Singurul lucru care ne diferențiază de animale 

Cultură

Text – Catinca Soare

Grafica – Vasile Miruna

Fiecare lucru care nu există în lumea fizică este complet imaginar; dacă nu poți să îl pipăi, să îl miroși, să îl auzi și așa mai departe, am putea spune că nu există. Cel mai simplu exemplu pe care îl pot da este următorul: normele sociale; nu le auzi, nu le vezi, nu le miroși, dar suntem cu toții de acord că există așa-numitele reguli nescrise tradiționale ale societății care influențează oamenii. Simpla expresie “reguli nescrise” ne dovedește existența acestor norme: lucruri care există strict în imaginația noastră colectivă. 

Motivul pentru care noi, homo sapiens, suntem diferiți de animale, este următorul: specia noastră posedă unica abilitate de a inventa, de a imagina, de a născoci totul de la povești până la mituri. Am aflat recent că până și animalele pot minți și că o maimuță îi poate spune alteia că vine un leu, ca să îi poată fura mâncarea. Cu toate că unele animale știu să comunice și chiar să mintă, ele nu sunt capabile de a procesa informații care nu există fizic, precum sunt oamenii. 

Noi, oamenii, creăm de mii de ani povești despre lucruri care nu au niciun fel de manifestare în lumea fizică. Mitologia, zeii, spiritele, existența unei vieți după moarte sunt toate exemple foarte simple pentru argumentul meu. Omenirea și-a clădit toate civilizațiile și mare parte a istoriei sale pe niște lucruri care, din moment ce nu există material, sunt doar povești; lucrul spectacular este, bineînțeles, că din toate aceste povești au înflorit culturi, religii, civilizații și societăți, dar din păcate au izbucnit și războaie, conflicte și crime. 

Stând și discutând această temă cu o prietenă, ea mi-a prezentat următorul exemplu: luăm o companie de tip lanț. Să zicem că CEO-ul moare, ia altcineva postul. Toate magazinele companiei iau foc; compania tot există. Toți angajații mor; compania tot există. Nu contează câte posesii materiale ale firmei dispar, firma există în continuare pentru că nu depinde de nimic fizic. Așadar, cu toate că există în documente, compania este produsul unor “povești” de tip legal. Devine și mai interesant când stăm și ne gândim că sistemul legal există și funcționează doar dacă un număr semnificativ de oameni cred în el. Deci, legile sunt doar niște propoziții care, chiar dacă sunt notate undeva, sunt luate în considerare pentru că așa am hotărât ca specie: că legile trebuie respectate. 

Crearea și imaginația sunt la baza omului. Dacă nu eram capabili să fabricăm mituri și povești, nu am fi fost departe de animale din punct de vedere psihic. 

Amintiri din copilăria filmului

Cultură, Istorie

Text – Daria Maria Anghel

Grafică – Diana Oancea

Tehnoredacție – Andreea Vaida

Este vineri seara. Ajungi acasă, târziu, după o săptămână obositoare. Îți arunci geanta sau ghiozdanul pe primul scaun pe care îl vezi; te schimbi în haine destul de largi încât să poți înota în ele și te afunzi în canapeaua din stofă kaki. Telecomanda se află, surprinzător, la locul ei şi te gândești să profiți de acest moment memorabil căutând un film. Nu găsești un titlu destul de bun încât să te intrige așa că laşi televizorul să meargă pe unul dintre zecile de canale de documentare. Ți se pare ironic faptul că subiectul pe care-l “dezbate” vocea bărbatului de vârstă mijlocie îl reprezintă, tocmai,  “filmul”. 

Vocea bărbatului cu ochelari și cămaşă în carouri începe să răsune în sufragerie… “Dacă v-am spune că tot ce vedeți dumneavoastră la televizor sau la cinema a fost un amalgam de accidente fericite? Filmul, documentarul sau orice altceva vedeți pe ecran în ziua de astăzi au fost experimente ale oamenilor curioși din secolul al nouăsprezecelea. Dacă v-am spune că cei care au inventat această modalitate de comunicare în masă nu s-au gândit nicicând că va lua amploare la nivel global?” și cu o schimbare de intonație, asemenea unui moment de teleshopping, bărbatul adaugă:“Suntem pregătiți să vă satisfacem curiozitatea cu noul nostru documentar: “Filmul. De la origini la prezent”.”. 

