Refugiații, armă împotriva Uniunii Europene?

Diplomație și relații internaționale, Politica Uniunii Europene, Probleme sociale

Redactor: Ștefania Gheorghe

Tehnoredactor: Diana Neagu

Puțin după începutul lunii noiembrie, Uniunea Europeană s-a confruntat cu o nouă problemă, de data aceasta de natură politico-socială, și anume începutul unei posibile noi crize a refugiaților. Aceste tensiuni există încă la granița dintre Polonia, Lituania (țări din Uniunea Europeană) și Belarus. În prezent, oficialii Vestului îl acuză pe Aleksandr Lukașenko, președintele Belarusului, că ar orchestra toată această situație, introducând intenționat refugiați pe teritoriul Uniunii, cu promisiunea că vor găsi o salvare în statele membre. Acesta profită de contextul nefericit și dureros din care acești oameni provin, pentru a pune presiune pe blocul politic european. Președintele Belarusului a respins inițial această posibilitate, însă a afirmat că dacă Uniunea Europeană își va menține poziția împotriva Belarusului, atunci poate chiar va recurge la acțiunile de care este acuzat, asumându-și în statu-quo parțial vina pentru aceste evenimente. 

Posibile crize ale refugiaților sunt probleme reale cu care ne confruntăm de ani încoace și sunt determinate de conflictele și speranța mică de viață din țările Orientului Mijlociu și Africii de Nord. 

Care sunt relațiile dintre UE și Belarus?

În ultima vreme, relațiile dintre Belarus și Uniunea Europeană sunt din ce în ce mai tensionate, președintele autoritar al Belarusului primind sancțiuni din partea liderilor europeni. Una dintre cele mai cunoscute situații în care reacțiile lui Lukașenko au atras după sine astfel de repercusiuni, a fost reprezentată de sechestrarea lui Roman Pratasevič, un jurnalist în vârstă de 26 de ani care judeca aspru regimul lui Lukașenko. Acesta se afla într-un avion împreună cu iubita lui, în timp ce zborul i-a fost redirecționat brusc la Minsk din cauza unei amenințări cu bomba. Imediat aterizat pe aeroportul capitalei, Pratasevič a fost ridicat de autorități și sechestrat. Uniunea Europeană a cerut insistent eliberarea jurnalistului  și a iubitei sale, Minsk-ul ignorând aceste cerințe. 

Tensiunile prezente în momentul de față la granița dintre Belarus și Polonia dezgroapă probleme adânci ale blocului european, confruntând direct două state, Belarusul, un stat ce are legături strânse cu Rusia, făcând în trecut parte din Uniunea Sovietică și Polonia, un stat european, democratic, care pedalează accelerat în ultima vreme spre populism. 

Au existat de asemenea și acuzații asupra Rusiei privitor la situația imigranților, judecând după alianța dintre cele două state, acestea formând încă din anul 2000 Uniunea Statală Rusia-Belarus. În contextul imigranților, Kremlinul judecă deciziile Vestului și se implică militar, trimițând trupe de desant și bombardiere ca sprijin pentru Belarus, la granița cu Polonia.

Cum a organizat Belarus aceste valuri de refugiați?

Frontex (Agenția Europeană pentru Poliția de Frontieră și Garda de Coastă) a declarat că cel mai mare procent de refugiați vine din Irak, fiind urmați de Afganistan și Siria, toate fiind țări conflictuale.

Pe aeroportul din Minsk aterizează frecvent avioane ce călătoresc din Orientul Mijlociu, Comisia Europeană acuzând Belarusul că ademenește imigranții în Belarus, cu falsa promisiune că asta le va oferi posibilitatea de a intra în spațiul european. De asemenea, la începutul anului 2021, Belarusul a simplificat tot procesul pentru obținerea vizelor pentru cetățenii din Irak, aceștia putând călătorii ca „turiști”. Ajunși pe teritoriul lui Lukașenko, imigranții sunt ghidați de autorități prin păduri, până la granițele cu Polonia și Lituania. 

Ce face Polonia pentru a opri valul de refugiați?

Polonia s-a arătat reticentă în discuțiile referitoare la oferirea de azil refugiaților și acceptarea acestora în țară. Discursurile naționaliste ale guvernului polonez conțin narative ce dezaprobă deciziile Vestului legate de refugiați, dar mai mult decât atât, îi consideră o amenințare asupra siguranței, culturii și autorității țării.

Ce face Polonia în prezent pentru a ține imigranții în afara țării este să îi oprească prin intermediul autorităților la graniță. În situațiile în care aceștia reușesc totuși să treacă granița, pășind astfel într-un stat al Uniunii Europene, sunt expulzați înapoi în Belarus.

Este totuși această metodă de „push-back” legală?

Respingerile imigranților sunt în creștere încă de la începutul lunii august, acest lucru însemnând că refugiații nu primesc nici măcar o șansă pentru a-și găsi azil în țara respectivă.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului oferă garanția că orice persoană care cere protecție într-un stat european are dreptul la primirea procesului de azil, indiferent dacă a intrat legal sau nu în țara respectivă, adică țărilor le este interzis să trimită imigranții în țări unde se pot afla în pericol și unde ar putea fi supuși la tratamente inumane. Acest lucru ne dovedește că Polonia nu este numai o victimă în aceste discuții, dovedind un comportament opus valorilor europene. 

Ce face UE în aceste condiții?

Uniunea Europeană este aspru criticată de Organizațiile pentru Drepturile Omului, fiind acuzată de ignoranță față de gravitatea situației. Deși UE și Polonia se aflau într-o perioadă tensionată, blocul european asigură sprijinul Poloniei și îi sare în ajutor, dovedind că unitatea Uniunii este mai importantă în aceste circumstanțe decât discrepanțele dintre retorica Poloniei și cea a UE. Reprezentații vestici susțin că atât Polonia cât și Lituania trebuie să se asigure singure de respectarea legislației. 

Ce se întâmplă cu refugiații?

Din păcate, cea mai mare problemă nu este faptul că UE și Belarus își impun sancțiuni, sau că Polonia respinge politicile UE prin acțiunile ei. Cea mai mare problemă însă, este că discuțiile politice ale Vestului cu Belarusul se poartă acum prin niște oameni nevinovați, victimele unor condiții de viață inumane, care își doresc o viață mai bună. Aceștia își părăsesc țările cu regimuri opresive în speranța că vor găsi liniștea în Vest, dar se lovesc de manipularea Belarusului și de respingerea Poloniei.

Masacrul din Jonestown și cum s-a ajuns la el

Uncategorized

Redactare: Anghel Daria

Tehnoredactare: Buliga Andreea Sînziana

Design: Oancea Diana

Tragediile și “știrile de la ora 5” nu au fost niciodată un subiect de mare interes pentru mine, dar reprezintă un lucru de cultură generală să cunoști povestea din spatele atentatului terorist de la 11 septembrie sau câteva istorisiri ale supraviețuitorilor holocaustului. Bineînțeles că cele două exemple aduse sunt adesea discutate în școli, menționate anual pe diferite posturi de televiziune sau constituie subiect de dezbatere între tați la reuniunile de familie. 

            De cele mai multe ori, doar cele mai faimoase și mediatizate astfel de evenimente istorice (ca cele menționate mai sus) ajung la urechile oamenilor și sunt folosite drept exemple pertinente în diferite situații. 

Acum ceva timp, citind despre culte și personalitatea autoritariană am întâlnit, de mai multe ori, descrierea vagă a unui anume Jim Jones. Am fost intrigată de această personalitate atât de semnalată încât am dorit să îi aflu povestea. Nu, nu este un personaj fictiv înrudit cu Indiana Jones, ci omul care a condus cel mai mare suicid în masă.

