Caligula, împăratul care s-a luptat cu zeii

Istorie

Text: Ana Ciolac, Grafică: Maria Cristea

Gaius Iulius Caesar Augustus Germanicus – un nume impozant, pe măsura uneia dintre cele mai proeminente figuri din istoria Imperiului Roman. Deși a domnit doar patru ani, numele lui încă se află pe buzele oamenilor, la 2000 de ani după moartea lui, alături de adjective precum sadic, pervers, crud și extravagant. Povestea noastră, țesută în jurul unor intrigi politice, băi de sânge și trădări regale, începe pe data de 31 august a anului 12 d.Hr., în orașul Antium, odată cu nașterea lui Gaius. Venirea lui pe lume a fost o binecuvântare pentru părinții lui, Germanicus și Agrippina cea Mare, care s-a transformat, însă, în blestem pentru poporul român odată cu urcarea lui la tron. 

Până și porecla lui sună înfiorător, nu-i așa? Caligula. De fapt, aceasta este poate cea mai frumoasă parte a poveștii împăratului. ‘“Caligula“ provine de la latinescul “caliga”, cuvânt care desemna sandalele din piele purtate de soldații români. Când avea doar doi-trei ani, Caligula îl însoțea pe tatăl lui în campanii în Germania, îmbrăcat într-o uniformă militară în miniatură. Acest lucru i-a amuzat pe soldați și i-a determinat să îi pună această poreclă în semn de afecțiune, care poate fi tradusă drept “Ghetuțe”. Ironia a făcut ca această denumire să dăinuie mii de ani în memoria colectivă, în ciuda faptului că Gaius a displăcut-o. 

Din păcate, copilăria fericită a lui Gaius se termină aici. Atrocitățile comise de el nu pot fi iertate, dar, dacă îmi permiteți să joc rolul de avocat al diavolului, mintea bolnavă a împăratului a fost rezultatul tragediilor, abuzurilor și traumelor suferite. Când avea doar șapte ani, unchiul lui, împăratul Tiberius, a comandat asasinarea tatălui lui Caligula, acțiune care a declanșat dezmembrarea familiei. Mama lui și fratele mai mare, Nero, au fost trimiși în exil. Celălalt frate, Drusus, a fost întemnițat în baza unor acuzații de trădare, toți trei, decedând în anii următori. Caligula a fost trimis în grija străbunicii lui, Livia, până la moartea acesteia, după care a locuit cu bunica sa, Antonia Minor. În final, Caligula și cele trei surori, Agrippina cea Mică, Iulia Drusilla și Iulia Livilla au ajuns în custodia lui Tiberius. 

Tiberius nu doar că și-a lăsat nepotul să trăiască, ceea ce a fost o surpriză pentru toată lumea, dar l-a numit și moștenitor la tron. Cu toate acestea, anii petrecuți alături de Tiberius au constituit cea mai neagră perioadă din viața sa. Caligula a fost obligat să-l servească timp de șase ani pe insula Capri, fiind supus unor abuzuri și sarcini umilitoare. De asemenea, trebuia să asiste la torturi și execuții. În ciuda tuturor nenorocirilor provocate de Tiberius, Caligula a reușit să își păstreze cumpătul, fiind descris ca cel mai bun servitor al împăratului. A fost căsătorit timp de un an cu Iunia Claudia, care, din păcate a murit în timpul travaliului. 

Se părea că tot chinul îndurat a meritat. Pe data de 16 martie a anului 37, Tiberius a murit, iar Caligula, în vârstă de doar 25 de ani a fost încoronat. Domnia lui poate fi împărțită în două perioade – înainte și după. În primele șapte luni de la urcarea la tron, totul a fost numai lapte și miere. Tiberius fusese un împărat atât de îngrozitor, încât Caligula era adorat de popor pentru simplul fapt că nu era unchiul lui. Supușii îi spuneau “copilul nostru” sau “steaua noastră”, însă aceste porecle nu au trecut testul timpului. Caligula și-a început domnia prin gesturi pline de generozitate, printre care enumerăm acordarea de bonusuri armatei și ajutor celor care nu își permiteau să plătească taxele, punerea în scenă a nenumărate spectacole și iertarea celor care fuseseră trimiși în exil de Tiberius. 

Luna octombrie a anului 37 a reprezentat punctul de cotitură a domniei lui Caligula, următorii trei ani și jumătate având să îl consacreze în istorie ca fiind cel mai sângeros împărat roman. Acesta s-a îmbolnăvit brusc și, după vindecarea lui, nu a mai fost niciodată la fel. Și-a executat fiul vitreg (Tiberius Gemellus), precum și pe tatăl primei soții. În anul 38, sora lui preferată, Iulia Drusilla, a murit de febră, fiind sanctificată de către fratele ei. Soțul Drusillei a întreprins relații cu celelalte surori, determinându-l pe Caligula să îl ucidă și să le trimită pe cele două femei în exil. De asemenea, a pângărit reputația bunicii lui, Agrippa, pe care o ura și l-a împins pe cel mai important aliat politic, Naevius Sutorius Macro, către sinucidere. În timpul unor jocuri, surse spun că împăratul a comandat aruncarea la lei a unei secțiuni a publicului pe motiv că se plictisise, deoarece nu mai erau prizonieri pe care animalele să îi ucidă. 

Se observă o asemănare între Caligula și faimosul rege englez Henric al VIII-lea, care și-a schimbat personalitatea la 180 de grade în urma unui accident de călărie și a luat decizia bruscă de a-și executa soția, pe Anne Boleyn. 

Din cauza cheltuielilor fabuloase, statul a intrat într-o criză financiară în anul 39. Caligula a recurs la măsuri disperate de a umple trezoreria, de la ridicarea taxelor până la licitarea vieților gladiatorilor. A intrat într-un război cu senatul, descoperind mai multe conspirații împotriva sa și executând senatori și chiar pe guvernatorul Germaniei. Caligula a fost implicat în construcția a numeroase capodopere arhitecturale, precum porturile Rhegium și Sicilia, apeductele Aqua Claudia și Anio Novus, dar nici acest domeniu nu a fost lipsit de controverse. A vandalizat templul lui Castor și Pollux, transformându-l într-o intrare în luxosul său palat și a comandat construcția unui castel plutitor. L-a invitat la curtea regală pe regele Ptolemeu al Mauritaniei și – ați ghicit! –  l-a executat pe neașteptate și a anexat Mauritania. 

Cel mai controversat aspect legat de Caligula este importanța divină pe care și-o acorda. În anul 40, a început să se costumeze ca diferiți zei și semizei și să se refere la el însuși ca la o zeitate. Își zicea Jupiter (numele regelui zeilor romani) și Neos Helios (Noul Soare), dorind să-i ia locul lui Apollo ca zeu al soarelui. Monedele egiptene îl reprezentau ca pe o divinitate, iar diverse voci susțin că voia să își ridice o statuie în templul din Ierusalim. Cel mai remarcabil act de megalomanie înfăptuit a fost declararea unui război în anul 40 împotriva lui Poseidon, zeul apelor. Suetonius descrie în “Viața lui Caligula” cum împăratul le-a comandat soldaților să înjunghie apa mării și să adune scoici drept trofeu de război. Ultima picătură a constat în declarația șocantă a lui Caligula, care urma să părăsească Roma și să se stabilească în Alexandria, pentru a fi slăvit ca un zeu. 

Acestea fiind spuse, căderea lui de la tron nu a fost o surpriză. Pe 24 ianuarie 41, gărzile pretoriene – elita armatei romane -, în frunte cu Cassius Chaerea l-au asasinat pe împărat, într-o manieră asemănătoare cu uciderea lui Iulius Caesar. Ultima soție a lui Caligula, Milonia Caesonia, precum și fiica lor, Iulia Drussina nu au scăpat de mânia nobililor, în dorința lor arzătoare de a scăpa de arborele genealogic al lui Caligula, fiind ucise. Singurul membru al familiei care a reușit să scape cu viață de masacrele lui Tiberius, Caligula și ale insurgenților a fost nepotul lui Caligula, Claudius, care va deveni următorul împărat – Tiberius Claudius Augustus Germanicus. 

Din păcate, nu putem să nu ne întrebăm în ce proporție sunt adevărate scrierile despre Caligula. Cercetătorii contemporani atestă faptul că istoricii din vechime au înclinat balanța intenționat în defavoarea împăratului asasinat. Informațiile prezentate mai sus sunt atestate de experți, însă mai multe legende care îl discreditează pe Caligula s-au dovedit a fi nimic mai mult decât propagandă politică. Scriitorii Suetonius și Cassius Dio sunt notorii pentru încercările lor constante de a-l pune în cea mai proastă lumină pe Caligula. Cel mai faimos mit stârnit de ei care s-a dovedit a fi fals povestea cum Caligula l-a făcut preot pe armăsarul lui favorit, Incitatus, și voia să îi acorde și titlul de consul. De asemenea, cei doi au exagerat rolul împăratului în criza economică. Știm cu toții că istoria este scrisă de învingători, care își elevează imaginea în detrimentul celor învinși. Caligula pare că face parte din cea de-a doua categorie, “supraviețuitor” nefiind unul din adjectivele care îl caracterizează.