Acum că ți-ai luat punga cu nachos poți să te concentrezi asupra informațiilor pe care bărbatul cu perciuni le povestește cu atât de mult patos “ Filmele pe care le întâlnim oriunde, sub atâtea forme, fie că sunt reclame, fie că sunt episoade dintr-un serial reprezintă, de fapt, o iluzie a mișcării. O colecție de imagini observate succesiv oferă, foarte rapid, o astfel de iluzie. Dar care este explicația pentru acest “truc magic” pe care creierul și ochii noștri îl fac? Ei bine, fenomenul principal care are loc în momentul în care vizionăm filmul se numește “Persistence of Vision” (Persistența vederii). Acesta este fenomenul care te împiedică să vezi spațiile negre dintre cadrele unui film proiectat. În acest caz, un cadru este ceea ce numim una dintre imaginile statice care alcătuiesc un film. Se pare că, dacă un cadru apare în fața ochilor, creierul tău păstrează acea imagine timp de aproximativ o zecime de secundă după ce a dispărut. Dacă apare un alt cadru în acea zecime de secundă, creierul nu va înregistra spațiul negru dintre ele. Acum că am înțeles “psihologia filmului”, putem trece la partea istorică a acestuia. 

Înainte ca pozele să apară, camera obscură era folosită pentru a “izola” imagini din lumea înconjurătoare, dar în secolul al nouăsprezecelea, o schimbare semnificativă a avut loc. Cu ajutorul camerei obscure și a unor chimicale fotosensibile, inventatorul Niépce a reușit să creeze prima fotografie alb-negru pe un platou. Surprins de această reușită, dar observând faptul că platoul trebuie ținut la soare câteva zile pentru ca imaginea să apară în totalitate, Louise Daguerre, un prieten apropiat al inventatorului,  a căutat o soluție pentru ca fotografia să fie expusă la lumină pentru un timp mult mai scurt. Astfel, pozele au început să fie comercializate, fiind mai rapid de realizat, iar alți oameni intrigați au căutat noi modalități de a îmbunătăți aparatul de fotografiat.

Dar cum s-a făcut trecerea de la simple imagini la ideea complexă a unui film? Un vis la fel de inspirat ca cel al lui Mendeleev? Clişeic. Un fenomen natural ca în cazul lui Newton? Nu chiar. Ați rămâne surprinși să aflați că adevăratul motiv a fost un pariu. Întrebarea care provoca dileme tuturor în acea vreme era: părăsesc toate cele patru copite ale calului pământul în același timp,  într-un punct al galopului? Iar Leland Stanford, fondatorul Universității Stanford, l-a angajat pe Muybridge să-l ajute să stabilească pariul.

Stanford a susținut că, într-un moment dat al galopului, toate cele patru copite ale calului sunt în aer. Unii dintre colegii săi au spus, însă, că un picior este întotdeauna pe pământ. Era o întrebare a vremii dezbătută la nivel popular și Muybridge avea să ofere răspunsul folosind cunoștințele sale fotografice. El a venit cu o idee creativă- a  făcut un experiment cu o serie de 12 camere. Le-a folosit pentru a fotografia un cal în galop, într-o succesiune de fotografii. Totuși, nu a reușit să facă rost de o dovadă concretă. Șase ani mai târziu, acesta a schimbat tehnica; Muybridge a setat douăsprezece declanșatoare cu fir conectate la obloane pentru camere. Le-a distanțat uniform de-a lungul pistei de curse pentru a captura calul galopând. Pe măsură ce calul înainta pe pista de curse, fiecare cameră făcea o fotografie cu mai puțin de o jumătate de secundă diferență între acestea.

În final, pozele au demonstrat că Leland Stanford avea dreptate și, evident, a câștigat pariul. Dar această invenție a fost o situație câștigătoare pentru toată lumea; cu ajutorul acestor poze, distribuite una lângă cealaltă, s-a dezvoltat studiul mișcării și s-a explicat iluzia pe care acestea o creează dacă sunt afișate la o anumită viteză.” Vocea bărbatului cu ochelari accentuează printr-o tuse intenționată “Persistence of Vision” și trece mai departe…

“Puțin mai târziu, în Europa, francezul Étienne-Jules Marey inventează puşca cronofotografică care îl ajută să studieze zborul păsărilor (acesta le fotografia rapid apăsând pe trăgaci asemenea unei arme încărcate)- aceasta surprindea o serie de douăsprezece poze care, îmbinate, creeau impresia de mișcare. Thomas Edison împrumuta atunci invenția prietenului său și împreună cu W.K.L Dickson, unul dintre ajutoarele sale,  își creează propria cameră, care imprima pozele pe benzi de film de celuloid acoperite cu o emulsie sensibilă la lumină, ci nu pe mici platouri de metal.  Astfel, cei doi au inventat prima cameră de filmat, numită “cinetograf” și, de asemenea,  “cinetoscopul”, o cutie concepută pentru ca filmele să poată fi vizualizate de către o persoană pe rând printr-o fereastră  în partea de sus a dispozitivului. Edison nu considera că cinetoscopul având un potențial atât de mare și îl vedea mai mult ca un plus pentru fonograful său. Totuși, oamenii au fost surprinși de cele 16 secunde magice, așa că toată America s-a umplut de astfel de dispozitive ce funcționau pe bază de monede. 

