SFÂRȘITUL UNEI ERE: 70 DE ANI PE TRONUL REGATULUI UNIT

Istorie, Oameni care ne inspiră, Politică Europa

Redactor: Ana Anghel

Grafica: Amalia Popa

Într-o lume în care timpul nu așteaptă pe nimeni și în care schimbările par să apară din ce în ce mai des, oamenii sunt într-o continuă căutare a stabilității și a sentimentului de siguranță.

Astăzi, la 70 de ani de la încoronarea Reginei Elisabeta a II-a, lumea se confruntă cu un scenariu care, deși inevitabil, părea a nu fi posibil să se adeverească vreodată. Cum numărul oamenilor care au trăit vremuri precedente începutului domniei reginei Elisabeta a II-a scade pe zi ce trece, moartea acesteia marchează, mai mult decât prăbușirea unui  simbol deosebit de important al stabilității, chiar începutul unei noi ere.

Nostalgia, însă, previne dorința arzătoare de a înainta spre această nouă eră și ne îndeamnă să ne uităm înapoi, amintindu-ne momentele principale ale vieții Reginei, fără să uităm greutățile pe care le-a avut de înfruntat, aflându-se la cârma uneia dintre cele mai mari puteri ale lumii.

21 Aprilie 1926 este ziua în care se năștea prima fiică a ducelui și ducesei de York, Elizabeth Alexandra Mary Windsor sau „Lilibet”, așa cum era poreclită de membrii familiei ei.

Crezându-se că fata nu va fi cu nimic mai mult decât o simplă membră a familiei regale britanice, ziua aceea nu urma să fie decât o dată recunoscută de cei mai mulți oameni ca fiind nesemnificativă într-un șir de alte zile cu mai multă importanță.

Astăzi, la 96 de ani de la acea dată, 21 Aprilie este cunoscută ca ziua uneia dintre cele mai remarcabile figuri ale istoriei contemporane, Regina Elisabeta II-a.

·      Ascensiunea la tronul Regatului Unit

Povestea neașteptatei proclamări a Elisabetei Windsor ca fiind urmaș prezumtiv al tronului Regatului Unit începe încă din momentul întâlnirii părinților ei, Prințul Albert Frederick Arthur George Windsor și Elizabeth Angela Marguerite Bowes-Lyon, fiica contelui de Strathmore.

Elizabeth Bowes-Lyon s-a prezentat în fața Ducelui de York și a mamei sale, Regina Mary, în iunie 1920, atrăgând privirea tânărului. Personalitatea ei entuziastă, generozitatea și alura familiei sale primitoare erau câteva dintre lucrurile care o făceau să fie plăcută de prinț.

Fiind fermecat de tânără, „Bertie” începe să petreacă mai mult timp vizitând reședința din Glamis și mergând la evenimente la care lua parte și ea, iar cu binecuvântarea regelui și a reginei, acesta a cerut-o ca soție, însă fata i-a respins cererea.

Elisabeta dorea o viață liniștită, departe de ochiul publicului și de stresul care venea la pachet cu o asemenea poziție socială, ca parte a familiei regale britanice.

Chiar și după respingerea fetei, cei doi au rămas prieteni, dar el era determinat să o convingă să-i devină soție. După o a doua respingere și o a treia încercare, prințul a obținut mâna tinerei în căsătorie așa cum dorise de la început, însă cu promisiunea că nu își vor face viața publică și cu convingerea că Albert nu urma să urce pe tronul Regatului Unit.

După moartea Regelui George al V-lea, care dorea cu ardoare ca urmașul tronului să fie fiul său cel mic, spunând „Mă rog la Dumnezeu ca fiul meu cel mare să nu se căsătorească sau să aibă copii pentru ca nimic să nu intervină între Bertie, Lilibet și tronul”, este încoronat ca rege Prințul Edward.

Acesta era o figură controversată, fiind implicat în mai multe relații cu femei căsătorite, comportament neadecvat pentru Prințul de Wales, titlu atribuit primului din linia de ascensiune la tronul Regatului Unit.

După multe controverse în privința logodnei sale cu Wallis Simpson și mai puțin de un an pe tron, Regele Edward abdică, lăsându-i fratelui său titlul de rege.

Dezgustat și fără a dori să fie rege, Ducele de York decide să ia responsabilitatea fratelui său care a pus logodna sa cu o femeie divorțată (divorțul fiind împotriva credințelor bisericii anglicane) mai presus de stabilitatea țării și încrederea poporului. Ce era o viață liniștită pe 145 Piccadilly Street se transformă brusc într-o viață încărcată în Palatul Buckingham.

·      Încoronarea și evenimentele precedente

După 15 ani pe tronul Marii Britanii, Regele George al VI-lea este găsit mort de către valetul său care îi aducea obișnuitul ceai matinal la ora 7.30. Ducele de Edinburgh este cel care îi aduce Elisabetei la cunoștință tragedia. Aceasta începe să plângă în hohote, însă după câteva momente, se adună, simțul datoriei prevalând în fața emoțiilor.

Astfel, la 6000 de km de Londra, aflându-se în Kenya, Lilibet devine Regina Elisabeta a II-a, fiind ulterior încoronată pe 2 iunie 1953.

Sărbătorind Jubileul de Platină în iunie 2022, Regina Elisabeta a II-a a fost pe tronul Regatului Unit mai bine de 70 de ani, fiind unul dintre cei mai longevivi monarhi din istorie. Însă deși era una dintre cele mai apreciate persoane din lume, viața ei nu a fost lipsită de controverse.

·  Relația Prințesei Margaret cu Peter Townsend

Primele bănuieli ale unei relații între aghiotantul regelui George al VI-lea, Peter Townsend, și sora lui Lilibet, prințesa Margaret, apar în mai 1948, când, aflându-se la încoronarea reginei Juliana a Țărilor de Jos, tânăra petrece „prea” mult timp dansând cu bărbatul. După moartea regelui, Townsend, rămas fără un loc de muncă, devine administrator al casei reginei-mamă, la Clarence Hall, unde locuiește și Margaret, acela fiind momentul în care legăturile dintre cei doi s-au strâns, cu adevărat. Bărbatul divorțează de soția sa în 1952, femeia comițând adulter.

Așadar, istoria părea că se repetă, Margaret își dorea să sfideze regulile Bisericii Anglicane și să se căsătorească cu o persoană divorțată și cu 15 ani mai mare ca vârstă. Totuși, înainte de a împlini 25 de ani, prințesa trebuia să aibă acordul surorii sale mai mari. Fiind înainte de încoronarea Elisabetei, intenția fetei urma să reînvie trauma trăită de poporul britanic la abdicarea lui Edward al VIII-lea, Coroana urmând să fie slăbită de iubire din nou.

Membrii Guvernului se opun căsătoriei celor doi, iar reginei îi este imposibil să își dea acordul, fiind capul Bisericii Anglicane, care interzicea divorțul.

Peter Townsend este numit atașat pentru Aviație la ambasada Majestății sale de la Bruxelles, într-o încercare de a o despărții pe Margaret de acesta. Dragostea lor dovedește a sfida distanța, iar aceștia reușesc să își întrețină relația prin scrisori timp de doi ani, înainte de a se revedea.

Aflându-se din nou în proximitate unul față de celălalt, Margaret și Peter încearcă să convingă membrii așa-zisului „cabinet”  și pe Regină, însă devine clar că mariajul celor doi nu va fi aprobat decât dacă prințesa accepta ca ea și urmașii ei să fie privați de drepturile de succesiune, cota ei civilă să fie suprimată și să se exileze pentru câțiva ani.

Margaret ia decizia de a renunța la relația sa cu Townsend, dând o declarație de presă la BBC și spunând „Doresc să vă aduc la cunoștință că am decis să nu mă căsătoresc cu căpitanul Peter Townsend. Am fost informată că, în ciuda renunțării la drepturile mele civile, mi-ar fi imposibil să contractez o căsătorie civilă. Dar, însuflețită de învățăturile Bisericii, conform cărora o căsătorie creștină este indisolubilă, și conștientă de datoria mea față de Commonwealth, am hotărât să pun aceste considerații înainte de orice altceva.”

Sfârșitul acestei povești de dragoste stârnește lacrimi în rândul fanilor prințesei, a cărei popularitate era comparabilă cu cea a Prințesei Diana 30 de ani mai târziu. Margaret își învinuia parțial sora pentru destrămarea relației ei cu Townsend.

·  Dezastrul minier din Wales 1966

21 octombrie 1966, copiii localității Aberfan din sudul Țării Galilor merg la școală. De câțiva ani, locuitorii acestui loc încearcă să atragă atenția autorităților cu privire la vârful unei mine de cărbuni care punea în pericol copiii în cazul prăbușirii acestuia, aflându-se exact deasupra școlii locale, însă sunt ignorați. 9:15 vârful se prăbușește din cauza unei acumulări mari de apă, ucigând 116 tineri, aproape întreaga nouă generație a localității.

Din dorința de a rămâne o figură puternică care să îmbărbăteze poporul în urma unei tragedii inimaginabil de brutale, regina Elisabeta a II-a decide să nu viziteze Aberfan imediat după ce evenimentul tragic este anunțat. Presa critică decizia reginei crunt, aceasta fiind portretizată în mass-media ca fiind lipsită de empatie și nepăsătoare. După 8 zile, presată de nemulțumirile poporului  care nu înțelegea atitudinea reginei, aceasta vizitează localitatea distrusă. Suverana recunoaște, mai târziu, că această întârziere este una dintre cele mai regretate greșeli ale ei.

·  Diana, Charles și Camilla

O tânără îndrăgostită nebunește de un prinț care iubea pe altcineva, povestea era predestinată unui sfârșit controversat. Prințesa Diana, una dintre cele mai populare și iubite femei din istorie, a devenit cunoscută din prisma relației sale cu Prințul Charles, primul în linia de ascensiune la tronul Marii Britanii.

Ca membră a familiei regale britanice, aceasta a acaparat atenția a milioane de oameni din toate colțurile lumii spre disconfortul soțului ei care nu dorea să fie eclipsat de aceasta. Charles își găsea alinarea întreținând o relație secretă cu adevărata sa iubire, Camilla Parker-Bowles, în care se putea încrede, regăsind în ea chiar o figură maternă de care avea nevoie, regina neputându-i niciodată oferi atenția necesară.

După multe încercări de reconciliere a relației prințului și prințesei, aceștia se separă în 1992, în anul care urma a fi intitulat de regină „annus horribillis”, întrucât un șir îndelungat de evenimente neplăcute pentru familia regală au avut loc în acel an. Divorțul celor doi are loc patru ani mai târziu, în 1996, urmând ca în 1997 Diana să moară într-un accident de mașină în Paris. Moartea prințesei continuă până în ziua de astăzi să fie un subiect controversat, unii crezând că accidentul a fost planificat chiar de familia regală, teorie apărută în urma publicării unei hârtii pe care Diana scrisese că soțul ei îi plănuiește moartea.