Cum suntem conectați la Univers?

Întrebări pentru secolul XXI, filozofie

Text: Irina Radu, Grafică: Gloria Stoica

Universul funcționează după legi fixe: merele cad, păsările zboară, noi trăim și murim. Cei mai inteligenți dintre noi și-au dedicat viața cunoașterii și aplicării acesteia pentru a găsi modalități de a îmbunătăți conviețuirea dintre oameni și puterea universală, aspirând la uniunea cu Divinitatea.

Hermetismul reprezintă un curent spiritual ce studiază filozofia, astrologia, alchimia și are ca scop cunoaşterea de sine, ca microcosmos individual, şi recunoaşterea esenţei comune cu macrocosmosul. Sau, cum spune Bardon Franz “căutând înţelesul şi calea pentru propria dezvoltare spirituală”, răsucind în broasca potrivită ”cheia pentru folosirea legilor universale”.

Dincolo de galaxii, găuri negre supermasive, planete, constelații și comete, te aflii tu, cititorul, ce privești înmărmurit caleidoscopul de peisaje astrale și teorii ce te fac să-ți pui o sumedenie de întrebări. Întregul univers constă în învârtiri peste învârtiri – de la galaxii la comunități, până la electroni care înconjoară nucleul unui atom. Mișcarea este natura și calitatea întregii creații. Deci, ce menține totul?

Ai crede că la baza tuturor lucrurilor materiale, ca sursă a creației și a echilibrului stau chiar gândurile tale? Această teorie este evidențiată de legea mentalismului cu principiul “Totul este spirit;Universul este mental”. Tot ceea ce vedem și experimentăm în lumea noastră fizică își are originea în domeniul invizibil, mental. Noi suntem subiectul experimentului creat de propria noastră minte.

Dacă întregul Univers, care este astfel însuşi Creatorul, este o creaţie mentală, adică a unei stări vibraţionale, rezultă că însuşi Creatorul este propria creaţie.

Pentru ca un om să ajungă la sinele său în putere absolută nu trebuie să caute sensul vieții, ci să înțeleagă că el controlează situațiile în care este implicat, materia reprezentată de trup este doar un înveliș pentru spirit, ce se află într-o continuă vibrație. Și nu este vorba doar de trupul uman, acelaşi lucru se petrece în lumea minerală, cu pietrele şi pământul sau în lumea plantelor şi a animalelor, chiar şi în lumile nevăzute nouă: gândurile, emoţiile, toate au o anumită frecvenţă de vibraţie. Totul vibrează.

 Legea vibrațiilor afirmă că orice lucru care există în universul nostru, indiferent dacă este văzut sau nevăzut -descompus și analizat în forma sa cea mai pură și de bază- constă din energie pură sau lumină care rezonează și există ca o frecvență sau model vibrator.

Dacă avem o dorință, tot ce este necesar pentru a se îndeplini este să găsim frecvența sa și să ne aliniem cu ea. Ȋn fiecare secundă din viața noastră, noi lansăm în Univers semnale despre vibrația și preferințele noastre în mod conștient dar, de asemenea, de cele mai multe ori, inconștient.

V-ați pus vreodată întrebarea: „ce pot eu controla în viața asta?”. Din exterior nu vom putea avea niciodată putere asupra unui lucru pentru că nu există „exterior”. Tot ceea ce percepem noi este o reflectare a ceea ce este în interiorul nostru, lumea este oglinda noastră gigantică. Ca să înțelegem nivelul nostru de vibrație și să ne dăm seama cum stăm e de ajuns să aruncăm o privire asupra relațiilor pe care le avem, asupra carierei, casei noastre , etc.

 Singurele lucruri pe care le putem controla sunt gândurile și emoțiile noastre, astfel ne controlăm vibrația și corespunzător, ceea ce atragem către noi. Buddha spunea : „Suntem ceea ce gândim. Tot ceea ce suntem răsare din gândurile noastre. Cu gândurile noastre creăm lumea”.

Odată ce îți revizuiești și filtrezi gândurile, emoțiile și percepțiile asupra vieții, destinul tău se va modela după acestea și, în final, vei reuși să obții tot ce ți-ai propus. Să atragi ceva în realitatea ta sau să vizualizezi o dorință nu înseamnă că „materializezi” ceva ce nu a existat vreodată, ci să permiți unei realități pe care încă nu o poți vedea să ți se reveleze. Să îți permiți să trăiești fericirea pe care vrei să o ai, iar ea va veni la tine.

A venit timpul să ne amintim că suntem creatori puternici, iar cu ajutorul acestor legi imposibilul devine palpabil, visurile realitate și ideea de împlinire se poate exterioriza în câmpul realității noastre.

Între absurd și căutarea sensului

filozofie

Text – Alexandra Busuioc

Grafică – Maria Cristea

Ne zbatem constant între dorința de a trăi și neputința de a înțelege viața.

Nu există un mod universal corect de a trăi, așa că, de multe ori, suntem supuși confuziei și mâhnirii, rătăcind în căutarea semnificației.

Existența noastră este limitată și vrem să facem toate aceste clipe trecătoare să conteze, dar nu știm cum.  Și asemenea unei scântei,  în mințile noastre ia naștere întrebarea: “Ce ar trebui să facem cu timpul care ne este dat?”  

Sunt unele întrebări la care se poate răspunde factual și sunt întrebări la care singurul răspuns valid este cel pe care îl afli de unul singur,  un răspuns pur subiectiv.

Așa cum probabil vă așteptați, a noastră se încadrează în cea de-a doua categorie.

Atunci, ce rol mai are acest articol ?  

Ei bine, în căutarea sensului sunt implicate diverse concepte ( precum liberul arbitru, etica, fericirea, binele și răul etc). Ca să ajungem la niște răspunsuri satisfăcătoare trebuie să ne punem mai multe întrebări. 

O să constatăm, totuși,  că au fost oameni care și le-au pus cu mult înainte. Viziunea lor poate să fie pe placul nostru sau nu… Dar, având în vedere că povara de pe umerii noștri este aceeași,  putem spune că înțelepciunea și limpezimea concluziilor lor ne pot ghida în căutarea propriilor răspunsuri. 

Articolul de astăzi pune în lumină trei mari filosofi, reprezentanții unor doctrine filosofice de care, probabil, ați auzit – Friedrich Nietzsche (nihilism), Jean-Paul Sartre (existențialis m) și Albert Camus (absurdism).

Toate cele trei doctrine filosofice pornesc de la ideea că viața nu posedă un sens intrinsec. Modurile în care abordează această premisă, totuși, sunt profund distincte.

Termenul de nihilism este unul amplu, cuprinzând o multitudine de teorii și viziuni, dar în acest articol o să ne referim doar la nihilismul existențial. Acesta poate fi privit, conform lui Nietzsche, drept “o abandonare radicală a valorilor, sensului și a dorințelor”. 

Nevoia unui sens al vieții este generată de nevoia unui sens pentru suferință. Iar lipsa unuia conduce la disperare și stagnare, căci dacă lumea nu posedă un scop, atunci a acționa este, în sine, zadarnic…

Viața, în complexitatea sa, este un melanj de suferință și confuzie, presărat cu momente trecătoare de fericire. În momentul în care individul intră în contact cu emoțiile din sfera pozitivă își imaginează cum ar decurge o viață determinată doar de acestea.  Astfel, din cele mai vechi timpuri, a apărut “teoria celor două lumi” (teorie ce propune existența unei realități utopice, o lume idealizată, separată de a noastră -” Lumea formelor” a lui Platon, ” Raiul ” din viziunea creștină etc.) și omul a început să acționeze în conformitate cu modul care, din perspectiva sa, i-ar asigura accesul către această realitate a fericirii nepieritoare.

Scepticismul în creștere față de “teoria celor două lumi” (apărut odată cu evoluția științei și depărtarea de ideologiile creștine în secolele XV- XVII ) a condus la nihilism, la smulgerea bruscă din perspectivele de viață și înăbușirea dorinței de a persevera.

Friedrich Nietzsche susținea că nihilismul reprezintă  “o etapă de tranziție patologică” și o stare care ar trebui evitată cu orice preț. El a clasificat nihiliștii în două mari categorii: activi și pasivi.

Nihiliștii activi sunt indivizii care distrug vechile valori false ( cum este considerat de el creștinismul) și încep să își construiască credințe proprii, subiective, noi interpretări ale sensului.

Nihiliștii pasivi neagă în totalitate existența vreunui sens – subiectiv ori universal –  și încearcă să se separe pe sine de propriile dorințe și idealuri, astfel încât să reducă suferința. Totuși, această „voință spre neant” rămâne o voință… doar că individul nu este conștient că se agață în continuare de un sens care pretinde a fi universal. Acest paradox duce ori la căderea în disperare ori la reîmbrățișarea vechilor valori.

