Victoria Talibanului și cum a fost posibilă

Istorie, Politică simplificată

Text- Ștefan Brădianu

Grafică- Antonia Drăgan

După 20 de ani, așa-zisul “război etern” a luat sfârșit, după mii de morți și de răniți, peste 2.200 de miliarde de dolari investiți și nenumărate vise spulberate, însă, concluzia acestuia este departe de a fi cea dorită de puterile vestice care au sacrificat atât de mult, aparent degeaba. Astfel, apare întrebarea, cum de s-a putut întâmpla așa ceva?

Preludiu

Afganistanul, o țară musulmană din Asia Centrală, se află într-un război constant încă din 1978, când, în contextul “Războiului Rece”, Uniunea Sovietică a invadat țara, sperând că va obține o victorie ușoară. Rezultatul a fost exact opusul, întrucât armata roșie a eșuat în a îl cucerii, războiul dovedindu-se a fi doar o sursă de umilință pentru fragila uniune, de suferință pentru soldați și, mai presus de toate, o corvoadă financiară enormă pentru economia deja slăbită a URSS-ului.

Însă, invazia sovieticilor a avut un impact și mai profund asupra țării, întrucât mișcarea de rezistență împotriva invadatorilor au constituit-o luptătorii mujahideen (care au primit, public sau în secret, sprijin din partea SUA și a mai multor state musulmane), formați din mai multe triburi, în mare parte islamiste ultraconservatoare, printre care și Talibanul. Armata roșie nu a făcut decât să radicalizeze și mai mult aceste facțiuni, iar, odată cu retragerea ei, acestea și-au pierdut orice motiv de a coopera și au început un război civil sângeros, din care Talibanul a obținut o victorie amară.

“Guvernarea” Talibanului nu a fost deloc plăcută sau prosperă, întrucât aceștia au implementat o interpretare extremă a Coranului, în care femeile nu aveau voie sa muncească, să meargă la școală sau nici măcar să iasă din casă fără să aibă un bărbat (tatăl, fratele sau soțul) alături de ele și trebuiau să își acopere permanent fața. Blasfemia și erezia erau aspru pedepsite (inclusiv cu sentința capitală), iar oamenilor li se tăiau mâinile pentru infracțiuni precum furtul, fără a li se oferi un proces real. Numeroase masacre împotriva facțiunilor inamice au avut loc pe decursul războiului civil. Într-o astfel de “țară” (nefiind nimic mai mult decât un teritoriu anarhic în care predomina legea junglei) nu se putea vorbi despre libertate personală, democrație sau măcar drepturi umane fundamentale.

A doua invazie și concluzia întârziată a acesteia

În același timp, la jumătate de glob depărtare de acest Infern pământean, după victoria irefutabilă din Războiul Rece, Statele Unite treceau printr-o transformare neobișnuită. Societatea devenea mai liberală, mai deschisă și mai tolerantă, feminismul făcea progrese extraordinare, homosexualitatea devenea din ce în ce mai acceptată social, iar mișcarea ecologistă tocmai lua naștere. Societatea era mai egală ca niciodată, aflându-se la un record al echității sociale. Părea că a fost atins punctul optim al capitalismului, care aducea beneficii pentru toată lumea. Știința și ea făcea progrese răsunătoare. Sigur, majoritatea avansurilor științifice ce făceau furori la acea vreme erau doar începuturile unor viitoare domenii revoluționare. Atenție specială primea tehnologia nouă, ce părea să devină din ce în ce mai promițătoare – internetul. Pe scurt, lucrurile mergeau bine, chiar foarte bine, nimic nu părea să poată opri marșul sigur și entuziast al occidentului către un viitor strălucit.

Apoi, atacului terorist din 2001 a avut loc, când Al-Qaeda, o grupare teroristă afiliată cu Talibanul, a prăbușit două avioane în Turnurile Gemene. Toată lumea vestică era în stare de șoc. Oamenii nu puteau pur și simplu să accepte scenele cutremurătoare din centrul New York-ului. Lumea liberă trecea printr-o eră a progresului, neavând parte decât de succese în urma prăbușirii Cortinei de Fier, ce a indus populația într-un fel de transă a optimismului, pentru care tragedia din New York a servit drept un duș rece. Însă, în loc să îi trezească pe cetățenii Statelor Unite din bula lor protejată a bunăstării, doar i-a speriat, arătându-le posibilitatea că ar putea pierde tot ce au muncit atât de mult să obțină. O paranoie ciudată a înlocuit optimismul de altădată și a pus stăpânire pe occident. În acest context al incertitudinii și al suferinței, administrația Bush a profitat de pe urma fricilor oamenilor și a decis să invadeze Afganistanul, pentru a eradica Talibanul și Al-Qaeda, începând războiul împotriva terorismului. Invazia inițială a fost populară în rândul publicului, care dorea să se facă dreptate, de orice fel, iar ca vinovații să plătească. Statele Unite ale Americii a cucerit rapid o mare parte din țară, instaurând ulterior un guvern democratic. Însă, talibanii nu fuseseră învinși pe deplin, preferând să lupte un război de gherilă împotriva forțelor NATO ce ocupau acum aproape tot teritoriul. 

Ce a urmat a fost un eșec lamentabil al trupelor alianței de a înfrânge această insurgență teroristă. Cum de a fost acest lucru posibil după victoria inițială? Ei bine, armata americană a fost construită pentru a lupta cu armate profesioniste, precum cea rusească sau cea chinezească. Este bine pregătită pentru un război convențional, în care două armate se confruntă într-o bătălie, iar la finalul zilei una va fi câștigătoare, va captura capitala, iar războiul se va sfârși. Însă, nu asta s-a întâmplat după căderea Kabulului, talibanii au continuat lupta, implementând tactici aproape medievale. Iar într-un astfel de război, echipamentul și strategiile unei armate nu mai contează la fel de mult. Contează doar care armată este dispusă să îndure și să sacrifice cel mai mult. 

Trebuie menționat și că inamicii externi ai NATO nu au lăsat moralitatea să îi oprească din a sprijini o grupare teroristă, capitalizând la maximum de această lacună din politica externă a Americii. Rusia și Iranul au plătit luptători talibani să omoare soldați americani, iar Pakistanul a finanțat direct această grupare radicală.

Astfel, războiul s-a prelungit pe o perioadă mult mai îndelungată decât s-ar fi putut prezice inițial. Afganii au început să se bucure timid de noile beneficii pe care guvernul democrat le-a adus, precum drepturi fundamentale, în timp ce, încet, încet, capitalismul a pătruns și el, apărând cinematografe, restaurante, hoteluri și supermarketuri. Oamenii, în special cei ce colaborau cu trupele străine, au rămas, însă, cu o frică adâncă, de nestăvilit, ce nu putea fi stârpită – Dacă eu sunt următoarea lor țintă? Dacă satul meu urmează să fie cucerit de jihadiști? Cât ne vor mai ține țările occidentale în siguranță?

Între timp, această mică “aventură” devenea din ce în ce mai costisitoare pentru statele implicate, atât din punct de vedere financiar cât și al pierderilor umane. Părea din ce în ce mai puțin probabil ca gruparea talibană să poată fi eliminată definitiv vreodată, iar țările NATO nu-și puteau permite să mențină la nesfârșit această ocupație, mai ales după apariția unor noi amenințări la orizont.

Totuși, nu puteau să abandoneze populația în brațele teroriștilor. În acest sens, au încercat să împuternicească statul afgan astfel încât să se poată apăra singur și, după o ulterioară retragere, acesta să nu se prăbușească, ci măcar să își mențină controlul asupra ariilor pe care le are deja, dacă nu chiar să câștige războiul. Doar Washingtonul a investit 88 de miliarde de dolari doar pentru realizarea acestui obiectiv. Însă, tranziția de la emirat haotic la democrație funcțională nu se realizează atât de ușor. Guvernul de la Kabul nu a știut cum să gestioneze modernizarea armatei, în ciuda sumelor exorbitante investite de aliații săi. Generali corupți și incompetenți conduceau armata, mii de soldați dezertau anual, iar alți “soldați fantomă” se aflau pe listele cetățenilor înrolați, fără a fi de fapt pe front, doar ca salariile lor să meargă către buzunarele anumitor oficiali sus-puși. Disciplina armatei era practic inexistentă, drogurile fiind endemice în rândul soldaților nemotivați. În ciuda echipamentului modern și a efortului depus de trupele aliate de a o antrena, armata afgană era doar un tigru de hârtie, iar statul pe care-l apăra – un castel de nisip. O combinație tragică, gata sa se prăbușească după primul val.

Desigur, guvernul Statelor Unite era perfect conștient de această situație, din acest motiv, de-a lungul anilor, în ciuda faptului că războiul devenea din ce în ce mai nepopular, ideea retragerii trupelor a rămas doar în discursurile din campania electorală a candidaților, fără a se materializa. La prima vedere, aceasta ar putea părea o mișcare populară, însă, o ulterioară victorie a talibanilor ar avea efectul opus, cauzând o indignare generală a populației, mult mai puternică decât dezamăgirea actuală; lucru care s-a întâmplat chiar acum, popularitatea lui Joe Biden suferind o scădere dramatică. La urma urmei, oamenii preferă întotdeauna un status quo neplăcut decât o alternativă riscantă.

Astfel, se poate vorbi despre o lașitate a președinților americani de a își asuma propriile promisiuni. Aceștia au preferat să risipească mii de miliarde de dolari (este într-adevăr o risipă având în vedere rezultatele prezente ale acestei “investiții”), decât să declanșeze furia oamenilor, cauzată de un posibil colaps al Afganistanului. Această indignare ar apărea parțial din milă față de poporul acelei țări, dar mai ales din cauza resurselor irosite în două decenii, din regretul pentru bravii soldați care și-au dat viața pentru această cauză nobilă, dar aparent lipsită de speranță, toate fără niciun scop final, fără niciun rezultat. Acest argument este unul mai degrabă emoțional, unul adesea făcut de cei ce joacă jocuri de noroc: Dacă am pierdut deja atât de mult, trebuie să continui, altfel ar fi în zadar, care nu face decât să continue tragedia. Cu fiecare an cu care războiul continuă, prețul acestuia va continua să crească. Iar tristul adevăr este că, dacă după 20 de ani și atâtea miliarde investite, Afganistanul se prăbușește în doar 10 zile, atunci ar trebui cel puțin încă 20 pentru ca victoria să pară măcar plauzibilă. Așadar, probabil rezultatul ar fi mereu același, doar costul pentru a ajunge la el ar fi diferit. Trei președinți americani au preferat să paseze de la unul la altul acest cartof fierbinte, care nu era nimic mai mult decât o ghiulea legată de piciorul alianței nord-atlantice, o gaură neagră a fondurilor și un mormânt, nu doar al imperiilor, dar și al oamenilor. Fiecare era perfect conștient că o victorie finală este puțin probabilă și că nu fac decât să îngreuneze și mai mult situația celui care în final va trebui să achite nota de plată.

Desigur, se poate vorbi despre o datorie morală a occidentului față de poporul afgan, de a îl apăra de aceste grupări teroriste; datoria unor state mult mai bogate și mai dezvoltate de a ajuta alte țări care nu au ajuns la acest nivel, sau măcar de a le opri din a se auto-distruge. Însă, de ce s-ar aplica doar în cazul Afganistanului și nu al Nigeriei, al Filipinelui sau al Somaliei, țări care se confruntă cu războaie sângeroase împotriva altor grupări teroriste? Pentru că scopul intervenției NATO în regiune nu este și nu a fost vreodată unul umanitar, chiar dacă prin simpla lor prezență aduc un plus de siguranță regiunii.