            Pentru a înțelege cât mai bine un eveniment și de ce impactul acestuia a fost atât de mare, trebuie plasat, bineînțeles, într-un context istoric. Astfel, ne imaginăm (pe instrumentalul de liră) anul 1955, Indianapolis, Statele Unite ale Americii. Ca o rază de soare ce iese printre nori, Jim Jones a înființat comunitatea religioasă People’s Temple (Templul Oamenilor) care, așa cum zicea el, era deschisă pentru orice om, indiferent de rasă, sex sau convingeri. Ținând cont de diferențele rasiale din perioada respectivă, această ideologie a fost una revoluționară în ochii oamenilor, adunând până în anul 1978 peste 5000 de adepți dovediți. 

           Ce a declanșat această dorință de egalitate în mintea lui Jim Jones? Diferite surse afirmă că în copilărie, tatăl acestuia nu i-a permis să vină acasă împreună cu prietenul său de culoare și că i-a ținut o teorie care l-a marcat. Deseori era bătut de acesta pentru întrebările sau acțiunile sale. 

          Deși lumea din jurul lui credea că va ajunge doctor datorită priceperii sale în acest domeniu, Jim s-a alăturat unei congregații unde a început să predice în timpul facultății. Cu timpul, acesta a devenit din ce în ce mai pasionat de biserică și de modul în care aceasta își atrăgea oamenii, nu de ceea ce Biblia susținea. Astfel, după o analiză atentă în rolul său de predicator și după o întâlnire cu unul dintre cei mai cunoscuți conducători ai mișcărilor religioase din perioada anilor 1900, Father Divine, Jones reușește să atragă adepți în cadrul People’s Temple. Chiar dacă acesta a făcut diferite acte de caritate precum construirea caselor pentru bătrâni, lupta împotriva rasismului, reabilitarea dependenților de droguri sau inițierea unei campanii pentru oamenii săraci, avea un cu totul alt comportament față de adepții credinței sale.

          Pe măsură ce timpul trecea, Jones își trata oamenii cu un aer de superioritate din ce în ce mai proeminent, învățându-i să i se adreseze cu “tată” și soției sale cu “mamă”, altă formulă de adresare reprezentând un lucru ofensator. De cele mai multe ori acesta li se adresa oamenilor cu “da, dragul meu, animăluțul meu”, iar încetul cu încetul au apărut și pedepsele în lipsa conformării sau a oricărei mici inconveniențe în fața “conducătorului“.

         “De ce nu au plecat oamenii în momentul în care au început să fie tratați astfel?” poate vă întrebați- și dacă nu v-ați întrebat, e cazul. Pentru un motiv simplu- erau deja mult prea acaparați de ideile lui Jim Jones- în termeni exacți și mai puțin plăcuți, erau îndoctrinați. Așadar, cum a reușit Jones să atragă și să convingă un număr atât de mare de oameni că ceea ce făcea People’s Temple era demn de urmat?

           Explicațiile sunt clare și dovedite de-a lungul a nenumărate studii psihologice și sociologice. Astfel, voi menționa doar motivele principale pentru cazul de față, căci altfel ne abatem prea mult de la “poveste”. În primul rând, adepții se aflau într-o perioadă vulnerabilă; fie erau victime ale discriminării, fie erau persoane excluse din anumite grupuri sociale, ceea ce le făcea mult mai ușor de convins că în mediul creat de People’s Temple contează, au un rol definit și se integrează- apartenența la un grup reprezentand o nevoie fundamentală. În al doilea rând, oamenilor li se inducea ideea unui univers aparte, special, care urmărește ideologiile lor, dar mai mult decât atât, un univers total opus de lumea de afară, de realitatea atât de rea, necinstită, care provoacă durere. Nu în ultimul rând, toate acestea sunt mereu conduse de un “lider” autoritar, carismatic care cere să fie tratat ca o figură dumnezeiasca. 

            Descrierea liderului este universală pentru orice doctrină, fie ea politică, filosofică sau religioasă (portrete precum Bonaparte, Hitler, Churchill), iar Jim Jones se conforma întru totul. 

            Revenind la evoluția People’s Temple, aceasta și-a mutat locația de câteva ori bune din cauza fricii lui Jones de începere a unui război nuclear, deoarece perioada despre care vorbim este cea a Războiului Rece, dar și de ura tot mai înrădăcinată pe care acesta o simțea față de America. În final, conducătorul propune oamenilor o utopie în afara țării- le promite un loc socialist, lipsit de griji, în care vor trăi așa cum merită. Astfel, în 1977, Jim împreuna cu peste 1000 de adepți, adulți și copii, zboară în Guyana, America de Sud, unde îi aștepta un sat locuibil sub numele de Jonestown.

           Cu toate acestea, Jonestown nu s-a dovedit a fi universul utopic pe care liderul lor îl promisese. Oamenii lucrau zile întregi pe câmp și erau aspru pedepsiți dacă își permiteau să pună la îndoială autoritatea lui Jones. De asemenea, pașapoartele și medicamentele le-au fost confiscate și au fost afectați de diferite boli și insecte. Paznicii înarmați patrulau zi și noapte, iar Jones crea intenționat revolte între oameni, sănătatea lui mentală devenind din ce în ce mai precară. 

            În data de 18 noiembrie 1978, congressman-ul Leo Ryan zboară în Guyana, în urma cererilor familiilor celor cărora părăsiseră America împreună cu Jones. Conducătorul People’s Temple vede venirea lui Ryan ca pe o declarație de război și își trimite oamenii să îl asasineze în drumul său de întoarcere către avion. 

           Simtindu-se dezamăgit și amenințat, Jones ajunge la concluzia că nu a reușit ce și-a propus să facă, spunându-le oamenilor că guvernul american îi vânează, explicându-le filosofia lui de viață- dacă nu pot trăi în pace, mai bine mor în pace. Astfel, conducătorul le ține un discurs despre faptul că moartea lor va fi o revoluție pentru lumea atât de inumană în care trăiesc și că este cea mai bună decizie pe care o pot lua în cazul în care se află, atât pentru ei înșiși, cât și pentru copiii lor. În urma discuției, cei mici au fost primii care au ingerat o băutură ce conținea cianura direct de la părinții lor, după care fiecare în parte și-a administrat doza ce ii revenea. Toată discuția dintre Jones și adepții ideologiei sale este înregistrată pe o casetă, așa-numita “Death tape”, iar cel mai frapant lucru este acela că, înainte de a ingera cianura, oamenii îi mulțumesc conducătorului pentru viața oferită, adresându-i-se de fiecare dată cu “tată”. 

             Peste 900 de oameni au fost găsiți întinși pe jos, de-a lungul suprafeței satului, printre care și Jim Jones, ce fusese împușcat în cap. Dintre toți oamenii din Jonestown, numai 33 au supraviețuit.

             În era digitalizării, în care arta convingerii are impact la nivel global și se poate ascunde sub orice poză sau comentariu, este foarte important să conștientizăm cât de ușor putem fi influențați și să invatam totuși din toate aceste evenimente neplăcute, ca sa nu fim meniți să ne repetam istoria.

Fragilitatea adevărului în secolul XXI

Uncategorized

Omenirea se confruntă de o vreme îndelungată cu dificultatea de a distinge între adevăr, adevărul „îndulcit” și non-adevăr. Singura metodă prin care ne putem asigura că nu vom transmite mai departe acest neajuns este să ne tratăm la nivel colectiv, să fim verticali și asumați, să ne propunem să înțelegem proveniența acestei tentații de a ne lăsa furați de scenarii care împrumută elemente din realitate, dar nu sunt sub nicio formă conforme cu aceasta. 