Baza existențialismului lui Jean-Paul Sartre (filosof francez din secolul al XIX-lea) poate fi rezumată în expresia “existența precede esența”, ceea ce susține că nu se poate da nicio explicație generală despre ceea ce înseamnă să fii om sau să trăiești, ci sensul poate fi decis și construit doar prin existență în sine.

Un stilou, de exemplu, este creat pentru scris, dar oamenii își construiesc scopul luând decizii și făcând alegeri în cursul vieții lor.

Existențialiștii cred că lumea  nu are un sens intrinsec, dar printr-o combinație de liber arbitru, conștientizare și responsabilitate, individul își poate crea unul personal.

Principalele diferențe dintre nihilismul activ si existențialism ar fi că existențialiștii nu sunt neapărat atei, în timp ce nihiliștii pun foarte mare accent pe recunoașterea faptului că nu există vreo divinitate.

De asemenea, în viziunea existențialistă, conștientizarea lipsei unui sens universal nu este privită drept ceva negativ, ci reprezintă un aspect necesar în descoperirea sensurilor proprii. Nietzsche vede conștientizarea ca pe o povara, o cădere în nihilism cu consecințe crunte asupra vieții individului și a societății.

Albert Camus a fost un alt filosof francez, care s-a afirmat prin formarea unui nou curent ideologic, absurdismul, al cărui fundament teoretic îl oferă, în principal, prin intermediul a două eseuri filosofice: “Mitul lui Sisif” și “Omul revoltat”.

El introduce conceptul de “Absurd” – “contrastul dintre strigătul ființei și tăcerea ilogică a lumii”, contradicția dintre natura universului (ca fiind haotică, indiferentă, goală de sens) și omul, aflat continuu în căutarea sensului. Această conștientizare conduce la mâhnire existențială și la trei posibile urmări:

 – moartea voluntară ( din perspectiva lui Camus, sinuciderea doar amplifică “Absurdul” deci nu reprezintă o soluție)

– “moartea filosofică” ( a pretinde că există vreun sens universal și a accepta un nivel limitat de libertate și responsabilitate în viețile noastre)

– îmbrățișarea “Absurdului” – Camus susținea că odată ce omul conștientizează acest fenomen și îl acceptă ca fiind normal și inevitabil, se eliberează pe sine din căutarea sensului, lucru care devine, în ultimă instanță, cea mai pură formă de revoltă față de absurditate.

“Lupta spre înălţimi este suficientă pentru a umple inima unui om. Trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit.” Albert Camus compară în lucrările sale povara “absurdului” cu chinul etern la care era supus Sisif, blestemat de zei să care un bolovan uriaș pe vârful muntelui, doar ca să îl rostogolească înapoi în jos și să reia sarcina la nesfârșit. Sisif devine arhetip al condiției umane căci, deși conștientizează starea sa cumplită, lipsită de speranță, pornește din nou cu stânca spre vârf. Faptul că duce mai departe o asemenea trudă este forma lui de revoltă, de asumare a propriului destin, o “fericire” paradoxală – “a trăi o experienţă, un destin, înseamnă a-l accepta pe deplin”.

” Ce ar trebui să facem cu timpul care ne este dat?” rămâne, în continuare, o întrebare fără vreun răspuns clar. Totuși, înțelegând că nu există o rețetă universală a fericirii sau a vieții fără regrete, vedem că fiecare experiență prin care trecem, fiecare conversație, fiecare pagină citită, ne conduce mai aproape de aflarea sau construirea unui sens personal, capabil să ne facă existența mai suportabilă. Fiecare acțiune a fost, inițial, un gând și fiecare influență exterioară ne determină perspectiva despre viață. Cursul societății depinde de acțiunile oamenilor, și acestea sunt influențate de felul în care este abordată existența.

Astfel, poate că nu ai ajuns la un răspuns astăzi, poate că nu vei ajunge la un răspuns nici măcar peste o săptămână  ( asemenea lucruri iau, în general, timp), dar, ești mai aproape cu fiecare clipă, cu fiecare cuvânt care își lasă amprenta pe mintea ta. 

Pune-ți întrebări în continuare, învață de la cei anteriori ție, fii la curent cu actualitatea și trăiește-ți viața! Acesta este singurul mod prin care poți avea șansa să faci o schimbare. 

În ce direcție se îndreaptă credința?

Întrebări pentru secolul XXI, Științe, filozofie

Text: Alexandra Dicu, Grafică: Mara Săvescu

Construim structuri în care să trăim. Construim familii, state, țări. Construim principii teoretice pe care sunt fundamentate aceste structuri și formulăm sisteme de credință. Timpul trece, iar odată cu el trecem și noi. Evoluția este o parte esențială a noastră. Pe măsură ce timpul trece, apar noi ideologii care iau forma unor religii, noi minți sclipitoare care vin cu o idee revoluționară ce este pusă în aplicare și schimbă, astfel, cursul evenimentelor. E puțin probabil ca noile religii să apară din medresele Orientului Mijlociu. Curând, acestea vor prinde viață în laboratoarele de cercetare. Știința evoluează într-un ritm alert, iar în următoarele decenii, noile tehnoreligii ar putea cuceri lumea făgăduind mântuirea prin algoritmi și gene.

O nouă tehnoreligie încearcă să taie cordonul ombilical umanist. Această viitoare doctrină e de părere că lumea nu se învârte în jurul dorințelor și experiențelor unor ființe asemănătoare oamenilor. Astfel, cine ar putea fi acest candidat care poate înlocui dorințele și experiențele ca sursă a oricărui sens și a oricărei autorități? Acest candidat ar putea fi informația. O nouă religie în curs de apariție este dataismul, care nu-i venerează nici pe zei, nici pe om, ci idolatrizează datele. (religia datelor)

Primul pas este să recunoști situația, iar al doilea este să o accepți. Primul pas l-a făcut Yuval Noah Harari, în cartea sa ”Homo Deus”.  Într-un interviu acordat Wired, Harari vorbește despre tehnoumanism și dataism, două mișcări care își fac loc în viitor. Dar înainte de toate, ce sunt aceste noi mișcări pe care le scoate Harari la suprafață?

Crezul conservator al tehnoumanismului este de părere că omul a ajuns la apogeul creației. Tehnoumaniștii sunt de părere că omul pe care îl cunoaștem noi și-a încheiat cursul istoric, iar acum ar trebui să aducem tehnologia alături de acesta. Mai precis, să trecem de la Homo sapiens la Homo deus, să folosim tehnologia pentru a crea un om de nivel superior, care să fie mult mai bazat pe algoritmi și să poată duce un cuantum mult mai mare de informații. Tehnoumanismul are ca scop îmbunătățirea minții omenești prin facilitarea unor experiențe necunoscute și a unor stări de conștiință nefamiliare.

Dataismul, conform definiției date de Harari, ”constă în fluxuri de date, iar valoarea oricărui fenomen sau a oricărei entități este determinată de contribuția sa la procesarea datelor”.  Două tipuri de algoritmi se ramifică: algoritmi biochimici și algoritmi electronici. Dataismul dărâmă bariera dintre animale și mașini și se așteaptă ca algoritmii electronici să-i descifreze și să-i întreacă, în cele din urmă, pe cei biochimici.

Dataismul își are cele mai adânci rădăcini în cele două discipline din care a luat naștere: informatica și biologia. Organismele sunt algoritmi, dar care au diferite forme și caracteristici  datorită metodelor diferite de procesare a datelor. Harari consideră că accesul la informație este definitoriu, astfel, nu este dat de oameni, ci de către însăși informația. 

Misionarii dataismului cred într-o evoluție benefică, într-o creștere din punct de vedere economic, care depinde de libertatea informației pentru a ajunge la urechile oamenilor. E normal să ne punem în  permanență întrebări, ar fi  absurd să nu o facem și să fim nepăsători în fața cunoașterii. Capitalismul pieței libere și comunismul controlat de stat nu sunt ideologii concurente, crezuri etice sau instituții politice. Capitalismul folosește procesarea distribuită, în timp ce comunismul se sprijină pe procesare centralizată. Capitalismul procesează datele punându-i în legătură directă pe toți producătorii și consumatorii, permițându-le să facă schimb liber de informații și să ia decizii în mod independent.

Informațiile circulă liber între milioane de consumatori și producători. Dacă forțele pieței iau o decizie greșită, se corectează rapid, sau cel puțin așa cred capitaliștii. Pentru obiectivele noastre actuale nu contează dacă această teorie capitalistă este corectă. Esențial este că teoria înțelege economia în termeni de procesare a datelor, dar, fără doar și poate, dacă teoria este greșită, termenii de procesare ai datelor vor fi asemenea ei, declanșând un efect domino nefolositor și uneori chiar distrugător.

În deceniile ce urmează, cu siguranță vom asista la revoluții precum cea a internetului, în care tehnologia o va lua înaintea politicii. Inteligența artificială evoluează necontenit, la fel și biotehnologia. Tehnica CRISPR, cea care se ocupă cu înlocuirea genelor, prinde din ce în ce mai mult avânt. 