Ar mai trebui luat în considerare și un aspect strategic. După victoria Talibanului, țara ar deveni practic un punct fierbinte al terorismului, un loc unde toate organizațiile teroriste ar putea să se retragă și să se reorganizeze, profitând de un ajutor generos din partea talibanilor, acum mult mai experimentați și mai entuziaști. Nimic mai puțin ambițios decât o nouă invazie nu i-ar putea opri din a trimite echipamentele moderne proaspăt capturate către aceste organizații. Această victorie ar servi și drept un impuls moral pentru grupările jihadiste, ce își pierduseră din avânt după înfrângerile suferite de ISIS în Irak și Siria. 

De asemenea, Talibanul ar deveni cel mai mare cartel de droguri de facto, traficul de narcotice fiind una dintre cele mai mari surse de venit ale lor, iar acum că dețin controlul unui teritoriu vast, ce nu are riscul de a fi cucerit, astfel de afaceri ar exploda.

Nu în ultimul rând, gruparea controlează acum resurse minerale enorme, vitale pentru planetă, și este greu de crezut că ar fi dispuși să le vândă celor ce le erau, până recent, inamici mortali. În schimb, rivalii Statelor Unite, care au observat cursul poveștii și au sprijinit în liniște gruparea nu ar rata ocazia să facă o înțelegere cu noua conducere de la Kabul.

În final, o atitudine defetistă a acaparat încet țările implicate, care începeau din ce în ce mai mult să prefere opțiunea retragerii. Această dorință a fost concretizată de tratatul de la Doha, semnat de SUA și de talibani, ratificat mai târziu și de Consiliul de Securitate al ONU. În tratat este specificat că toate trupele americane se vor retrage din regiune, iar, în schimb, forțele talibane nu vor permite grupării Al-Qaeda să existe pe teritoriul lor. Așadar, în 2021, la aproape 20 de ani distanță de începutul conflictului, retragerea trupelor americane a avut loc. După plecarea celui mai important partener, restul țărilor prezente în Afganistan nu au avut de ales și au fost nevoite să-și evacueze și ele trupele, împotriva voinței lor.

O retragere anevoioasă, o concluzie dureroasă

În ciuda faptului că era inevitabil ca o retragere a trupelor din Afganistan să aibă loc la un moment dat, iar cu cât mai devreme cineva îndrăznește să rupă acest bandaj, cu atât mai bine, modalitatea stângace și pe alocuri lipsită de profesionalism în care a avut loc nu poate fi justificată. Pentagonul și CIA-ul afirmau cu încredere că autoritățile afgane pot rezista singure între 3 și 6 luni. Imediat după aceea, ofensiva talibanilor a început, capturând foarte ușor reședințele mai multor județe iar, în final, capitala țării. Guvernul nu mai controlează niciun oraș important, iar președintele țării și-a dat demisia, fugind în exil. Jihadiștii controlează clădirile guvernamentale importante și au declarat că ei sunt acum la conducerea țării. Nimeni nu-i poate contrazice. Lumea întreagă a fost martoră la formarea primului stat terorist, după demo-ul oferit de Belarus recent.

Nicio agenție guvernamentală de informații nu a prezis colapsul brusc al armatei afgane, care adesea a refuzat să lupte, cedând pur și simplu orașe însemnate și echipament valoros, lucru ce poate fi explicat de lipsa lor de încredere într-o victorie finală, după retragerea aliaților.

Totuși, aceste lucruri trebuiau anticipate sau măcar probabilitatea ca ele să se întâmple trebuia luată în calcul de către guvernele implicate, însă “cei cinci ochi” au fost toți orbi in acest caz (“cei cinci ochi” fiind porecla alianței serviciilor de informații din țările vorbitoare de limba engleză: America, Anglia, Australia, Canada și Noua Zeelandă). 

Guvernul american obișnuia să impună siguranță și încredere, steagul SUA de pe avioanele militare fiind sinonim cu profesionalismul. Însă, de această dată, Statele Unite și-au trădat reputația, nereușind să-și evacueze nici măcar toți diplomații sau cetățenii din Kabul, sau mai grav, aliații lor afgani.

Foarte sigur pe sine, președintele Biden afirma că “sub nicio formă nu vor fi oameni zburați de pe acoperișul ambasadei”, dar realitatea l-a contrazis, când fix asta s-a întâmplat după câteva săptămâni, aducând aminte de retragerea asemănătoare din Saigon. Viteza insurgenților nu le-a permis statelor vestice să-și evacueze corpul diplomatic, cetățenii și, cel mai important, numeroșii colaboratori afgani din regiune. Aceștia au fost vitali pentru misiunea alianței, ajutând  nenumărate feluri, de la simple traduceri, la divulgarea de informații prețioase despre talibani și mișcările acestora. Cum nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită, jurnaliștii și activiștii care au militat fără oprire (însă nu se poate spune “și fără frică”, acest cuvânt fiind omniprezent în regiune) pentru libertate și normalitate, se află și ei în pericol.

Însă, cei mai surprinși de eficacitatea și de viteza ofensivei talibane sunt locuitorii acelei țări (chiar și membrii grupării s-au declarat surprinși de succesul pe care l-au avut). Locuitorii din Kabul pur și simplu nu au știut ce să facă. Mulți au încercat să transforme orașul, care începuse să se asemene prea mult cu cele vestice pentru gusturile musulmanilor fundamentaliști, într-unul mai plăcut pentru talibani. Numeroase magazine s-au închis, bancomatele au încetat să mai funcționeze, iar picturile cu femei de pe pereții unor clădiri au fost acoperite. Mulți au încercat să fugă, să evadeze ceea ce urma să devină cel mai mare oraș din controlul radicalilor islamici. Au urmat blocaje rutiere pe străzile orașului și la ieșirea din acesta. Haosul s-a răspândit rapid și către aeroportul de la periferie, unde puterile vestice încercau să-și evacueze cetățenii, ceea ce a dus la întreruperea zborurilor pentru o scurtă durată. Avioanele au fost nevoite să ia la bord un număr mult mai mare de pasageri decât cel recomandat, iar, în momente de pură disperare, oamenii s-au agățat de roțile și de aripile avionului cât timp acesta decola, unii reușind să se prindă de el după decolare doar ca să se prăbușească după aceea. Alții, care și-au pierdut complet speranța pentru ei înșiși, au făcut gestul cel mai greu de realizat pentru un părinte și și-au dat bebeluşii soldaților americani sperând că astfel nu vor avea de ales și îi vor evacua cu ei. Dacă pe vremea comunismului românii sperau să vină americanii și să îi salveze, afganii sperau să plece ei împreună cu americanii pentru a se salva.

Aceste scene par pur și simplu ireale. Este greu să înțelegi gravitatea acestor evenimente din confortul unui oraș, dezvoltat și sigur, departe de orice astfel de amenințare. Este greu să accepți cum istoria se scrie chiar în fața ta, iar ce se scrie este o tragedie. Există o antiteză tragică în videoclipurile cu avioanele militare americane, care reprezintă guvernul celei mai puternice țări de pe fața pământului, pregătit să își escorteze cetățenii către siguranță (acest cuvant, siguranță, valorează atât de mult în Afganistan), în timp ce zeci de oameni neajutorați, lipsiți de orice speranță, aleargă neputincioși pe lângă avion, fiind siguri că rămânerea în Kabul reprezintă o condamnare la moarte (sau mai rău) pentru ei. Îmbarcarea la bordul unui avion este o problemă de viață și de moarte pentru ei. Cu fiecare avion care pleacă se mai evaporă o picătură de speranță, de parcă să îți vezi patria cotropită de o mișcare teroristă nu este îndeajuns. Mă gandesc la cei care au avut norocul să se urce în avion, ce se gandesc când se uită pe geam, conștienți că ar putea fi ultima dată când își văd țara, conștienți de ceilalți care au rămas în urmă și pe care probabil îi așteaptă teroarea, fără ca ei să îi poată ajuta? Astfel de scene, văzute la televizor de pe canapea, ne pot duce cu gândul la filmele apocaliptice, în care supraviețuitorii fug dintr-un loc ce urma să fie invadat de zombi sau ce urma să fie distrus de o calamitate (faptul că ne aflăm într-o pandemie nu ajută). Din nefericire, de această dată vedem aceste evenimente la știri, nu pe Netflix. Ne mai rămâne doar o bucurie vinovată că orașul nostru nu va cădea niciodată în ghearele unei astfel de mișcări, că în ciuda tuturor problemelor țării noastre nu ne vom afla niciodată într-o astfel de situație, întrucât problemele ce ne deranjează sunt traficul pană la muncă și lipsa ocazională a apei calde, într-o țară unde nu vei fi executat pentru părerile tale și unde nu vei cunoaște lipsa oricărei libertăți.

Situația din Afganistan continuă să degenereze în fiecare zi, fapt ce face orice prezicere despre viitorul țării foarte complicată, însă, un lucru este cert – cei lăsați în urmă în acest paradis al teroriștilor vor avea de suferit.

El Comandante

Istorie

Text – Andrei Marcu

Grafică – Vasile Miruna

Tehndoredacție -Diana Neagu

Ernesto “Che” Guevara este fără niciun dubiu cel mai cunoscut și controversat revoluționar din istoria omenirii, unul dintre cele mai cunoscute personaje ale marxismului și anti-imperialismului, cu faimosul portret al acestuia făcându-și apariția și în prezent la marșuri, demonstrații și proteste.

Ernesto “Che” Guevara, pe numele real Ernesto Rafael Guevara de la Serna s-a născut la 14 iunie 1928 în Argentina la Rosario del Fe, fiind cel mai mare dintre cei cinci copii ai unei familii de clasă mijlocie, cu origini irlandezo-spaniole și cu înclinații politice de partea stângă. Încă din primii ani de viață, acesta intră în contact cu politica fiindcă tatăl său, un susținător îndârjit al republicanilor în timpul războiului civil din Spania, primea vizite ale veteranilor spanioli.
Bogata bibliotecă a familiei i-a permis să citească foarte multă literatură, printre lecturile preferate aflându-se scrierile lui Pablo Neruda, Garcia Lorca, Walt Whitman, iar mai târziu creaţiile lui Marx, Faulkner, Kafka, Camus, Lenin sau Sartre.

În anul 1948 se înscrie la facultatea de medicină din Buenos Aires în timpul căreia, datorită situației financiare a familiei lui, face dese călătorii în țările din America de Sud, unde este revoltat de condițiile în care trăiau și munceau anumite categorii defavorizate de cetățeni în opoziție contrastantă cu traiul luxos al celor mai bogați. El a perceput problemele întâlnite în America Latină ca o trasatură comună a acestor țări şi a fost animat de dorința de a identifica o soluţie comună de eliberare de sărăcie, foame, boală și exploatare de clasă la nivel continental.

Cândva în luna iulie a anului 1955, în timp ce Guevara lucra la un spital din Mexic, prin intermediul unor prieteni cubanezi îi cunoaște pe frații Raul și Fidel Castro, alăturându-se grupării revoluţionare, în exil, pe care aceştia o conduceau sub denumirea de „Mișcarea 26 iulie”, a cărei cauză avea să se identifice. Un an mai tarziu, alături de cei doi frați, pleacă în Cuba cu scopul de a înlătura de la putere actualul regim Batista, gruparea acestora instalându-se în lanțul muntos Sierra Maestra din sud-estul Cubei. Gruparea a atras sute de voluntari cubanezi și au reușit să câștige bătălii importante împotriva forțelor regimului Batista. Aceasta a fost prima fază a revoluției cubaneze care a continuat pentru următorii 2 ani și s-a sfârșit în ianurie 1959 când Batista a fugit în Republica Dominicană.