Niciun domeniu nu a rămas ferit, tot ceea ce trăim este atins de retușuri care nu ne mai permit să ne dăm seama care sunt contururile exacte ale lumii în care trăim. De la deformarea trecutului pe care o promovează istoricii de ocazie precum Napoleon Săvescu, care susține că dacii au inventat roata, plugul, primul alfabet și au avut un imperiu care cuprindea mai toată lumea (în afară de America și Australia) la știrile false precum cea cum că Europa va cunoaște o criză energetică fără precedent, care va așterne o beznă cumplită. Fără a cădea în patima glorificării anilor pe care nu i-am prins, îmi permit totuși să afirm că mijloacele de direcționare a opiniei maselor nu erau înainte atât de bine puse la punct. Știm că împărații Romei Antice băteau o monedă pe care chipul lor era redat nicidecum fidel, ci atât de îmbunătățit încât nu mai semăna cu cel care era reprezentat, lucru care va fi continuat prin portrete care nu cuprind niciun defect fizic dintre cele pe care le avea persoana reală. Astăzi, pe lângă punerea într-o lumină bună a unui individ, mai gravă și mai atent instrumentată se dovedește aducerea cu forță în fața  unei idei, a unui grup, nivelul de control crescând. Evident, și înainte exista dorința unor grupuri de a-și impune crezurile asupra altora, dar nu aveau la dispoziție metode atât de rafinate și de bine orientate.

Isteria generalizată și anomia sunt la ordinea zilei. Un dezechilibru, fie el politic sau de orice altă natură, ne împarte în tabere în decurs de câteva minute, căci nu  mai avem răbdare să analizăm chestiunile sistematic, să îi acordăm celuilalt dreptul la replică, să întreprindem cercetări proprii. Dacă grupul căruia îi aparținem a adoptat o anumită atitudine față de un subiect (exemplu provaccin/antivaccin), șansele sunt foarte mari să ne identificăm cu crezul grupului, din dorința de apartenență. La fel stau lucrurile și în cazul simpatiei pentru un anumit partid ‒ mulți dintre noi ne poziționăm părtinitor, scoțând în evidență calitățile partidului în cauză și îi negăm/omitem gafele. Din perspectivă psihlogică, motivele sunt suficiente, dar asta nu înseamnă că, dacă ne-am propune să ne dezvățăm de această „comoditate a gândirii” nu am reuși să vedem lucrurile ca atare.

Cum facem să ne păstrăm adevărul personal? Cum facem să nu ne formăm un adevăr care deraiază de la faptele reale? Specialiștii nu se pun de acord, teoriile lor, nu de puține ori, se contrazic, dar ceea ce mulți dintre ei afirmă este că doi factori ne cresc vulnerabilitatea față de informațiile deformate ‒ singurătatea și neîncrederea. Situația pe care o traversăm a dovedit cu prisosință că reducerea comunicării la mediul online este un deserviciu, pentru că știrile sunt tot mai puțin controlate și organele care acum câteva decenii aveau o autoritate în domeniul lor de competență, acum sunt bagatelizate și ridiculizate (cazul OMS în contextul severității normelor anti-covid). Utilă în cadrul conștientizării faptului că ne agățăm irațional de adevărul personal este consultarea unor cărți/studii care tratează subiectul precum „Secolul singurătății” de Noreena Hertz ‒ „Relația dintre singurătate/izolare și agresivitate/neîncredere determină, în registru politic, preferința multor oameni pentru populism și sisteme politice autoritare. Altfel spus, cu cât suntem mai singuri, cu atât devenim mai agresivi, și cu cât suntem mai agresivi, cu atât suntem mai vulnerabili față de discursul utopiilor populiste”.

Mici concluzii:

-nimeni nu este ferit de acest fenomen, dar gradul de educație și interes modifică probabilitatea de a deveni victime ale acestuia;

-niciodată nu putem fi siguri că ne poziționăm sută la sută de partea corectă într-un domeniu atât de volatil precum cel politico-social și este esențial să nu uităm niciodată acest lucru;

-este recomandat să ne formăm un adevăr personal, să nu ne limităm la simpla preluarea a adevărurilor „în vogă”, dar trebuie să avem disponibilitatea de a-l modifica/ a renunța la acesta atunci când se dovedește contrafactual, pripit.

“Ursul lui Teddy”

Istorie

Text – Daria Anghel

Grafica – Amalia Popa

Tehnoredactare – Sara Costache

Cred că toată lumea a intrat în spiritul Crăciunului, mai mult sau mai puțin voluntar, ascultând în graba căutării unui cadou, playlist-ul de colinde nesfârșite ce se aude în magazine. Mirosul de ciocolată caldă și consumerism plutește pe la toate colțurile cafenelelor, iar din vitrinele buticurilor ce se închid la ora 6, te privesc jucăriile în nuanțe de verde și roșu. 

***

Nu ne putem imagina, în ziua de astăzi, un Crăciun fără jucării sub brad și fără copii mici ce le arată părinților insistent cadoul pe care și-l doresc de pe fiecare raion. Totuși, fenomenul de  producție în masă a cadourilor dedicate sărbătorilor de iarnă este unul relativ nou. Începând cu secolul al nouăsprezecelea, odată cu revoluția indusatrială, această dorință de a oferi cadouri a luat amploare, emisiunile și reclamele secolului douăzeci devenind calea cea mai folosită de promovare a jucăriilor marca Shirley Temple, Betty Boop sau Disney. 

Asemenea obiectelor din muzee, jucăriile au și ele istoria lor, dar nu multă lume își pune problema apariției acestora. Cum? De ce? Care a fost inspirația? Așadar, acum ne vom împreună întrebarea în legătură cu inventarea uneia dintre cele mai cunoscute jucării din lume de-a lungul timpului- cum a apărut ursul de pluș, sau chiar mai specific, Teddy Bear?

Contextul istoric nu are legătură de data aceasta cu vreun bătrânel sărac, cu barba lungă, ce confecționa jucării de dragul copiilor, ci cu cel de al douăzeci și șaselea președinte al Statelor Unite ale Americii- Theodore Roosevelt. În 1902, cel de-al doilea an la conducere al președintelui republican, Roosevelt, invitat de guvernatorul de atunci al statului Mississippi, a plecat la vânătoare împreună cu alți câțiva membri ai partidului. După trei zile de la sosire, câțiva dintre aceștia au zărit în apropierea zonei de vânătoare (Plantațiile Smeeds, sudul regiunii Sharkey) un urs, în afară de președinte. Ziua următoare, ghidul, ce îi fusese pus la dispoziție președintelui, pleacă în căutarea ursului, alături de câinele său și de alți camarazi. Aceștia găsesc ursul și reușesc să îl rănească destul de mult încât să îl lege de o salcie, dar îndeajuns de puțin încât să îl lase în viață. După această reușită, Theodore Roosevelt este chemat să “facă onorurile” și să îl împuște. Totuși, spre surprinderea tuturor, republicanul nu acceptă această propunere, afirmând că ar fi un gest nesportiv.

Bineînțeles că o situație ca aceasta a ajuns imediat la urechile jurnaliștilor, articolele despre cum președintele- înrăitul vânător Theodore Roosevelt- a refuzat să împuște ursul răspândindu-se la nivel național. Și cum după orice știre controversată, apare, de asemenea, o caricatură la fel de ilară, Clifford Berryman, caricaturist politic, satirizează cu mare satifacție situația președintelui, ilustrația sa apărând în Washington Post. 

Descoperind caricatura, doi proprietari ai unui magazin de dulciuri, Rose și Morris Mitchtom au venit cu ideea de a crea un urs de jucărie umplut cu pluș, pe care l-au expus în vitrina magazinului  sub denumirea de „Teddy’s Bear” (în traducere, ursul lui Teddy). Jucăria a atras atenția multor oameni, iar înainte de a produce și alți urși de pluș, proprietarul magazinului i-a scris președintelui Roosevelt pentru a afla dacă poate folosi în continuarea producției numele lui. Deși la început fiul lui Morris a presupus că o astfel de invenție nu va avea un succes prea mare în industria jucăriilor, un an mai târziu au fondat compania de jucării “Ideal Toy Company”, care la scurt timp a devenit un business de milioane de dolari, ursul de pluș ajungând de-a lungul timpului, una dintre cele mai populare jucării la nivel global.