Edison și Dickson au creat primul studio de film din lume, în New Jersey, iar din 1893 până în 1895, au făcut sute de vodeviluri, mute ce au fost apreciate de oamenii din toata lumea. Deși vocile personajelor nu se auzeau, fonograful însoțea prin muzică acțiunea.

În paralel, în Franța, Louis și Auguste Lumiere sunt intrigați de invențiile celor doi americani, așa că hotărăsc să le îmbunătățească. De ce? Ei bine, pentru că existau câteva limitări ale acestora; cinetograful era static și avea nevoie de foarte multă lumină pentru a înregistra, iar cinetoscopul permitea numai unei singure persoane sa vadă filmul. Astfel, cu experiența lor în inginerie, manufactură și fotografie, cei doi frați au reușit să combine cele două invenții într-una singurā, portabilă. Cu ajutorul lanternei magice incorporate, Louis și Auguste au proiectat filmul pe un perete, în fața unei mulțimi de oameni- așa a apărut “cinematograful”.

28 decembrie 1895 a fost ziua în care frații Lumiere au revoluționat lumea filmului. În atmosfera pariziană a subsolului de la Grand Café, cei doi au proiectat în fața mai multor personalități 10 mini documentare mute cu fapte din lumea reala. Celebrul “L’Arrivée d’un train en gare de La Ciotat” a marcat publicul, legenda spunând că toți cei din sală s-au speriat de sosirea trenului în gară din cauza sau, mai bine zis, datorită imaginii mult mai clare. De menționat, de asemenea, este faptul că acestea durau mai mult de 16 secunde datorită schimbării lungimii benzii de film.

Astfel, Auguste și Louis au atins o performanță pe care cei dinaintea lor n-au reușit să o realizeze; cei doi au adus oamenii mai aproape unul de celălalt, oferind o stare generală de bine și un nou mod de destindere. 

În 1905 au început să se deschidă aşa-zisele Nickelodeon, cinematografe rudimentare ce rulau toata ziua filme. Intrarea costa 5 cenți (“one nickel”, în engleză, de unde provine și numele) și filmele se schimbau de mai multe ori pe săptămână.” bărbatul îmbrăcat în griuri colorate ia o pauză de jumătate de minut, în timp ce pe ecran apare trenul alb-negru ce intră în gara “La Ciotat”.

 “În episodul de data viitoare vom vorbi despre evoluția efectelor în filmele mute, dar și despre…” dar deja nu mai reușești să distingi cuvintele deoarece visezi că alergi pe peron, așteptând trenul.

Lumea ascunsă a gheișelor.

Cultură

Text – Eliza Ene

Grafică – Miruna Vasile

Tehnoredactare – Andrei Nicula

Cine sunt faimoasele femei cu fața albă din Japonia?

Ce este o gheișă? 

Printre cele mai cunoscute simboluri ale culturii japoneze din toate timpurile se află cu siguranță gheișele, povestea lor fiind învăluită timp de secole în mister și controverse. Chiar și astăzi, în secolul XXI, lumea gheișelor rămâne încă necunoscută. Artiste, dansatoare și poete respectate, gheișele au fost văzute drept femei ușoare, dispuse să satisfacă dorințele soldaților americani care ocupau Japonia după al doilea război mondial. Și totuși, lumea gheișelor a însemnat mult mai mult. 

Vrem fete geisha”. În 1945 acest strigăt umplea străzile Japoniei, ocupată de soldații americani dornici de distracție și cu mințile încețoșate de băutură. Ce doreau cu adevărat acești bărbați era să obțină o întrevedere cu o fată dornică să li se ofere în schimbul unei sume modice. Aceasta era în mintea americanilor de atunci, și a multor persoane din prezent, viziunea despre ce era o gheișă.

  În realitate, termenul de gheișă înseamnă artistă. Când au apărut în orașele mari din Japonia, gheișele erau de fapt bărbați. Oameni talentați care lucrau în bordeluri și aveau drept scop distrarea publicului. Erau dansatori, muzicieni și chiar pictori. 

La începutul secolului XIX, rolul a început să fie preluat de femei. Le era strict interzis să părăsească încăperea alături de clienți. Scopul lor era doar de a-i distra în timp ce aceștia așteptau curtezanele. Astfel, rolul gheișei, așa cum a fost conceput inițial și așa cum era practicat la scară largă, era de a satisface latura și curiozitățile artistice.