Potrivit lui Harari ”am putea interpreta întreaga specie umană ca pe un sistem unic de procesare a datelor, ale cărui cipuri sunt indivizii umani”. Astfel, Harari scoate în evidență patru principii fundamentale, demne de luat în calcul:

  1. Creșterea numărului de procesori: un oraș de 10000 de locuitori are o putere mai mare decât un sat cu 1000 de oameni.
  2. Creșterea varietății procesorilor: diversificarea, dinamismul, creativitatea.
  3. Creșterea numărului de conexiuni între procesori: o rețea de legătură, exact așa cum sunt sinapsele neuronale.
  4. Creșterea libertății de mișcare de-a lungul conexiunilor existente:  e mai ușor să circuli într-un oraș dacă sunt mai multe căi de acces care deservesc un anumit centru.

”Aceste patru metode se bat adesea cap în cap. Cu cât numărul și varietatea procesoarelor sunt mai mari, cu atât este mai greu să îi conectezi în mod liber.”-Harari

Făcând parte dintr-un flux continuu de date, te face să simți că faci parte dintr-un proces, ceva măreț. Umanismul era de părere că experiențele se petrec în interiorul nostru. Dataiștii sunt de părere că experiențele sunt lipsite de valoare, dacă nu sunt împărtășite, și că nu putem găsi un sens în noi. Algoritmii descoperă semnificațiile și ne spun ce trebuie să facem. 

Nu putem prezice cu adevărat viitorul, situații neprevăzute pot apărea la orice pas și ne pot îndepărta sau apropia de scopul propus. Tehnologia nu este deterministă. Aceeași tehnologie ar putea crea tipuri foarte diferite de societăți. 

Însă, trebuie să dovedim sistemului că încă avem valoare. Valoarea nu constă în a avea experiențe, ci a le transforma în fluxuri libere de date. Dataiștii nu sunt împotriva oamenilor. Pur și simplu aceștia sunt de părere că informația este mult mai puternică. Astfel, cartea lui Harari ridică o întrebare importantă, pe care să ne-o punem și la care să încercăm să ne răspundem: ”Ce se va întâmpla cu societatea, politica și viața de zi cu zi atunci când algoritmii inconștienți, dar deosebit de inteligenți ne vor cunoaște mai bine decât ne cunoaștem noi înșine?”.

Politica de superstaruri – Cum afectează aceasta democrația?

Politică simplificată

Text: Ștefan Brădianu

Grafică: Maria Cristea

Tehnoredacție: Andreea Vaida

Unul dintre cele mai des auzite argumente împortiva democrației este cel care spune că aceasta nu este, în esență, decât un concurs de popularitate al cărui câștigător primește frâiele conducerii. Deși democrația se dovedește a fi cea mai eficientă formă de guvernare, cele spuse mai devreme se dovedesc a fi oarecum adevărate. Populismul, cea mai aprigă boală a democrației, pentru care încă nu s-a găsit vaccin, profită cu bucurie de toate slăbiciunile democrației. Printre ele se află și tendința oamenilor de a se uita către celebrități, care altfel nu au legătură cu politica, pentru salvare. Despre asta vom vorbi în acest articol.

Morbiditatea normalității

Deși o perioadă de decadență și regres duce mai des la intrarea celebrităților în politică, întrucât atunci este cea mai mare nevoie de un erou, nu este deloc rară intrarea acestora și în mod normal.

Dacă țara trece printr-o mică perioadă de belșug și stabilitate, parțial asigurată de către politicieni plictisitori, grași, cu păr gri (dacă au) și costume ponosite, care sunt aproape total lipsiți de carismă, atunci o monotonie cronică năpădește “publicul”. Nu este nevoie decât ca o celebritate îndrăgită să intre în scenă, de această dată, politică. Dacă țara trece printr-o perioadă complicată și nefericită, atunci lumea caută cu disperare un “ales”, care să-i salveze. Politicienii tradiționali și plictisitori, rareori garantează o schimbare radicală și rapidă în orice direcție. Ei aduc stabilitate  (în sensul că păstrează pe cât posibil status quo-ul), și cauzează o schimbare foarte lentă înspre o direcție sau alta. Însă, oamenii rareori sunt statisfăcuți de ceea ce pare a fi stagnare. Celebritățile sunt complet imprevizibile și promit (și de cele mai multe ori, se țin de această promisiune) o schimbare radicală. Din nefericire, adesea nu este schimbarea dorită. 

Cel mai bun exemplu îl reprezintă Vladimir Zelenskiy. Acesta a fost un comediant și actor, cunoscut cel mai bine pentru rolul său în serialul “Slujitorul Poporului”. Zelenskiy joacă rolul unui profesor de liceu, care devine președinte, după ce elevii săi l-au filmat plângându-se de corupția din Ucraina și au postat acest videoclip online. Am spus “a fost” deoarece în prezent acesta este președintele Ucrainei, după ce, în 2019, la nici un an după sfârșirea serialului, Zelenskiy a câștigat alegerile prezidențiale cu peste 73% din voturi, iar mai apoi partidul său, numit “Slujitorul Poporului” a câștigat alegerile parlamentare. De atunci, Zelenskiy nu a făcut vreun progres în a eradica corupția din țară.  Chiar dacă este cel mai ironic exemplu, Zelenskiy este departe de a fi singurul actor devenit politician. Ronald Reagan, adorat de unii, criticat de alții, a fost cunoscut prima dată pentru filmele în care a jucat, înainte de a deveni guvernatorul Californiei și, mai apoi, președinte. Tot în California, celebrul actor Arnold Schwarzenegger a devenit guvernator. Acesta nu a reușit să devină președinte, însă, deoarece s-a născut în Austria, iar constituția Americii îl oprea din a candida. Totuși, au existat încercări de a schimba această parte a constituției doar pentru a îl lăsa pe el să candideze. Mai recent, Matthew McConaughey este favorit pentru a deveni viitorul guvernator al Texasului, conform celui mai recent sondaj de opinie. 

Ieșind din bula actorilor, îl avem pe fostul președinte american Donald Trump, care obișnuia să fie emblematic New York-ului, fiind prezent peste tot, de la reclamele la pizza, la studiourile televiziunilor sau chiar și în filme, precum “Singur Acasă”. Trebuie menționat și reality TV show-ul său propriu: “Ucenicul”.

Totuși, cum de sunt aleși?

Politicienii tradiționali, indiferent de partid sau de realizări, sunt puși în aceeași oală de majoritatea lumii, mai ales când încrederea în ei este slabă. De aceea, lumea nu e interesată să înlocuiască un birocrat incompetent cu ceea ce pare a fi alt birocrat incompetent. În schimb, celebritățile vin din afara sistemului, dintr-un domeniu unde au devenit deja cunoscute, respectate și, mai ales, îndrăgite, pentru munca depusă acolo. Astfel, profită de cunoaștere și de încredere pentru capabilitățile lor. Însă, este o greșeală să presupunem că, dacă cineva se pricepe la actorie, automat înseamnă că va fi un lider bun. Adesea fostul domeniu de activitate nu are nicio legătură cu munca unui politician. Din moment ce orice partid își dorește un astfel de membru, singurul lucru care le oprește pe majoritatea celebrităților din a intra în politică este dorința lor de a face asta, mai ales când câștigă mult mai mult în showbiz.

Reguli noi

Odată aleși, superstarurile vin cu propriul set de reguli (ceea ce e de înțeles, având în vedere că nu le știau pe cele inițiale în primul rând), schimbând jocul pentru toți. Ei se descurcă de minune să atragă cât mai multă atenție asupra lor, umbrindu-și competiția. Până la urmă, orice reclamă este o reclamă bună. Astfel, chiar și un scandal este benefic, atât timp cât distrage atenția votanților de la competiție. Cu cât mai des numele lor este auzit la televizor, cu atât mai bine, nu contează în ce context. Celebritățile se află cu un pas înainte și când vine vorba de social media, întrucât sunt nevoite să interacționeze cu fanii constant.

Astfel, restul politicienilor trebuie să se adapteze noilor reguli, altfel se vor pierde în obscuritate.

Pe de o parte, asta duce la o relație mai strânsă între electorat și politician, unde cetățenii sunt mai atenți la acțiunile politicienilor, care, la rândul lor, interacționează mai des cu oamenii. Însă, în același timp, atenția lumii cade asupra vieții personale și a unor mici stunt-uri, ci nu asupra unor subiecte cu adevărat importante care ne afectează pe toți, iar, la sfârșitul zilei, ce contează cel mai mult sunt măsurile luate și rezultatele obținute, nu personalitatea.

