în 1920 la Paris,  și-a aprins scânteia în Barcelona, New York și Olanda, făcând înconjurul lumii până în Tokyo.  

Rigurozitate, raționalitate, semnificație – toate valorile tradiționale nu mai însemnau nimic, se născuse un gol în inima societății,  o prăpastie profundă care condusese la capitulare. – ” Arta a murit. Trăiască noua artă mecanică a lui Tatlin”

  Dacă nihilismul poate fi considerat abandonul sensurilor și valorilor, divorțul dintre om și sine, atunci, un curent precum dadaismul (care presupune, la rândul lui, divorțul dintre gândire și expresie) este clar nihilist. 

„Începuturile Dada”, spunea Tristan Tzara „nu au fost începuturile artei, ci ale dezgustului”.

Multe curente artistice, precum suprarealismul sau cubismul au fost simplu criticate ca fiind nihiliste.

Dada, totuși,  îmbrățișa acest titlu, asumându-și întru totul abordarea negativistă.

Voința aceasta spre absurd a fost cultivată atent de dadaiști, redată sub diverse forme.

Jean Arp a explorat arta colajului și potențialul hazardului  ( alegerea întâmplătoare de cuvinte și imagini pentru a forma lucrări). Hugo Ball a analizat eliberarea cuvântului scris de constrângerile unei pagini jucându-se cu puterea silabelor fără sens ca nouă formă de poezie. Marcel Duchamp, considerat deschizător de drumuri al artei moderne , a inventat conceptul de Readymade – un obiect de uz curent ales de artist pentru a juca rolul de operă de artă.

Și au mai fost mulți alții – Max Ernst, Man Ray, Hannah Höch, Kurt Schwitters, Raoul Hausmann – pictori, fotografi și scriitori din toată lumea pe care i-a unit dorința de reinventare. 

Au stârnit controverse, au întâmpinat ostilitate socială, și-au făcut susținători și critici. Au fost mulți aceia care le-au condamnat operele, negându-le lucrărilor lor statul de artă. 

Dar ce face arta, artă? 

E o întrebare la care nu avem nici măcar în prezent un răspuns clar.  

Singura concluzie la care putem ajunge este că  aceasta nu poate fi considerată frumoasă sau urâtă, bună sau rea, ci este deasupra tuturor clasificărilor factuale. Arta poate fi doar validă și este validă când apariția sa este în strânsă legătură cu artistul. Orice lucru pe care îl pătezi de o amprentă personală, orice obiect atins de inspirație creatoare, devine inevitabil artă. 

Astfel, fenomenul Dada nu poate fi definit ca fiind un curent artistic superior sau inferior artei clasice ci este, în sine, doar un alt mod de exprimare.

Dacă ar fi să rezumăm anii de expoziții, numerele de revistă, târgurile și conferințele dadaiste, am observa că Dada a fost un răspuns. A răspunde la război cu război, la absurd cu absurd.

Poate că asta sunt și ideile – răspunsuri ale minții la realitate. 

  Text: Irina Radu, Grafică: Gloria Stoica

Ce înseamnă muzica pentru noi? Un refugiu, atunci cand lumea exterioară devine mult prea sufocantă? Un mod de exteriorizare a emoțiilor interioare care evadeaza din captivitatea sinelui în armonia notelor și nuanțelor? Definițiile sunt diverse, nefiind la fel deoarece fiecare ascultator are propria sa interpretare, iar infinitatea de moduri în care ea te poate face să te simți o face atât de specială.

   În zilele noastre, nu ne putem imagina o călătorie, o activitate sau un moment de relaxare fără a avea căștile în urechi cu melodiile noastre preferate. Rolul său terapeutic și vindecător este demonstrat de oamenii de știință care au dovedit cocktail-ul de hormoni pozitivi pe care creierul nostru îl produce în momentul în care ne lăsăm purtați pe aripile versurilor și ne sincronizăm bătăile inimii cu ritmurile sale. Dacă nu ești destul de atent, poate nu vei observa puternica influență pe care o are chiar muzica pe care o asculți asupra ta și felul în care îți poate schimba starea de spirit, dar rolul muzicii în istorie este mai semnificativ decat s-ar crede.