Instruirea unei gheișe era amplă și îndelungată, începând chiar de la vârste fragede de doar 6-7 ani. Acestea învățau să cânte la instrumente muzicale, să compună poeme, să execute dansuri complexe încărcate de o simbolistică profundă, dar cel mai important, să întrețină o atmosferă plăcută. Mai mult, aceste femei erau instruite să reprezinte culmea feminității. Erau învățate să pășească elegant, grațios, purtând kimono-uri și ținându-și echilibrul pe încălțări cu platformă.

În cele din urmă curtezanele au preluat aspectul distins al gheișelor, cu toate veșmintele și machiajul specific, încercând să ofere clienților o versiune mai ieftină a lucrurilor de care s-ar fi putut bucura în palatele din orașele mari, unde erau adevăratele gheișe. Tot acest efort deoarece mulți dintre bărbații care vizitau bordelurile priveau gheișele ca pe o atracție la fel de mare ca femeile ușoare în sine. 

Gheișele nu au protestat vehement atunci când meseria lor a fost percepută greșit. Pentru multe, protestele publice erau mult sub demnitatea lor. Astfel, tot ce le-a rămas de făcut a fost să privească cum imaginea lor, pentru care au muncit decenii întregi, a fost năruită încetul cu încetul.

În prezent încă mai există gheișe, însă foarte puține. Numărul lor a scăzut semnificativ pe parcursul secolului trecut, ajungând ca în Japonia să se mai găsească doar 1500 de astfel de femei.

Istoria lor este una îndelungată care merită o atenție mult mai mare decât îi este oferită, acestea reprezentând un simbol al orientului, al feminității și al artei. 

Ruth Bader Ginsburg-gladiatoarea feminismului

Cultură, Oameni care ne inspiră

Text: Irina Radu, Grafică: Diana Oancea

Feminism.Un cuvânt puternic, cu ecou, care în definiția lui reprezintă o doctrină teoretică care luptă pentru drepturile femeilor și egalitatea dintre sexe.Pentru mulți poate inspira teamă, un semn de întrebare:Femeile doresc îngrădirea drepturilor și puterilor masculine?

Adevărul este că feminismul și ideologia sa își doresc o perspectivă   lipsită de prejudecați, libertate și aceleași oportunități.

       O femeie mică de statură , impunătoare prin prezența și privirea sa avea să devină un simbol și vocea tuturor militanților cauzei, iar astăzi o cunoaștem drept gladiatoarea feminismului, Ruth Bader Ginsburg.Crescută într-o familie modestă, de evrei, cu o mama cu perspective destul conservatoare asupra modului în care o domnișoară trebuie să se comporte, dar încurajând-o academic pe fiica sa, RBG avea să se revolte în orice fel modului în care era acceptat de societate că o tânăra să fie.Ce o diferenția de alte minți strălucite erau ambiția, competitivitatea și dorința de a-și face vocea auzită pentru a schimba lumea. Ea și-a făcut munca vietii sale sa se asigure că, indiferent de cum arăți sau de cine iubești, vei fi tratat ca un egal în societate și în ochii legii. Ea a făcut acest lucru prin eliminarea stereotipurilor bazate pe gen în legislație și reglementări. Mulți o consideră pe RBG arhitectul luptei legale pentru drepturile femeilor în anii ’70.

    Ginsburg a urmat facultatea de drept, nu inițial pentru activități în domeniul drepturilor femeilor, ci „din motive personale, egoiste. Am crezut că pot face treaba unui avocat mai bine decât oricare altul. Nu am talent în artă, dar scriu destul de bine și analizez problemele clar.”

   Una dintre cele nouă femei de la Facultatea de Drept din Harvard în 1956, din 500 de elevi, Ginsburg și colegele ei de clasă au fost întrebate de decan de ce ocupă locuri care altfel ar fi ocupate de bărbați.

    În ciuda disconfortului si a îndoielilor sale, Ginsburg s-a dovedit a fi un student stelar, făcând revizuirea dreptului la Harvard în 1957 și apoi din nou la Columbia Law School, unde și-a terminat studiile pentru a menține familia împreună când soțul ei a absolvit Harvard și a acceptat un loc de muncă în New York. (Fiica ei s-a născut cu 14 luni înainte ca Ginsberg să intre la facultatea de drept.) Această realizare majoră la două școli de top a fost fără precedent de niciun elev, bărbat sau femeie.

   In 1980, președintele Jimmy Carter a numit-o pe Ruth Bader Ginsburg la Curtea de Apel din SUA pentru districtul Columbia. A slujit acolo până când a fost numită la Curtea Supremă a SUA în 1993 de președintele Bill Clinton, selectat pentru a ocupa locul vacant de judecătorul Byron White.Ca judecător, Ginsburg a fost considerata parte a blocului liberal al Curții Supreme, prezentând o voce puternică în favoarea egalității de gen, a drepturilor lucrătorilor și a separării bisericii de stat.