***

Istoria ne înconjoară în orice colț sau cotlon prin care pășim și, deși suntem într-o continua tranziție, e bine ca din când în când să ne oprim puțin și să ne punem întrebări, fie ele despre jucării și tradiții de Crăciun sau despre președinți și hobby-urile lor ciudate.

Tratatul de la Quirinale- se naște un nou pol de putere în UE?

Diplomație și relații internaționale, Politica Uniunii Europene, Politică simplificată

Redactor: Eliza Ene

Grafică: Miruna Vasile

Guvernele Franței și Italiei au semnat vineri, 26 noiembrie 2021, la Roma, tratatul bilateral de cooperare aprofundată, care urmează să întărească relațiile dintre cele două țări și care are ca scop formarea unui nou pol de putere în Uniunea Europeană. Tratatul a fost parafat vineri dimineață la palatul prezidenţial Quirinale de preşedintele francez Emmanuel Macron şi şeful guvernului italian Mario Draghi, în prezenţa preşedintelui italian, Sergio Mattarella.

       Tratatul “pentru o cooperare bilaterală întărită”, sau tratatul de la Quirinale, este unul extrem de rar în Europa, fiind doar al doilea astfel de pact semnat de Franţa după cel de la Elysee din 1963 cu Germania care a fost completat de tratatul de la Aix-la-Chapelle (Aachen) din 2019.

       “Era aproape o anomalie să nu avem acest tratat de Quirinale în trecut, deoarece există atât de multe lucruri care ne unesc: istoriile noastre, culturile noastre, artiștii noștri”, a spus Macron reporterilor. El a menționat că ambele țări sunt membre fondatoare ale Uniunii Europene care apără „o Europă mai integrată, mai democratică, mai suverană”.

Care este scopul semnării acestui tratat?

       O sursă guvernamentală italiană a declarat înaintea ceremoniei de semnare  că mișcarea va avea o valoare simbolică importantă într-un context european marcat de instabilitate după Brexit și tranziția politică din Germania, după plecarea cancelarului Angela Merkel.

       Numit după palatul președinției italiene de la Roma, „Tratatul Quirinale” a fost anunțat în 2017 pentru a oferi un cadru mai stabil și mai ambițios cooperării celor două țări. Acest tratat va promova convergența pozițiilor franceze și italiene, precum și coordonarea celor două țări în aspecte politice europene și externe, securitate și apărare, politica de migrație, economie, educație, cercetare, cultură și cooperare transfrontalieră.

       „Ceea ce știm este că vor fi 11 capitole care acoperă o mulțime de subiecte diferite, de la aspecte interne, cum ar fi tineretul și cercetarea, până la coeziunea europeană și politica externă”, a declarat Mathilde Ciulla, coordonatorul programului, la Consiliul European pentru Relații Externe în Paris înainte ca detaliile acordului să fie făcute publice.

       Măsurile cheie includ, de exemplu, noua cooperare între grupurile aeriene navale, o brigadă mixtă de poliție de frontieră și un serviciu civic franco-italian comun pentru tineri din 2022.

Trecerea de la dispute la prietenie?

       De asemenea, tratatul va ajuta la abordarea tensiunilor recente dintre Roma și Paris. Se cunoaște prea bine că, pe parcursul ultimilor ani, cele 2 mari puteri europene au fost prinse în mrejele unor tensiuni puternice de natură diplomatică și politică.

        Pentru guvernul italian, format din două partide populiste, Mişcarea 5 Stele (M5S) şi Liga Nordului, preşedintele francez era în 2019 inamicul ideal. Acesta era prezentat ca „reprezentantul elitei”, „prietenul bancherilor”, „întruchiparea birocraţiei din Bruxelles”. În retorica acestor partide, Macron întruchipează toate lucrurile rele ale globalizării. 

        Macron a fost aspru criticat de către Preşedintele M5S, Luigi Di Maio. Acesta a afirmat că preşedintele francez este responsabil pentru invazia refugiaţilor care vin din Africa spre Europa. „Motivul pentru care şi azi mulţi se îndreaptă către Europa este că unele ţări, în primul rând Franţa, nu au renunţat niciodată la colonizarea Africii”, spunea Di Maio. În opinia sa, Uniunea Europeană trebuie să pedepsească Franţa, pentru că îi împinge la sărăcie pe africani. Ideea presupusei colonizări a Africii de către Franţa apare şi în retorica lui Matteo Salvini. Acesta susținea că Parisul nu are interesul ca Libia să devină o ţară stabilă, pentru că, profitând de haos, doreşte să exploateze resursele naturale ale ţării. Aici trebuie menţionat că, pentru a obţine contractul de exploatare a ţiţeiului şi gazului natural din Libia, o luptă între firma franceză Total şi firma italiană Eni se duce de ani de zile. De altfel, Salvini îl numeşte pe Macron „signorino”, adică domnişor, spunând că nu va primi lecţii morale de la el.

        Ȋn luna august a anului 2018, la Milano, viceprim-ministrul şi ministrul de interne italian, Matteo Salvini, l-a calificat pe preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, drept inamicul numărul unu al Italiei, despre care afirma că este liderul spiritual al celor care sunt de partea imigranţilor

Tratatul Quirinale: Va schimba un nou pact franco-italian echilibrul de putere în Europa?

      “Interesul nostru în acest moment este să reluăm discuțiile cu Franța”, a declarat Lorenzo Fontana, parlamentarul Ligii, responsabil pentru politica externă a partidului, presei italiene. Din punct de vedere politic, guvernul Draghi dorește să aibă o relație mai bună cu Parisul pentru a juca un rol mai activ la nivel european – mai ales într-un moment în care se așteaptă ca Germania să se concentreze mai mult pe politica internă, pe măsură ce un nou guvern preia frâiele de la cancelarul Angela Merkel. .

       Există avantaje importante și în Franța. Întărirea legăturilor îl va ajuta pe Macron să consolideze nucleul vest-european moderat al UE și să câștige pârghie împotriva populiștilor de acasă, asigurându-și în același timp un aliat important care să-l sprijine în timpul președinției franceze a UE de la începutul anului 2022.

       Puntea dintre Roma și Paris ar putea ajuta, de asemenea, la negocierea unei reforme post-pandemice a regulilor fiscale ale UE. Pactul de Stabilitate și Creștere își propune să limiteze deficitele guvernamentale și este în prezent suspendat din cauza pandemiei. S-ar putea pregăti o luptă pentru reforme cu așa-numitele țări frugale, cum ar fi Austria, Danemarca, Finlanda și Țările de Jos .

            În cele din urmă, soarta și semnificația noului tratat vor depinde în mare parte de rezultatele viitoarelor alegeri de pe ambele maluri ale Alpilor, cele două țări urmând să organizeze concursuri prezidențiale în lunile următoare.

Adevărul sângeros al sectelor

Întrebări ale politicii contemporane

  

Redactor: Irina Radu

Grafică: Diana Oancea

Ce este o sectă? Sectă înseamnă o doctrină sau un sistem în domeniul filozofic sau religios, în care adepţii ei s-au unit că să o urmeze și să trăiască stilul de viață promovat de aceasta. Este reprezentată printr-un grup închis de oameni atent aleși, ademeniți în funcție de slăbiciunile lor, care este în general condus de un lider căruia i se atribuie calități divine sau doar atotștiutoare.

   Există o sumedenie de secte, unele originând din diferite religii (creștinism, Islamism, budism, etc.), venind în plus cu propriile concepții și crezuri din afară sa, sau se bazează pe o religie proprie și venerarea anumitor persoane, zei, culturi, etc.

    Pericolul însă este iminent când anumite persoane creează grupări sub eticheta religiei și a unui drum mai bun doar pentru a manipula un număr considerabil de persoane.