Guevara a jucat un rol esenţial în mişcarea revoluţionară, pentru care a înfiinţat școli pentru a-i învăța pe localnici să scrie și să citească, spitale pentru îngrijirea bolnavilor, fabrici de armament și cursuri de tactici militare, întreaga sa activitate provocând admirația lui Fidel Castro şi ridicarea lui la rangul de comandant „el Comandante Che Guevara”, titulatura sub care avea să rămână în istorie. Cu acelaşi prilej, Castro îi înmânează şi Steaua José Martí, pe care Guevara o va purta, de aici înainte, pe bereta sa neagră, o imagine care va deveni celebră în întreaga lume.

La puțin timp după ce a preluat puterea în Cuba, la 9 ianuarie 1959, Castro îi oferă, printr-o lege specială, cetăţenia cubaneză, apoi îl numeşte, pe rând, comandantul închisorii Cabana (unde într-o perioadă de șase luni, au fost executați cel puțin 156 de prizonieri politici, sau conform altor surse, câteva mii), apoi șef de departament în Institutul Național al Reformei Agrare, președinte al Băncii Naționale a Cubei, pentru ca ulterior Guevara să devină chiar ministru al industriei și finanțelor.

Aceasta este perioada în care Ernesto „Che” Guevara susţine discursuri, scrie numeroase articole în care denunță imperialismul american şi mai ales politica americană în țările din lumea a treia, militând pentru construirea comunismului pe noi baze economice, pentru reformarea conștiinței individuale și a valorilor, pentru crearea „omului nou”.

Guevara a călătorit foarte mult, ca urmare a funcţiilor importante pe care le-a ocupat, cunoscând personalități precum Jawaharlal Nehru, om de stat indian și prim-ministru al țării în perioada 15 august 1947 – 27 mai 1964, și Nikita Hrusciov, secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice între anii 1953 și 1964, și președinte al Consiliului de Miniștri între 1958 și 1964.

În noiembrie 1966, ajunge în Bolivia, unde conduce organizaţia de gherilă „Ejército de Liberación Nacional de Bolivia”. Gruparea boliviană condusă de el a fost înfrântă de forțele armate boliviene, cu sprijinul CIA, iar Guevara este mai întâi rănit, în octombrie 1967, pentru ca după câteva zile să fie capturat şi mai apoi executat la 9 octombrie 1967, în localitatea Higuera nu înainte de a rosti ultimele sale cuvinte: „Mă gandesc la nemurirea revoluției.”

Influența Criminală din Triunghiul Nordic

Politică simplificată, Probleme sociale

Redactor: Diana Sîrbu Grafician: Mara Săvescu

Fiecare dintre noi a văzut vreodată un film ori a citit o carte ce se încadra în categoria “acțiune”, unde regăseam cadre ce descriau lupte între grupări criminale adversare, guverne infestate de corupție, cât și pericolul impus de activitatea pieței negre, ori pieței interzise. Ei bine pentru noi, totul se limita la o distopie, la un film, la o carte, pe care odată ce le terminam, ne întoarcem la activitățile noastre obișnuite. Cu toate acestea, din nefericire, în trei state care împreună constituie „Triunghiul Nordic” toate acestea reprezintă realitatea de zi cu zi, unde oamenii fie fac parte din aceste rețele, fie trăiesc zilnic cu frica zilei de mâine, încercând să găsească soluții de a emigra, de a scăpa, de a-și redobândi libertatea.

Triunghiul Nordic reprezintă termenul de referință pentru o regiune din America Centrală care este constituită din trei mici țări, Guatemala, Honduras și El Salvador. Această zonă este notorie pentru abundența grupurilor de crimă organizată și activitatea pieței negre, cât și pentru rata îngrijorătoare de corupție care împânzește conducerea celor trei state. Poziția strategică în drumul dintre țările latine precum Venezuela sau Columbia unde producția de droguri este în continuă creștere și consumatorii din continentul de Nord, fragilitatea instituțiilor democratice și consecințele războaielor civile din El Salvador și Guatemala care au dus moartea a mii de oameni și la un număr însemnat de șomeri ce, având acces la arme, au ales să devină membrii ale gang-urilor criminale din zonă, constituie factorii care au condus la formarea situației atât de precare a zonei.

Statisticile ce reprezentau rata de omucideri au poziționat Triunghiul Nordic în anul 2010 pe primul loc în lume într-o zonă unde nu există război. Masacrul din 2011, când o serie de membrii ai unui cartel mexican au ucis și decapitat 27 de oameni în Guatemala a demonstrat seriozitatea amenințării pe care crima organizată o joacă asupra a multiplii factori ai vieții cotidiane, precum stabilitatea democrației, respectarea drepturilor fundamentale ale omului, cât și a statutului de drept. Toate acestea au motivat comunitatea internațională, în mod special Statele Unite ale Americii și Mexic, cât și instituții precum Organizația Națiunilor Unite să își concentreze atenția asupra regiunii și asupra identificării unor soluții.

Au fost încercate o serie de abordări care nu au reușit să rezolve complet situația, printre care s-au numărat încarcerarea membrilor grupurilor criminale sau creșterea numărului de ofițeri de poliție în cele mai afectate zone. Acest lucru nu a făcut decât să aglomereze pușcăriile a căror volum maxim de capacitate era deja depășit, creându-se cadrul oportun pentru recrutarea de noi membrii. Cea mai eficienta inițiativă, care deși a trezit o serie de controverse, s-a dovedit a fi cea a președintelui El Salvadorului, Mauricio Funes, în anul 2012, prin care a ajutat la negocierea și stabilirea unui armistițiu între cele mai periculoase două grupări, Mara Salvatrucha (MS-13) și Mara 18 (M-18) care a dus la scăderea considerabilă a numărului de crime, acesta aproape înjumătățindu-se. 

Pentru a se putea înțelege mai ușor cum reușesc aceste grupuri să se afle în continuă expansiune, mecanismele lor de funcționare trebuie să fie analizate. În primul rând, aceștia sunt atrași de vulnerabilitate, aceasta oferindu-le controlul ușor asupra recruților și posibilitatea manipulării acestora, astfel că au în vizor recrutarea celor tineri, în special copii, pe care îi folosesc în general drept diversiune, sau a acelora care sunt îndatorați. Sărăcia este o problemă de largă întindere în aceste țări, una care a fost adusă în discuție în anul 2014 de președintele Barack Obama în timpul unei întâlniri oficiale cu președinții celor trei state care compun Triunghiul Nordic. Condițiile de viață din zonă permit cu atât mai mult extinderea cu cât cetățenii nu reușesc să vadă o soluție de scăpa și de a supraviețui, grijile acestea lăsând în urmă o singură posibilitate, aceea de a se alătura. De asemenea, ei folosesc frica drept unealtă principală de propagandă, aceasta fiind cu atât mai ușor de folosit acum, odată cu apariția și popularizarea media. Corupția sistematică care s-a răspândit îmbolnăvind întregul sistem de conducere reprezintă de asemenea o problemă demnă de luat în considerare. Din cauza acesteia, nu există o structură suficient de bine reglementată, care să aibă autoritatea necesară de lua măsurile benefice țării. Ba chiar mai mult, cum ar putea fi pedepsiți acești criminali atunci când cei de la conducere acceptă să fie plătiți pentru a închide ochii în fața nelegiuirilor, sau chiar mai mult, când ei ajung să se numere printre criminali? Situația s-a înrăutățit atât de tare încât s-a ajuns într-un punct în care nu voturile contează, acestea fiind doar o copertină pentru lanțul de afaceri care se petrec în spatele ușilor închise. Liderii sunt aleși în mod convenabil astfel încât să păstreze tăcerea, să faciliteze condițiile necesitate pentru buna funcționare a nelegiuirilor, și în general, pentru a nu crea probleme. În definitiv, conducerea nu este asigurată de guvern, ci de cele mai puternice carteluri. Lucrul acesta poate fi posibil deoarece ele au dobândit temerea oamenilor și în definitiv influența lor integrală. Iar într-un loc unde asemenea fapte se întâmplă, cu ce șanse mai rămân cetățenii? Cum se mai poate pune măcar problema respectării drepturilor fundamentale sau a progresului?

Toate acestea îi împing pe locuitori să fugă. Cei mai mulți încearcă să migreze, creând valuri îngrijorătoare de refugiați, către Mexic sau SUA, însă puțini sunt aceia care reușesc. Mii de copii ajung să fie despărțiți de părinții lor, mulți mor de foame ori din cauza bolilor dobândite pe drum. Cu toții sunt căutători de azil, dar acesta nu ajunge mereu să fie asigurat. Unele dintre motivele principale care l-au determinat pe fostul președinte american Donald Trump să construiască zidul care delimita granița cu Mexic a fost acela al fluxului de imigranți din Triunghiul Nordic, o inițiativă care a fost puternic judecată la nivel internațional și care a lăsat un număr important de oameni în spate, fără o alternativă. Actualul președinte Joe Biden a ridicat problema refugiaților și a situației din această zonă, însă aceasta e departe de a fi rezolvată. 

Orice soluție care își dorește redobândirea stabilității din Triunghiul Nordic trebuie să adreseze toți factorii implicați, de la sursa violenței și până la actualitate și mecanismele de funcționare, având în vedere lipsurile, cadrul legislativ și segmentul afectat. În trecut a fost lansat “Planul Alianței pentru prosperitate în Triunghiul Nordic”, în colaborare cu “Banca de Dezvoltare InterAmericană” (IDB- Inter American Development Bank) care se axa pe concentrarea resurselor astfel încât să faciliteze condiții favorabile în America Centrală, folosindu-se de patru metode: stimularea sectorului de producție pentru oportunități economice, investiția în capitalul uman, reglementarea cadrului legislativ și recâștigarea încrederii populare. Președintele Obama a cerut Congresului suma de un miliard de dolari în 2016, această sumă urmând să fie folosită pentru îmbunătățirea guvernării, securității și a dezvoltării economice prin programul “US Strategy for Engagement in Central America”. Guvernul Trump a oprit introducerea acestui program în 2017, reducând bugetul cu 95 de milioane de dolari. 

Probleme cu care aceste state se confruntă sunt unele care, deși ar putea suna aproape imposibile pentru străini, sunt extrem de îngrijorătoare pentru noi toți. Cartelurile au început să se popularizeze și în Mexic și Statele Unite ale Americii, iar dacă măsuri drastice nu sunt luate curând prin efort comun și susținut la nivel mondial, nimic nu le va opri din a se extinde și în alte state, afectând din ce în ce mai mulți oameni. 

Conștient și subconștient. Marketing și neuromarketing.

Științe

Text: Daria Maria Anghel

Grafică: Mara Săvescu

Dacă ți-ar spune cineva că, în momentul în care iei o decizie în legătură cu achiziționarea unui obiect, aceasta îți aparține, în mod conștient, numai în proporție de 5%, ai tinde să crezi că e o glumă foarte bună; totul până în momentul în care te-ar intriga ideea și te-ai hotărî să cauți în bara browserului de pe telefonul mobil, în timp ce aștepți să cobori din autobuz. Bineînțeles că ai da click pe unul dintre primele link-uri pe care le-ai găsi și ai începe să citești; poate articolul ar suna chiar asemanator cu…

“Studii făcute la Harvard ne demonstrează că 95% dintre deciziile pe care le luăm în momentul în care cumpărăm ceva, sunt luate în mod subconștient. Cum funcționează și ce influențează un astfel de fenomen veți afla în rândurile următoare.