  În timpul vieții sale, Ginsburg și-a făcut un nume ca o susținătoare fermă a drepturilor femeilor. Într-o perioadă în care, potrivit West, femeile ar putea fi concediate pentru că erau însărcinate și li se cerea permisiunea unui soț pentru a obține un card de credit, Ginsburg a susținut egalitatea în fața legii.

“În acea zi, Ruth Bader Ginsburg, o tânără avocată, avea o idee foarte radicală. Această idee era că, în conformitate cu Constituția noastră, femeile ar trebui tratate în mod egal cu bărbații”, a spus West. „Ea s-a apucat de îndeplinirea acestui obiectiv, argumentând o serie de cazuri în fața Curții Supreme a SUA care a schimbat literalmente lumea pentru femeile americane”.

  Principala sa strategie a fost de a prelua încet cazuri câștigabile pentru a elimina în cele din urmă discriminarea instituționalizată împotriva femeilor cu precedent legal. O astfel de lege le oferea bărbaților preferința de a fi aleși să administreze moșii (bărbații erau mai familiarizați cu banii și afacerile), alta era o lege a securității sociale care îi priva pe bărbați de a beneficia de beneficii de la o soție decedată (soțiile erau de obicei doar întreținători secundari) și in Oklahoma legea le permitea fetelor să cumpere bere la vârsta de 18 ani, dar le cerea băieților să aștepte până la vârsta de 21 de ani (domnișoarele educate se puteau ocupa de bere la 18 ani, dar tinerii care beau pot crea un pericol pe drumuri). 

 RBG și-a început cariera abordând situațiile în care stereotipurile de gen și tratamentul diferențial au afectat negativ bărbații, astfel făcându-i pe aceștia să simtă puțin din ceea ce trăiește o femeie zilnic și câștigându-le empatia chiar prin ajutarea lor . Reclamantul în cazul berii a fost un student de sex masculin sub 21 de ani, care nu a putut cumpăra bere, dar colegele sale de sex feminin au putut cumpăra bere. Stereotipurile de gen despre modul în care se comportă în mod obișnuit tinerii care beau bere l-au împiedicat să obțină aceleași drepturi ca și femeile. Ginsburg a crezut că cei nouă bărbați de la Curtea Supremă vor putea să înțeleagă și să se raporteze la acest tip de discriminare care a afectat negativ bărbații.A avut dreptate. Curtea a decis 7-2 că legea berii din Oklahoma era neconstituțională și, mai important, că viitoarele cazuri de clasificare pe sex ar fi supuse unui control mai mare. Cu alte cuvinte, a ajutat și femeile să câștige egalitatea.

   Un alt caz important era al unui văduv căruia i s-au refuzat ajutoarele de asigurări sociale pentru copii pe care o femeie le-ar fi primit în aceeași situație. Victoria ei în acest caz a fost urmată trei ani mai târziu de o alta in Duren împotriva Missouri. Legislația statului din Missouri făcuse obligația juriului obligatorie pentru bărbați, dar opțională pentru femei. Ginsburg a susținut că acest lucru a devalorizat contribuția femeilor ca cetățene și, din nou, poziția lui Ginsburg a prevalat. În acest moment, ea a câștigat o reputație națională ca avocat principal pentru statutul egal de cetățenie a bărbaților și femeilor.

    Ea a co-fondat prima revistă de drept privind drepturile femeii, a devenit a doua femeie judecătoare a Curții Supreme si prima de origine evreiască .Intrebată  „Cand vor fi destule femei la Curtea Supremă?”,

“Și când spun când sunt nouă, oamenii sunt șocați ”, a spus Ginsburg la o conferință din 2012.„ Dar au fost nouă bărbați și nimeni nu a pus vreodată o întrebare despre asta”.Pentru a pune acest lucru în perspectivă, din cei 114 judecători ai Curții Supreme, 110 (96,5%) au fost bărbați.

    RBG a fost prima judecatoare care a oficiat o căsătorie între persoane de același sex.Ea și-a dus cruciada pentru a pune capăt discriminării sexuale și mai mult, susținând căsătoria între persoane de același sex, care a fost legalizată conform legii federale în 2015. În 2013, imediat după ce Curtea Supremă a respins două legi care restricționează căsătoria între persoane de același sex, Ginsburg a devenit primul judecător al Curții Supreme care a oficiat-o, la nunta președintelui Kennedy Center, Michael M. Kaiser, cu economistul John Roberts, la Washington, DC. „Mă gândesc la modul în care începe constituția:„ Noi, oamenii din Statele Unite, pentru a forma o uniune perfectă ”, a spus Ginsburg despre drepturile constituționale într-un interviu din 2014. „Dar încă ne străduim să obținem această uniune mai perfectă. Iar una dintre perfecțiuni este ca „noi oamenii” să includem un grup mereu extins ”.