    De ce se alătură oamenii sectelor? Încă de la începuturi, omenirea a avut nevoia să se prindă de o idee și să o țină strâns, pentru că a avea credință în ceva îți dă speranța că există un rost mai mare al existenței noastre și mai ales, că există ceva ce ne poate schimba viețile. Trecând prin situații dificile, căzând în depresii, mulți își caută alinarea în asemenea grupuri care profită de vulnerabilitatea lor iar de multe ori viziunile sunt de-a dreptul fanatice, cu scopuri și acțiuni care afectează grav societatea.

   Odată ce o țintă a fost identificată, membrii sectei desfășoară o varietate de tactici pentru a stabili puterea asupra individului. Aceste tactici de manipulare mentală includ tehnici precum love-bombing, incitarea la paranoia despre lumea exterioară și umilirea publică. În timp ce oricine ar putea cădea victimă, tinerii adulți și femeile sunt cele mai vulnerabile.

    Desigur, există și foarte multe astfel de grupări alcătuite din persoane bune care au principii respectabile dar în articolul acesta vom discuta despre cât de periculoase pot fi unele dintre ele și ce orori au pățit membrii.

    De exemplu, Children of God, acest cult sever întortocheat, fondat de David Berg și cunoscut și sub numele de Family International, este dedicat pedofiliei și sexului, ca să spunem direct. Adepții acestui cult credeau că sexul cu copiii este natural și corect. Bazat pe credința că apocalipsa se apropie (cultul apocalipsei), acest cult folosește „pescuitul cochet” (folosirea sexului) pentru a obține noi membri pentru el.

    Un alt exemplu de-a dreptul mortifiant este acela al sectei Poarta Raiului. Pe data de 26 martie 1997, când cometa Hale-Bopp trecea pe lângă soare, 39 de membri ai sectei au comis sinucidere în masă într-o casă din San Diego. Spălarea pe creier a membrilor este una evidentă dat fiind motivul parcă scos dintr-un film science-fiction foarte prost: credeau că sufletele lor vor ajunge la o navă spațială extraterestră care observa cometa.

   Secta religioasă a narco-sataniștilor a luat naștere în Mexic, iar membrii săi erau traficanți de droguri care făceau sacrificii umane. Adepții acestor tradiții și obiceiuri sataniste credeau că, prin sacrificarea unor vieți umane, erau ocrotiți de gloanțe și poliție, în viziunea lor plătind prețul traficului prin luarea de vieți.

   Pe lângă toate ororile pe care le poți experimenta ca membru activ există și tăișul ascuțit ce îți umbrește permanent existența din partea membrilor ce nu pot accepta ca cineva să iasă sau să renunțe la stilul de viață promovat de cultul lor. Persoanele care au reușit să se elibereze de manipularea lor au fost terorizate de sectă, care nu putea accepta ieșirea lor, prin modalități de la vandalizarea locuinței și a bunurilor, amenințarea apropiaților și a familiei, până la hărțuire fizică și în cele mai extreme cazuri la ucidere.

  De la sinucideri în masă, sacrificii cu influențe biblice și cioplirea unor persoane în chip de Mesia, istoricul tulburător al sectelor cu tendințe sadice șochează și pare ceva ireal dar tragediile sunt printre noi și tot mai mulți oameni sunt prinși în întunecimea ce le-o oferă vieții lor.

SOS: Turnul Londrei arde. Incendiul Grenfell

Istorie, Probleme sociale

Redactor- Ana Ciolac

Grafică: Antonia Drăgan

Ora 00:54 – Momentul în care toate ceasurile din blocul-turn Grenfell s-au oprit și a fost efectuat primul apel la serviciile de urgență. 

Ora 01:14 – Toate cele 24 de etaje, însumând 124 de apartamente, erau mistuite de flăcări. 

*** 

Pe data de 14 iunie 2017, puțin după miezul nopții, londonezii din North Kensington au fost treziți din somn de strigăte de ajutor ce umpleau străzile Londrei. Ducându-se la geam, aceștia au văzut pentru prima dată limbile de foc și coloanele de fum negru de pe Latimer Road. Dorind să dea o mână de ajutor, și-au croit ușor drum prin noaptea luminată de incendiul ca un foc de tabără. Într-un final, au ajuns în fața blocului-turn Grenfell, unde sute de polițiști și pompieri se luptau pentru viețile oamenilor prinși în apartamentele lor, iar în acel moment și-au dat seama că erau martorii unuia dintre cele mai mari dezastre din istoria modernă a Angliei. 

Între timp, în interiorul clădirii, cei 350 de rezidenți au fost luați prin surprindere de fumul dens și înecăcios, care inunda casa scării și împiedica evacuarea. Ușile apartamentelor erau singurul lor scut împotriva aerului toxic și al flăcărilor. La etajul 4, în apartamentul 16, un frigider cu probleme la sistemul electric luase foc. La ora 00:54 a fost făcut primul apel la serviciile de urgență. Locatarii nu aveau altceva de făcut decât să se baricadeze în camerele lor și să aștepte să fie salvați. În încercarea de a scăpa de fumul mortal, unii oameni s-au adăpostit împreună în apartamentele vecinilor care stăteau mai departe de epicentru, dar asta nu le-a cumpărat decât câteva minute în plus, până flăcările au străpuns ușile și geamurile. 

Răspunsul serviciile de urgență a fost prompt, primii pompieri ajungând la doar șase minute de la tragerea semnalului de alarmă. Mai întâi au fost trimise cinci echipaje de pompieri, încă 45 fiind chemate pe parcurs, împreună cu 100 de polițiști și două unități aeriene, pe măsură ce gravitatea situației îi depășea pe salvatori. Pompierii au intrat în apartamentul 16 la 01:07. La 01:18, doar 34 de oameni se aflau în siguranță afară. 250 de pompieri duceau lupta vieții lor în încercarea de a salva oamenii din foc, dintre care 100 au intrat în colivia de foc să aducă supraviețuitorii la lumină. În următoarele zece minute, încă 110 persoane au fost salvate. În fuga lor din calea flăcărilor, unii rezidenți au făcut greșeala fatală de a urca spre etajele superioare, unde ajutorul nu avea să mai ajungă. Ultima persoana scoasă din clădire a fost salvată la 08:07. Toți supraviețuitorii locuiau la primele 12 etaje, doar două persoane reușind să scape din apartamente situate mai sus. 

Dar, în ciuda comportamentului exemplar, salvatorii și-au găsit și ei limitele. Scările şi furtunurile lor ajungeau doar până la etajul 12, toți rezidenții care locuiau la etajele superioare fiind practic condamnați la moarte, fără vreo cale de a scăpa de văpaie. După doar 20 de minute de la primul strigăt de ajutor, Grenfell era o torță în noapte. Toate cele 24 de etaje ardeau, iar apa și spuma din furtunurile pompierilor nu aveau niciun efect. Orice misiune de salvare era de acum imposibilă. În vreme ce primele trei etaje ale clădirii au scăpat relativ neatinse și locatarii lor au putut să iasă singuri din clădire, incendiul s-a răspândit de la frigiderul de la etajul 4 în sus, până la acoperișul blocului. Oamenii strigau înnebuniți la ferestre, făceau semne cu lanternele telefoanelor sau cu steaguri confecționate în grabă, iar părinții își ridicau copiii mici în brațe și îi arătau pe geam – orice pentru a le atrage atenția salvatorilor. 