Lista controverselor pe care regina a fost nevoită să le îndure este, însă, una mult mai lungă, iar oricât de multe privilegii ar avea membrii familiei regale, nimeni nu poate nega faptul că viața pe tronul uneia dintre cele mai mari puteri din lume nu este una ușoară, iar 70 de ani de dedicare și sacrificiu sunt o reușită incredibilă.

Astfel, regina Elisabeta a II-a își închide ochii, însă restul oamenilor privesc înainte pentru totdeauna recunoscători acesteia.

This year’s dos and don’ts for back to school

Probleme sociale

Redactor: Bianca Dumitrașcu & Daria Dana

Design: Amalia Popa

Articol realizat în colaborare cu Intercept Hub Magazine

If until the ’70s plastic waste was relatively manageable, in the ’90s that amount of waste had tripled, and today we squander over 400 million tonnes of plastic every year. And, as you can imagine, it all goes into our rivers and oceans, polluting our waters, dwindling our species, and changing our climate. If that doesn’t sound shocking enough for you, you should know that more than 1 million seabirds and 100,000 marine animals die from plastic pollution each year, most baby turtles have plastic in their stomach and 8 million pieces of plastic are thrown into the ocean every day. So yes, plastic pollution is a very serious and threatening problem all around the world, especially since 71% of our planet is water. This is one of the greatest issues we’re facing at the moment! 

But the good news is that you can still take action! If we would all reduce at least a small amount of plastic waste in our daily lives, there would be a much bigger change worldwide. And you can actually start with your back-to-school shopping list. So, here are our dos and don’ts for this school year! 

Our first and foremost advice would be to shop your own home before going to any kind of stationery store. You might not even realize how many things you still have left from the previous years that you can use. We know that school supplies shopping can be addictive. And we get it! Pens, notebooks, washi tapes, or desk accessories are fun! But sometimes you just have to cut off the list all those highlighters you won’t be using and save some turtles! 

Another easy step you can make, as a student, is to reuse your water bottle. However, don’t reuse your plastic water bottles, because such bottles contain chemicals, and those chemicals can leach into your water. Plastic leachate can have detrimental health effects on consumers. At certain levels of exposure, some of the chemicals in plastic, especially the chemical known as bisphenol A (BPA), have even been implicated as carcinogens. Instead, you are very welcome to use a reusable water bottle. When it comes to the materials they are made of, glass is the best choice in the reusable water bottle category. It is the safest and best way to store both food and liquids for several reasons. Water in glass bottles isn’t affected by any flavor from the container, giving it a “purity of taste” benefit compared to the plastic ones, or other options. Overall, choosing a reusable water bottle is clearly better for the environment in countless ways. They use less oil, release less carbon dioxide, won’t pack landfills, and they’re good for water in general. It’s a no-brainer!

A bit more uncomfortable step you can make is traveling to school by public transportation. Compared to driving alone, taking public transportation reduces CO2 emissions by 45%, decreasing pollutants in the atmosphere and improving air quality. Improved air quality in a community means greater health benefits for those who live there. That can mean fewer cases of respiratory ailments, such as asthma, and even cancer. Plus, people are also more prone to get out and exercise when the air quality is better. When it comes to green spaces and natural rivers, more cars mean more roads need to be built, which causes water run-off that contributes to ground and water pollution. Fewer cars in favor of active transportation, such as bikes mean more bike paths and lanes which are more sustainable. If you live in an industrial city, noise pollution is certainly annoying. Less driving will make your neighborhood quieter to everyone’s benefit. 

     One more trick you can do in order to be a sustainable student is to move your class work as much as you can on a phone, laptop, or tablet. Although this alternative might seem more expensive, it can make a difference in the long run. If a notebook can be used for up to three months, a digital document can be used for years and, by taking care of your device, you are able to constantly increase its durability. 

       You can also join clubs and NGOs that aim to make the world a less polluted place, by advocating for climate change, marine conservation, or plastic waste. Some of our favorite associations would be “Greenpeace”, “Tinerii verzi” (who have a branch in almost every county), ASAP, Declic, and “Let’s do it, Romania”, but you can always start your own project and help your community! 

As you are probably expecting to gain some practical tips and tricks for your studies as well, we won’t let you down! As we see it, time is one of the most important factors during the school season. If you aren’t able to manage your time properly, it is nearly impossible to get your tasks done. So, stop procrastinating and write a to-do list! We all know that every year you set a goal to be productive and finish your homework in time, so this year actually achieve that goal! A to-do list will help you keep track of all your deadlines, so you won’t miss a thing. You can even set “fake deadlines” if you’re worried that you won’t be able to finish your assignments in time. 

However, sometimes it might be hard to keep up with your work if you can’t see the reason why you’re studying all those long hours. Therefore, our recommendation would be to set small-term goals and to give yourself rewards after completing them. It could be anything that gives you satisfaction (“after I finish my French homework, I’ll get a snack”, or “I’ll go out with my friends if I manage to complete this project”). Plus, you can always put up a dream board with the job you want to have or the university you might want to go to. It will give you motivation, and it might even work for manifesting your way there ( 😁)

We know (and hope) that this article motivated you to get involved in your community, by advocating for the causes that you believe in, and not fall behind with your work, but remember that mental health is also crucial for a productive school year. So, in order to manage your stress, try to get as many breaks as you can (maybe try the Pomodoro method if that works for you). Use that free time to put your thoughts in place, spend time with your family and go out with your friends. And don’t forget to sleep either. You should be getting at least 7-8 hours of sleep per night. So don’t pull an all-nighter because you’ve left your work last minute! 

It was a long read, we know, but we hope it was also interesting and motivating. Maybe not all dos and don’ts are applicable to your lifestyle, however, we encourage you to make that first step that feels most comfortable and continue making a change for both your and your society’s well-being. Don’t forget that big goals are tackled by small steps, as they get us started. Because success breeds success, every little achievement will bring another one, creating a positive domino effect. When you do a task regularly, may it be using a reusable water bottle, setting small-term goals, a dream board, or joining an NGO, it slowly adds to benefits and it becomes easier to do in time. 

      Good luck!

Statele Dezbinate ale Americii: de ce democrația și unitatea americană se află mai aproape ca niciodată de prăpastie

Politică America de Nord, Politică simplificată

Redactor: Ștefan Brădianu

Grafică: Dudău Valentina

În 2006, autorul Harry Turtledove a lansat romanul de ficțiune istorică intitulat “Statele Dezbinate ale Americii”. Cartea surprinde o lume în care, după succesul războiului de independență, cele 13 colonii nu se pot înțelege asupra unei singure Constituții comune și, în locul unei singure țări, acestea formează o confederație (asemănătoare Uniunii Europene), în care fiecare stat are propriile legi, propria Constituție și propriile instituții, complet independente de celelalte, fiind mai degrabă o alianță decât o nație. În mod ironic, în același an a început, odată cu criza financiară, procesul de fragmentare al Americii, ce se desfășoară fără a da semne că s-ar opri, îndreptându-se către lumea prezentată în carte.

Așadar ce se întâmplă mai exact în SUA și de ce? Mai important, este procesul ireversibil?

Context

Spre deosebire de alte țări din lumea vestică, precum Franța, Italia, Japonia sau chiar România, Statele Unite nu constituie o republică unitară, ci o federație. Asta înseamnă că fiecare stat (sau teritoriu, precum în cazul capitalei sau al insulelelor Puerto Rico și Guam) are propria administrație locală și legile sale, care adesea diferă în funcție de stat. Acest lucru nu ar fi o problemă în sine, întrucât centralizarea exagerată și, în consecință, puterea acumulată într-un singur loc, duc adesea la autoritarism și la un aparat de stat mai ușor de corupt. Însă, problemele apar acolo unde discrepanțele sunt prea mari, mai exact, când aceeași faptă este întrutotul legală într-un stat și pedepsită precum omorul în altul.

Pedeapsa capitală este aplicată în 12 state americane, în timp ce restul fie au interzis-o, fie au suspendat-o. Avortul este ilegal în 6 state, legal doar pentru primele câteva săptămâni în alte 37 de state (perioadele pot varia de la 5 săptămâni, la 27, în funcție de stat) și legal pe tot parcursul sarcinii în restul. În timp ce, în unele state poți cumpăra de la târg, fără niciun fel de control, arme de asalt, concepute pentru soldați; în altele trebuie să treci prin numeroase verificări și să ai permis de port-armă, iar unele arme nici nu pot fi cumpărate. Și când vine vorba de droguri diferențele în legislație sunt enorme: în Oregon toate drogurile au fost decriminalizate, în timp ce în Texas canabisul nu poate fi folosit nici măcar în scop medicinal. Orașul Washington a oferit marijuana drept recompensă pentru persoanele care se vaccinează anti-COVID, însă, dacă persoana respectivă ar fi condus prin Virginia și ar fi intrat în Kentucky ar fi fost arestată și condamnată la câțiva ani buni de pușcărie pentru posesia “premiului”. Desigur, și legat de vaccinare au existat diferențe mari referitor la abordarea fiecărui stat. În timpul pandemiei, unele state le-au interzis companiilor să își oblige angajații să se vaccineze, iar altele au încurajat și facilitat acest proces. Diferențe au existat și în privința obligativității purtării măștilor: unele state au luat această măsură, doar pentru a fi catalogate drept autoritare de guvernatorii celorlalte state.

Este normal ca într-un stat federal să existe abordări diferite, întrucât oamenii din diferite regiuni au păreri și nevoi diferite. Însă, acestea ar trebui să fie concentrate în principal asupra problemelor economice – fiecare stat știe cel mai bine cum funcționează economia sa locală, de aceea are sens ca statul respectiv să decidă în aceasta privință. Logică ce se aplică și în cazul altor probleme locale. Astfel, viteza și dinamicitatea răspunsului la orice fel de problemă locală sunt mai mari.

Are mai puțin sens (spre deloc) în privința problemelor sociale universale. Avortul și pedeapsa capitală sunt la fel, indiferent de stat sau oraș, deci nu are sens să existe legi diferite de la stat la stat, din potrivă, este doar discriminatoriu. Pandemia și consumul de droguri sunt probleme ce afectează întreaga țară, de aceea ar fi de așteptat ca întreaga țară să aibă același răspuns – o singură strategie. Această diferență nu doar că duce la un răspuns mai ineficient în cazul problemelor, însă ridică și întrebarea ce fel de țară este aceea în care un stat consideră că omorârea unui condamnat este o măsură inumană, barbară, iar statul vecin o consideră un mod eficient și echitabil de a pedepsi crima și de a descuraja alte abateri. La fel și în cazul avortului, considerat (pe bună dreptate), la fel ca în orice altă țară vestică, un drept fundamental al femeii în California, însă criminalizat în Louisiana. Este imposibil ca într-un colț al țării să fii considerat un criminal, iar în altul un cetățean responsabil. Răspunsul la probleme sociale de o asemenea anvergură trebuie să fie unitar, pentru că, până la urmă, aceasta este o trăsătură caracteristică unei nații: unitatea.