      ***

Neuromarketingul este un domeniu în curs de dezvoltare care studiază răspunsurile consumatorilor la stimulii de marketing utilizând diferite tehnici de neuroimagistică. 

Neurologii au constatat, bineînțeles, că în interiorul creierului se află zone specializate care îndeplinesc anumite funcții. De asemenea, au descoperit și faptul că acesta are două mari părți importante când vine vorba de marketing. Sistemul limbic- sau zona emoțională a creierului, responsabilă pentru sentimente sau modul în care reacționăm și cea rațională, logică. Care parte dintre acestea are un impact mai mare asupra deciziilor noastre? În urma unui studiu realizat asupra unei persoane care a făcut un atac cerebral și căruia i-a fost distrusă latura emoțională a creierului, s-a observat faptul că i-a fost greu să aleagă o cutie de cereale de pe raftul magazinului, din cauza varietății de branduri existente. Astfel, fără partea emoțională a creierului, funcțională la capacitate maximă, nu a putut lua o decizie atât de simplă. Ce observăm din acest experiment? Observăm că oamenii sunt ființe mai mult emoționale decât raționale și că deciziile lor se bazează, inconștient, pe modul în care se simt sau pe banalitatea unei emoții stârnite de un produs. 

***

Deoarece cunoașterea înseamnă putere, marile companii au descoperit cum ar putea să folosească informațiile aflate în scopul propriei dezvoltări. Astăzi, câteva experimente sociale servesc drept exemple pentru susținerea unei astfel de teorii.

În interiorul unui magazin a fost plasat un stand de sticle cu vin; vinuri nemțești și vinuri franțuzești. Din boxe răsuna, evident, muzica; doar că nu orice fel de muzică, era vorba despre melodii nemțești sau franțuzești. La finalul experimentului s-a constatat că, în zilele când în magazin se auzea muzică originară din Franța, vânzările la vinul din țara respectivă au crescut vizibil față de celelalte. În schimb, în zilele în care notele muzicale aveau nuanțe nemțești, vânzările la vinul din Germania au crescut considerabil. 

Clienții care au cumpărat una dintre cele două băuturi alcoolice au fost rugați să completeze un chestionar în care erau întrebați dacă muzica din magazin a avut vreo influență asupra lor în momentul în care făceau cumparaturi. În urma răspunsurilor pe care le-au primit, cercetătorii au observat că un procent de 90% a răspuns cu “nu”. 

***

Un alt model de neuromarketing îl reprezintă și apelarea la zona subconștientă a creierului, asemănată cu partea de sub apă a unui aisberg în momentul în care luăm, mai ales, decizia de a cumpăra ceva. Mai pe scurt, ne referim aici la percepția subliminală. Ea reprezintă modul în care reacționăm după ce am fost supuși unui stimul neconștientizat. 

Un bun exemplu îl reprezintă în cazul de față experimentul din 1957 al lui James Vicary, cercetător de piață. A introdus cuvintele „mănâncă floricele de porumb” și „bea Coca-Cola” într-un film. Cuvintele au apărut odată la câteva cadre, adică de mai multe ori în timpul filmului, presupus a fi suficient de lung pentru ca subconștientul să îl poată prelua, dar prea scurt pentru ca spectatorul să fie conștient de el. Astfel, anunțurile subliminale ar fi creat o creștere de 18,1% a vânzărilor de Coca-Cola și o creștere de 57,8% a vânzărilor de popcorn în urma vizionării filmului. Din păcate, rezultatele lui Vickary au fost, de fapt, o farsă, dar au determinat un alt experiment care i-a confirmat că teoria mesajelor subliminale afectează comportamentul uman.

În 1999,  Universitatea Harvard a făcut un studiu în care a folosit o metodă similară cu cea a lui Vicary; subiecții au jucat un joc pe computer în care o serie de cuvinte au “fulgerat” în fața lor pentru câteva miimi de secundă. Un grup a primit cuvinte pozitive precum „înțelept” și „realizat”. Celălalt, însă, a primit cuvinte precum „senil”, „dependent” și „bolnav”. În ciuda faptului că aceste cuvinte au apărut și dispărut mult prea repede pentru a fi percepute în mod conștient, în primul caz,  cei care au primit cuvinte pozitive au ieșit din cameră mult mai repede, datorită mesajului subliminal care i-a făcut să înțeleagă, poate, că sunt înțelepți dacă lasă jocul și deja împliniți, spre deosebire de cei care au primit cuvinte negative, al căror impact a fost exact opusul.

    ***

Zilnic suntem supuși unor astfel de situații în care acționăm fără să ne dăm seama cum și de ce. Totuși, prin situațiile expuse mai sus, sperăm că v-am intrigat și mai mult să înțelegeți cu ce se ocupă neuromarketingul, cât de ușor și cât de mult suntem influențați. Acum că ați aflat unul din multele secrete ale ramurii economice numite marketing, poate veți acorda puțin mai multă atenție lucrurilor din jur”. 

Pe lângă  acest articol, mai accesezi un site sau două. În final, ajungi să dai click iar pe link-ul albastru-violet pe care l-ai văzut inițial, pentru că textul ți s-a părut, poate, mai convingător.( Totuși, apăsând în repetate rânduri pe același link, participi la mărirea venitului anual de peste 40 de milioane de dolari al companiei Google. Cum? Datorită unui studiu al culorii linkului și influenței acesteia asupra ochiului.) Dar tu nu ai avea de unde să știi asta pentru că autobuzul s-a oprit în stație și ești nevoit să cobori…

Sursele studiilor: https://www.nature.com/articles/36484

https://scholar.harvard.edu/

CU DREPTATEA TRECEM MAREA – INTERVIU CU DL. JUDECĂTOR CRISTI DANILEȚ

Oameni care ne inspiră

Text: Aytana Anghel

Grafică: Amalia Radu

1.09.2021

Este o certitudine faptul că toți cei care am trecut sau încă trecem prin montaigne rousse-ul numit viața adolescentină ne-am întrebat la un moment dat cu ce ne vor ajuta mormanele de cărți și aglomerația de formule aritmetice în viața reală. Ba mai mult, cu siguranță majoritatea tinerilor sunt cuprinși de teamă la gândul intrării în rândurile adulților, la responsabilitățile care ne așteaptă și la regulile, fie ele scrise sau nescrise, pe care trebuie să le respectăm: Ce anume constituie o infracțiune? Pot răspunde penal chiar dacă nu sunt major? Am voie să postez poza aceasta pe o rețea de socializare dacă în ea apare un minor? Domnul judecător Cristi Danileț și-a dedicat o bună parte din timpul său pentru a ajuta tinerii să afle răspunsul la aceste întrebări, dar pentru mai multe detalii îl las pe dumnealui să ne explice rolul educației juridice în viața noastră.

  • Ne puteți spune câteva lucruri pe care ați vrea ca tinerii să le știe despre dumneavoastră?

Sunt judecător de 23 de ani, specializat în materie penală și delicvență juvenilă. Am doi copii care au depășit deja vârsta adolescenței, deci cunosc foarte bine dificultățile și nedumeririle specifice acestei perioade. Pe lângă acest lucru, am întâlnit foarte mulți minori care au ajuns în sala de judecată în poziția de inculpat, iar datorită acestui lucru eu împreună cu alți colegi: juriști, profesori, chiar și studenți, am decis să înființăm o organizație (VeDem Just) ce are ca scop prevenirea și educația. Prin intermediul acestei asociații, ne dorim să informăm copiii despre legile ce trebuie respectate într-o societate, acțiunile interzise de acestea, procedurile și instituțiile la care pot apela atunci când întâmpină o problemă de natură juridică și, în special, ce înseamnă o sancțiune ce li se poate aplica la un moment dat. Toate aceste lucruri sunt importante, deoarece potrivit legislației românești, încă de la 14 ani, copilul răspunde penal și contravențional. Asta înseamnă că dacă încalcă vreuna dintre regulile înscrise în codul penal, cu alte cuvinte comite o infracțiune, riscă o sancțiune penală, ceea ce constă în deschiderea unui dosar penal, înfăptuirea unui cazier și primirea unei pedepse, lucruri ce îi vor influența toată viața. De asemenea, tot de la 14 ani, copilul răspunde contravențional, deci un polițist îi poate da o amendă pentru traversatul pe roșu, spre exemplu. Tot ceea ce facem noi, așadar, este pentru a limita astfel de situații.

  • Ce v-a motivat să alegeți dreptul?

Nu am avut nicio rudă care să activeze în domeniul dreptului, dar consider că drumul către acesta a fost format de către doi factori: pe de o parte educația strictă pe care am primit-o de la părinții mei, în special de la tata, m-a orientat spre valori precum dreptatea, ordinea și disciplina, iar pe de alta, activitatea de care m-am apucat în adolescență, artele marțiale, mi-au dezvoltat curajul. Inițial am dorit să devin polițist, dar după aceea m-am reorientat și am decis să fiu magistrat. Am urmat facultatea de drept la Iași, după care am dat un concurs național, pe care l-am câștigat datorită pasiunii mele pentru învățat, pe care am deprins-o din copilărie. Am fost admis din prima la magistratură, iar astfel, din anul 1998 sunt judecător. 

  • Dintre toate carierele din domeniul juridic, de ce ați ales-o pe cea de judecător?

Atunci când am dat la drept habar nu aveam ce puteam să fiu după ce termin facultatea! Nu avusesem nicio întâlnire cu vreun om al legii, nici măcar cu vreun polițist. Nu știam ce înseamnă judecător, procuror sau avocat. Aveam însă să aflu că după ce termini facultatea de drept poți ocupa nu mai puțin de 40 de funcții! Sigur, cele mai cunoscute rămân cele menționate mai sus: judecătorul, care împarte dreptatea, procurorul, care acuză din partea societății și avocatul, care apără fie victima, fie infractorul. Inițial, nu puteam deveni avocat deoarece trebuia ca un avocat maestru să mă ia ucenic, iar eu nu cunoșteam pe nimeni în acest domeniu, deci din start această opțiune a fost înlăturată. Apoi, mi-am dorit să fiu procuror, deoarece mi-a plăcut tot ce ține de dreptul penal deosebit de mult, însă, în anul în care am terminat eu facultatea, nu au fost locuri de procuror scoase la concurs. Așadar, am devenit judecător, iar aceasta este o decizie pe care nu am regretat-o nicio clipă!

  • Care este cel mai mare impediment cu care vă confruntați în viața profesională de zi cu zi?

Eu mă simt foarte împlinit, doar că uneori cei ce nu cunosc justiția, nu cunosc cum funcționează justiția, simt un soi de repulsie față de cei care lucrează în domeniu. Acest lucru îmi dă un imbold să apar mai des în spațiul public, să explic oamenilor, pe înțelesul lor, cu ce se ocupă un judecător, un procuror, un avocat; de ce atunci când pierzi un proces nu trebuie să-i porți ură judecătorului, deoarece acesta doar a aplicat legea; de ce o hotărâre greșită nu înseamnă că judecătorul este corupt, poate că probele nu au fost suficiente etc. Toate acestea și mai multe au fost motivele pentru care am început să am o prezență mai mare în presă, pe rețelele de socializare, pentru a fi  alături de cetățeni. Cel mai mare impediment în munca pe care o desfășor este diferența dintre cunoștințele juridice pe care le am eu și colegii mei și lipsa acestora la nivelul oamenilor obișnuiți, ce nu activează în domeniul juridic. Justiția trebuie să se facă pentru cetățean, iar pentru o comunicare eficientă judecătorii și procurorii trebuie să se coboare la nivelul cetățenilor de rând, să vorbească pe limba lor!