Atât supraviețuitorii, cât și pompierii și martorii oculari au văzut lucruri care îi vor bântui pentru tot restul vieții. Un pompier care îi scotea pe un băiețel de cinci ani și pe mama lui grav rănită din flăcări l-a întrebat pe copil dacaă mai este cineva blocat în apartamentul lor. Băiețelul i-a răspuns: “Da, fratele meu. Dar el este deja mort.” 70 de oameni au murit în incendiu, iar doi au fost declarați decedați la spital, ridicând bilanțul victimelor la 72 de persoane. Patru dintre ei și-au luat propriile vieți sărind de la geamuri. Din acest punct de vedere, tragedia Grenfell se aseamănă cu 9/11. 223 de persoane au reușit să scape din cușca de flăcări, dar mai mult de 70 dintre ei au avut nevoie de spitalizare. 

Dimineața următoare a spulberat orice speranță că infernul nu fusese decât un coșmar. Silueta clădirii, neagră și fumegândă, adăpostea zeci de corpuri neînsuflețite ale oamenilor care nu au reușit să găsească unica scară de ieșire din bloc. Pompierii continuau și la această oră să se lupte cu flăcările, întrucât, deși exteriorul arsese complet, focul încă mistuia interiorul apartamentelor. A fost nevoie de 24 de ore pentru a aduce incendiul sub control, dar focul a ars pentru nu mai puțin de 60 de ore. Oameni din întreaga Londră s-au mobilizat în sprijinul supraviețuitorilor care au rămas fără casă și au adus mâncare, apă, haine și produse de igienă personală. La ora 8 dimineața, Theresa May, premier al Marii Britanii între anii 2016 și 2019, a ținut primul discurs pe tema incendiului și a promis începerea unei investigații care să îi determine cauza. 

Torța în care s-a transformat Grenfell s-a stins abia vineri, iar frica și panica au lăsat locul furiei. Neputința – sau, mai de grabă, dezinteresul – politicienilor de a proteja viețile oamenilor a clătinat viața politică și socială britanică din temelii, punându-i la pământ pe cei care nu aveau o bază solidă. Politicienii de bază, precum președinta Camerei Comunelor, au fost trimiși în stradă să calmeze spiritele, dar încercările lor de a rezona cu oamenii a fost întâmpinată cu reticență din partea oamenilor “de rând” care suferiseră deja destul. Nemulțumirea oamenilor s-a manifestat în zilele următoare prin proteste de stradă. Însăși regina Angliei și nepotul ei, prințul William, s-au întâlnit cu supraviețuitorii și au vorbit cu ei despre traumele suferite. 

Întrebarea este cum a putut o cladire întreagă să fie cuprinsă de flăcări atât de violente încât echipamentul pompierilor a devenit inutil? Răspunsul se află, după cum am discutat și în articole precedente, în dorința proprietarilor blocului de a stoarce cât de mult profit se poate din investiția lor. În general, când se întâmplă o astfel de tragedie, oamenii sunt loviți din plin de șocul naturii bruște cu care s-a produs. Dar semnele prevestitoare există, oamenii preferând pur și simplu să nu le vadă și să ia în calcul doar cel mai bun scenariu. 

Grenfell a fost construit în 1974 și era destinat oamenilor din păturile inferioare. În 2002, Organizația de Management a Chiriașilor Kensington și Chelsea a fost numită răspunzătoare pentru modernizarea lui. În 2013, locatarii blocului și-au exprimat pentru prima dată îngrijorarea cu privire la siguranța în caz de incendiu, ca urmare a unei pene masive de curent. Între anii 2015 și 2016, Grenfell a fost renovat de către compania Rydon, pereții exteriori fiind placați cu un amestec de aluminiu și polietilenă, care avea rolul de a păstra mai bine căldura în interiorul clădirii. Dar această substanță mai are o proprietate care nu a fost luată în seamă – este extrem de inflamabilă. Soarta blocului Grenfell a fost pecetluită în momentul în care focul a scăpat din apartamentul 16. Acesta a început să urce cu repeziciune pe laterala blocului, facilitat de placaj, care a creat un tunel de aer asemănător unui lift, împingând focul cu viteză uluitoare spre acoperiș, sărind prin geamurile deschise. 

Două articole cel puțin deranjante care au fost postate pe blog-ul Grupul de Acțiune Grenfell par că au prezis viitorul. Primul articol, postat pe 20 noiembrie 2016, spune că: “Doar un eveniment catastrofic va expune inaptitudinea și incompetența proprietarului nostru.” Al doilea articol, postat cu fix o lună înainte de incendiul Grenfell, exprima credința scriitorului că: “Un incident serios și catastrofic va pune punct acestei mini-mafia.” 

În timp ce ochi din întreaga lume priveau desfășurarea dezastrului Grenfell, pare că liderii Regatului Unit au decis să le întoarcă spatele victimelor, familiilor acestora și supraviețuitorilor și să se uite în partea cealaltă. Nu s-a găsit nici până acum un vinovat pentru pierderea tragică a 72 de vieți omenești; nimeni nu a fost adus în fața justiției. În prezent, la patru ani după ce și-au pierdut locuințele, supraviețuitorii încă nu au fost relocați de către stat în case noi. Cu toate acestea, incendiul Grenfell a inspirat schimbare în intreaga lume. Țări precum Germania, Olanda și Australia au depistat și schimbat placaje asemănătoare cu cel folosit la Grenfell, pentru a evita tragedii similare. În Marea Britanie, incendiul Grenfell a scos la lumină criza siguranței clădirilor engleze în fața incendiilor. Guvernul a depistat zeci de mii de clădiri placate cu materiale inflamabile și a început renovarea acestora, dar guvernul englez este încă reticent cu privire la interzicerea completă a utilizării materialelor inflamabile în construcții. 

“Noi nu am văzut pur și simplu Grenfell; l-am auzit, l-am simțit, l-am mirosit. Este un mormânt ce se ridică până la cer. Asta este ceea ce numesc distopia.” – Nahid, locatară a blocului vecin turnului Grenfell.

Sfârșitul erei Merkel. Ce urmează pentru Europa?

Întrebări ale politicii contemporane, Diplomație și relații internaționale

Redactor: Catinca Soare

Grafician: Amalia Radu

Angela Merkel este un nume cunoscut de toată lumea, oricât de înstrăinat ai fi de lumea politică. Aceasta a fost văzută pe scară largă ca o influență constantă asupra Europei, politicianul ponderat care putea ameliora și atenua dispute, găsind adesea o cale de ieșire din controversele aparent de nesoluționat dintre state. Luând puterea în anul 2005, Merkel, în vârstă de 67 de ani, a fost al treilea cel mai longeviv cancelar din istoria Germaniei, învinsă în miza longevității doar de Otto von Bismarck în secolul al XIX-lea și în al XX-lea de Helmut Kohl. De asemenea, aceasta a fost singura femeie cancelar din istoria Germaniei și este considerate una dintre cele mai puternice persoane de pe planetă.

După aproape 16 ani în poziția de cancelar ca membră a Uniunii Creștin-Democrată, aceasta și-a anunțat retragerea de la putere cu câteva luni înainte de alegerile de pe data de 26 septembrie 2021, unde Partidul Social Democrat al Germaniei a câștigat marea majoritate a voturilor. Merkel reprezintă primul lucru la care ne gândim atunci când vorbim despre politica Germaniei și a Uniunii Europene, dar cum vor arăta acestea după era Merkel?

Cu toate că există multe speculații legate de viitorul Germaniei și de relația acesteia cu Uniunea Europeană, teoriile pe care urmează să le prezint sunt cele mai des întâlnite în părerile experților.

Politica fiscală este cel mai aprins subiect pentru partidele germane. Cei de stânga vor să mărească taxele și impozitele, să stimuleze investițiile și să relaxeze regulile fiscale stricte ale Germaniei, iar cei de dreapta exclud majorările de taxe și jură credință „frânei datoriei”. Social-democrații doresc ca investițiile publice să fie scutite de constrângerile fiscale care necesită un buget echilibrat. În timp ce Partidul Verde vrea să vadă cheltuieli mai mari,  Partidul Liber Democrat preferă să fie mai conservator și să le finanțeze prin economii și taxe. Având în vedere rezultatele sondajelor, relaxarea politicii fiscale pare a fi o concluzie certă.