În mod normal, asemenea discrepanțe în societate ar fi înlăturate de către o lege federală aplicată la fel în toată țara, însă, în ciuda încercărilor de a realiza acest lucru, nu s-a reușit, din mai multe motive.

 În Constituție se menționează că orice putere ce nu îi este deja acordată guvernului federal le revine statelor. Evident, din anii 1700, lumea a evoluat, iar părinții fondatori, deși înțelepți, nu au putut prezice viitorul. De aceea, puterile guvernamentale noi apărute, ca răspuns la o problemă modernă (precum încălzirea globală) sau la o schimbare în societate, au mers către state. Evident, nimic nu este veșnic la fel, iar puterile respective ar putea fi preluate de Washington, însă ar fi nevoie de un efort politic enorm și de consens general, însă fix lipsa consensului între locuitorii diferitelor state este motivul pentru care există aceste probleme în primul rând.

Desigur asta a dus la multe conflicte între Casa Albă și statele mai rebele, care de obicei se soluționează la Curtea Supremă a Statelor Unite (prescurtată SCOUTS).

Curtea Suprema –  for decizional (și dezbinător)

În ultima vreme însă, Curtea a început din ce în ce mai des să limiteze puterea guvernului în favoarea statelor: astfel s-a întâmplat în timpul pandemiei, când SCOTUS a limitat puterea agenției guvernamentale de mediu de a lupta cu poluarea, sau a decis că Washingtonul nu are puterea de a obliga angajații marilor companii să poarte mască, să se testeze și să se vaccineze. Un alt exemplu ar fi limitarea inclusivă a puterii guvernelor locale de a impune anumite legi, creând un gol legislativ, precum în cazul New Yorkului, care a vrut să limiteze gama de arme pe care le pot achiziționa oamenii, sau când Maine a încercat să oprească școlile religioase din a primi fonduri publice. În ambele cazuri, SCOTUS a declarat neconstituțională inițiativa statului.

Însă cele mai notorii au fost cazurile când inclusiv puterea Constituției și a drepturilor garantate de aceasta a fost redusă, cel mai infam caz fiind cel care a întors precedentul creat de Roe vs. Wade (care le garanta femeilor dreptul la avort), decizie care practic le-a dat statelor libertatea de a interzice total sau parțial avortul. Evident toate aceste acțiuni au fost criticate, Curtea fiind acuzată că se bazează pe o interpretare rigidă și restrânsă a Constituției, bazată pe viziuni demult învechite asupra drepturilor omului, o viziune care ignoră probleme inexistente pe vremea părinților fondatori, însă de o importanță enormă în prezent, precum pandemia sau colapsul climatic. 

Cauzele rupturii

Desigur, legile radial diferite de la stat la stat nu sunt cauza fragmentării societății americane, ci doar un simptom al acesteia. La urma urmei, cei ce scriu legile sunt votați de oameni. Problema este că, în ultimii 10-15 ani, scena politică americană a trecut printr-un proces vicios de polarizare și chiar radicalizare. 

De ce? Motivele sunt numeroase, însă în general se datorează faptului că o bază electorală polarizată – adică fix de cealaltă parte a compasului politic decât cea a partidului rival – este o bază electorală loială și stabilă. Votanții radicalizați pot fi dezamăgiți de nenumărate ori, atât timp cât orice altă alternativă politică este diametral opusă din punct de vedere ideologic, vor rămâne cu partidul care i-a decepționat. Sistemul electoral “first past the post” face imposibilă apariția unui partid rival, cu o filosofie asemănătoare unuia dintre cele două partide gigant, întrucât doar ar fragmenta votul și ar duce la victoria celuilalt partid. Astfel, ambele partide își permit să comită oricâte abuzuri, să nu-și respecte promisiunile electorale și chiar să încalce legile și Constituția, totul în numele sfintei cruciade împotriva celuilalt partid. Nemaitrebuind să se concentreze pe defensivă, partidele își pot coordona eforturile pe atac, dar, având în vedere că și celălalt partid folosește aceeași strategie, atacul trebuie să fie cu adevărat intens pentru a avea un efect. De aceea se aud tot felul de declarații înflăcărate la adresa opozanților, care sunt fie trădători de patrie, fie agenți străini infiltrați pentru a sabota țara.

Partidul Republican pare să exceleze când vine vorba de radicalizare, întrucât anumite centre de știință politică îl plasează, din punct de vedere al platformei politice, alături de partidul cvasi-dictatorului turc Recep Tayyip Erdogan, Dreptate și Dezvoltare, sau partidul ultra-conservator ce guvernează Polonia, Dreptate și Ordine

De aceea, se întâmplă atât de rar să ajungă Congresul american la un compromis, pentru că acestea nu sunt profitabile din punct de vedere politic. Nu îți aduce niciun avantaj să arăți că celălalt partid poate fi rezonabil și că pot exista puncte comune. În schimb, noile reguli ale cursei politice sunt simple: cu cât mai tare partidul rival susține ceva, orice, oricât de irelevantă sau normală este acea părere, trebuie să susții cât mai vocal opusul. Sigur, dacă nu cooperezi cu partidul rival, nu poți legifera, deci numeroasele probleme cu care se înfruntă țara vor rămâne nerezolvate. Însă asta doar îți oferă mai multe șanse să dai vina pe opozanți pentru haosul din țară – ei sunt cei ce nu au vrut să colaboreze și să voteze soluția noastră, deci ei sunt de vină pentru dezastrul pe care doar noi îl putem rezolva.

Trebuie luată în considerare și rivalitatea dintre membrii aceluiași partid, întrucât fiecare trece la rândul lui prin propriile alegeri interne (primaries). Aceeași logică se aplică și aici, doar că de această dată între diferite facțiuni din același partid, cauzând fracturi între colegi de partid aparținători ai unor ramuri diferite, făcând tot procesul legislativ și mai complicat.

Așadar, nu este un mister de ce îi este Congresului (în acest moment divizat perfect egal între democrați și republicani) atât de greu să scrie legi pentru a rezolva probleme importante, sau măcar pentru a stabili o direcție universală națională. Planul de dezvoltare economică al lui Joe Biden, Build Back Better, a fost blocat în Senat, alături de o lege care ar fi legalizat avortul și de altă lege care ar fi lărgit și întărit dreptul la vot. Una dintre puținele legi care a trecut cu suport bipartizan – cea care ar trebui să reducă numărul de atacuri armate – a fost diluată până când a devenit doar o bucată de hârtie cu un impact foarte redus. Până și aceasta a trecut doar pentru că avuseseră loc mai multe tragedii care au pus presiune pe parlamentari să acționeze, măcar formal. Nici pachetul de ajutor pentru Ucraina nu a trecut de Senat fără o întârziere de rigoare, cauzată de neînțelegeri politice, deși simpatia pentru poporul asediat era vast răspândită în rândul americanilor.

Așadar, când Congresul e prea divizat pentru a lua aproape orice fel de măsură semnificativă, care să creeze un standard general aplicat în toată federația, se creează un gol de putere, umplut adesea de către state – deși, după cum am arătat mai sus, uneori și acestea sunt oprite din a acționa.

Desigur, acestea au propriile lor legislaturi împărțite între membrii acelorași partide, deci ar fi ușor de crezut că ar ajunge în același blocaj politic. Însă, deși democrații și republicanii sunt împărțiți aproximativ egal în toată țara, nu sunt împărțiți omogen. De fapt, majoritatea statelor sunt dominate de un singur partid. Excepție fac câteva swing-states, denumite astfel pentru că își schimbă culoarea politică foarte des. Nici diferențele dintre legiferatorii aceluiași partid nu sunt atât de mari, întrucât, deși cerințele cetățenilor din San Francisco sunt diferite de așteptările electoratului din New York (ambele orașe care votează masiv cu democrații), votanții din Los Angeles și cei din San Francisco nu sunt atât de diferiți, ceea ce duce la mai multă coeziune între reprezentanții lor în parlamentul local.

De ce nu a fost mereu așa?

Desigur, fiecare formațiune politică tânjea după putere asupra întregii țări și au încercat fiecare să își impună propria viziune în toată republica, prin intermediul stiloului prezidențial, doar pentru a vedea cât de greu este să realizezi asta din cauza tuturor blocajelor, dar mai ales cum orice progres, oricât de mic, este eliminat îndată ce partidul rival căștigă Casa Albă. Așadar, în timp, ambele partide au început să lupte mai mult pentru puterile pe care le au în statele monopolizate și mai puțin pentru a căpăta mai multă putere asupra întregii țări, odată cu fotoliul prezidențial. Oricum, orice putere pe care o ai acum, o poate avea și un președinte cu altă filiere politică. În mod ironic, astfel s-a ajuns la un consens între cei doi giganți politici, să își ia jucăriile și să se joace fiecare singur la el acasă, fară a se mai băga așa mult în treaba celuilalt. Singurele puteri ce i-au rămas președintelui pe deplin sunt cele ce țin de politica externă.

Efectele la nivelul societății

Discrepanțele din punct de vedere al legilor sau al politicilor administrative sunt grave, însă adevărata problemă se află la nivelul oamenilor.

Există multe exemple pentru a evidenția gradul polarizării, însă niciunul nu este mai puternic decât cel legat de legitimitatea alegerilor din 2020. Diferențele dintre statele roșii și cele albastre sunt atât de mari încât (aproape) au propriul președinte și propria versiune a realității. Când nu mult sub jumătate din populație crede că președintele în funcție nu a fost ales democratic, atunci nu se poate vorbi de o țară unită, ci de două lumi paralele. 

O condiție pentru a avea o democrație funcțională este ca oamenii să creadă că trăiesc într-o democrație funcțională. Cel mai important de înțeles este că legile, guvernul și instituțiile care îl compun au putere doar pentru că oamenii cred că au putere și, în consecință, respectă legea și deciziile statului, ba chiar aleg să ia parte în aplicarea acestora. Dacă nu ar mai exista această percepție a legitimității, legile respective nu ar fi mai mult decât un teanc de hârtii. Nu trebuie decât să ne uităm la Somalia pentru a vedea cum arată un stat eșuat, unde guvernul, teoretic existent, nu are nicio putere pentru că nimeni nu i se supune. Legitimitatea oricărui șef de stat este dată de cetățeni, nu doar într-o singură zi, odată la 4 ani, la urnele de vot, ci în fiecare zi, pe toată durata mandatului său. De aceea este necesar ca după alegeri, tabăra pierzătoare, deși înfrântă, să îi ofere legitimitate celei câștigătoare, pentru ca republica să nu se prăbușească, iar ciclul electoral să poată continua.