   Un icon al culturii pop, o inspirație pentru femeile de pretutindeni și de toate vârstele, Judecătoarea Ruth Bader Ginsburg va rămâne o figură importantă în istoria obținerii drepturilor egale dintre sexe iar puterea sa va dăinui prin femeile care se impun și nu se lasă învinse de legile discriminatorii promovate de patriarhat.

Dada – revolta și renașterea artei

Cultură, Istorie

Text – Alexandra Busuioc

Grafică – Antonia Drăgan

Primul Război Mondial e cunoscut drept unul dintre cele mai mortale conflicte care au marcat umanitatea. A provocat schimbări politice majore (inclusiv revoluțiile din 1917-1923 la multe dintre națiunile implicate) și importanța lui, în formarea actualității pe care o cunoaștem,  este incontestabilă.

Dar până unde s-a răspândit această influență? 

Vorbim adesea despre consecințe economice, schimbări politice, modificări teritoriale, dar un eveniment precum Primul Război Mondial – de o asemenea proporție – influențează toate sferele societății. 

Ca societatea să se schimbe,  nu trebuie să își schimbe concepțiile indivizii care fac parte din ea?

Privim istoria de la distanță, cu un ochi scrutător rece… Când, de fapt, la baza oricărui eveniment istoric stau șiruri de acțiuni și consecințe, iar orice acțiune a omului are la fundamentul ei principii bine-definite  – proprii sau  universal recunoscute.

Nu e oare mai ușor să înțelegem fenomenele sociale complexe,  dacă înțelegem mintea umană?

Acest articol hotărăște să aducă în prim plan felul în care ororile războiului și societatea paralizată în haos a secolului 20 au influențat modurile de exprimare a individului și aspectele culturale ale societății.

Cea mai bună metodă de a te elibera dintr-un univers concentraționar ( fie el fizic sau de natură imaterială, pur psihologică) este, revolta, în toate formele sale.

În lumea măcinată de război nu era loc pentru manifestări artistice. Zurich, totuși, domnea în afara lumii, separat de tunurile care bubuiau și abatoarele războiului. În tihna neutralității elvețiene,  în cadrul clubului artistic Cabaret Voltaire, s-a format Dada  – melanj de filosofie iluministă și spontaneitate revoluționară. 

Se adunau artiști plastici, teoreticieni, dezertori și refugiați politici, în jurul scriitorului român Tristan Tzara, reacționând împotriva ascensiunii culturii capitaliste, căutând să salveze arta de rigiditatea autoritară și alienarea care cuprinseseră societatea odată cu războiul.

Conflictul care luase în stăpânire lumea părea fără de sfârșit… iar, din această durere profundă a individului s-a născut Dada.

 A apărut ca un abandon al sensurilor convenționale, o întreprindere revoluționară a libertății, o căutare a sensului realizată prin îmbrățișarea absurdului. A fost un curent cultural non-conformist și anarhic care își propuse să reinventeze mecanismele creației și ale gândirii. 

Denumirea însăși este dovada hazardului pe care dadaiștii îl cultivau. 

Cuvântul ” dada ” a fost menționat prima dată în editorialul unicului număr al revistei Cabaret Voltaire. Au fost destule teorii în ceea ce privește sursa lui – se spune că a fost ales la întamplare dintr-un dicționar Larousse; că inițiatorii mișcării dadaiste au creat acest cuvânt prin înțeparea cu un cuțit a unui dicționar francez-german, și deschizând cartea acolo unde indicau loviturile.

Iar scriitorul  Hugo Ball susținea că provine din afirmația “da” repetată de nenumărate ori în discuțiile fondatorilor de origine română.

Oricum ar fi, “dada” sugera, potrivit lui Marcel Iancu : ” acel sens de puritate, de artă naturală, de artă intuitivă. ”  Nu trebuia să însemne ceva ori să cuprindă vreun înțeles profund , era o anti-etichetă, era un simplu cuvânt menit să reprezinte o mână de indivizi, o tabula rasa pe care să se scrie noua artă.

Și era nevoie de o nouă artă – intelectualii asociau arta clasică cu burghezia,  așa că s-au întors împotriva a tot ce însemna ea, redefinind estetica.

Dar Dada a reprezentat mai mult decât artă , a fost un manifest etalon pentru toate avangardele care au urmat, a fost o mișcare politică, un răcnet către burghezie și capitalism, o satiră la adresa  societății decadente.