În ceea ce privește politica de mediu, Partidul Social Democrat vrea să se asigure că Germania își atinge obiectivele de sustenabilitate fără a cauza daune industriei. Merkel a început deja să orienteze politicile de mediu și energetice ale Germaniei către o cale mai sustenabilă; cinicii pot argumenta că acest lucru poate fi interpretat ca răspuns la popularitatea tot mai mare a verzilor. Cu toate că există un adevăr în acest lucru, mulți ar spune că mai sunt multe de făcut. Având în vedere că sondajele de opinie publică sugerează că mediul este prioritatea principală a alegătorilor – chiar și înaintea pandemiei de COVID-19 – acesta este domeniul de politică în care sunt prevăzute cele mai multe schimbări, indiferent de componența următoarei coaliții.

Privind relația Germaniei cu Europa, unii germani sunt de părere că Merkel a fost prea apropiată cu Uniunea Europeană, ceea ce a împiedicat eforturile de integrare a uniunii și de solidificare a relației. Partidul Social Democrat pare să împărtășească perspectiva franceză cu privire la nevoia Uniunii Europene de extindere și integrare. Partidul Liber Democrat vrea să restructureze Uniunea Europeană pentru a o face mai eficientă, dar fără a preda autoritate suplimentară. Partidul Verde, pe de altă parte, este în favoarea eventualei federalizări a Uniunii Europene. Deși Merkel a mers în această direcție în ultima vreme cu instituirea împrumuturilor centralizate (în cazul unei nevoi de utilizare urgentă) și a fondului „NextGenerationEU”, sondajele sugerează că este probabilă o integrare mai profundă a Uniunii Europene în urma alegerilor.

Chiar dacă nu toată lumea agreează politicile implementate de Angela Merkel, cu toții putem cădea de comun acord că, pentru Germania, pentru Europa și pentru Vest, plecarea acesteia reprezintă sfârșitul unei ere și începerea unui nou capitol.  

Când ,,Pentru ce trăiesc?’’ primește un răspuns mult prea exact

Întrebări pentru secolul XXI

Redactor: Alex Zaharia

Tehnoredactor: Buliga Andreea Sînziana

Design: Popa Amalia

                  Dacă este un lucru care ne poate defini pe noi ca ființe umane, acela este curiozitatea. Acest mecanism psihologic prin care ne punem întrebări este o unealtă nemaipomenită în cunoașterea mediului înconjurător. Începând cu chestiuni de bază, pe parcurs nevoia noastră de cunoaștere evoluează și ne duce și în zone mai profunde, devenind de multe ori involuntar niște mici filozofi cu privire la propriile experiențe. Astfel, în această fază a vieții noastre, probabil mulți dintre noi ne-am pus întrebarea ,,Pentru ce trăiesc?’’ într-un fel sau altul. În general răspunsurile primite au la bază cam aceleași idei destul de vagi: ,,pentru a fi fericit’’ sau ,,pentru a crea o lume mai bună’’. Dar acum imaginați-vă că le puneți această întrebare părinților voștri și ei vă răspund tranșant ,,Pentru a salva viața fratelui tău!’’. Oricât

de ciudat ar suna, există părinți care au dat acest răspuns copiilor lor, grație procedurii Savior Baby sau Savior Sibling.

             În ce constă această practică? Savior Sibling este o procedură în cadrul căreia, prin fertilizare în vitro, este concepută o sarcină din care să rezulte un donator compatibil pentru un copil deja existent în familie care suferă de o afecțiune gravă. În general familiile recurg la decizia de a crea un frate sau o soră salvator, respectiv salvatoare, atunci când plodul bolnav suferă de boli precum cancer sau Anemia Fanconi. În urma nașterii pruncului binefăcător, de cele mai multe ori sunt recoltate celule stem sau sânge din cordonul ombilical al acestuia, folosite ulterior pentru tratarea fratelui sau surorii sale în suferință. 

             Din punct de vedere legal, procedura nu este foarte bine reglementată și nu există semne că Savior Sibling este pus sub observație de către guverne. Unul dintre puținele momente când legalizarea creării unui prunc salvator a fost pusă sub semnul întrebării a fost în 2008, în Marea Britanie. Parlamentarul David Burrowes, a propus interzicerea procedurii pe motiv că ,,este imoral să dai naștere unui copil doar pentru a-i ajuta pe alții, indiferent de cât de mare e nevoia’’. Încercarea acestuia de a scoate procedura în afara legii a eșuat după ce 

rezultatul final a reprezentat 342 de voturi împotrivă și 163 pentru interzicerea acesteia. Astfel, Agenția de Embriologie și Fertilizare Umană a declarat că este posibilă utilizarea de tehnici reproductive moderne pentru a aduce pe lume un bebeluș donator. Dar de unde a început totul?

               Primul caz oficial de Savior Sibling a fost declarat în anul 2000, în SUA, cel al familiei Nash. La acea vreme, Molly Nash în vârstă de 6 ani, suferea de Anemia Fanconi. Aceasta este o afecțiune genetică care se caracterizează prin simptome precum dezvoltare precară, anomalii scheletale și sensibilitate celulară. În lipsa unui tratament eficient cu celule stem, speranța de viață a persoanelor cu Fanconi se întinde până la aproximativ 30 de ani. În încercarea disperată de a-și salva fiica, părinții lui Molly au decis să încerce ce nu a mai fost realizat niciodată. Astfel, la data de 29 august 2000, se naște Adam Nash care avea să fie donatorul de celule stem și automat salvatorul vieții surorii sale. Astăzi la vârsta de 27, respectiv 21 de ani, Molly și Adam sunt 2 frați fericiți alături de cel de al treilea membru nou al familiei, născut și el prin fertilizare în vitro pentru a nu suferi de Anemia Fanconi. În ciuda faptului că de la nașterea pruncului salvator până în acest moment părinții sunt în mijlocul controverselor și a dezbaterilor despre etica procedurii, aceștia nu regretă sub nicio formă decizia luată cu 21 de ani în urmă. ,,Dacă erați și voi în situația mea, sunt sigură că oamenii ar reacționa complet diferit și nu ar mai judeca. Dacă vor exista oameni care vor veni și vor continua să afirme ‘Mi-aș lasă copilul să moară’, le-aș respecta decizia de a-și privi plodul murind și să nu facă nimic.’’, a declarat Lisa Nash în 2017.

             Când ne uităm la cazuri precum acesta și altele asemănătoare ale părinților din întreaga lume, Savior Baby la prima vedere ne poate părea o revoluție medicală, o binecuvântare chiar. Când auzim prima dată despre acest concept medical, parcă deja vedem o poză mare de familie, în centru fiind un băiețel care până de curând nu avea nicio șansă de supraviețuire, care își ține cu multă grijă și dragoste în brațe surioara care i-a salvat viața. Din păcate, deși nu putem contesta că există familii care chiar și-au câștigat a 2-a șansă la o viață fericită, finalul nu este întotdeauna unul convenabil, în special pentru membrul nou al familiei.

             În primul rând, haideți să vorbim despre efectele medicale negative posibile asupra copilului salvator. Pe lângă cazul bine cunoscut de donare de sânge și celule stem, acesta poate oferi și organe care nu sunt absolut necesare (ex: să doneze unul din cei 2 rinichi fratelui său/ o parte din ficat/etc,). În ciuda informației tocmai menționată, doar pentru că nu sunt vitale, asta nu înseamnă că viața nu le este pusă în pericol în lipsa lor. Ținând cont de asta, realizăm că viața unui copil nevinovat este pusă în primejdie, el neavând niciun control asupra deciziei, aceasta fiind luată înainte că el să existe măcar.