Însă, în viziunea multor republicani, Joe Biden este un dictator care își persecută rivalii politicii, iar orice lege ce li se impune de către administrația sa este abuzivă și nu au nicio obligație să o respecte, ba dimpotrivă, au datoria patriotică de a se opune activ. Mulți dintre ei chiar au făcut asta atacând Capitolul american, acum 2 ani, și, mai recent, sediul FBI din Ohio, în urma perchezițiilor de la reședința fostului președinte. Mai mult, deoarece aparatul de stat este format tot din cetățeni, această părere se află și în rândul funcționarilor publici, aflați în subordinea persoanei pe care o considera aleasă ilegal. Astfel, președintele are înaintea sa o țară aproape imposibil de guvernat.

O mână tremurândă pe volan

Nu este niciun secret că SUA trece printr-o criză ale cărei magnitudini greu ar putea fi subestimate, de natură economică – o inflație covârșitoare, o datorie națională colosală, prețuri record la carburanți, energie electrică sau mâncare și o piață a acțiunilor instabilă -, externă – cu o Rusie scăpată de sub control, o China din ce în ce mai agresivă și numeroși lideri aliați deveniți autocrați – și politică – după cum am explicat mai sus. În asemenea momente dificile, până și cel mai înțelept, mai capabil și mai inovator politician ar avea probleme să administreze federația. Până și cel mai carismatic lider ar întâlni dificultăți în a îi face pe oameni să-și ridice privirea din pământ, să se uite către viitor și să îl urmeze într-acolo. Semințele speranței se plantează foarte greu și trebuie udate des, cu dovezi că lumina de la capătul tunelului se apropie.

Cele mai bune lucruri pe care le poți spune despre Joe Biden sunt că fost ales democratic (păcat că la fel de democratic va pierde alegerile din toamnă), că nu îl cheamă Donald Trump și că este mai puțin controversat decât acesta, pentru că este prea anost. Într-adevăr, președintele a promis că va fi plictisitor și s-a ținut de cuvânt, atât de mult încât jurnaliștii nu mai vor să vină la Casa Albă pentru reportaje. Joe Biden nu prea are ce realizări să le prezinte oamenilor pentru a îi încuraja, în schimb, titlurile de știri vorbesc despre prețurile enorme sau despre orașele capturate de armata rusă.

Ar fi nevoie de un șef de stat care să ia decizii dificile dar necesare, în momente cruciale, care să definească parcursul țării. Însă Joe Biden și-a schimbat pozițiile politice mai des decât poate oricine să își aducă aminte (cu atât mai puțin el însuși). Nu se poate vorbi despre nicio dovadă de leadership de la președintele căruia staff-ul îi spune când trebuie să stea jos, să salute, să mulțumească și când să plece. E greu de crezut că poporul american va avea încredere într-o persoană care are dificultăți în a-și deosebi sora de soție. Oricum, mandatul lui Biden nu a fost unul plin de încredere în primul rând, întrucât victoria lui din 2020 a fost mai degrabă un vot anti-Trump. Partidul Democrat l-a ales pe Biden drept compromis între aripa progresistă, care acum încearcă să-l convingă să nu mai candideze în 2024, și cea corporatistă, care acum refuză să coopereze.

Nu ajută nici faptul că acuzațiile de corupție aduse la adresa sa și a fiului său se dovedesc a nu fi atât de nefondate pe cât se credea. 

Nu în ultimul rand, Biden este lipsit total de carismă. Nimeni nu se ridică în picioare după discursurile sale, iar aplauzele sunt doar din politețe. Este greu să faci oamenii să-ți țină minte discursurile, când nici tu le poți memora înainte și uiți ce voiai să zici, în mijlocul propoziției. 

Cum ar putea arăta viitorul?

Din nefericire, președintele actual nu are nici capitalul politic necesar și nici abilitățile politice pentru a se opune eficient valului de populism care lovește din plin America. În cel mai fericit scenariu, atitudinea de unchi simpatic a lui Joe Biden vă reuși să oprească uniunea din a se dezintegra total până la următoarele alegeri, unde el nu va mai candida, ci un alt politician, mai carismatic, mai modern și mai competent, care va câștiga categoric împotriva oricărui mini-demagog partidul republican decide să propună (fie că e Trump sau doar un ucenic al său ce vrea să își depășească maestrul) și va schimba macazul implementând reformele necesare, inclusiv pe cele electorale. Deși pare improbabil, SUA are o istorie în a alege lideri talentați fix în cele mai întunecate momente, precum Theodore Roosevelt, FDR sau chiar, de ce nu, Abraham Lincoln.Acest președinte salvator ar trebui să unească țara mai presus de toate, să creeze consens. Există firimituri de speranță în acest sens, după cum arată planul de infrastructură trecut cu suport bipartizan nu demult. Va fi important ca acest președinte să oprească retorica de noi vs. ei și, în schimb, să încerce să găsească puncte de tangență cu membrii mai rezonabili ai partidului din opoziție și să facă compromisuri, fie și doar de dragul unității.

Kitty Genovese și articolul care a intrigat lumea psihologiei

Cultură

“Timp de mai bine de o jumătate de oră, 38 de cetățeni, supuși legii, din Queens au privit cum un ucigaș a urmărit și a înjunghiat o femeie în trei atacuri separate în Kew Gardens. De două ori, vocea lor și aprinderea bruscă a luminilor din dormitor l-au întrerupt și l-au speriat. De fiecare dată s-a întors, a căutat-o și a înjunghiat-o din nou. Nicio persoană nu a sunat la poliție în timpul agresiunii; un singur martor a sunat după ce femeia a murit.”  este paragraful pe care cetățenii din New York l-au citit pe prima pagina a ziarului The New York Times în anul 1964 sub titlul bolduit “37 de persoane care au văzut crima nu au sunat la poliție; apatia față de înjunghierea unei femei din Queens îl șochează pe inspector”.  

Articolul lui Martin Gansberg a creat mari controverse în rândul cetățenilor din New York, prezentând situația dintr-un unghi radical, punând martorii într-o lumina negativă, făcându-i să pară mult prea leneși, înfricoșați sau dezinteresați să o ajute pe Kitty Genovese în momentul în care a fost asaltată. În urmă investigațiilor nu numai că s-a descoperit că oamenii care erau treji la ora 3 dimineața nu au urmărit activ întreagă scenă, ci și că au existat câteva persoane care au încercat să anunțe autoritățile din primul moment în care au auzit strigăte. Și totuși… tânăra de 28 de ani a murit în ambulanță în drum spre spital după ce la ea a ajuns o singură vecină care a insistat că tânăra are nevoie de ajutor.

Bineînțeles că ancheta a început imediat ce autoritățile au ajuns la locul crimei. Răspunsul unuia dintre martorii investigați a fost că, în momentul în care a văzut că ceva e în neregulă, și-a sunat un prieten care l-a sfătuit că ar face mai bine să nu se implice într-o astfel de situație; declarații asemănătoare au venit și din partea celorlalți, menționând de asemenea că au crezut doar că este o ceartă de cuplu.

Thriller-ul lui Kitty Genovese nu doar ca a șocat o țară întreagă și a reprezentat unul dintre motivele apariției liniei telefonice americane de urgență 911, ci a pus foarte mulți psihologi și sociologi în poziția de a-i face sa se întrebe de ce, deși erau atat de mulți oameni în jur, nimeni nu a acționat în mod corespunzător unei situații de urgență. Povestea a devenit material de studiu socio-psihologic în urma căruia s-au scris cărți și s-au făcut diferite studii de caz. 

Printre cei cărora aceasta intamplare le-a starnit interesul s-au aflat și Bibb Latane și John Darley, profesori de psihologie din New York. Primul motiv pe care cei doi l-au menționat în legătură cu atitudinea martorilor a fost pasarea responsabilității într-un context social. Fiind atat de mulți oameni în jurul scenei crimei, responsansabilitatea individuala a fiecaruia, in mintea acestora, se reducea. “Poate X a sunat la poliție deja. Dacă eu îmi dau seama ca ceva e în neregulă, cu siguranța și X își dă seama.” Astfel, persoanele treze în acel moment, crezand ca cineva va lua atitudine sau a luat deja, nu au mai făcut nimic în legătură cu situația și, în final, nimeni nu a mișcat cu adevărat un deget.

Cel de-al doilea motiv pe care Latane și Darley l-au descoperit “are la baza principiul dovezii sociale și implică efectul ignoranței pluralistice”. De foarte multe ori, în momente de incertitudine, oamenii caută în acțiunile celorlalți indicii pentru a ști cum să reacioneze. Un exemplu care nu necesită prea mult exercițiu de imaginație ar fi: mergi pe un bulevard aglomerat în plină zi și treci pe lângă un om întins pe jos, îmbrăcat sărăcăcios, care poartă în picioare doar șosete rupte. Nimeni nu știe dacă acesta doarme sau dacă a ajuns într-o astfel de ipostază din alt motiv, dar niciun om din jurul tău nu se obosește să îl trezească să îl întrebe dacă se simte în regulă. Tu de ce ai face asta? “Cu siguranță doar doarme.” îți spui în mintea ta și îți continui drumul până la stația de autobuz.

Cu toate acestea, se uită un lucru foarte important- toată lumea caută dovadă și validare socială în acțiunile celorlalți, iar cum oamenii își doresc să arate tot timpul relaxați și să pară că își văd de treaba, urgențele sunt tratate într-un mod care nu le mai face să pară atât de urgențe. Acest lucru, conform celor doi psihologi new-yorkezi, este starea ignoranței pluralistice- “cea în care fiecare persoană decide că, dacă nimeni nu este îngrijorat, nimic din jur nu este greșit”. Astfel, Latane și Darley au ajuns la concluzia că pentru victimă, un număr mai mare de martori nu reprezintă siguranță ci contrariul. 

Pentru a demonstra ideea, în 1968, psihologii au realizat un studiu intitulat The Smoky Room Experiment (experimentul camerei afumate) în trei situații diferite. În primul caz, cei doi au studiat cum reacioneaza un voluntar dacă, atunci când se află de unul singur într-o camera (completând un sondaj) în care începe să pătrundă fum, va semnala o problema și va merge să ceară ajutor. În cel de al doilea caz, Latane și Darley au angajat doi actori care să rămână pasivi la apariția fumului în camera, fără să raporteze urgență sau să schițeze vreun gest de îngrijorare în preajma voluntarului, iar în ultimul caz cei doi psihologi au pus trei voluntari în aceeași cameră. Rezultatele nu au fost mai puțin decât surprinzătoare, în primul caz reacția din partea voluntarilor fiind în procent de 75%, în cel de al doilea doar de 10%, iar în cel de-al treilea de 38%, chiar dacă în cameră a pătruns atât de mult fum încât subiecții nu mai vedeau clar și începuseră să tușească. Mai mult decât atât, nu numai numărul persoanelor care raportau problema a scăzut de la prima la a două situație, ci și viteza de reacție a acestora. 