Odată cu influxul de superstaruri în politică, oamenii politici tradiționali au reușit să se adapteze, uneori prea bine. Astfel, am ajuns să avem politicieni care au devenit celebrități. Markus Söder, premierul Bavariei și posibil viitor cancelar al Germaniei, excelează în acest domeniu. Deși Söder susține valori plictisitoare publicului larg, el a devenit o adevărată vedetă a politicii germane, prin personalitatea sa carismatică. Foarte urmărit pe social media, Söder este prezent la multe evenimente și festivaluri publice, inclusiv la baluri mascate, unde odată s-a deghizat în Marilyn Monroe. Pentru alți politicieni, mai puțin carismatici, această situație s-ar fi transformat într-un dezastru, într-un fel sau altul, însă, nu și pentru Söder, care doar a devenit și mai popular. Deși el este un exemplu izolat, mulți politicieni împrumută astfel de metode pentru a se apropia mai mult de fani: premierul francez Jean Castex ține conferințe de presă pe Twitch, președintele Moldovei Maia Sandu posta videoclipuri pe TikTok în campania electorală, iar reprezentantele americane Alexandria Ocasio-Cortez și Ilhan Omar s-au jucat Among Us pe Twitch. Însă, cel mai infam este Nigel Farage, politicianul care și-a dedicat întreaga carieră Brexit-ului și a devenit irelevant imediat după ce a și-a îndeplinit visul. Astăzi, el a redevenit popular pe internet prin răspunsurile pe care le dă fanilor săi — prin intermediul aplicației Cameo — ce constau în videoclipuri unde vorbește despre meme-uri populare precum „Big Chungus”. Cu siguranță, este cea mai stranie reprofilare a unui politician din istorie. Poate este felul lui de a ne transmite că nu a crezut niciodată în ceea ce ne spunea. 

Așadar, ajungem să ne întrebăm, cât de clară este linia dintre showbiz și politică? Deși, acestea două vor rămâne, pentru viitorul previzibil, două domenii diferite, linia dintre ele devine din ce în ce mai subțire. 

“Plata o Plomo” – Cum buturuga mică a răsturnat o Columbie întreagă

Istorie, Politică simplificată, Probleme sociale

Text: Daria Maria Anghel

Grafică: Mara Savescu

Tehnoredacție: Andreea Vaida, Daniela Dobre

Un articol nu e greu de scris în momentul în care ai ideea potrivită; problema era că eu încă așteptam să-mi pice din cer pentru că, oricât de mult o căutam, era de negăsit.

Dar cum să o găsesc dacă eu căutam ideea printre postările de pe Instagram,  în versurile melodiilor sau printre rândurile subtitrării serialului “Narcos”…  Totuși, urmărind firul narativ și evoluția lui Wagner Moura în rolul lui Pablo Escobar, mi-am dat seama că mi-am găsit ideea. 

***

Columbia- țara cu două anotimpuri și trei tipuri de climă, al treilea exportator de cafea la nivel global, dar cunoscută pentru carteluri și cele mai mari organizații de narcotraficanți din lume. 

Echilibrul  dintre “Puterea Forței și Calea Întunecată” din Republica Columbia s-a stricat când, în sectorul public, a apărut Pablo Escobar ; una dintre cele mai cunoscute personalități la nivel mondial. Astfel, în acest articol veți descoperi cum un singur om poate da peste cap o țară întreagă, atât din punct de vedere social, cât și din punct de vedere politic și poate chiar economic.

Pablo Emilio Escobar Gaviria s-a născut în 1949, Antioquia, Columbia. La scurt timp după nașterea sa, familia s-a mutat în Envigado, o suburbie a orașului Medellin. Venind dintr-o familie modestă, în care tatăl său era fermier și mama sa profesoară, Pablo a arătat o dorință aparte de a-și depăși condiția. Deși acesta a urmat Universitatea Autonomă Latino-americană din Medellin, nu a absolvit-o niciodată. În schimb, și-a întâmpinat tinerețea vânzând diplome și bilete false de loterie sau implicându-se în furturi de mașini și de pietre de mormânt. Observând că lucrurile decurg bine, acesta a început să comită și alte fapte ilegale precum răpirea anumitor persoane doar pentru răscumpărarea acestora. 

Mai târziu, pe la mijlocul anilor ‘70, după ce industria cocainei a luat amploare în Columbia, Pablo Escobar a înființat cartelul din Medellin. Pană în 1980, cartelul reușea deja să exporte lunar între 70 și 80 de tone de cocaină în Statele Unite ale Americii. Vă întrebați acum ce a făcut cu toți acei bani? Inițial, pe lângă faptul că și-a plătit angajații cu 1$ pe kilogramul de producție (care până când ajungea în afară valora peste 200.000$) și-a construit case luxoase și a devenit proprietarul unei grădini zoologice. Din păcate, din cauza sărăciei din Columbia, actele de caritate precum oferirea banilor pe stradă oamenilor nevoiași, fondarea diferitelor cluburi de fotbal sau construirea reședințelor pentru persoanele neajutorate i-au oferit titlul de “Robin Hood”. De ce spun din păcate? Pentru că, pe de o parte făcea trafic de substanțe care dăunau oamenilor, iar pe de altă parte credea cu tărie că i-ar putea ajuta foarte mult pe cetățenii săraci ai Columbiei. Astfel, Escobar a ajuns la concluzia că ar trebui să se afle la conducerea țării; dar pentru asta, a fost nevoie de alte asasinări și șantaje ca să mușamalizeze adevărul.

După multă muncă de convingere, datorită statutului său de Robin Hood, acesta a reușit să obțină un loc în Camera Reprezentanților Congresului din Columbia; din nefericire pentru el, nu a durat prea mult. În cadrul primei ședințe, Ministrul Justiției l-a acuzat pentru trafic de narcotice și i s-a cerut să se retraga din funcția pe care o avea. În ochii multor cetățeni, Pablo a rămas la fel de iubit și important, dar în ochii guvernului columbian, acesta reprezenta o țintă.

Un război în adevăratul sens al cuvantului s-a declanșat atunci în țara sud-americană; oricine încerca să se întoarcă împotriva lui, fie politician sau om de rând, nu mai avea garanția că o să rămână în viață, decât dacă se lăsa cumpărat; oamenii lui Pablo fiind adepți ai principiului “Plata o Plomo” (banii sau glonțul). 

Poziția lui Pablo s-a făcut cunoscută în momentul în care Luis Galan, fruntaș în alegerile electorale pentru funcția de președinte și totodată un dușman declarat al cartelurilor, a fost asasinat în fața publicului. Guvernul a mobilizat atunci armata, poliția și Agenția Națională Antidrog în scopul de a-l prinde și de a-l duce la închisoare. Totuși, Escobar era de negăsit și își continua afacerea din umbră, la fel ca până atunci. 

Dacă o bombă “plantată” într-un avion cu scopul de a omorî noul președinte, asasinarea a sute de polițiști, apariția unui grup terorist numit “Los Pepes”-care avea ca scop omorârea oricărei persoane implicată până și în cea mai mică măsură în vreo afacere cu Escobar- nu v-a convins, pe mai marii politicieni i-a făcut să își concentreze atenția numai pe modul în care l-ar putea prinde. Se spune că Pablo s-ar fi oferit să plătească datoriile în valoare de 14 miliarde de dolari ale Columbiei în schimbul amnistiei sale, dar nu a avut succes. Singura înțelegere la care a putut ajunge cu guvernul a fost de a-și construi propria închisoare. 

Escobar s-a predat și, ulterior, în 1991, a fost închis. Închisoarea sa a avut, însă, un efect redus asupra activităților sale criminale și asupra stilului său de viață. I s-a permis să construiască o închisoare de lux, păzită de oameni angajați de el, care a devenit cunoscută sub numele de “La Catedral”. Nu numai că interiorul includea un club de noapte, saună, cascadă și teren de fotbal, ci și telefoane, computere și faxuri, care îl ajutau să discute afaceri în continuare. Astfel, cu cel mai periculos om al Columbiei în închisoare, traficul de droguri mergea mai bine ca niciodată. Totuși, după ce Escobar a torturat și a ucis doi membri ai cartelului său în interiorul La Catedral; membrii care l-ar fi putut trăda și oficialii au decis să-l mute într-o închisoare mai puțin găzduitoare. Înainte de a putea fi transferat, Escobar a scăpat din custodie în iulie 1992. 

Cu ajutorul altor rivali ai lui Pablo și alți oficiali americani, guvernul columbian a lansat o “vânătoare ” în scopul de a-l găsi cât mai repede posibil. La 3 decembrie 1993, presupunând că s-a bucurat cu o seară înainte de ziua sa de naștere, Pablo a fost descoperit într-una dintre casele sale care îi servea drept ascunzătoare. Împreună cu un sicario, Escobar a urcat pe acoperiș și a încercat să fugă, însă, a fost prea târziu; se spune că a fost împușcat fatal, dar alții speculează că s-ar fi împușcat singur în cap. 