La începutul anilor 20, armele erau lăsate, pacea aparent, declarată, dar urmele adânci lăsate de ororile Marelui Război nu erau conștientizate. Oamenii fuseseră dezamăgiți de experiențele lor din Primul Război Mondial și s-au răzvrătit împotriva a ceea ce ei considerau ca fiind convenții și atitudini de dinainte de lupta pentru sfere de influență, nereușite și depășite, căutând alinare în opulență, modă și, mai ales, în muzică. Până atunci, problemelor sociale nu li se acordase vreun interes. Ignoranța cauzată de spaima oamenilor de a lupta pentru ce își doresc a fost înlocuită cu setea de dreptate, iar dacă libertatea a fost mentalitatea anilor 20, jazz-ul a fost coloana sonoră.

     Tabloul este pictat astfel: o fată flapper cu rochia sa strălucitoare se privește în oglindă, își fardează pielea palidă a feței, își retușează rujul roșu ce le dă buzelor sale o formă micșorată, candida. Se anunță o seară de excepție în faimosul local din Chicago. Perlele lungi i se mișcă odată cu pașii ei hotărâți, se așază la o masă aprinzându-și țigareta și privește cum pe scenă își găsesc muzicienii locurile destinate, analizează cu scepticism bărbatul de culoare ce se prezintă cu o trompetă.Toată lumea vorbea despre faimosul cântăreț, Louis Armstrong, venit din New Orleans, să prezinte orașului un nou stil muzical. Majoritatea prietenilor săi se opuneau vehement ideii de a asculta un artist de culoare. Odată cu începerea interpretării, ea se găsește fascinată de schimbarea de ritm, de tonuri și de ușurința cu care acesta performa un solo improvizat, trăind fiecare notă armonioasă a piesei. În acea seară, în acel restaurant întunecat, își simte inima mai plină, cunoaște sensul și puterea muzicii ce poartă denumirea de jazz.

Jazz-ul este un gen muzical care a luat naștere în comunitățile afro-americane din New Orleans, Louisiana, Statele Unite, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, cu rădăcinile sale în blues și ragtime.

Confruntându-se cu rasism, discriminare și segregare, comunitatea de culoare a găsit întotdeauna confort și un sentiment de pace în muzica sa. Aceasta continuă să fie un mijloc prin care furia, durerea, compasiunea și dorința de schimbare sunt transformate în energie pozitivă.

Jazz-ul a făcut cultura afro-americană ceva de dorit, aducând-o în interesul tuturor și oferind locuri de muncă muzicienilor de culoare. Jazz-ul provine din muzica sclavilor americani și pentru unii este un memento al vremurilor apăsătoare, dar pentru alții este începutul recunoașterii istoriei și culturii afro-americane.

Deși în general trecut cu vederea, jazz-ul a jucat un rol major în multe mișcări pentru drepturile civile, din perioada cuprinsă între sfârșitul Primului Război Mondial și începutul depresiei. Mulți americani s-au îndrăgostit de jazz și au renunțat la ideile preconcepute precum aceea, că o singură rasă ar putea merge la un anumit club sau concert, acest lucru ducând la o ameliorare a segregării anterioare. Mai puțină segregare a dus în cele din urmă la drepturi egale.

Jazz-ul, cu libertatea sa prin improvizație, tradiția sa de jam sessions, unde muzicieni de diferite medii și discipline, se adunau pentru a crea artă uimitoare, a reprezentat un imn oficial pentru Mișcarea Americană pentru Drepturile Civile, care și-a avut apogeul în anii 1950 și anii 1960.

Dacă în trecut, în razboiele sângeroase, conducătorii își încurajau soldații cu diverse discursuri despre onoare și protejarea patriei, în timpul acestor mișcări muzicienii afro-americani și-au dedicat creația cauzei lor, compunând adevărate descrieri ale nedreptăților pe care le-au suportat prin melodiile lor.Importanța muzicii în motivarea comunităților și în răspândirea ideilor pe care și le doreau aplicate este recunoscută de către Martin Luther King Jr., precum spune în acest citat:

 “O mare parte din puterea Mișcării noastre pentru libertate din Statele Unite a venit din această muzică. Ne-a întărit cu ritmurile sale dulci când curajul a început să eșueze. Ne-a liniștit cu armoniile sale bogate atunci când spiritele au căzut. ” – Martin Luther King, Jr. – Despre importanța jazzului.

De la o formă de relaxare și distragere în timpul vieții grele a sclavilor afro-americani, la renașterea culturală ce a îmbunătățit viziunea asupra unei rase, până la a deveni imnul unei revoluții pentru dobândirea drepturilor civile, muzica jazz ocupă un loc incontestabil în istorie, în sufletele oamenilor. Va dăinui mereu, fiind ascultată și astăzi, drept ecou a puterii oamenilor chinuiți și dovadă a lucrurilor frumoase ce se pot naște din cele mai teribile suferințe.