Fotomontaje, fotograme, poeme libere, sculpturi, colaje, poezie abstractă sonoră – din 1916 până în 1923, dadaiștii s-au remarcat în toată lumea. Mișcarea s-a născut în Zurich , a luat amploare la Berlin , a ajuns în 1920 la Paris,  și-a aprins scânteia în Barcelona, New York și Olanda, făcând înconjurul lumii până în Tokyo.  

Rigurozitate, raționalitate, semnificație – toate valorile tradiționale nu mai însemnau nimic, se născuse un gol în inima societății,  o prăpastie profundă care condusese la capitulare. – ” Arta a murit. Trăiască noua artă mecanică a lui Tatlin”

  Dacă nihilismul poate fi considerat abandonul sensurilor și valorilor, divorțul dintre om și sine, atunci, un curent precum dadaismul (care presupune, la rândul lui, divorțul dintre gândire și expresie) este clar nihilist. 

„Începuturile Dada”, spunea Tristan Tzara „nu au fost începuturile artei, ci ale dezgustului”.

Multe curente artistice, precum suprarealismul sau cubismul au fost simplu criticate ca fiind nihiliste.

Dada, totuși,  îmbrățișa acest titlu, asumându-și întru totul abordarea negativistă.

Voința aceasta spre absurd a fost cultivată atent de dadaiști, redată sub diverse forme.

Jean Arp a explorat arta colajului și potențialul hazardului  ( alegerea întâmplătoare de cuvinte și imagini pentru a forma lucrări). Hugo Ball a analizat eliberarea cuvântului scris de constrângerile unei pagini jucându-se cu puterea silabelor fără sens ca nouă formă de poezie. Marcel Duchamp, considerat deschizător de drumuri al artei moderne , a inventat conceptul de Readymade – un obiect de uz curent ales de artist pentru a juca rolul de operă de artă.

Și au mai fost mulți alții – Max Ernst, Man Ray, Hannah Höch, Kurt Schwitters, Raoul Hausmann – pictori, fotografi și scriitori din toată lumea pe care i-a unit dorința de reinventare. 

Au stârnit controverse, au întâmpinat ostilitate socială, și-au făcut susținători și critici. Au fost mulți aceia care le-au condamnat operele, negându-le lucrărilor lor statul de artă. 

Dar ce face arta, artă? 

E o întrebare la care nu avem nici măcar în prezent un răspuns clar.  

Singura concluzie la care putem ajunge este că  aceasta nu poate fi considerată frumoasă sau urâtă, bună sau rea, ci este deasupra tuturor clasificărilor factuale. Arta poate fi doar validă și este validă când apariția sa este în strânsă legătură cu artistul. Orice lucru pe care îl pătezi de o amprentă personală, orice obiect atins de inspirație creatoare, devine inevitabil artă. 

Astfel, fenomenul Dada nu poate fi definit ca fiind un curent artistic superior sau inferior artei clasice ci este, în sine, doar un alt mod de exprimare.

Dacă ar fi să rezumăm anii de expoziții, numerele de revistă, târgurile și conferințele dadaiste, am observa că Dada a fost un răspuns. A răspunde la război cu război, la absurd cu absurd.

Poate că asta sunt și ideile – răspunsuri ale minții la realitate. 

În pași de dans spre o schimbare- ce înseamnă muzica pentru noi?

Cultură, Istorie

  Text: Irina Radu, Grafică: Gloria Stoica

Ce înseamnă muzica pentru noi? Un refugiu, atunci cand lumea exterioară devine mult prea sufocantă? Un mod de exteriorizare a emoțiilor interioare care evadeaza din captivitatea sinelui în armonia notelor și nuanțelor? Definițiile sunt diverse, nefiind la fel deoarece fiecare ascultator are propria sa interpretare, iar infinitatea de moduri în care ea te poate face să te simți o face atât de specială.

   În zilele noastre, nu ne putem imagina o călătorie, o activitate sau un moment de relaxare fără a avea căștile în urechi cu melodiile noastre preferate. Rolul său terapeutic și vindecător este demonstrat de oamenii de știință care au dovedit cocktail-ul de hormoni pozitivi pe care creierul nostru îl produce în momentul în care ne lăsăm purtați pe aripile versurilor și ne sincronizăm bătăile inimii cu ritmurile sale. Dacă nu ești destul de atent, poate nu vei observa puternica influență pe care o are chiar muzica pe care o asculți asupra ta și felul în care îți poate schimba starea de spirit, dar rolul muzicii în istorie este mai semnificativ decat s-ar crede.