  • Ce v-a inspirat să creați VeDemJust (Asociația Voci pentru Democrație și Justiție)?

În 2011 am fost invitat să particip la un schimb de experiență în Statele Unite ale Americii. Am ajuns în Austin, Texas și m-am întâlnit acolo cu un judecător american. Stăteam de vorbă în biroul lui și, la un moment dat, spune: “Haideți că trebuie să plec la școală.” În Texas sunt mulți copii imigranți, iar pe acest judecător îl interesa ca aceștia să cunoască și să respecte Constituția Statelor Unite ale Americii. M-a surprins acest lucru, faptul că un om care trebuia să lucreze la tribunal, cu infractori, se interesa de educația copiilor. Atunci mi-am zis: “De ce nu am face un astfel de program și în România?” Prima lecție de educație juridică pe care am dat-o a fost în 2013, într-o școală dintr-o comună de lângă București, la clasa a 5-a sau a 6-a. Copiii au fost foarte încântați, au făcut poze cu mine și astfel am popularizat acest program pe Facebook. Acesta a început să se dezvolte când au început să fie interesați din ce în ce mai mulți profesori. Eram în CSM (Consiliul Superior al Magistraturii) pe vremea aceea, am discutat cu Ministrul Justiției și cu Președintele CSM și s-a încheiat un protocol între Ministerul Justiției și Ministerul Educației care să permită accesul magistraților în școli și al copiilor în tribunale. În momentul de față, această asociație și-a extins activitatea în 26 de județe din România!

  • Care sunt, din punctul dumneavoastră de vedere, beneficiile educației nonformale?

Eu sunt un adept al educației moderne pentru elevi, adică nu vreau să învețe pe de rost noțiuni ce nu le sunt de folos în viață. Învățământul clasic, susținut de profesori și cel nonformal trebuie combinate. Educația juridică predată în unele școli și materiile precum cultura civică trebuie suplimentate de întâlniri cu oamenii legii, pentru ca elevii să învețe într-un mod practic, să fie informați. Mulți copii sunt surprinși, de exemplu, să afle că în România judecătorii nu au ciocan! Scopul acestui proiect este ca tinerii să realizeze că prin respectarea legii sunt în siguranță și să fie mai responsabili.

  • Unele persoane consideră că educația juridică este doar pentru aspiranții la drept. Care este părerea dumneavoastră?

Constituția spune chiar în Art. 1 că respectarea ei, precum și a tuturor legilor este obligatorie. Legile din România depășesc ca număr 10 000. În fața judecătorului, nimeni nu poate invoca drept scuză necunoașterea legii. Dat fiind faptul că de la 14 ani, copiii răspund penal, nu ar fi bine ca o parte din aceste legi, nu toate, dar cele mai importante, să fie învățate și de către aceștia? Legea nu este pentru a forma oameni ai legii, ci pentru a proteja toți cetățenii. În această eră digitală, toți avem câte un telefon mobil, dar știm oare ce avem voie să facem cu acesta? Am voie să postez poza aceasta pe internet, dacă în ea apare un minor? Părintele vrea să-mi vadă conversațiile cu prietenii, are oare voie să facă acest lucru? Un profesor mi-a confiscat mobilul, este legal? Toate aceste lucruri consider că ar trebui știute de toți tinerii, motiv pentru care am ales 500 de legi pe care le-am considerat a fi cele mai importante și le-am inclus în ghidul “Elevul și Legea”, care este disponibil și pe aplicația gratuită Lege-n-dar. Am făcut selecția astfel încât, dacă citiți manualul, este suficient să vă descurcați, fără să aveți vreodată probleme cu legea!

  • Cum ar putea educația juridică să influențeze viitorul tinerilor din România?

Noi, în România, nu avem o cultură a ceea ce se cheamă în Occident “Rule of Law”, adică supremația legii. Oamenii devin mai responsabili știind că nu ascultă de conducători sau de alți oameni, ci de lege. Oamenii se supun doar legii. Consider că dacă învățăm legile de mici, învățăm și să ne respectăm unii pe alții, să devenim mai solidari. Gândurile acestea nu pot apărea peste noapte, bineînțeles, dar cred că peste vreo 2-3 generații oamenii vor conștientiza că legea este făcută pentru a fi respectată, iar sentimentul dominant se va schimba de la frică, care a condus societățile în trecut, la siguranță. Pentru această siguranță, însă, nu este suficient să avem drepturi, ci trebuie să ni le și apărăm! 

Acesta este link-ul către aplicația gratuită de mobil Lege-n-dar, în care se regăsesc informațiile incluse in manualul de educație juridică “Elevul și Legea” scris de dl. judecător.

Descarcă aplicația legendară de la VeDem Just!

Lăcomia care a scufundat un vas. Dezastrul feribotului Sewol

Istorie

Text – Ana Maria Ciolac

Grafică – Miruna Vasile

Tehnoredacție – Andreea Vaida

În câteva luni, pe data de 30 octombrie, se vor împlini șase ani de la tragedia Colectiv, incendiul din București care a curmat viața a 64 de tineri și a propagat o undă de șoc ce a răsturnat un guvern. Sunt convinsă că toți cititorii mei cunosc acest eveniment, chiar dacă mulți dintre noi îl percepem acum ca pe un vis urât pierdut în ceața anilor care au trecut, deoarece, timp de săptămâni în șir, a constituit singura știre difuzată la televizor. 

Dar ce relevanță are discuția despre Colectiv, când, judecând după titlu, articolul nu este despre acest subiect? Mă bucur că ați întrebat. V-am împrospătat puțin amintirile despre acest incident petrecut în țara noastră pentru a putea înțelege mai bine tragedia geamănă petrecută cu doar un an înainte de Colectiv, pe data de 16 aprilie 2014, în Coreea de Sud. Un club în flăcări și un vas înghițit de apă înghețată par să nu aibă nimic în comun, dar, dacă săpăm puțin mai adânc, o să vedem asemănarea izbitoare și terifiantă dintre ele. Puneți-vă șepcile de detectivi, pentru că, împreună, ne vom întoarce în timp, în ziua scufundării feribotului MV Sewol, vom analiza evenimentele premergătoare tragediei și vom conclude care au fost greșelile ce au condus la producerea ei. 

Pe 15 aprilie 2014, la ora 21:00, feribotul MV Sewol a părăsit portul orașului Incheon, având la bord 476 de persoane, dintre care 325 erau studenți la liceul Danwon aflați în excursie. Destinația, pe care nu aveau să o mai atingă, era insula Jeju. Sewol a fost singurul vas care a părăsit uscatul în acea zi, deoarece un avertisment de vizibilitate scăzută la sub un kilometru fusese emis la ora 17:30. Pe lângă oameni, feribotul era încărcat cu 2.142,7 tone de marfă, inclusiv 185 de mașini. 

Ziua următoare, la ora 8:27, Sewol intra în canalul Maenggol, ceea ce a însemnat începutul sfârșitului pentru cei aflați la bord. Liceenii luau micul dejun și râdeau împreună, fără să acorde multă importanță supei care era înclinată în bolurile lor, tot vasul fiind în pantă. În acest timp, doi membri ai echipajului, Park Han-kyul și Cho Joon-ki, supravegheau traseul vasului din camera de comandă, în absența căpitanului Lee Joon Seok. La ora 8:48, Park i-a ordonat lui Cho să schimbe cursul de la 135 la 140, apoi la 145 de grade. Atunci au observat că vasul se înclina periculos de mult spre dreapta și, de aici, relatările lor cu privire la succesiunea de evenimente divaghează. Ceea ce este sigur, însă, este că Cho a făcut o serie de întoarceri la stânga în încercarea de a redresa feribotul, dar cârma părea să nu funcționeze corespunzător. 

Din cauza întoarcerilor multiple, vasul și-a pierdut stabilitatea. Marfa a alunecat spre partea dreaptă a vasului, făcând imposibilă redresarea lui din cauza greutății excesive. Căpitanul Lee, precum și restul echipajului, au fost chemați de urgență, iar motoarele au fost oprite, dar deja nu mai era cale de întoarcere, întrucât apa pătrunse în vas prin intrările pentru încărcarea mașinilor și a marfei. La ora 8:50, Sewol era înclinat la 30 de grade. La 8:52, Kang Hae-Song, un membru al echipajului care nu cunoștea procedura de urgență, a difuzat următorul mesaj la intercom către pasageri: “Nu vă mișcați. Doar stați unde sunteți. Este periculos dacă vă mișcați, deci doar rămâneți unde sunteți.” La aceeași oră, Choi Duk-Ha, un elev care, din păcate, nu a supraviețuit tragediei, a sunat la numărul de urgență și, la 8:58, o singură barcă a gărzii de coastă, No. 123, a fost trimisă. 

La 8:55, echipajul a trimis primul mesaj SOS către Serviciul de Trafic Jeju, care a sunat Garda de Coastă Jeju, care a sunat mai apoi Garda de Coastă Mako, pentru ca în final să nu se rezolve nimic, deoarece o barcă fusese deja trimisă. Au urmat telefoane peste telefoane, instituțiile vorbind cu căpitanul Lee și echipajul vorbind înapoi cu instituțiile. La 9:07, echipajul a confirmat scufundarea iminentă a vasului, iar Serviciul de Trafic Jeju a informat două alte nave din apropiere de acest fapt. La 9:23, s-au gândit să le spună în sfârșit pasagerilor să își pună vestele de salvare. 

În timp ce vasul se scufunda, o elevă a rostit cuvintele profetice: “Nu este ăsta genul acela de situație în care îți spun <<Nu te mișca, totul va fi okay>> și după fug ca să se salveze?” După aceea, fata a rememorat un accident petrecut la metrou în care “doar cei care nu au urmat ordinele au supraviețuit.” Și exact acest lucru s-a întâmplat și la bordul vasului Sewol. La 9:30, căpitanul Lee a dat ordinul de evacuare. Pentru că aparatura de difuzare era defectă, echipajul ar fi trebuit să meargă personal la pasageri să îi anunțe, lucru care nu s-a mai întâmplat. La 9:38, orice formă de comunicație cu Sewol a încetat. În timp ce elevii așteptau cuminți în cabinele lor, după cum fuseseră instruiți, căpitanul și membrii echipajului au abandonat nava, salvându-se pe ei înșiși și lăsând sute de copii să moară. 

Yoo An-Sil, mama unei eleve care și-a pierdut viața, a declarat într-un reportaj făcut de The New Yorker: “Am vorbit cu fiica mea la telefon la ora 9:47 A.M. Căpitanul fusese salvat deja. I-am spus să asculte de profesorul ei… ceea ce este cel mai mare regret al meu. Ar fi trebuit să îi spun să scape repede.” Cultura coreeană pune mult preț pe ordine, disciplină și respectarea ordinelor și a superiorilor, așa că mulți elevi au rămas închiși în cabinele lor, având încredere în căpitan și speranță că vor fi salvați, în ciuda apei care își croia încet dar sigur cale pe sub ușile lor. Singurii care au scăpat cu viață au fost cei care au acționat din instinct, au ignorat instrucțiunile primite, au ieșit din cabine și mai apoi din mormântul plutitor Sewol și s-au aruncat în apă. Adevărata tragedie este buna știință că toți pasagerii – toți copii – puteau fi salvați. Vasul s-a scufundat atât de încet, în două ore și jumătate, parcă dorind să le dea pasagerilor o șansă de a scăpa. 