În urmă experimentului, cei doi psihologi au denumit atitudinile ezitante în situații de urgență în cadre sociale că “efectul spectatorului” având următatoarele cauze- prima,  indivizii se simt presați de a adera la normele percepute ale grupului din care fac parte, nedorind să acționeze în contradicție cu atmosfera generală a grupului, pentru a evita o eventuală situație jenantă, iar cea de a două, oamenii atunci când se află în mulțimi au tendința de a se comportă în mod similar- dacă cei din grup se comportă într-un anumit fel, cei din jur presupun că acest comportament este standardul și se conformează.

Concluzia? Astfel de cazuri ca cel al lui Kitty Genovese ar trebui tratate, conform spuselor celor doi psihologi new-yorkezi, în raport martor-oameni din jur, nu martor-victima și mai mult decât atât, în situații de incertitudine cel mai bine ar fi să îți asculți instinctul pentru că este evident că factorul social influențează majoritar reacția individului și scoate la iveală o discrepanța dintre convingerile personale ale oamenilor și comportamentul public al acestora. 

Drumeții în Rusia, Part. 1: Cazul trecătoarei Dyatlov 

Cultură, Istorie

Redactor – Ana Ciolac

Grafica – Amalia Popa

Dacă aș face o listă cu ,,19 lucruri pe care le-am învățat până la 19 ani”, pe primul loc ar fi scris cu majuscule și cu șapte semne de exclamare ,,nu pleca în drumeții pe teritoriu rusesc”. În această serie de articole o să vă vorbesc despre cazurile înfiorătoare petrecute în munții din Republica Rusă (la timpul incidentelor – Uniunea Sovietică), începând cu cel mai infam dintre toate: Cazul trecătoarei Dyatlov. 

În dimineața zilei de 23 ianuarie a anului 1959, o echipă de zece alpiniști – opt bărbați și două femei – se îmbarcă într-un tren către Munții Ural. Liderul campaniei este Igor Dyatlov, student la Institutul de Politehnică Ural, majoritatea membrilor fiind colegii lui de la universitate. După câteva zile de schimbat mijloace de transport în comun, cei zece își continuă drumul pe jos, cu ajutorul schiurilor. Pe 28 ianuarie, unul dintre drumeți, Yuri Yudin, pare să fie lovit de ghinion – se îmbolnăvește și este nevoit să se întoarcă singur acasă. Nu are de unde să știe că va fi singurul supraviețuitor din grupul de zece prieteni. Ceilalți nouă – Igor Dyatlov, Alexander Kolevatov, Lyudmila Dubinina, Nikolai Thibeaux-Brignolles, Yuri Doroshenko, Yuri Krivonischenko, Rustem Slobodin, Semyon Zolotaryov și Zinaida Kolmogorova – vor muri. 

Pe data de 1 februarie, echipa ajunge la poalele unui munte supranumit, parcă profetic, de populația indigenă Mansi ,,Muntele Mort”, urmând să întemeieze tabăra aproape de vârful acestuia. Săptămânile trec, iar liniștea se așterne peste munte. Îngrijorată, o echipă de voluntari pleacă în căutarea lor. Pe data de 26 februarie, voluntarii găsesc în sfârșit tabăra schiorilor, însă niciunul nu se aștepta la această priveliște grotească. 

Cortul era sfâșiat și acoperit de zăpadă, prezentând tăieturi de cuțit care fuseseră făcute din interior. De la cort, voluntarii au găsit urme de pași, care dispăreau după aproximativ 500 de metri. Mergând în continuare, aceștia au dat peste cadavrele lui Yuri Doroshenko și Yuri Krivonischenko, la circa 1500 de metri de cort, îngropate sub un brad, lângă rămășițele unui mic foc. Ambii muriseră de hipotermie, fiind îmbrăcați sumar. Mai apoi au fost descoperite trupurile fără viață ale lui Igor Dyatlov, Rustem Slobodin și Zinaida Kolmogorova, într-o linie dreaptă, între copac și cort, care au murit tot din cauza hipotermiei. Ultimele patru cadavre au fost descoperite abia două luni mai târziu, într-o trecătoare, îngropate în zăpadă. Doar unul dintre acești schiori, Alexander Kolevatov, murise din cauza temperaturilor scăzute. Restul – Lyudmila Dubinina, Nikolai Thibeaux-Brignolles și Semyon Zolotaryov, au decedat din cauza unor răni interne, respectiv coaste rupte și traumatisme craniene. Corpul lui Dubinina avea ochii și limba lipsă, iar lui Zolotaryov îi lipseau, de asemenea, ochii. Alte două cadavre prezentau arsuri de gradul trei. 

A fost misterul trecătoarei Dyatlov elucidat până la urmă? Răspunsul este… teoretic da, practic nu. Pe 28 mai 1959, cazul a fost închis, declarând cauza morții drumeților ca fiind ,,o forță copleșitoare, pe care alpiniștii nu au putut să o învingă”. Dacă nu aveți habar ce înseamnă asta, stați liniștiți, deoarece nimeni nu știe – probabil nici rușii, care au vrut doar să scape de speculații. 

Cea mai simplă teorie ce ar explica moartea echipei este cea a avalanșei. Pare logic – pe un munte acoperit de zăpadă, o avalanșă pare cea mai probabilă să provoace o tragedie. Acum câțiva ani, Alexander Putzrin, un inginer geotehnician născut în Rusia, i-a cerut ajutorul lui Johan Gaume, șeful Laboratorului de Simulări ale Avalanșelor de Zăpadă, pentru a dovedi teoria avalanșei. Răspunsul la toate problemele lor s-a dovedit a fi chiar filmul animat ,,Frozen”. Gaume a fost uimit de tehnologia de recreare a modelului comportamental al zăpezii utilizată de animatorii filmului Disney, așa ca cei doi au decis să-și unească forțele cu animatorii americani pentru a verifica explicația avalanșei. Astfel, teoria avalanșei a devenit, mai mult sau mai puțin, explicația oficială. 

Dat fiind contextul internațional actual, este evident de ce mulți oameni au reticențe cu privire la explicațiile oficiale asupra evenimentelor din Republica Rusă. Cazul trecătoarei Dyatlov a căpătat valoare de legendă urbană, iar oamenii au venit cu propriile lor teorii, care fluctuează de la puțin credibil – extratereștri, forțe supranaturale – la foarte credibil. 

O primă teorie este cea a incendiului. În interiorul cortului se afla un cuptor artizanal, construit chiar de Igor Dyatlov. Acesta prezenta o țeavă de eliminare a fumului, ce era decuplată când cuptorul nu funcționa. Conform acestei teorii, focul s-ar fi reaprins în timpul nopții și, în lipsa țevii, cortul s-ar fi umplut de fum. Alpiniștii ar fi încercat să taie găuri de aerisire în cort, ceea ce explică starea în care a fost găsit, însă fumul nu a putut fi evacuat și cei nouă au fost nevoiți să fugă. Șase au murit de hipotermie, deoarece nu avuseseră timp să-și ia echipamentul, iar ceilalți trei au săpat un adăpost în zăpadă, care s-ar fi prăbușit peste ei, cauzând leziunile fatale. Această teorie ar explica și arsurile de gradul trei. 

A doua teorie este cea a vântului katabatic, care este de multe ori cuplată cu cea a avalanșei. Acest vânt se deplasează în jos, de la vârful muntelui către poale și poate atinge o viteză asemănătoare cu cea din timpul unui uragan, fiind împins de forța gravitațională. Conform acestei teorii, schiorii au părăsit în grabă cortul, care a fost sfâșiat de forța distrugătoare a vântului. Urmările sunt identice cu teoria anterioară. 

Bineînțeles, există și altfel de teorii – genul care se află permanent în spatele minților celor intrigați de acest caz; o voce micuță, amplificată de ura și scepticismul față de Uniunea Sovietică. Se crede că grupul a dat accidental peste un site de testare a armelor nucleare, iar prăbușirea unei rachete ar fi cauzat dezastrul. Unul dintre schiori, Yuri Krivonischenko, lucrase la o centrală nucleară top secretă de plutoniu, ce producea arme nucleare. O altă teorie se bazează pe natura criptică a lui Semyon Zolotaryov, care avea 37 de ani, fiind mult mai vârstnic decât ceilalți studenți și care s-a alăturat echipei în ultimul moment. Golurile din dosarul lui de serviciu ridică întrebări cu privire la posibila lui afiliere cu KGB-ul. Yuri Yudin a fost toată viața lui de părere că prietenii lui au fost uciși fie de soldați sovietici, fie chiar de agenți americani din CIA. Un procuror a dezvăluit faptul că niște documente găsite în cortul lor intitulează expediția ,,Al 21-lea congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice”. 

Partea cea mai rea este că, în ciuda popularității și credibilității acestor teorii, ele vor rămâne întotdeauna doar atât – teorii. Deoarece nimeni nu a văzut ce s-a întâmplat în acea noapte fatală, probabil nu vom putea răspunde niciodată cu acuratețe la cea mai înspăimântătoare întrebare dintre toate: ce i-a speriat atât de tare pe schiori încât i-a determinat să fugă din cort? 

Pierderea din popularitate a gigantului Netflix – câștigul rivalilor

Cultură

Redactor: Silviu Budacă

Grafica: Antonia Drăgan

După amploarea pe care au avut-o în perioada pandemiei, serviciilor de streaming le-a venit vremea de a nu se bucura de aceeași popularitate avută în 2020 și 2021, când lumea stătea în casă din cauza restricțiilor, mulți dintre aceștia  decizând încheierea unui astfel de abonament, iar acum, oamenii nemaifiind privați de petrecerea timpului în afara locuinței, cifrele au început să vorbească de la sine.

Conform unor comunicate din partea oficialilor Netflix, acesta ar fi pierdut doar în trimestrul I al acestui an aproximativ 200.000 de abonați, un număr și mai sumbru, nu mai puțin de două milioane, fiind stipulat și pentru trimestrul aflat în curs. 

De ce s-a accentuat această pierdere?

Ei bine, un alt factor, pe lângă ridicarea restricțiilor specifice pandemiei, este migrarea către alți furnizori de servicii streaming, unele mai avantajoase din punct de vedere financiar, sau poate cu un anumit conținut mult mai de interes și mai plăcut pentru oameni, precum Disney Plus sau HBO Max. 