După moartea sa, cartelul din Medellin s-a prăbușit repede. Banii au fost găsiți în pereții caselor sale sau îngropați. S-a descoperit că o zecime din suma anuală produsă de cartel era mâncată de rozătoare sau pur și simplu se distrugea din cauza modului de depozitare. De asemenea, s-a mai descoperit faptul că în 1987, economia columbiană a crescut cu 5,5%, totul în timpul apogeului traficului de droguri. Profitul din comerțul ilicit cu droguri a reprezentat 2,7% din PIB-ul total al Columbiei, ceea ce, dacă stăm să ne gândim puțin, este enorm în condițiile în care un singur om a mobilizat o astfel de acțiune și a reușit să o mențină la un nivel atât de înalt timp de peste 15 ani. 

***


Toată lumea vrea să citească despre “băieții buni” (sau aș putea să zic Goodfellas în contextul actual), dar e nevoie să realizăm că din greșelile pe care omenirea le-a făcut de-a lungul timpului se învață cel mai bine. 

Ce e vechi și ce e nou? Un altfel de profesor – interviu cu domnul profesor Dragoș Andrei Isbășoiu

Oameni care ne inspiră

Redactor: Daria Primăvăruș, Grafică: Maria Cristea

Cu siguranță fiecare elev care citește acum acest articol și-a pus măcar o dată întrebarea Cui prodest? (în traducere din limba latină La ce îmi folosește?) atunci când se afla în timpul unei ore la școală. Foarte multe materii sunt percepute eronat de către unii elevi ca fiind inutile, însă dacă te afli printre aceștia, mai mult ca sigur la finalul acestui articol părerea ți se va schimba. În acest interviu veți afla răspunsul de la unul dintre profesorii de elită ai Ploieștiului, domnul Dragoș Andrei Isbășoiu, profesor de limba latină, cât și ce înseamnă cu adevărat meseria de profesor și de ce ar trebui privită altfel de către toată lumea.

       Ne puteți spune câteva lucruri despre dumneavoastră?

Mai întâi, doresc să vă mulţumesc pentru această oportunitate. Întrucât sunt profesor debutant, anul şcolar 2020-2021 fiind primul an de activitate didactică din viaţa mea, ar trebui să spun cum am ajuns să predau Limba latină în Municipiul Ploieşti, la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” şi la Colegiul Naţional Pedagogic „Regina Maria”. Am absolvit Colegiul Naţional I.L.Caragiale din Ploieşti (2009-2013), profil Filologie, acolo unde am început să învăţ limba latină. Ulterior, la Bucureşti am studiat la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”, specializarea Teologie Pastorală (2013-2017), şi la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, specializarea Filologie clasică (2017-2020). În timpul anilor de studii universitare, am continuat să studiez limba latină, gândindu-mă la posibilitatea de a deveni profesor nu doar pentru a preda, ci şi pentru a fi aproape de elevi. În anii studenţiei, am desfăşurat activităţi cu tinerii, iar acest lucru m-a motivat să continui să fiu aproape de ei.

·         Când ați debutat în profesia de cadru didactic? Ce v-a motivat și care au fost dorințele profesionale de început de drum?

După cum am spus, am debutat în septembrie 2020, mergând spre catedră cu mult entuziasm şi dorind să îi ajut pe elevi să înţeleagă de ce este necesară acumularea unui minim bagaj cultural în care să existe şi cunoştinţe de limbă latină şi de civilizaţie romanică. Aud des în jurul meu următoarele vorbe: Şi cât câştigi? Poate că ar trebui să mai adăugăm ceva: Şi ce câştigi sau cu ce te alegi, cu ce te ajută mai departe ceea ce faci? Nu poţi munci fără să obţii şi plata muncii pe care o depui, dar câştigul nu trebuie să devină un scop în viaţă. Trebuie să faci ce îţi place, asta e cheia pentru a merge cu drag la locul de muncă.

·         Care este obiectivul dumneavoastră în această meserie?

Nu aş numi-o meserie, ci vocaţie. A fi profesor, preot, medic nu înseamnă a avea meserii, ci a face tot ce poţi pentru a-ţi împlini vocaţia. Aş vrea să îi conving pe elevi să nu mai vadă limba latină ca pe o disciplină care nu îşi are locul în programa şcolară. Dacă nu sunt interesaţi de gramatica limbii latine sau de literatura antică latină, aş dori să le transmit oră de oră că limba română are la bază foarte multe împrumuturi din limba latină. Drept urmare, ar trebui să vedem de unde am plecat şi unde am ajuns nu doar cu ajutorul istoriei, ci şi cu ajutorul cunoştinţelor de lingvistică romanică, acestea putând fi valorificate mai ales în timpul orelor de Limba latină.

·         Cum percep elevii materia pe care o predați?

Elevii…şi latina…o relaţie de prietenie care nu va ţine pe vecie. Cam aşa văd eu lucrurile. Fiind considerată „o limbă moartă”, latina este marginalizată şi desconsiderată întrucât nu oferă nimic interesant şi la modă. Dar, mă întreb, de ce au ales elevii să meargă la Filologie dacă ştiau că urmează să studieze timp de patru ani limba latină? Nu e totul simplu, dar nici complicat atunci când depunem efort. Cu puţin efort, cred că elevii ar putea descoperi lucruri actuale şi în zilele noastre, chiar dacă au fost scrise sau rostite acum mii de ani.

·         De ce este important să știm limba latină?

Dacă limba latină ar fi o limbă de circulaţie internaţională astăzi, cred că toată lumea ar dori să o înveţe. Pentru că nu mai ajută nimănui, după părerea unora, s-a răspândit ideea că nu trebuie învăţată. Oare cum am descifra inscripţiile pe care se găsesc gravate texte latineşti? Oare cum am putea să îi înţelegem pe autorii care au lăsat ca moştenire opera în limba latină? Oare cum am putea cunoaşte istoria Imperiului Roman sau cum a ajuns dreptul roman să influenţeze dreptul european? Pun aceste întrebări pentru a da un singur răspuns: limba latină încă rămâne o cheie care ne deschide uşa spre cunoaşterea trecutului.

·         Ce credeți că ar trebui făcut în vederea stimulării noii generații pentru studierea culturii clasice?

Cred că ar trebui mai multă comunicare, mai multă implicare a elevilor, mai multe discuţii libere. Aş menţiona un dicton celebru: Non multa, sed multum (Nu multe, ci mult). Altfel spus, degeaba facem multe dacă nu ajungem la esenţă. În ceea ce priveşte limba latină, consider că soluţia nu constă în a da multe teme sau a lucre exagerat la clasă, ci a lucra atât cât permite timpul şi atât cât pot face pentru ca elevii să înţeleagă ceea ce le predau. E destul de greu să cer teme ce implică gramatica deoarece exerciţiile gramaticale nu sunt printre preferatele lor. De aceea, uneori mă gândesc la teme sau exerciţii ce implică şi învăţarea a ceva nou, a unor cuvinte sau a unor cunoştinţe culturale. De asemenea, susţin exprimarea ideilor personale prin intermediul eseurilor argumentative pornind de la un dicton în limba latină.

·         Ce rol joacă cultura latină în România?

Ar trebui să vorbim despre cultura latină sau mai degrabă cultura romanică transmisă prin intermediul limbii latine. Consider că dacă nu căutăm cultura, ea nu ne va căuta pe noi. depinde de noi ce alegem: cultură sau incultură? Se spune că fiecare pasăre pe limba ei piere. Depinde de fiecare dintre noi dacă dorim să acordăm un timp din viaţă pentru a cunoaşte rolul culturii romanice, elementele acesteia şi legătura dintre romanitate şi români.

·         Dacă ați putea schimba ceva în sistemul de educație din România, ce ați schimba?

Nu ştiu dacă sunt în măsură să răspund la această întrebare, dar ar fi necesară o digitalizare a bibliotecilor pentru a încuraja lectura. Mai ales în perioada aceasta dificilă, în care totul este parţial sau total online, cred că existenţa unor platforme digitale cu documente şi materiale disponibile ar fi de un real folos elevilor, mai ales celor care au de realizat referate sau proiecte care presupun consultarea unei bibliografii. Totodată, acum lucrăm foarte mult cu ajutorul tehnologiei, iar folosirea mijloacelor moderne nu se opreşte la finalul programului zilnic de şcoală, fapt ce presupune o grijă sporită pentru împiedicarea dezvoltării unei dependenţe de telefon, reţele de socializare, jocuri pe computer sau online. Ar trebui să existe o prioritizare a comunicării cu elevii nu doar în cadrul orelor, ci şi prin anumite programe şcolare cu ajutorul cărora elevii să fie în central atenţiei.

·         Cum s-a conturat procesul și relația dintre dumneavoastră și elevi în timpul pandemiei și al învățământului online?

A fost destul de greu şi încă este. Pentru mine este foarte important să îi întâlnesc pe elevi în mod fizic, nu online. Este dificil să interacţionezi cu un elev în mediul online sau să îi asculţi opinia atunci când nu îl vezi întrucât „nu merge camera” sau să nu îl poţi auzi deoarece „nu mai merge microfonul”. Uneori mă pun în locul lor şi îi înţeleg, dar nu pot fi înţelegător cu cei care vor să mă păcălească şi să ocolească prilejul de a răspunde invocând deseori motivele tehnice nefavorabile. Îmi place să fiu aproape de elevi, dar acest lucru nu presupune că voi renunţa la exigenţele cerute şi la respectarea unor reguli de bun-simţ.