            În al doilea rând, cazurile în care problemele de natură psihologică pot avea loc sunt destul de numeroase și probabile. Trebuie să înțelegem că din primul moment în care protagonistul nostru începe să înțeleagă ce se întâmplă în jurul lui, acestuia i se va aminti constant motivul foarte exact pentru care se află pe această lume. El va fi acel copil care până la necazul fratelui sau surorii sale, nu era dorit cel mai probabil. Acesta va trebui toată viața să aibe mult mai multă grijă de el însuși decât o fac cei din jurul lui (comparabil cu un porțelan ținut cu mare grijă să nu se spargă) deoarece dacă pățește ceva, viața fratelui său este automat pusă în pericol în lipsă de persoane compatibile cu acesta. Astfel, un copil salvator ar putea trăi toată viața cu gândul că el există doar pentru a oferi ceva celor din jurul lui, fericirea și bunăstarea proprie nefiind luate neapărat în calcul. Mai mult, pe lângă motivația intrinsecă de a-și salva copilul de la suferință, există riscul ca familiile cu valori mai tradiționaliste să aleagă să apeleze la procedură și din cauza mentalității care spune că băiatul care va duce numele familiei mai departe trebuie salvat cu orice preț. In concluzie, în cazul în care donatorul va fi fată, riscul să se simtă folosită, drept o simplă bancă de organe în scopul altcuiva, să crească din cauza valorilor din grupul familial respectiv. Dar ce se întâmplă dacă tratamentul eșuează? Ce se întâmplă dacă copilul pentru care a fost înfăptuită toată procedura moare în final? Răspunsul cel mai plauzibil este că donatorul va simți că a eșuat în a-și îndeplini unica misiune pe care nici măcar nu și-a asumat-o și să trăiască toată viața cu povara morții fratelui sau surorii sale. Dacă asta nu este de ajuns, nu avem certitudinea că atitudinea anumitor părinți va fi una care să-l facă pe copil să se simtă iubit și dorit, mai ales dacă în final planul eșuează.

             De-a lungul timpului au existat oameni care au încercat să expună în cadrul artei cinematografice problemele de natură etică și psihologică din spatele acestui concept medical. Filme precum My Sisters’s Keeper (2009) sau episodul I Bet It Stung (2013) din faimosul serial medical Grey’s Anatomy arată modul în care această intervenție poate da peste cap atât viața copilului donator, dar și al întregii familii.

             În concluzie, Savior Sibling poate fi atât o binecuvântare cât și un blestem în funcție de fiecare familie. Modul în care părinții își tratează salvatorul poate face diferența dintre o viață tristă și una cu bucurii și cât mai normală posibil în condițiile date.

Erupția vulcanului Vezuviu. Topirea Pompeiului

Întrebări pentru secolul XXI

Text – Eliza Ene

Grafica – Miruna Vasile

                     

     Pe 24 august 79, liniștea din golful Napoli a fost întreruptă de erupția violentă a Muntelui Vezuviu. În 48 de ore, cât a durat erupția, mii de oameni au murit și câteva orașe au fost distruse, două dintre ele fiind îngropate complet sub cenușă: Pompeii și Herculaneum. Afundate în negura vremii, rămășițele lăsate în urmă de lava înfierbântată sunt în prezent o destinație vizitată de turiștii curioși. Ce s-a întâmplat în 79 cu adevărat este o întrebare interesantă, al cărui răspuns îl regăsiți în rândurile următoare.

Înainte de 24 august 79

      Poate cel mai cunoscut vulcan din lume, muntele Vezuviu se ridică impunător deasupra golfului Napoli. Priveliștea din vârful lui este magnifică – într-o zi senină, tot golful Napoli este vizibil, de la Sorrento la Ischia. Vulcanul are circa 13 000 de ani vechime şi nenumăratele erupţii au modelat vârful în actuala formă „cocoşată”, care îi e caracteristică – un con vulcanic în interiorul unui alt con vulcanic.

      În apropiere de poalele muntelui, în Golful Napoli, se aflau orașele antice Pompeii și Herculaneum. În vremea Imperiului Roman timpuriu, în Pompeii trăiau 20.000 de oameni, printre care negustori, meșteșugari și fermieri care exploatau solul bogat al regiunii, cultivând viță de vie și pomi fructiferi. Nimeni nu bănuia că fertilul pământ negru reprezenta de fapt rămășițe ale erupțiilor anterioare ale Vezuviului.

     Herculaneum a fost un oraș în care au locuit 5.000 de oameni. A fost și o destinație de vacanță preferată a romanilor bogați. Denumit după eroul mitologic Hercule, Herculaneum găzduia vile opulente și băi romane grandioase.

Ziua de 24 august 79

     În ziua de 24 august, în jurul prânzului, Muntele Vezuviu a explodat, propulsând în atmosferă un nor de cenușă. În următoarele 12 ore, tone de cenușă și material vulcanic au căzut asupra orașului Pompeii. Majoritatea locuitorilor s-au refugiat din calea dezastrului, dar aproximativ 2.000 de persoane au rămas în urmă, ascunși în pivnițe sau structuri de piatră, unde sperau să fie în siguranță. Direcția vântului a protejat Herculaneum de faza inițială a erupției, dar în cele din urmă orașul a fost acoperit de un nor toxic de cenușă, urmat de o cădere piroclastică ucigătoare. Locuitorii rămași în Pompeii au supraviețuit primei zile a erupției, dar au murit sufocați în ziua de 25 august, când un nor de gaze toxice a împânzit orașul.

     Cele mai multe informații cu privire la erupție provin de la consulul Pliniu  cel Tânăr, martor al dezastrului cauzat de Vezuviu. În două scrisori adresate istoricului Tacitus, Pliniu cel Tânăr, care avea 17 ani la momentul respectiv, povestește evenimentele la care a fost martor în august 79. 

Au fost oamenii conștienți de viitoarea explozie?   

      Erupția din anul 79 a fost precedată de un cutremur puternic, care a avut loc în februarie 62, și de un altul mai mic, din anul 64. Potrivit lui Pliniu cel Tânăr, romanii nu erau alarmați de cutremurele din zonă, ele având loc în mod frecvent. De aceea, când, începând cu ziua de 20 august 79, în apropierea Vezuviului a început o serie de cutremure de magnitudine redusă, localnicii nu au intrat în panică. Muntele era încă liniștit.

Ce a lăsat erupția în urmă?

      Orașele Pompeii și Herculaneum au fost îngropate sub câțiva metri de cenușă și material vulcanic. Odată cu trecerea timpului, au fost uitate, fiind redescoperite abia în secolul al XVIII-lea, când la Heruculaneum, în urma unor săpături, a fost scoasă la lumină o statuie de marmură. Au urmat apoi câteva excavații pentru căutarea unor obiecte de artă valoroase, dar proiectul a fost abandonat. Apoi, în 1748, un fermier a descoperit urme ale vechiului Pompeii pe terenul viei sale. De atunci, excavațiile au continuat aproape fără întrerupere până în zilele noastre. 

Vulcanul Vezuviu. O bombă cu ceas. Concluzii

      Deși o destinație de lux din Italia, străduțele fiind bătătorite de turiștii dornici să afle ce viață duceau romanii acum mai bine de 20 de secole, în prezent Orașul Napoli iese în evidență ca fiind deosebit de vulnerabil, având o populație de 3 milioane de locuitori, care trăiesc în umbra Vezuviului. Vulcanul a erupt ultima oară în 1944, însă ultima erupție majoră a avut loc în 1631. Specialiștii se așteaptă ca în viitorul relativ apropiat muntele să erupă din nou. De data aceasta însă, mult mai mulți oameni sunt în pericol. 

     Astfel, istoria muntelui Vezuviu rămâne încă un subiect interesant, însă plin de întrebări și presupuneri. Cum traiul populației din Campania rămâne la latitudinea uriașului munte, putem doar să sperăm că tragedia din 79 nu se va repeta câteva secole mai târziu.