Pierderile sunt, în realitate, foarte mari, din pricina războiului dintre Rusia și Ucraina – marele gigant a decis retragerea serviciilor acestuia de pe meleagurile Rusiei, în semn de solidaritate cu celelalte mari societăți oferitoare de servicii – aceste mari pierderi, în jur de 700.000, urmând a fi reflectate în trimestrul al II-lea al acestui an.

Un alt factor foarte important din care Netflix-ul a avut de suferit și trebuie să fie luat în seamă este majorarea costurilor, după care aproximativ 600.000 de canadieni și americani au decis rezilierea abonamentului.

În semn de disperare, marele gigant a confirmat speculația faptului că se lucrează la un nou abonament, mai ieftin, însă cu reclame, oficiali ai acestuia declarând că s-a pierdut un număr mare de clienți, și nu se mai dorește acest lucru. Presa americană aproximează că acest nou abonament va fi valabil în SUA până la finele acestui an.

Disney Plus – rivalitate sau nicio problemă pentru Netflix?

După nici o lună de zile de la deschiderea serviciului de streaming în România, Disney Plus se bucură de o promițătoare popularitate. Conform unor sondaje de pe rețelele de socializare, după nici două săptămâni Disney Plus a fost înregistrat pe locul doi, după Netflix, în fața serviciilor de streaming deja existente pe piața românească de divertisment. Motivele principale ale popularității acestui operator sunt prețul mult mai avantajos, dispozitivele multiple care se pot folosi în același timp și reclama răsunătoare.

Cu toate problemele și inconvenientele acestuia, marele gigant al streaming-ului din lume continuă să-și mențină poziția de cel mai favorit dintre platforme.

Adi vs Rudolf

Economie, Istorie

Autor – Daria Anghel

O zi obositoare de luni în care ghiozdanul adaugă la greutatea pașilor pe asfalt (de parcă nu era de ajuns că aveai de cărat povara unei firi curioase). Auzi un zgomot; e autobuzul care te ajunge din urma; ah..încă puțin și ajunge în stație. Mijesti ochii și îi observi numărul: e autobuzul tău! Bineînțeles că alergi după el până când simți că plămânii îți iau foc, dar satisfacția pasului înaintea închiderii milimetrice a ușilor compenseaza orice durere. Compostezi biletul și îl ții in maini, privirea fugindu-ți în jos. Iti observi adidasul murdar- n-ai realizat că te-a călcat cineva pe picior în drumul tău de atlet. Și erau adidașii tăi albi..dar oare..care e originea lor? De unde vine substantivul acesta..”adidas”?

“Ora de lingvistică” începe în 1900 toamna… Serios! Inventatorul adidașilor s-a născut pe 3 noiembrie 1900, într-un orășel din Germania, în Bayern, și anume Herzogenaurach. Acesta se numea Adolf Dassler și era fratele cu doar doi ani mai mic al lui Rudolf Dassler. Fii de cizmar, cei doi au dezvoltat de-a lungul copilăriei și anilor de adolescență abilități practice, dar și pasiune în legătură cu manufacturarea pantofilor. După încheierea Primului Război Mondial, viitorul antreprenor, Rudolf, și proaspătul absolvent de liceu, Adolf au ales să calce pe urmele tatălui, deschizând împreună compania Gebrüder Dassler Schuhfabrik  (GEDA)  în Herzogenaurach. Cei doi s-au bucurat de un succesul fabricii de pantofi până la începutul celui de al Doilea Război Mondial, când Rudolf a fost nevoit să se înroleze în armată, iar GEDA a fost transformată în fabrică de producție a armelor. Deși fratele mai mare a încercat să îi covingă pe înalții partidului nazist să lase fabrica în funcțiune pentru a face cizme de armată brevetate, nu a avut sorți de izbândă.

Abia în 1948, după întoarcerea lui Rudolf din război începe iar producția de pantofi, care funcționează în liniște până în punctul în care, în același an, cei doi frați se ceartă, urmând ca restul vieții să nu își mai vorbească.  

În urma conflictului, niciunul dintre ei nu a renunțat la ideea unei afaceri, ba din contră. Rudolf a redenumit fosta fabrica în RUDA (primele două inițiale ale numelui său, care au devenit la puțin timp actuala firmă PUMA), iar un an mai târziu, Adolf și-a deschis și el o nouă afacere cu pantofi, în același oraș, foarte aproape de cea a fratelui său, pe care denumit-o după porecla sa din copilărie- Adi și numele său de familie Dassler și.. voilà! Astfel a apărut compania pe care o cunoaștem sub numele de Adidas. 

De ce s-au certat cei doi? O întrebare foarte bună, la care nimeni nu a știut să răspundă cu exactitate. Totuși, versiunile răspunsurilor merită să fie auzite pentru a cunoaște “povestea” completă. 

O primă teorie a acestui film de tip dramă (și cea mai populară între localnicii din Herzogenaurach) este aceea că, la un moment dat, Rudolf a avut o aventură cu soția fratelui său, lucru pentru care Adolf nu l-a iertat niciodată. 

Cea de a doua teorie implică un context politic, dată fiind perioada despre care vorbim. Frații Dassler erau mari adepți ai nazismului si, așa cum am menționat mai sus, Rudolf a fost cel care a fost înrolat. În momentul în care cel de al Doilea Război Mondial a luat sfârșit, Adolf le-a spus celor din Alianță unde se află fratele său (care a dezertat în cele din urmă), iar din această cauză Rudolf a rămas un an în plus în închisoare. 

Pe lângă aceasta, se crede și că în momentul unui bombardament asupra orașului, când cei doi se aflau ascunși în același buncăr, Adolf a făcut o afirmație asemănătoare cu “Nemernicii s-au întors!” cu privire la oamenii Alianței, dar fratele său a crezut că este o remarcă făcută la adresa sa și a soției sale.  

Foarte interesant este faptul că rivalitatea celor doi nu s-a oprit la nivelul familiilor Dassler- întregul orășel nemțesc a fost divizat de către dușmănia celor doi, locuitorii alegându-și tabăra și păstrându-și poziția ani întregi. Abia în 2009, după 60 de ani de la fondarea celor două firme,în sprijinul asociației Peace One Day, angajații Adidas și Puma au jucat un meci de fotbal amical (fiecare echipă având membri din partea ambelor companii) punând simbolic capăt rivalității dintre fondatori. 

La momentul actual, cele două firme ocupă locurile doi (cea înființată de Adolf cu o valoare de aproximativ 14 miliarde de dolari) și trei (cea înființată de Rudolf cu o valoare de 4 miliarde de dolari) în topul companiilor de fabricat încălțări din lume, dar niciunul dintre descendenții familiilor Dassler nu se ocupă de coordonarea companiilor din punct de  vedere economic, cele două fiind deținute de acționari- în cazul Puma, există acționari majoritari, iar în cazul Adidas niciunul dintre aceștia nu are acțiuni de peste 5%.

9 noiembrie 1989 – ziua în care s-a realizat imposibilul? Despre căderea zidului Berlinului

Diplomație și relații internaționale, Istorie

Redactor – Ștefania Gheorghe

Grafica – Anca Lazăr

“După câte știu eu, intră în vigoare chiar acum. Imediat, fără întârziere!”, au fost cuvintele lui Schabowski spuse din greșeală care au dus la prăbușirea zidului menit să reziste cel puțin 100 de ani. 

 Lumea întreagă privea acest eveniment ca momentul în care lua sfârșit o întreagă eră. Pentru mulți germani acest eveniment marca reuniunea cu oamenii de care au fost separați în mod forțat. Era ceva ce populația RDG (Republica Democrată Germania – fiind parte din blocul comunist și aflată sub controlul sovieticilor până în 1989) își dorea de mult timp și pentru care milita în stradă, dar fără folos până la acel moment. La data de 9 noiembrie, purtătorul de cuvânt al Germaniei de Est face marele anunț. Acesta informează că începând cu momentul interviului său, cetățenii RDG pot trece în Germania de Vest prin orice punct al frontierei fără să mai aibă nevoie de autorizație. Iar această informație a provocat o întreagă mișcare a est-germanilor împotriva Zidului.

Contextul Războiului Rece și apariția Zidului

Din 1945 (Sfârșitul Celui de Al Doilea Război Mondial) Germania a fost guvernată de cele 4 mari puteri învingătoare. Berlinul a capatat un statut special in acest sens, reprezentând “granița” dintre influența occidentală și cea sovietică. Izbucnirea Războiului Rece a făcut că zonele de ocupație americană, britanică și franceză să se unească în Republica Federală Germania, în 1949. Reacția sovieticilor nu a întârziat să apară, așa că zona lor de ocupație avea să fie proclamată Republica Democrată Germania, cu capitala în Berlinul de Est. 

Germania de Vest s-a dezvoltat ca o țară capitalistă, cu o economie susținută de planul Marshall (plan de reconstrucție inițiat de americani, cu scopul de a ajuta statele profund afectate de război), în timp ce Estul urma modelul sovietic, cu un guvern autoritar. Aceasta era ce mai prosperă țară socialistă, dar est-berlinezii își doreau libertatea pe care Vestul o oferea, astfel că mulți dintre ei alegeau să plece. Autoritățile sovietice erau nevoite să împiedice migrația celor atrași de prosperitatea Vestului, pentru că pierdeau treptat forță de muncă semnificativă, așa că decid construirea a 45 de kilometri de zid din sârmă ghimpată.

Ceea ce urma să fie considerat “un gard de sârmă” s-a transformat într-un zid înalt, bine păzit și plin de capcane, ce urma să împiedice oamenii să treacă de el. Acest simbol al divizării Europei în urma celui de al Doilea Război Mondial era numit de Occident “Zidul Rușinii” ce întruchipa incapacitatea de concluzionare a războiului dintre sovietici și occidentali. Zidul a devenit in timp o barieră în calea multor oameni, iar o parte din cei ce au vrut sa il traverseze, si-au pierdut viata incercand. 

Zidul Berlinului era vazut la nivel international ca reprezentarea a tot ce presupunea absolutismul unei ideologii comuniste. Obligarea oamenilor sa ramana, cand ei isi doreau din suflet sa plece. 

Principalul agent afectat de decizia construirii zidului a fost populația. Oamenii au fost despărțiți de familiile lor, și-au pierdut locurile de muncă, iar Germania de Est a devenit un teritoriu izolat. Zidul construit pentru a “proteja” populația est-germană a devenit un zid împotriva poporului pe care era menit să îl apere, în timp ce marii Germaniei de Est numeau zidul “protecție împotriva fasciștilor” și susțineau ideea de apărare a populației în fața “fasciștilor occidentali și spioni”. 