La începutul anilor 20, armele erau lăsate, pacea aparent, declarată, dar urmele adânci lăsate de ororile Marelui Război nu erau conștientizate. Oamenii fuseseră dezamăgiți de experiențele lor din Primul Război Mondial și s-au răzvrătit împotriva a ceea ce ei considerau ca fiind convenții și atitudini de dinainte de lupta pentru sfere de influență, nereușite și depășite, căutând alinare în opulență, modă și, mai ales, în muzică. Până atunci, problemelor sociale nu li se acordase vreun interes. Ignoranța cauzată de spaima oamenilor de a lupta pentru ce își doresc a fost înlocuită cu setea de dreptate, iar dacă libertatea a fost mentalitatea anilor 20, jazz-ul a fost coloana sonoră.

     Tabloul este pictat astfel: o fată flapper cu rochia sa strălucitoare se privește în oglindă, își fardează pielea palidă a feței, își retușează rujul roșu ce le dă buzelor sale o formă micșorată, candida. Se anunță o seară de excepție în faimosul local din Chicago. Perlele lungi i se mișcă odată cu pașii ei hotărâți, se așază la o masă aprinzându-și țigareta și privește cum pe scenă își găsesc muzicienii locurile destinate, analizează cu scepticism bărbatul de culoare ce se prezintă cu o trompetă.Toată lumea vorbea despre faimosul cântăreț, Louis Armstrong, venit din New Orleans, să prezinte orașului un nou stil muzical. Majoritatea prietenilor săi se opuneau vehement ideii de a asculta un artist de culoare. Odată cu începerea interpretării, ea se găsește fascinată de schimbarea de ritm, de tonuri și de ușurința cu care acesta performa un solo improvizat, trăind fiecare notă armonioasă a piesei. În acea seară, în acel restaurant întunecat, își simte inima mai plină, cunoaște sensul și puterea muzicii ce poartă denumirea de jazz.

Jazz-ul este un gen muzical care a luat naștere în comunitățile afro-americane din New Orleans, Louisiana, Statele Unite, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, cu rădăcinile sale în blues și ragtime.

Confruntându-se cu rasism, discriminare și segregare, comunitatea de culoare a găsit întotdeauna confort și un sentiment de pace în muzica sa. Aceasta continuă să fie un mijloc prin care furia, durerea, compasiunea și dorința de schimbare sunt transformate în energie pozitivă.

Jazz-ul a făcut cultura afro-americană ceva de dorit, aducând-o în interesul tuturor și oferind locuri de muncă muzicienilor de culoare. Jazz-ul provine din muzica sclavilor americani și pentru unii este un memento al vremurilor apăsătoare, dar pentru alții este începutul recunoașterii istoriei și culturii afro-americane.

Deși în general trecut cu vederea, jazz-ul a jucat un rol major în multe mișcări pentru drepturile civile, din perioada cuprinsă între sfârșitul Primului Război Mondial și începutul depresiei. Mulți americani s-au îndrăgostit de jazz și au renunțat la ideile preconcepute precum aceea, că o singură rasă ar putea merge la un anumit club sau concert, acest lucru ducând la o ameliorare a segregării anterioare. Mai puțină segregare a dus în cele din urmă la drepturi egale.

Jazz-ul, cu libertatea sa prin improvizație, tradiția sa de jam sessions, unde muzicieni de diferite medii și discipline, se adunau pentru a crea artă uimitoare, a reprezentat un imn oficial pentru Mișcarea Americană pentru Drepturile Civile, care și-a avut apogeul în anii 1950 și anii 1960.

Dacă în trecut, în razboiele sângeroase, conducătorii își încurajau soldații cu diverse discursuri despre onoare și protejarea patriei, în timpul acestor mișcări muzicienii afro-americani și-au dedicat creația cauzei lor, compunând adevărate descrieri ale nedreptăților pe care le-au suportat prin melodiile lor.Importanța muzicii în motivarea comunităților și în răspândirea ideilor pe care și le doreau aplicate este recunoscută de către Martin Luther King Jr., precum spune în acest citat:

 “O mare parte din puterea Mișcării noastre pentru libertate din Statele Unite a venit din această muzică. Ne-a întărit cu ritmurile sale dulci când curajul a început să eșueze. Ne-a liniștit cu armoniile sale bogate atunci când spiritele au căzut. ” – Martin Luther King, Jr. – Despre importanța jazzului.

De la o formă de relaxare și distragere în timpul vieții grele a sclavilor afro-americani, la renașterea culturală ce a îmbunătățit viziunea asupra unei rase, până la a deveni imnul unei revoluții pentru dobândirea drepturilor civile, muzica jazz ocupă un loc incontestabil în istorie, în sufletele oamenilor. Va dăinui mereu, fiind ascultată și astăzi, drept ecou a puterii oamenilor chinuiți și dovadă a lucrurilor frumoase ce se pot naște din cele mai teribile suferințe.