Răspunsul salvatorilor la dezastru a fost și el jalnic. Echipajul No. 123 nu a avut nicio inițiativă de a sări în ajutorul oamenilor care se înecau, ci a chemat în schimb alte echipaje de salvare. Într-un final, la 9:38, operațiunea de salvare a început, dar nu au făcut mai mult decât să colecteze supraviețuitorii care își croiseră singuri drum prin vasul înclinat acum la 60 de grade și ajunseseră la suprafață. Jang Ae-Jin, o elevă care a reușit să scape cu viață, a mărturisit într-un interviu pentru Korea Now: “În primul rând, nu am fost salvați. A trebuit să scăpăm singuri.”. Kim Sung Mook, un alt supraviețuitor, a declarat pentru The New Yorker: “A fost istovitor să scap fără niciun ajutor. Cel care trebuia să ne protejeze (căpitanul) era absent.”.

La 9:35, Ministerul Apărării Naționale și al Sănătății au declarat stare de urgență și au trimis vehicule și echipaje la fața locului. Statele Unite au sprijinit Coreea în eforturile de salvare, iar Japonia și-a manifestat condoleanțele, dar oferta de ajutor a fost respinsă de către coreeni. La 22:03, forțele navale, aeriene și armata erau implicate, dar ajutorul a venit mult prea târziu pentru majoritatea pasagerilor. Guvernul părea mult mai interesat să trimită camere și reporteri decât salvatori la locul incidentului. Jang Ae-Jin povestește cum, în primă instanță, canalele de știri au raportat că toată lumea fusese salvată. Cumva, forțele de ordine s-au lăsat învăluiți de această dulce iluzie și chiar au trimis mesaje părinților comunicându-le că toți copiii erau în siguranță. Apoi, iadul a venit pe pământ, pe măsură ce adevărul a ieșit la suprafață. Bilanțul victimelor era mult mai crunt decât ar fi vrut guvernul să admită. 299 de pasageri și-au pierdut viețile, dintre care 250 erau copii veniți în excursie cu școala. 

A doua zi, după ce fapta a fost consumată, 555 de scafandri, printre care civili care s-au oferit voluntari, au început căutarea pasagerilor dispăruți, care s-a transformat rapid într-o misiune de recuperare a cadavrelor. Kim Gwan-Hong a fost unul dintre scafandrii care s-au prezentat la locul tragediei o săptămână mai târziu, pentru a ajuta la recuperarea trupurilor neînsuflețite. A scos cadavrele copiilor din epavă cu mâinile goale, având grijă să spună o rugăciune pentru fiecare victimă și să îi legene, dorind să le ofere liniștea sufletească de care nu au avut parte în ultimele lor clipe. Actele lui de eroism i-au afectat grav sănătatea mintală și l-au împins la suicid 787 de zile mai târziu. La șapte ani de la dezastrul feribotului Sewol, mulți scafandri sunt încă bântuiți de ceea ce au găsit în epavă. La bilanțul victimelor s-au mai adăugat doi scafandri și cinci membri ai echipajelor de salvare. Cinci pasageri sunt dispăruți și astăzi. 

Cum de s-a întâmplat o asemenea tragedie? Ce a mers atât de greșit încât a dus la scufundarea vasului? După cum spune și titlul acestui articol, cauza scufundării feribotului Sewol o constituie lăcomia. Aceasta nici nu este o metaforă; dacă îl întrebați pe Google, primul răspuns pe care vi-l afișează este acest cuvânt magic – lăcomie -, care însumează lanțul de greșeli care a dus la moartea a 250 de copii nevinovați. În momentul scufundării, Sewol avea venerabila vârstă de 20 de ani. A fost delapidat și cumpărat de către coreeni de la japonezi în 2012, după care a suferit o serie de modificări care s-au dovedit a fi ilegale. Pentru a avea o capacitate mai mare și, implicit, a fi mai profitabilă, nava a fost dotată cu spații în plus pentru pasageri și cargo, ce a dus la mutarea centrului de greutate și la un echilibru precar între partea stângă și cea dreaptă. Țineți minte câte tone de marfă căra Sewol când a plecat pe ultimul ei drum? Ei bine, limita maximă era de 987 de tone. De asemenea, pentru a face loc sutelor de tone de surplus de marfă, a fost echipată cu prea puține rezervoare balistice, adică rezervoare cu apă care au rolul de a ajuta nava să plutească. Căpitanul obișnuit al navei, căruia Lee i-a luat locul pentru un an, a declarat că avertizase compania în legătură cu consecințele devastatoare pe care toate aceste nereguli o să le aibă, dar a fost amenințat cu concedierea. Sewol abia se putea menținea la suprafață și se afla într-un echilibru precar. Când echipajul a luat o curbă greșită, soarta navei a fost pecetluită.  

Dar unde este, până la urmă, asemănarea între dezastrul feribotului Sewol și incendiul de la Colectiv? Deși tragediile sunt cât se poate de diferite, ambele au avut drept primă cauză nepăsarea cu privire la siguranța oamenilor, banii primând în fața vieților omenești. De asemenea, forțele de ordine au acționat disproporționat și dezorganizat, lăsând oameni care puteau fi salvați să piară. Nu în ultimul rând, ambele evenimente sumbre au stârnit ceva în populație, au aprins o scânteie care nu a mai putut fi trecută cu vederea. 

După cinci luni de proteste de stradă, Curtea Supremă a decis expulzarea președinției Coreei de Sud, Park Geun-Hye, care a dat dovadă în nenumărate rânduri că era complet ruptă de realitate. Aceasta a irosit primele ore cruciale de la producerea dezastrului făcându-și toaleta și vorbind cu Choi în dormitorul ei, ajungând chiar să declare că elevii dați dispăruți vor fi găsiți ușor datorită vestelor de salvare, uitând de micul impediment prezentat de carcasa vasului care ținea trupurile captive. În procesul care a urmat tragediei, căpitanul Lee și trei membri ai echipajului au fost găsiți vinovați de ucidere din culpă, iar alți 11 au fost acuzați de neglijență și abandonare a vasului. Căpitanul Lee a primit închisoare pe viață, iar restul echipajului, pedepse variind între 5 și 20 de ani de închisoare. Park Ji-Young, Jeong Hyun-Seon și Kim Ki-Woong au fost singurii trei membri ai echipajului care au rămas în urmă să ajute pasagerii să se salveze și toți trei s-au scufundat odată cu vasul. În anii care au urmat, mai multe persoane au fost puse sub acuzare, inclusiv membri ai administrației Park. 

Pe data de 10 iulie 2014, guvernul a ordonat brusc încetarea căutărilor, deoarece descoperirea de noi cadavre dăuna imaginii lui. Familiile victimelor au cerut cu ardoare reluarea căutărilor, până când, trei ani mai târziu, MV Sewol a văzut din nou lumina zilei. A fost scos din adâncuri și adus la mal, unde părinții îndoliați așteptau răspunsuri. Când aceștia au devenit violenți și au început să lovească gardul care îi separa de feribot, poliția le-a spus să aștepte. În acel moment, mama unei victime a răspuns: “Copiii au murit așteptând, așa că nu ne spuneți să așteptăm!” 

Coreea de Sud va fi pe vecie marcată de ceea ce este considerat “unul dintre cele mai grave dezastre pe timp de pace, care a traumatizat o generație.” Tragedia a modelat o nouă generație, acum numită “generația Sewol”, plină de tineri care, deși nu au împlinit nici 20 de ani, sunt implicați în politică și își doresc să schimbe mentalitatea sud-coreeană de emancipare economică cu orice preț, care a curmat nenumărate vieți de la războiul celor două Corei și până în prezent. 

“Acele păsări micuțe… zburau prin văzduh… în furtună. Păsările erau atât de mici și de frumoase și chemarea lor m-a atins. Dar suna precum plânsetul elevilor, rugându-mă să nu îi las în urmă.” – Kim Gwan Hong 

Amintiri din copilăria filmului

Cultură, Istorie

Text – Daria Maria Anghel

Grafică – Diana Oancea

Tehnoredacție – Andreea Vaida

Este vineri seara. Ajungi acasă, târziu, după o săptămână obositoare. Îți arunci geanta sau ghiozdanul pe primul scaun pe care îl vezi; te schimbi în haine destul de largi încât să poți înota în ele și te afunzi în canapeaua din stofă kaki. Telecomanda se află, surprinzător, la locul ei şi te gândești să profiți de acest moment memorabil căutând un film. Nu găsești un titlu destul de bun încât să te intrige așa că laşi televizorul să meargă pe unul dintre zecile de canale de documentare. Ți se pare ironic faptul că subiectul pe care-l “dezbate” vocea bărbatului de vârstă mijlocie îl reprezintă, tocmai,  “filmul”. 

Vocea bărbatului cu ochelari și cămaşă în carouri începe să răsune în sufragerie… “Dacă v-am spune că tot ce vedeți dumneavoastră la televizor sau la cinema a fost un amalgam de accidente fericite? Filmul, documentarul sau orice altceva vedeți pe ecran în ziua de astăzi au fost experimente ale oamenilor curioși din secolul al nouăsprezecelea. Dacă v-am spune că cei care au inventat această modalitate de comunicare în masă nu s-au gândit nicicând că va lua amploare la nivel global?” și cu o schimbare de intonație, asemenea unui moment de teleshopping, bărbatul adaugă:“Suntem pregătiți să vă satisfacem curiozitatea cu noul nostru documentar: “Filmul. De la origini la prezent”.”. 

Acum că ți-ai luat punga cu nachos poți să te concentrezi asupra informațiilor pe care bărbatul cu perciuni le povestește cu atât de mult patos “ Filmele pe care le întâlnim oriunde, sub atâtea forme, fie că sunt reclame, fie că sunt episoade dintr-un serial reprezintă, de fapt, o iluzie a mișcării. O colecție de imagini observate succesiv oferă, foarte rapid, o astfel de iluzie. Dar care este explicația pentru acest “truc magic” pe care creierul și ochii noștri îl fac? Ei bine, fenomenul principal care are loc în momentul în care vizionăm filmul se numește “Persistence of Vision” (Persistența vederii). Acesta este fenomenul care te împiedică să vezi spațiile negre dintre cadrele unui film proiectat. În acest caz, un cadru este ceea ce numim una dintre imaginile statice care alcătuiesc un film. Se pare că, dacă un cadru apare în fața ochilor, creierul tău păstrează acea imagine timp de aproximativ o zecime de secundă după ce a dispărut. Dacă apare un alt cadru în acea zecime de secundă, creierul nu va înregistra spațiul negru dintre ele. Acum că am înțeles “psihologia filmului”, putem trece la partea istorică a acestuia. 

Înainte ca pozele să apară, camera obscură era folosită pentru a “izola” imagini din lumea înconjurătoare, dar în secolul al nouăsprezecelea, o schimbare semnificativă a avut loc. Cu ajutorul camerei obscure și a unor chimicale fotosensibile, inventatorul Niépce a reușit să creeze prima fotografie alb-negru pe un platou. Surprins de această reușită, dar observând faptul că platoul trebuie ținut la soare câteva zile pentru ca imaginea să apară în totalitate, Louise Daguerre, un prieten apropiat al inventatorului,  a căutat o soluție pentru ca fotografia să fie expusă la lumină pentru un timp mult mai scurt. Astfel, pozele au început să fie comercializate, fiind mai rapid de realizat, iar alți oameni intrigați au căutat noi modalități de a îmbunătăți aparatul de fotografiat.