Impactul asupra Europei

Pentru 38 de ani, zidul Berlinului nu a fost doar un zid fizic care să despartă două republici. Acesta reprezenta granița simbolică dintre capitalism și comunism, linia de demarcație a Cortinei de Fier (linia de demarcație dintre Europa de Est și cea Occidentală în perioada Războiului Rece). Căderea Zidului Berlinului nu a fost singurul eveniment marcant în istoria perioadei comuniste în statele europene. Finalul anilor ’80, începutul anilor ’90 a fost marcat de căderea regimurilor din mai multe state, in special cele est-europene. Pierderea influenței sovietice din Germania a fost doar o picătură într-un ocean. S-a creat un efect de domino și a provocat proteste în alte state cu regimuri comuniste. Țările Baltice și-au declarat independența față de Uniunea Sovietică. Rusia a încercat să oprească expansiunea acestor mișcări, dar nu a avut un rezultat. Dorința oamenilor de libertate era prea mare. Reunificarea Germaniei a deschis posibilitatea statelor din fostele blocuri estice la aderarea la UE. În 3 ani (2004-2007) 12 state noi au aderat la Uniunea Europeană. Acest lucru a dus din ce în ce mai mult la o Uniune “întreagă și liberă”.

Impactul asupra Germaniei

Căderea Zidului Berlinului a fost primul pas făcut în reunificarea Germaniei. Regimul comunist era la pământ, statul in sine s-a dizolvat in urma unificării, iar Germania a susținut alegeri libere în 1990. 

Opinia germanilor este încă și astăzi împărțită privitor la impactul căderii Zidului. Dacă pentru vestici însemna reunificarea Germaniei, pentru estici impactul era mult mai mic privind doar in interiorul fostelor “granițe”.

Căderea Zidului nu a pus capăt definitiv diviziunii Germaniei. Oamenii încă vorbesc despre un zid rămas în memoria lor. Mai bine de trei decenii mai târziu, mulți germani din Est încă se simt marginalizați și priviți cu superioritate. Acest sentiment a determinat apariția mișcărilor populiste din anumite regiuni ale Germaniei. Diviziunea între Germania de Vest și cea de Est încă persistă și se intersectează cu forme de rasism instituțional, oferind un succes uriaș partidelor de extremă dreapta din Est. Se spune că după căderea Zidului, multe dintre funcțiile înalte au fost oferite în mod nemeritocratic vesticilor, doar pentru că erau, ei bine, vestici.

Din punct de vedere al industriilor și forței de muncă, Germania Occidentală a atras cea mai mare parte a capitalului și a migranților calificați. Acest lucru a extins piețele și a atras alte investiții sau chiar mai mulți imigranți in Vest. Între timp, Estul rămânea în declin, cunoscând perioade de stagnare și confruntându-se cu orașe fantomă. 

S-au remarcat de-a lungul timpului și diferențe religioase sau culturale între cele două Germanii, foștii vest-germani fiind persoane mult mai religioase, ce păstrează tradițiile și respectă într-un procent mai mare normele religiei, religie ce est-germanilor le-a fost interzisă în perioada influenței sovietice. 

Chiar dacă au trecut mai bine de 30 de ani de la aceste evenimente, est-germanii încă lucrează la a se adapta și integra într-o lume europeană de care au fost separați zeci de ani.

Depp v Heard

Probleme sociale

Redactor: Ana Maria Ciolac

Grafica: Antonia Drăgan

În 2016, mișcarea #MeToo făcea ravagii prin Hollywood, demascându-i pe mai mulți bărbați proeminenți din industrie ca fiind prădători sexuali. Scopul acestei mișcări sociale era de a încuraja femeile (în special din comunitățile de culoare) care au suferit abuzuri sexuale să își dezvăluie povestea în fața lumii. În 2018, #MeToo își cunoștea apogeul pe Twitter, prin hashtag-ul #MeTooTimesUp. În același an, în luna decembrie, Amber Heard, actriță și ambasadoare a Uniunii Americane pentru Libertățile Civile, publica un Op-Ed în ziarul american The Washington Post care avea să zguduie lumea mondenă. Un Op-Ed (Opinion Piece) este un soi de articol, specific publicațiilor nord-americane, ce exprimă opiniile a diverși autori, de obicei neafiliați cu publicațiile respective. 

Dar, mai întâi, un pic de context. Johnny Depp și Amber Heard s-au întâlnit acolo unde încep toate relațiile eșuate între actori – pe un platou de filmare, mai exact al producției ,,The Rum Diary”. În același an, Heard a fost arestată pentru că ar fi agresat-o fizic pe iubita ei, Tasya Van Ree, urmând ca acuzațiile să fie însă retrase. Într-adevăr, un început promițător pentru relația dintre Heard și Depp. Cei doi au început să iasă împreună în 2011, dar nu și-au făcut relația publică până în 2012, când Depp a divorțat de Vanessa Paradis, cu care are doi copii. Johnny Depp și Amber Heard s-au căsătorit în februarie 2015, însă căsnicia lor nu avea să dureze decât 23 de luni. Heard a intentat divorț în luna mai a anului 2016, acesta fiind finalizat anul următor. Deși mariajul lor a început cu o ceremonie privată pe insula tropicală a lui Depp, despărțirea lor avea să atragă atenția întregii lumi. 

Amber Heard a pretins că Johnny Depp ar fi violent cu ea și ar fi abuzat-o fizic de nenumărate ori. Aparent, Depp avea un fel de alter-ego pe care îl numeau ,,monstrul” și care ieșea la suprafață când acesta o bătea. Heard a apărut de mai multe ori în public cu vânătăi pe față și a povestit despre mai multe instanțe când Depp ar fi rănit-o, când era beat sau când se droga. Situația a devenit atât de rea, încât Heard a cerut un ordin de restricție împotriva lui Depp. În 2017, actele de divorț au fost semnate, iar Heard a primit 7 milioane de dolari, pe care a jurat cu mâna pe inimă că îi va dona spitalului pediatric din Los Angeles și Uniunii Americane a Libertăților Civile. S-a dovedit însă că și această promisiune avea să fie la fel de adevărată precum restul acuzațiilor pe care le-a făcut împotriva lui Johnny Depp – pe scurt, Amber Heard a mințit. Mult. Și a reușit să îi păcălească pe toți. 

Bineînțeles că Depp a negat toate acuzațiile, dar Heard a profitat de mișcarea #MeToo, care promova ideea cum că femeile ar trebui crezute întotdeauna atunci când pretind că ar fi fost abuzate de bărbați, chiar dacă nu există nicio dovadă. Astfel, oamenii s-au înghesuit să vină de partea lui Heard, iar reputația lui Depp a avut grav de suferit. El a fost concediat din rolul iconic în cadrul francizei ,,Pirații din Caraibe”, unde îl juca pe Jack Sparrow, iar o petiție care cerea ca acesta să fie exclus din franciza ,,Animale Fantastice”, ce adaptează noua serie de cărți a lui J.K. Rowling, a strâns peste 20 de mii de semnături. În ciuda protestelor lui Rowling, Depp a fost înlocuit în cadrul celui mai recent film din această serie, ,,Secretele lui Dumbledore” (2022), însă co-starul lui, Ezra Miller, în cazul căruia există dovezi clare ce atestă că ar fi agresat fizic mai multe femei, și-a păstrat rolul. Acest lucru a creat nemulțumiri profunde în rândul spectatorilor și, ca urmare, fimul a eșuat complet la Box Office, iar rating-urile fanilor, precum și ale criticilor, au intrat în cădere liberă. Este estimat că Johnny Depp a pierdut în jur de 100 de milioane de dolari din cauza rolurilor care i-au fost retrase în urma scandalului. 

Dar minciuna are picioare scurte, iar adevărul va găsi întotdeauna o cale de a ieși la lumină. Curentul care i-a atras pe oameni de partea lui Amber Heard și-a schimbat direcția, iar hashtag-ul #JusticeForJohnnyDepp a devenit viral, după ce noi dovezi au dezvăluit că aparenta victimă a fost de fapt abuzatorul de la bun-început. Imagini dureroase cu Johnny Depp au ieșit la iveală, arătând răni brutale cauzate de Heard pe fața și pe mâinile lui. Într-un videoclip infam în care Depp și Heard pozează pe covorul roșu, Depp tresare când soția lui își ridică mâna. Cel mai grav incident a avut loc când Heard l-a lovit peste mână pe Depp cu o sticlă, un ciob retezându-i vârful degetului. Într-o înregistrare audio, Amber Heard spunea: ,,Nu te loveam. Te băteam”. 

Oamenii aplaudă Dior, singura companie care a rămas alături de Johnny Depp. În ciuda dovezilor evidente ale abuzurilor lui Heard, actrița va apărea în Aquaman 2, jucând-o în continuare pe Mera. Dublul standard i-a revoltat pe oameni, care cer boicotarea noului film DC, dorind ca aceasta să fie înlocuită de Emilia Clarke sau de… Johnny Depp purtând o perucă roșie. Cine știe, poate că acesta este singurul mod în care Warner Bros. se pot căi pentru greșelile lor. Actorul Jason Momoa, care îl joacă pe Aquaman, a cerut personal pe internet concedierea lui Heard. Printre celebritățile care îl sprijină public pe Depp se numără și Sia, Winona Ryder, Paul Bettany, Penelope Cruz, Sharon Osbourne. Toată lumea care l-a cunoscut sau a lucrat la un moment dat cu Johnny Depp are același lucru de spus despre el – că este un om bun, ce pune nevoile altora înaintea propriei persoane și este mereu respectuos cu femeile. Grăitor este gestul Vanessei Paradis de a-i lua apărarea fostului ei soț, spunând că, în 14 ani de căsnicie, acesta nu a fost niciodată violent. Exemplul ei a fost urmat de sora ei, Alysson Paradis, precum și de Lily Rose Depp, fiica lui Johnny Depp și a fostei lui soții. O surpriză a fost întoarcerea la 180 de grade a miliardarului Elon Musk, cu care Amber Heard a avut o escapadă și care trebuia să depună mărturie în favoarea ei la proces, acesta alegând să îl susțină în schimb pe Depp. 

Înapoi la Op-Ed. În acest articol, Heard povestește experiența ei ca victimă a abuzurilor bărbaților și ca figură publică emblematică pentru abuzul domestic. Problema este că actele de soluționare a divorțului dintre Depp și Heard stipulau o clauză, conform căreia niciunul dintre ei nu avea voie să spună public lucruri rele la adresa celuilalt. Și uite așa, am ajuns la procesul care se desfășoară chiar în momentul în care dragii noștri cititori lecturează acest articol. Johnny Depp a dat-o în judecată pe Amber Heard pentru defăimare, pretinzând 50 de milioane de dolari despăgubiri. În schimb, Heard l-a dat și ea în judecată pe Depp, de data aceasta pentru 100 de milioane de dolari. Opinia publică l-a declarat deja învingător pe Johnny Depp și, uitându-te la doar câteva înregistrări din timpul procesului, nu este greu să îți dai seama de ce. Discrepanța dintre cele două partide este evidentă, iar oamenii sunt mai aliați cu Depp ca niciodată. 