Iordania: intrigă în familia regală

Politică simplificată

Text: Ana-Maria Ciolac, Grafică: Mara Săvescu

În ultima vreme, atenția ne-a fost captată de evenimentele din cadrul familiei regale britanice. Dar în timp ce intrigile dintre Meghan Markle și Casa Regală ocupau prima pagină a revistelor și ziarelor, o poveste la fel de complicată și interesantă se țese la mii de kilometri depărtare, în Orientul Mijlociu. 

Regatul Hașemit al Iordaniei este un stat arabo-islamic situat în Asia de vest, pe malul Mării Moarte. În cadrul acestei monarhii constituționale, regele Abdullah al II-lea este cel mai puternic om, fiind șef de stat, precum și comandant suprem al armatei. Urcarea lui la tron a fost însă bruscă și neașteptată, întrucât nu el trebuia să preia controlul statului, ci unchiul lui. 

Totul a început în 1999, când regele Hussein a decis să îi retragă fratelui său titlul de prinț moștenitor al coroanei, numindu-l în schimb succesor la tron pe fiul din a doua căsnicie, Abdullah. Pe patul de moarte, Hussein i-a cerut lui Abdullah să îl numească viitor prinț, moștenitor pe Hamzah, fiul lui din a patra căsnicie. Multe voci din acea perioada susțin ca Hamzah, în vârstă de 18 ani, a fost întotdeauna fiul preferat al lui Hussein, și că el ar fi fost ales drept moștenitor dacă nu era atât de tânăr. De asemenea, mama lui Hamzah, Noor, ar fi avut o influență considerabilă asupra alegerilor soțului ei. Putem deduce, deci, faptul că șirul de schimbări în linia moștenitorilor la tron a fost înfăptuită pentru a-i da mezinului familiei o șansă de a fi rege. 

În mitologia greacă, titanul Cronos este cunoscut drept apogeul ipocriziei. Tatăl lui și-a întemnițat două treimi dintre copii, din simplul fapt că nu îi plăcea aspectul lor fizic. Cronos a reușit să pună capăt tiraniei și să își salveze frații, însă, când a urcat pe tron, frica de a fi și el răsturnat i-a otrăvit inima, determinându-l să își înghită odraslele de vii. Această legendă poate constitui o analogie pentru faptele lui Abdullah, care, la început, a respectat promisiunea făcută tatălui, numindu-l prinț moștenitor pe fratele lui mai mic. Însă, după doar cinci ani de domnie, istoria s-a repetat, iar Abdullah i-a retras titlul și l-a numit moștenitor pe propriul lui fiu. O amară ironie este și numele fiului lui Abdullah – Hussein. 

Acest moment constituie începutul rivalității dintre cei doi frați, care a fost alimentată de contestații cu privire la legitimitatea lui Abdullah al II-lea ca rege al Iordaniei. Pe lângă circumstanțele îndoielnice care l-au adus pe tron, mulți îi consideră domnia o pângărire a dinastiei Hașemite, deoarece mama lui, Muna, de origine engleză, nu s-a născut în Islam, ci s-a convertit, iar prima limbă a lui Abdullah este engleza, nu araba, acesta petrecându-și anii formativi în Marea Britanie și SUA. 

În Iordania este ilegal să îl vorbești de rău pe rege, așa că multe critici la adresa lui au fost travestite ca fiind țintite către soția lui Abdullah, Rania. Tot mai mulți oameni s-au adunat în spatele lui Hamzah, privindu-l ca fiind regele de drept. Mai mulți cărturari musulmani, ale căror identități rămân anonime, consideră că Hamzah este un “musulman mai autentic” decât regele, deoarece mama lui s-a născut musulmană. 

Acesta a fost doar începutul problemelor cu care se confruntă monarhia iordaniană. În 2011, grupurile tribale au coordonat o mișcare de protest numită Hirak, care cerea guvernului o abordare politică democratică și încetarea corupției. În 2020, situația s-a deteriorat și mai mult odată cu criza economico-sanitară adusă de pandemie. În Iordania, turismul reprezintă una din principalele surse de venit, așa că lockdown-ul a adus grele încercări economice, care, la rândul lor i-au făcut pe Hirakieni să vocifereze și mai mult pe social media. În martie 2020, mai mulți pacienți COVID au murit într-un spital care a rămas fără oxigen, punând paie pe foc și cauzând proteste de stradă, care au culminat cu demisia ministrului sănătății și a directorului spitalului. În 2016, Abdullah a realizat mai multe reforme constituționale cu scopul de a concentra și mai multă putere în mâinile sale. 

Aceste tensiuni s-au acumulat timp de două decenii, până când, pe 3 aprilie 2021, o știre șocantă a făcut înconjurul lumii – prințul Hamzah a fost plasat în arest la domiciliu, iar 20 de oameni au fost arestați ca urmare a unei tentative de coup d’etat. Oficialii iordanieni afirmă că membri ai curții regale, precum și lideri tribali, au fost implicați într-un complot care punea în pericol securitatea națională, fiind ajutați de Arabia Saudită. Hamzah a acuzat guvernul de “incompetență, corupție și nepotism”, refuzând să se supună ordinului de a renunța la social media. Pe data de 7 aprilie, regele Abdullah a făcut o declarație cel puțin dubioasă, afirmând că rivalitatea din familie s-a încheiat, Hamzah aflându-se “în palatul lui, sub protecția mea.” 

Oded Eran, fost ambasador al Israelului în Iordania, declară că: “Este puțin mai mult decât frustrarea prințului, dar mult mai puțin decât un atentat de coup.” Într-adevăr, Hamzah nu beneficiază de sprijinul armatei, ceea ce face imposibil ca el să se afle în fruntea unei lovituri de stat. Totuși, acesta a reprezentat punctul culminant a unei intrigi regale, ce a scos la iveală fundațiile șubrede ale regimului lui Abdullah. Mulți sunt de părere că așa-zisul atentat de coup nu a fost decât un pretext pentru rege de a scăpa de neplăcerile create de fratele lui vitreg, încununând eforturile lui Abdullah de a scăpa de opoziția publică. 

În pași de dans spre o schimbare- ce înseamnă muzica pentru noi?

Cultură, Istorie

  Text: Irina Radu, Grafică: Gloria Stoica

Ce înseamnă muzica pentru noi? Un refugiu, atunci cand lumea exterioară devine mult prea sufocantă? Un mod de exteriorizare a emoțiilor interioare care evadeaza din captivitatea sinelui în armonia notelor și nuanțelor? Definițiile sunt diverse, nefiind la fel deoarece fiecare ascultator are propria sa interpretare, iar infinitatea de moduri în care ea te poate face să te simți o face atât de specială.

   În zilele noastre, nu ne putem imagina o călătorie, o activitate sau un moment de relaxare fără a avea căștile în urechi cu melodiile noastre preferate. Rolul său terapeutic și vindecător este demonstrat de oamenii de știință care au dovedit cocktail-ul de hormoni pozitivi pe care creierul nostru îl produce în momentul în care ne lăsăm purtați pe aripile versurilor și ne sincronizăm bătăile inimii cu ritmurile sale. Dacă nu ești destul de atent, poate nu vei observa puternica influență pe care o are chiar muzica pe care o asculți asupra ta și felul în care îți poate schimba starea de spirit, dar rolul muzicii în istorie este mai semnificativ decat s-ar crede.

La începutul anilor 20, armele erau lăsate, pacea aparent, declarată, dar urmele adânci lăsate de ororile Marelui Război nu erau conștientizate. Oamenii fuseseră dezamăgiți de experiențele lor din Primul Război Mondial și s-au răzvrătit împotriva a ceea ce ei considerau ca fiind convenții și atitudini de dinainte de lupta pentru sfere de influență, nereușite și depășite, căutând alinare în opulență, modă și, mai ales, în muzică. Până atunci, problemelor sociale nu li se acordase vreun interes. Ignoranța cauzată de spaima oamenilor de a lupta pentru ce își doresc a fost înlocuită cu setea de dreptate, iar dacă libertatea a fost mentalitatea anilor 20, jazz-ul a fost coloana sonoră.

     Tabloul este pictat astfel: o fată flapper cu rochia sa strălucitoare se privește în oglindă, își fardează pielea palidă a feței, își retușează rujul roșu ce le dă buzelor sale o formă micșorată, candida. Se anunță o seară de excepție în faimosul local din Chicago. Perlele lungi i se mișcă odată cu pașii ei hotărâți, se așază la o masă aprinzându-și țigareta și privește cum pe scenă își găsesc muzicienii locurile destinate, analizează cu scepticism bărbatul de culoare ce se prezintă cu o trompetă.Toată lumea vorbea despre faimosul cântăreț, Louis Armstrong, venit din New Orleans, să prezinte orașului un nou stil muzical. Majoritatea prietenilor săi se opuneau vehement ideii de a asculta un artist de culoare. Odată cu începerea interpretării, ea se găsește fascinată de schimbarea de ritm, de tonuri și de ușurința cu care acesta performa un solo improvizat, trăind fiecare notă armonioasă a piesei. În acea seară, în acel restaurant întunecat, își simte inima mai plină, cunoaște sensul și puterea muzicii ce poartă denumirea de jazz.