Dar cum s-a făcut trecerea de la simple imagini la ideea complexă a unui film? Un vis la fel de inspirat ca cel al lui Mendeleev? Clişeic. Un fenomen natural ca în cazul lui Newton? Nu chiar. Ați rămâne surprinși să aflați că adevăratul motiv a fost un pariu. Întrebarea care provoca dileme tuturor în acea vreme era: părăsesc toate cele patru copite ale calului pământul în același timp,  într-un punct al galopului? Iar Leland Stanford, fondatorul Universității Stanford, l-a angajat pe Muybridge să-l ajute să stabilească pariul.

Stanford a susținut că, într-un moment dat al galopului, toate cele patru copite ale calului sunt în aer. Unii dintre colegii săi au spus, însă, că un picior este întotdeauna pe pământ. Era o întrebare a vremii dezbătută la nivel popular și Muybridge avea să ofere răspunsul folosind cunoștințele sale fotografice. El a venit cu o idee creativă- a  făcut un experiment cu o serie de 12 camere. Le-a folosit pentru a fotografia un cal în galop, într-o succesiune de fotografii. Totuși, nu a reușit să facă rost de o dovadă concretă. Șase ani mai târziu, acesta a schimbat tehnica; Muybridge a setat douăsprezece declanșatoare cu fir conectate la obloane pentru camere. Le-a distanțat uniform de-a lungul pistei de curse pentru a captura calul galopând. Pe măsură ce calul înainta pe pista de curse, fiecare cameră făcea o fotografie cu mai puțin de o jumătate de secundă diferență între acestea.

În final, pozele au demonstrat că Leland Stanford avea dreptate și, evident, a câștigat pariul. Dar această invenție a fost o situație câștigătoare pentru toată lumea; cu ajutorul acestor poze, distribuite una lângă cealaltă, s-a dezvoltat studiul mișcării și s-a explicat iluzia pe care acestea o creează dacă sunt afișate la o anumită viteză.” Vocea bărbatului cu ochelari accentuează printr-o tuse intenționată “Persistence of Vision” și trece mai departe…

“Puțin mai târziu, în Europa, francezul Étienne-Jules Marey inventează puşca cronofotografică care îl ajută să studieze zborul păsărilor (acesta le fotografia rapid apăsând pe trăgaci asemenea unei arme încărcate)- aceasta surprindea o serie de douăsprezece poze care, îmbinate, creeau impresia de mișcare. Thomas Edison împrumuta atunci invenția prietenului său și împreună cu W.K.L Dickson, unul dintre ajutoarele sale,  își creează propria cameră, care imprima pozele pe benzi de film de celuloid acoperite cu o emulsie sensibilă la lumină, ci nu pe mici platouri de metal.  Astfel, cei doi au inventat prima cameră de filmat, numită “cinetograf” și, de asemenea,  “cinetoscopul”, o cutie concepută pentru ca filmele să poată fi vizualizate de către o persoană pe rând printr-o fereastră  în partea de sus a dispozitivului. Edison nu considera că cinetoscopul având un potențial atât de mare și îl vedea mai mult ca un plus pentru fonograful său. Totuși, oamenii au fost surprinși de cele 16 secunde magice, așa că toată America s-a umplut de astfel de dispozitive ce funcționau pe bază de monede. 

Edison și Dickson au creat primul studio de film din lume, în New Jersey, iar din 1893 până în 1895, au făcut sute de vodeviluri, mute ce au fost apreciate de oamenii din toata lumea. Deși vocile personajelor nu se auzeau, fonograful însoțea prin muzică acțiunea.

În paralel, în Franța, Louis și Auguste Lumiere sunt intrigați de invențiile celor doi americani, așa că hotărăsc să le îmbunătățească. De ce? Ei bine, pentru că existau câteva limitări ale acestora; cinetograful era static și avea nevoie de foarte multă lumină pentru a înregistra, iar cinetoscopul permitea numai unei singure persoane sa vadă filmul. Astfel, cu experiența lor în inginerie, manufactură și fotografie, cei doi frați au reușit să combine cele două invenții într-una singurā, portabilă. Cu ajutorul lanternei magice incorporate, Louis și Auguste au proiectat filmul pe un perete, în fața unei mulțimi de oameni- așa a apărut “cinematograful”.

28 decembrie 1895 a fost ziua în care frații Lumiere au revoluționat lumea filmului. În atmosfera pariziană a subsolului de la Grand Café, cei doi au proiectat în fața mai multor personalități 10 mini documentare mute cu fapte din lumea reala. Celebrul “L’Arrivée d’un train en gare de La Ciotat” a marcat publicul, legenda spunând că toți cei din sală s-au speriat de sosirea trenului în gară din cauza sau, mai bine zis, datorită imaginii mult mai clare. De menționat, de asemenea, este faptul că acestea durau mai mult de 16 secunde datorită schimbării lungimii benzii de film.

Astfel, Auguste și Louis au atins o performanță pe care cei dinaintea lor n-au reușit să o realizeze; cei doi au adus oamenii mai aproape unul de celălalt, oferind o stare generală de bine și un nou mod de destindere. 

În 1905 au început să se deschidă aşa-zisele Nickelodeon, cinematografe rudimentare ce rulau toata ziua filme. Intrarea costa 5 cenți (“one nickel”, în engleză, de unde provine și numele) și filmele se schimbau de mai multe ori pe săptămână.” bărbatul îmbrăcat în griuri colorate ia o pauză de jumătate de minut, în timp ce pe ecran apare trenul alb-negru ce intră în gara “La Ciotat”.

 “În episodul de data viitoare vom vorbi despre evoluția efectelor în filmele mute, dar și despre…” dar deja nu mai reușești să distingi cuvintele deoarece visezi că alergi pe peron, așteptând trenul.

Bernard Williams și problema existenței eterne

filozofie

Redactor: Daria Blendea, Grafică: Diana Oancea

Moartea, fie ea înfricoșătoare, eliberatoare ori tragică face parte din cursul vieții umane. E inevitabilă. Când suntem puși față-n față cu problema efemerității existenței, imortalitatea pare dezirabilă, fapt dovedit de îndelungatele încercări ale omenirii în a o atinge sau, cel puțin, a o înțelege, fie prin “Elixirul Tinereții” ori prin asidue teorii științifice. Dar dacă, în fapt, moartea este un lucru bun iar imortalitatea o fantezie înșelătoare? Numeroși filosofi au cugetat asupra acestei întrebări încă din cele mai vechi timpuri, iar Bernard Williams (1929-2003)  a fost unul dintre ei, remarcându-se printr-o faimoasă teză ce nu contenește să stârnească controverse între mințile luminate ale zilelor noastre, după aproape 20 de ani de la trecerea sa în neființă. 

De ce nu îți doreșți să fii nemuritor conform lui Bernard Williams? 

Argumentul lui Williams este bazat asupra conceptului de “dorințe categorice”. 

Pentru a trăi o viață împlinită, oamenii au nevoie de scopuri sau dorințe categorice. Fie că-ți dorești să călătorești în jurul lumii, să fii un scriitor de succes sau să fii un celebru filantrop, idealurile personale îți oferă motive pentru a privi înspre viitor, pentru a te perfecționa, limitat fiind de parametrii mortalității. Dar este oare acest lucru aplicabil și în cazul unei vieți fără sfârșit? Când vorbim despre imortalitate, epuizarea idealurilor personale este, mai devreme sau mai târziu, inevitabilă. Fie că reușim să ne împlinim dorințele categorice sau că, pur și simplu, ne pierdem interesul față de ele, sinele este supus unei continue metamorfoze. Prin urmare, odată cu trecerea timpului dobandim zeci, poate chiar sute de identități complet distincte unele față de altele, “murind” într-o oarecare măsură în mod periodic. Williams a cântărit posibilitatea ca, la un moment dat, să fi trăit îndeajuns încât să ne fi satisfăcut toate dorințele categorice, ori să ne fi săturat a încerca să le atingem, abandonandu-le întru totul. 

Negreșit, acest lucru ar rezulta în plictiseală cumplită, viața devenind un calvar iar moartea, o dorință. 

Așadar, Williams concluzionează că există două posibilități în cazul existenței eterne, niciuna dintre ele fiind favorabilă: fie ne epuizăm idealurile, trăind în plictiseală agonizantă, fie urmărim unele noi față de care vechiul nostru sine n-ar fi prezentat niciun interes, fapt ce este, în esență, nefiresc. 

Desigur, mulți alți filosofi au argumentat că viața eternă și-ar pierde însemnătatea, precum o carte fără deznodământ, sau că motivația ființelor umane nu ar mai avea motiv să existe. A fost pusă în discuție și posibilitatea ca oamenii să își piardă pe parcurs abilitatea de a aprecia viața, natura, persoanele iubite.

 Indiferent de cauza pentru care imortalitatea e indezirabilă, Bernard Williams a propus în opera să argumente ce vor dăinui asupra lumii noastre poate până la materializarea imortalitatii cu ajutorul științei. Până atunci, însă, lucrurile rămân puse sub semnul întrebării și este de datoria noastră să ne formăm propria filosofie asupra problemei existenței eterne. 

Proiecția politicii asupra secolului XXI

Politică simplificată

Text – Ștefania Țenescu

Grafică – Antonia Drăgan

Tehnoredacție – Daniela Dobre

Controversă, critică, putere, războaie- acestea ar fi câteva cuvinte ce pot descrie politica. Încă din cele mai vechi timpuri, această artă de a conduce lumea a reprezentat o plasă de uneltiri mai mult sau mai puțin benefice populației, ce a întreținut o dezvoltare continuă a societății. 

Stâlpii de discuție politici din zilele noastre susțin 2 teme dezbătute cu înverșunare: CAPITALISM VERSUS SOCIALISM- două sisteme economice și culturale cu rădăcini adânc implementate de-a lungul istoriei. Niște giganți care au modelat cursul de dezvoltare al multor națiuni și care nu au găsit încă un punct stabil pentru bunăstarea colectivă, din punct de vedere economic, social și cultural. 

Secolul 21 se află într-o schimbare continuă și rapidă, în care noțiunea timpului poate fi cu greu stabilită. Orice lucru măreț se poate prăbuși în câteva clipe, la fel de repede precum a apărut, iar traiectoria viitorului reprezintă o linie mult prea vagă pentru a ne încrede în ea. Deși capitalismul este preponderent în lumea întreagă, acesta începe să se fisureze încetul cu încetul, iar, prin urmare, orice strop de îndoială poate reprezenta începutul sfârșitului. Generația tânără, mințile ce au crescut alături de tehnologie și informație, a căpătat o voce zguduitoare. Șoapte și idei au luat forma protestelor, a frământărilor ce s-au acumulat de-a lungul timpului. Socialismul se află acum pe buzele multor tineri. După un secol în care a fost stigmatizat prin asocierea cu nemilosul comunism și caracterul distructiv al acestuia, socialismul a luat un nou avânt în scară politică. Până și cetățenii Statelor Unite ale Americii, odată cunoscuți pentru celebra “panică roșie” și confruntarea acidă cu rușii din Războiul Rece, au început să acorde o atenție sporită acestuia. Odată și cu candidatura lui Sanders Bernie, în 2017, și simpatia acestuia pentru socialismul democratic, statisticile favorabile neo-liberalismului au început să fie ușor amenințate. Cu toate că nu a răsturnat  opoziția dreaptă, socialismul a avut o creștere semnificativă, dat fiind faptul că de curând ieșise de sub marja de subiect tabu în înclinațiile politice.