Procesul se desfășoară de zile bune, așa că am să punctez doar highlight-urile săptămânii. Depp a cucerit sala cu șarmul, politețea și calmul lui, părând în general relaxat. Împarte bomboane cu avocații lui, iar sarcasmul lui dulce-amar destinde mulțimea. Pe de altă parte, Heard a revoltat internetul cu teatrul pe care îl joacă, evident într-o filmare din sala de judecată ce o surprinde trecând de la o expresie tristă și rănită, când o cameră o filmează îndeaproape, la un zâmbet condescendent, odată ce crede că nu mai este înregistrată. Și, cu o asemenea șefă, la ce te poți aștepta de la subordonați? Oamenii râd cu poftă de fiecare dată când unul din avocații lui Heard sunt la microfon. Cea mai recentă perlă a unuia dintre avocați este o obiecție… la propria lui întrebare, care a fost formulată ambiguu și, ca atare, a atras un răspuns nesatisfăcător. 

Noi detalii tulburătoare, ce conturează psihicul bolnav al personajului Amber Heard, ies la iveală cu fiecare oră din zi. Toată lumea a fost dezgustată când Depp a dezvăluit cum Heard a defecat în patul lor și a dat vina pe câine. Acest incident, împreună cu personalitatea ei pe măsură, i-au atras lui Heard porecla ,,Amber Turd”, ,,turd” fiind denumirea colocvială în engleză pentru materiile fecale. Zilele trecute, apărarea lui Depp a chemat-o la boxă pe doamna doctor Shannon Curry, care a impresionat prin inteligență și profesionalism. Ea a diagnosticat-o pe Heard cu Histrionic Personality Disorder, o formă extremă de narcisism, la care se adaugă condiția ei psihologică deja cunoscută – Borderline Personality Disorder. Depp a comentat faptul că persoana de care s-a îndrăgostit nu a existat, de fapt, niciodată, fiind totul o iluzie creată de Heard. Narcisismul este trecut des cu vederea, nefiind considerat o boală psihologică gravă. Însă narcisiștii distrug viețile tuturor persoanelor de care se atașează, așa cum Heard ne exemplifică în direct. O să redactez un articol întreg despre acest subiect, însă, în momentul de față, nu acesta este focusul discuției. 

La finalul ultimei zile de proces, avocații lui Depp au pus o înregistrare emblematică pentru acest caz, în care Heard îl ironiza pe Depp: ,,Spune-le oamenilor, Johnny, spune-le <<Johnny Depp…>> Spune-le <<Eu, Johnny Depp, un bărbat, sunt și eu o victimă a violenței domestice.>>”. Replica lui Depp a fost: ,,Da, sunt”.  Cazul Depp v Heard a scos la iveală problemele cauzate de mișcarea #MeToo, care la rândul ei a fost creată de o formă de feminism numită ,,woke”. ,,Woke feminism”, al treilea val al mișcării feministe, este o formă mult mai radicală de feminism, ce pare a se concentra nu pe egalitatea dintre femei și bărbați, ci pe antagonizarea bărbaților. În America, extrema stânga promovează această politică ,,woke”, care portretizează minoritățile rasiale și sexuale, precum și femeile, ca victime perpetue ale patriarhatului rasist și opresor. Problema cu această doctrină este că nu analizează individul, ci îl categorizează în funcție de culoarea pielii sau de alți factori înnăscuți. Cazul tragic al lui Johnny Depp este exemplul perfect a ce se întâmplă când asumi din start cine este victima și cine este opresorul bazat doar pe factori biologici arbitrari. 

Lupta pentru scaunul lui Macron

Politica Uniunii Europene, Politică Europa

Redactor: Eliza Ene

Grafică: Anca Lazăr

Electoratul francez are, ca de obicei, și anul acesta, luxul de alege dintre un număr de 12 candidați de toate orientările, de la extrema stângă la extrema dreaptă, pentru primul tur de scrutin prezidențial din 10 aprilie.

     Dacă va fi reales, Macron va deveni primul președinte francez din ultimele două decenii care obține al doilea mandat. Macron intră în cursa prezidenţială cu doar aproximativ o lună înainte de primul tur al alegerilor din 10 aprilie. Sondajele de opinie îl dau favorit pentru câştigarea unei competiţii în care mai mulţi adversari de stânga şi de dreapta fragmentează votul.

Care sunt candidații favoriți ai francezilor?

     Conservatoarea Valerie Pecresse are cele mai mari şanse să ajungă în turul doi al alegerilor prezidenţiale din Franţa pentru un duel final, în aprilie 2022, cu preşedintele în exerciţiu, progresistul Emmanuel Macron, arată un nou sondaj. Valerie Pecresse, care a câştigat la începutul acestei luni nominalizarea partidului Republicanii, este creditată cu 17% în intenţiile de vot din turul întâi, cu 8% mai puţin decât Emmanuel Macron. Pecresse cunoaşte un avans de zece la sută în sondaje în doar două luni. 

     Polemistul Eric Zemmour, cu opinii de extremă dreaptă, a coborât la 14,5% în intenţiile de vot, faţă de 16% în octombrie. Acest pronostic îl plasează la egalitate cu Marine Le Pen, preşedinta partidului Adunarea Naţională (fostul Front Naţional, de extremă dreapta), care a înregistrat un regres similar, notează Reuters.

Cu cine se luptă Macron?

Marine Le Pen

      Candidatul de dreapta al Frontului Naţional la preşedinţie, Marine Le Pen, a promis că va scoate Franţa din NATO dacă va câştiga alegerile prezidenţiale, într-un discurs ţinut în faţa alegătorilor din Reims. Potrivit lui Marine Le Pen, Franţa trebuie să se retragă din blocurile militare şi să îşi protejeze propriile interese.

     “Ne vom retrage din Comandamentul Comun al NATO, astfel încât să nu mai putem fi târâţi în conflictele altora”, a spus Le Pen. “În această lume, ţara noastră trebuie să aibă o voce puternică. Francofonia, în special în Africa, trebuie să fie unul dintre vectorii de influenţă”. Marine Le Pen a avut un discurs dur şi faţă de migraţie. “Este la latitudinea francezilor să decidă cine populează Franţa. Depinde de francezi să spună cine poate deveni francez.”

Éric Zemmour 

     Deși Le Pen rămâne la aceeași retorică populistă, anti-imigranți și anti-Uniunea Europeană, pe care a folosit-o și în alegerile din 2017, de data aceasta ea va avea un noi adversar din dreapta.

     Éric Zemmour, editorialist şi vedetă de televiziune, cunoscut pentru luările sale  de poziție extreme şi limbajul critic împotriva imigraţiei, a feminismului sau a islamului, fost condamnat de două ori din cauza discursurilor care instigau la ură, va candida și el la alegerile prezidențiale din anul acesta, împărțind astfel electoratul de dreapta. El este una dintre acele voci rare pe care Franţa le scoate de la bun început în momentele sale istorice cele mai complexe pentru a găsi soluţia ieşirii din impas. Ca retorică, Zemmour pare să meargă tot pe drumul pavat de Trump, al nostalgiei după vremuri glorioase. Nu se sfiește însă să spună că-l admiră și pe Trump și într-o declarație publică s-a și asemănat cu fostul președinte american, adăugând că vrea să reușească și el să ”aducă împreună clasa muncitoare cu burghezimea patriotică”.

     ”Ăsta e visul meu de 20 de ani”, a spus Zemmour.

     Atât Trump, cât și Zemmour apelează într-un mod emoțional la nostalgia vremurilor apuse, dar Eric Zemmour are acel talent în plus de a vorbi în numele unei republici care pare pierdută în faţa avalanşei de solicitări religioase, socio-economice şi, cum spune el, în faţa asaltului aproape final pe care îl dau stângiştii.

Valérie Pécresse 

     Conform BBC, un alt candidat care prezintă un pericol la adresa lui Emmanuel Macron, este Valérie Pécresse, candidată a partidului Republican. 

     “Vreau să aduc o nouă speranţă, cea a unei noi Franţe pe care trebuie să o reconstruim împreună”, a spus Valérie Pécresse în deshiderea discursului său. 

     Considerând că Franţa „se află la o răscruce de drumuri”, candidata republicanilor şi-a prezentat propunerile în materie de imigraţie şi şi-a asumat o politică fermă de „zero vize” şi de frontiere intens „controlate”. Valérie Pécresse a vorbit şi despre o descentralizare a Franţei, ce ar duce la o scădere a influenţei pe care Parisul o exercită asupra ţării. Ea s-a angajat să „pună capăt acestei preşedinţii verticale care dispreţuieşte teritoriile”. 

     Fără a-i numi pe Zemmour sau Le Pen, Pécresse a spus mulţimii: „Extremiştii vă mint. Refuzaţi veninul nostalgiei lor. Nu lăsaţi furia şi frica să învingă”.

Realegerea lui Macron, o mai mare influenţă a Franţei în relaţiile cu România?”

     „Există patru candidaţi mari și lați: candidata Dreptei, care abia a intrat în cursă, ăştia doi- naţionaliştii, suveraniștii – şi Macron. Există şi scenariul în care Macron poate să nu intre în turul 2, inclusiv asta se vehiculează astăzi. Nu are resurse de creştere. Proiectele mari pe care ar fi vrut să le implementeze nu a reuşit să le implementeze, pe motiv de COVID, de criză, iar anul viitor el speră că prin acest prestigiu pe care el îl va purta numele Franţei, de şef rotativ al Comisie Europene – un fel de Viorica Dancila a vremurilor apuse… Asta e situația acolo. Revenind la România şi la importanţa alegerilor din Franţa, dacă Macron negociază în continuare, s-ar putea ca o realegere a lui să însemne şi o mai mare influenţă a Franţei în relaţiile cu România. Am aceste informaţii. În rest, noi nu avem legături cu restul candidaţilor”, a spus Cozmin Gușă, în emisiunea “Deferiți mass-media”, la DCNews TV.

Pe plan extern

     Războiul din Ucraina a bulversat deja campania electorală, complicând intrarea lui Macron în cursă. Doi contracandidaţi de extremă dreapta care au avut rezultate bune în sondaje trebuie să îşi explice poziţia lor pro-Rusia şi pro-Putin de până acum.

     Cu Macron în fruntea eforturilor europene de a asigura o încetare a focului şi o rezolvare paşnică a conflictului din Ucraina, se pare că va fi o campanie cu mai puţine mitinguri ale preşedintelui în exerciţiu şi cu un accent neobişnuit pe politica externă.