Jazz-ul este un gen muzical care a luat naștere în comunitățile afro-americane din New Orleans, Louisiana, Statele Unite, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, cu rădăcinile sale în blues și ragtime.

Confruntându-se cu rasism, discriminare și segregare, comunitatea de culoare a găsit întotdeauna confort și un sentiment de pace în muzica sa. Aceasta continuă să fie un mijloc prin care furia, durerea, compasiunea și dorința de schimbare sunt transformate în energie pozitivă.

Jazz-ul a făcut cultura afro-americană ceva de dorit, aducând-o în interesul tuturor și oferind locuri de muncă muzicienilor de culoare. Jazz-ul provine din muzica sclavilor americani și pentru unii este un memento al vremurilor apăsătoare, dar pentru alții este începutul recunoașterii istoriei și culturii afro-americane.

Deși în general trecut cu vederea, jazz-ul a jucat un rol major în multe mișcări pentru drepturile civile, din perioada cuprinsă între sfârșitul Primului Război Mondial și începutul depresiei. Mulți americani s-au îndrăgostit de jazz și au renunțat la ideile preconcepute precum aceea, că o singură rasă ar putea merge la un anumit club sau concert, acest lucru ducând la o ameliorare a segregării anterioare. Mai puțină segregare a dus în cele din urmă la drepturi egale.

Jazz-ul, cu libertatea sa prin improvizație, tradiția sa de jam sessions, unde muzicieni de diferite medii și discipline, se adunau pentru a crea artă uimitoare, a reprezentat un imn oficial pentru Mișcarea Americană pentru Drepturile Civile, care și-a avut apogeul în anii 1950 și anii 1960.

Dacă în trecut, în razboiele sângeroase, conducătorii își încurajau soldații cu diverse discursuri despre onoare și protejarea patriei, în timpul acestor mișcări muzicienii afro-americani și-au dedicat creația cauzei lor, compunând adevărate descrieri ale nedreptăților pe care le-au suportat prin melodiile lor.Importanța muzicii în motivarea comunităților și în răspândirea ideilor pe care și le doreau aplicate este recunoscută de către Martin Luther King Jr., precum spune în acest citat:

 “O mare parte din puterea Mișcării noastre pentru libertate din Statele Unite a venit din această muzică. Ne-a întărit cu ritmurile sale dulci când curajul a început să eșueze. Ne-a liniștit cu armoniile sale bogate atunci când spiritele au căzut. ” – Martin Luther King, Jr. – Despre importanța jazzului.

De la o formă de relaxare și distragere în timpul vieții grele a sclavilor afro-americani, la renașterea culturală ce a îmbunătățit viziunea asupra unei rase, până la a deveni imnul unei revoluții pentru dobândirea drepturilor civile, muzica jazz ocupă un loc incontestabil în istorie, în sufletele oamenilor. Va dăinui mereu, fiind ascultată și astăzi, drept ecou a puterii oamenilor chinuiți și dovadă a lucrurilor frumoase ce se pot naște din cele mai teribile suferințe.

De ce democrație? Omul, în raport cu libertatea

Întrebări pentru secolul XXI, filozofie, Politică simplificată

Redactor – Alexandra Busuioc

Un individ – necunoscător, neinițiat,  însetat de cunoaștere…mirat de ambiguitatea conceptelor noastre, se ridică din mulțime și pune întrebarea: “Ce este libertatea?”

În jurul lui se strâng într-o clipă : preoți,  filosofi, politicieni, exploatatori, asupriți și oameni oarecare – împingându-se, strigându-și crezurile și povara cât de tare pot. Nu se mai înțelege nimic, doar o cacofonie de voci și sensuri.

Fiindcă abordările sunt profund distincte – preoții o să strige că libertatea absolută este o stare de existență veșnică, parte a mântuirii. Filosofii o să afirme cu tărie că libertatea ține de raportul dintre individ și societate și reprezintă capacitatea omului de a acționa în conformitate cu propria voință. Politicienii o să pună în balanță drepturile și obligațiile și o să numească echilibrul “libertate” ( de n-ar avea ei adeseori balanțele îngreunate de propriile interese…)

Personajul nostru rămâne, pe bună dreptate, confuz… în mintea lui tronând aceeași întrebare: “Ce este libertatea?”

Poate reușiți voi să îi răspundeți, la finele acestui articol.

 Îndrăznesc să cred că tocmai amploarea domeniului de referință ne conduce către această dispută la nivel de definiții. Sau poate ambele sunt datorate faptului că, atunci când încercăm să rezumăm libertatea într-o singură sintagmă, ne lovim de același obstacol ca atunci când definim liniștea ori bezna. Putem să petrecem săptămâni la rând înșiruind explicații și, totuși,  acest concept e cel mai ușor de definit în raport cu ceea ce nu este.

Așa cum întunericul reprezintă lipsa luminii, libertatea reprezintă, ei bine, lipsa constrângerilor…

Dar omul este supus unor limitări – atât personale (pe care și le impune fără să conștientizeze), cât și generate de mediu sau comunitate.

Astfel, în realitate, nu putem vorbi de libertate absolută… deși oamenii continuă să aspire la ea.

În formarea societății,  regimurile politice stabilesc diferite limitări ale conceptului ca să îl poată pune în aplicare, deci pornesc de la ideea de libertate, dar o abordează în moduri distincte. Tocmai fiindcă nu s-au putut pune de acord asupra unuia singur, corect în totalitate.

Regimul politic reprezintă, în sine, ansamblul instituțiilor, metodelor și mijloacelor prin care se realizează puterea.

În acest articol vom analiza doar trei, principalele regimuri politice.

Totalitarismul – propune o societate în care puterea aparține în totalitate unei persoane sau unui grup de persoane. Statul devine autoritatea absolută și are dublu monopol: monopolul mijloacelor de forță și monopolul mijloacelor de convingere (deci practică teroarea și dezinformarea). Într‑un regim politic totalitar raportul cetățean‑stat presupune o subordonare totală a cetățeanului față de stat, o mare parte din drepturile și libertățile fundamentale ale oamenilor fiind încălcate.

Autoritarismul – este o formă mai îngăduitoare a totalitarismului. Statul se folosește de concepte precum ” naționalismul” și ” patriotismul” ca să își justifice legitimitatea și măsurile. Oferă anumite drepturi și libertăți cetățenilor, dar și acestea sunt restrânse.Democrația – deși nu este perfectă,  își propune să aducă cele mai multe beneficii celor mai mulți oameni. Din acest motiv, o regăsim în majoritatea statelor din lume și este preferabilă celorlalte regimuri politice.

Se caracterizează prin separarea puterilor în stat, pluralism politic, respectarea drepturilor și libertăților oamenilor, prin domnia majorității și protecția minorității.

Aşa cum este convins specialistul în științe politice, Robert A. Dahl: „democraţia intenţionează să asigure un câmp al libertăţii personale mai extins decât orice alt regim poate să promită”.

Dar faptul că democrația se construiește pe voința poporului este atât un beneficiu, cât și un dezavantaj, o posibilă piedică în împlinirea empirică a conceptului de libertate.

Fiind un mecanism acționat de dorințele și alegerile oamenilor, democrația rămâne cel mai reprezentativ și incluziv regim politic – acesta este principalul ei beneficiu.

 Totuși, este dependentă de acestea ca să funcționeze… asta poate deveni un dezavantaj. Omul este, prin natura sa, subiectiv, iar conceptele care stau la baza democrației pot fi interpretate cu ușurință în moduri total diferite, chiar nerezonabile uneori.

De asemenea, informarea este o libertate opțională și nu există dreptate absolută. Ține de individ, de perspectiva și nivelul său de informare să decidă ceea ce este bine sau rău, corect sau greșit.

Prin urmare, intervin disputele, contradicțiile și confuzia. Democrația este un regim politic extrem de promițător și, totuși vulnerabil, predispus la neînțelegeri și variații majore de la conceptele sale fundamentale.

Când vine vorba de înțelegerea prezentului și, în definitiv, îmbunătățirea lui, este important să privim actualitatea din toate perspectivele și să fim conștienți de drumul pe care l-am parcurs ca să ajungem în acest punct. Regimurile și idelogiile politice sunt prelungiri pragmatice ( unele mai rezonabile decât altele) ale conceptelor spre care aspirăm.

Citind acest articol, ai înțeles de ce preferăm democrația și de ce, în ultimă instanță, nici democrația nu este perfectă? Acestă conștientizare este primul pas dacă dorești să realizezi o schimbare. Arată-ne tu altă cale spre libertate.