Pentru o percepție mai clară și mai concretă a confruntărilor celor două sisteme, este necesară o scurtă privire asupra aspectelor de “capitalism” și “socialism”.  

Capitalismul este un sistem economic care se distinge prin proprietatea privată asupra factorilor de producție, precum și prin urmărirea profitului, în general pe o piață competitivă. Astfel, fiecare persoană are dreptul la o proprietate și bunuri personale private, în detrimentul efortului pe care îl depune pentru a le achiziționa. Conceptul subliniază faptul că este în natura umană ca indivizii să nu acorde o atenție sporită succesului, decât dacă sunt forțați. Asumarea riscului și motivația de a ne depăși condiția materială sunt niște factori ce trebuie declanșați de forțe externe. A fost creată piața liberă, un loc dominat atât de putere, cât și de sacrificii. Deși aparențele par îmbietoare, fiind o luptă aprigă în inovarea nevoilor și plăcerilor clienților, adevărul poate fi îndoielnic. Setea crâncenă pentru profit reprezintă, de fapt, calea pe care se dezvoltă multe companii. O industrie măreață a luat naștere, cuprinzând o bună parte din viețile a numeroși oameni. Fie angajați, fie clienți, cu toții suntem blocați într-o buclă nefastă a scopurilor puțin binevoitoare a celor ce se află în vârful tropic al afacerilor. 

Marile corporații specializate, dar și producția masivă ce a condus la consumerism sunt factorii adesea dezbătuți în lumea capitalismului.

Într-o oarecare măsură, consumerismul ocupă un loc esențial în definirea capitalismului. Acesta reprezintă motorul economiei moderne, ce a propulsat inflația mondială la un nivel de neatins în istorie. Odată ce revoluția industrială a întâlnit apogeul în secolul IXX, consumerismul și-a făcut curând simțită prezența, având un impact puternic în economia anilor ‘20, printr-o abundență surprinzătoare a tuturor claselor sociale. Cu toate acestea, noua prosperitate economică și nedirecționarea corespunzătoare a acesteia a condus la supraproducție, fiind unul dintre factorii majori ce au stimulat cea mai mare criză economică mondială din istorie (1929-1933). În continuare, consumerismul dirijează normele sociale și economice. Propulsat de industria publicitară ce alimentează și manipulează cheltuielile cumpărătorului, acesta reprezintă deja o normalitate în cotidianul secolului 21. 

Totodată, specializarea job-urilor a avut un impact puternic în evoluția capitalismului. Specializarea este legată de un alt concept, diviziunea muncii, discutat în mare măsură de Adam Smith, economistul scoțian din secolul al XVIII-lea și autor al cărții „The Wealth of Nation”. Smith a ilustrat beneficiile specializării și ale diviziunii muncii prin descrierea unei fabrici de ace, în care fiecare lucrător îndeplinește o singură sarcină specializată. Metoda de specializare a locurilor de muncă implică descompunerea unei sarcini la cel mai scăzut nivel și proiectarea sarcinii în jurul fiecărei părți. Acest lucru creează specializare, expertiză și calitate îmbunătățită. Pe baza acestei formule, au luat naștere industriile moderne. Pe langa profitul și eficacitatea producției substanțial resimțite, au fost create și numeroase locuri de muncă.  Diviziunea muncii este atât de comună în societatea noastră, încât de multe ori îi luăm beneficiile pentru sine și uităm de urmările dăunătoare. Adeseori, în multinaționalele ce împânzesc globul, angajații se află într-un proces continuu și monoton. Scopul pe care fiecare om îl are într-o companie se pierde în procesul îndelungat al producției. Oamenii se simt nemotivați și neîmpliniți, fiind doar mici componente ce pot fi cu ușurință înlocuite. Instabilitatea și nesatisfacerea locului de muncă au devenit niște probleme adesea întâlnite, ce au condus la depresie, anxietate și chiar la scurtarea vieții.

În schimb, socialismul reprezintă o gamă de sisteme economice și sociale caracterizate prin proprietatea socială a lucrătorilor și controlul asupra mijloacelor de producție, precum și ideologiile politice, teoriile și mișcările care au ca scop să le implementeze. Astfel e consolidat conceptul că fiecărui om îi este destinat necesarul unei vieți stabile și împlinite, indiferent de efortul depus pentru a-l obține, totul fiind administrat și monitorizat de către stat. Deși moral reprezintă un drept fundamental, economic poate fi cu adevărat o catastrofă. Orice națiune bazată pe teoria socialismului nu poate supraviețui, așa că acei conducători ce au adoptat-o de-a lungul istoriei… au modelat-o și transformat-o într-un regim de teroare. URSS, Cuba, Coreea de Nord; acestea sunt unele dintre statele cunoscute pentru tirania impusă populației, unde drepturile omului s-au evaporat mult, lăsând locul unei dictaturi nemiloase, clădite pe principii socialist marxiste. Astfel, sistemul politic a căpătat un renume negativ și, prin urmare, folosirea acestuia a scăzut drastic în întreaga lume. 

Cu toate acestea, mulți aderă din nou la principiile sale. După ani și ani de capitalism impus de către numeroase guverne, socialismul pare a fi o gura de aer proaspăt, ce poate aduce o schimbare pozitivă. Un element pragmatic ce stimulează admiratia crescândă a oamenilor este acela că țările scandinave sunt adesea confundate ca fiind socialiste. Educația, sănâtatea, cât și piața economică se afla la un nivel impresionant, în comparație cu alte națiuni, fapt ce le-a propulsat faima în lume. Anti-capitaliștii și cei ce-și doresc o schimbare, consideră că aderarea la un nou sistem politic este soluția salvatoare, cheia către o viață mai bună. Spre mirarea, poate chiar dezamăgirea multora, țările nordice sunt, de fapt, socialist democratice, termen care susține conducerea economică și socială prin echilibrarea principiilor capitaliste și socialiste. Astfel, niciun sistem nu este eliminat, ci contribuie cu efectele proprii pozitive la conducerea țării.

De-a lungul vremii, ambele politici și-au lăsat amprenta în cărțile de istorie, prezentând concret rezultatele evoluțiilor sale în destinul națiunilor. Fiecare a demonstrat ce consecințe pot apărea, ambele sisteme fiind corupte, fie prin libertatea prea mare acordată, fie prin guvern, dar și ce contribuții revoluționare au adus, contribuții care au marcat puternic trecutul întregii lumi.

Cu toate că viitorul politic mondial este forțat să se încline într-o parte sau cealaltă, cheia succesului poate consta în formarea unui sistem care să adopte atât valori morale corecte, cât și economice, pentru o dezvoltare prosperă, continuă și benefică a întregii populații.

Lecțiile moștenirii monarhice în România

Istorie, Politică simplificată

Redactor: Alina Vițel, Grafică: Miruna Vasile

Posibilitatea revenirii la monarhie este, pe cale constituțională, una tranșată- România nu poate fi altceva decât o republică. Asta nu înseamnă că ajungem într-un punct mort ci, mai degrabă, că nuanțele încep să fie unele din ce în ce mai fine, trasarea liniilor de demarcație dovedindu-se din ce în ce mai provocatoare și mai sensibilă.  Analizând sumar istoria monarhiei din România, numărul de patru capete încoronate pe care le-am avut poate să nu pară mult, dar contribuția lui Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea și Mihai este una care nu poate fi trecută cu vederea și minimalizată altfel decât apelând la perspective părtinitoare.

Exemplul cel mai grăitor, care ne arată spiritul de sacrificu al celor care au vrut să ne conducă este cel al lui Ferdinand, mai exact faptul că a aprobat intrarea României în Primul Război Mondial alături de Antanta, nu de Puterile Centrale, alianță care includea Germania, țara natală a regelui. Ferdinand a hotărât să pună interesele țării de adopție pe primul loc, lucru pe care nu avem certitudinea că oricine ar fi avut puterea să îl facă. Concluzia care trebuie trasă e faptul că datoria primează, ea dând sens vieții celui care nu se dezice de aceasta, constituind un model pentru cei care i-au urmat, îi urmează și îl vor urma. Acest exemplu de demnitate nemediată de interese ascunse este o lecție de care România de azi are nevoie. Cazul lui Ferdinand nu este unul izolat. 

Cu privire la abdicarea regelui Mihai, care a pus capăt aflării monarhiei la conducerea statului român, știm că nu a fost una benevolă, ci forțată de conjunctură. Acesta a fost amenințat că studenții care au participat la protestul promonarhist vor fi omorâți dacă nu semnează actul prin care atât el, cât și urmașii săi renunță la dreptul de a mai conduce România. Plecarea în exil nu a fost una ușoară, în primul rând mental și sufletește, dar și financiar- au fost obligați să plece într-un timp foarte scurt și nu au primit azil politic, fiind nevoiți să se mute periodic în diferite țări europene precum Elveția, Danemarca etc. A fost nevoie să se orienteze spre alte mijloace de asigurare a traiului, Regele Mihai devenind pilot, bancher și având o fermă pe care o îngrijea alături de soția sa, Ana de Bourbon-Parma.

Ceea ce România de azi ar trebui să înțeleagă și să transmită mai departe e faptul că familia regală de Hohenzollern-Sigmaringen(devenită ulterior familia regală a României) nu a profitat de poziția privilegiată pe care a avut-o, ci și-a asumat până la capăt misiunea pe care i-a dat-o poporul român- aceea de a ajuta țara să prospere, să cunoască avansul economic și să se dezvolte cultural în așa fel încât să devină „Belgia Orientului”. Să nu uităm că reușita pe care am obținut-o în cadrul Sistemului Tratatelor de la Versailles se datorează și contribuției Reginei Maria. Aceasta, fiind nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, a reușit să convingă Marile Puteri antantiste că trebuie recunoscută alipirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Maramureșului, Banatului și Crișanei teritoriului României. Cel mai probabil, în absența acestei implicări, dezideratul național nu ar mai fi avut conturul mult tânjit.

Există și anumite probleme cu privire la legitimitatea familiilor regale în ziua de azi, problema descendenței și continuității fiind prezentă în monarhiile de pe întregul glob. În Japonia, prințesele se pot căsători doar cu nobili. Așadar, dacă vor să-și păstreze statutul de membri ai familiei regale, trebuie să rămână singure. În Japonia, funcționează legea salică. Ceea ce, până recent, se aplica și în cazul familiei regale a României. Ca urmare a faptului că regele Mihai nu a avut moștenitori de genul masculin, această cutumă a fost îndepărtată. 

Concluziile pe care avem nevoie să nu le uităm

Familia Regală a României nu este una perfectă, nu toți membrii acesteia și-au dus la îndeplinire îndatoririle cu un simț al responsabilității la fel de acut(Carol al II-lea a renunțat la dreptul de a deveni suveran pentru a se putea căsători cu ?) dar, simplul fapt că au venit din alt capăt al Europei și au făcut tot ce au putut să ne ajute să evoluăm ne arată că, poate, problemele cu care ne confruntăm nu se datorează factorilor externi nefavorabili, ci și pasivității noastre, dorinței de a vedea că lucrurile se mișcă, fără însă a ne asuma inconveniențele temporare pe care le necesită depășirea impasului social, moral, economic pe care îl traversăm și care, în loc să se amelioreze, mai degrabă se adâncește. Carol de Hohenzollern-Sigmaringen nu avea nicio certitudine când a pășit prima dată pe pământ românesc, dar își dăduse cuvântul că va lăsa statul într-o stare mult mai bună decât cea în care l-a găsit, ceea ce s-a și întâmplat într-un mod spectaculos.