Cel mai mare dușman al lui Stalin

Istorie

Mexic. 20 august 1940. Lev Davidovici Troțki, unul dintre cei mai mari revoluționari bolșevici, este omorât, iar Iosif Vissarionovici Stalin răsuflă ușurat. Moartea sa încheie lupta pentru un altfel de comunism, totodată punând capăt uneia dintre cele mai cumplite rivalități ce a marcat cu profunzime regimul sovietic comunist. Cu toate acestea, moartea lui Troțki spune o poveste mult mai amplă; povestea a doi bărbați reuniți de dorința arzătoare de a schimba lumea, dar despărțiți de condiții sociale ce au trezit numeroase revoluții istorice. Mai mult decât atât, moartea lui Troțki spune povestea unei revoluții internaționale și a unei utopii radicale.

Povestea noastră începe în anul 1917.

Vladimir Lenin a orchestrat metodic prima revoluție comunistă din secolul XX, bazându-se pe ideile lui Karl Marx. Lângă el au fost doi locotenenți ce îl ajutaseră în ultimii treizeci de ani, revoluționari promițători, ce nu puteau fi mai diferiți- Lev Troțki și Iosif Stalin. Potrivit documentelor istorice, putem spune că Troțki beneficiase de o copilărie liniștită, o familie ce l-a susținut și de pregătiri ce i-ar fi asigurat un viitor intelectual strălucit. În schimb, Stalin avusese parte de o copilărie drastic diferită. Fiind expus la violență de la o vârstă fragedă, reprezenta poate unul dintre singurii membri ai partidului Bolșevic care provenea, de fapt, din clasa muncitoare. Totuși, atât intelectualul evreu energic, cât și fiul calculat al cizmarului georgian au luptat pentru comunism.

Stalin și Troțki s-au întâlnit pentru prima oară în anul 1907, la Londra, în cadrul Congresului dedicat Partidului Social Democrat al Muncii din Rusia. Troțki, fiind un orator remarcabil, se afla pe scenă, în timp ce Stalin era în mulțime, ascultând cu atenție. Retorica lui Troțki l-a fascinat de îndată pe Stalin, dar, în același timp l-a și frustrat. Observând energia intelectualului evreu, ce capta cu ușurință atenția tuturor oamenilor, Stalin a realizat că Troțki reprezenta omul pe care l-a disprețuit dintotdeauna; un orator, un extrovertit și o minte strălucitoare.

Având o educație complexă, Troțki se diferenția de ceilalți membrii ai Partidului prin teoria sa a revoluției globale. Troțki știa că un singur stat socialist nu va putea face față presiunilor capitaliste. Astfel, călătoriile și discuțiile sale cu intelectuali străini l-au determinat să se gândească la o revoluție diferită, iar partidul a reprezentat oportunitatea sa de a conduce schimbarea. Cu dorința de a înlătura Țarul, Stalin se alaturase, de asemenea, partidului. Reprezentând un om ce nu se ferea de jaf sau de sabotaj, Lenin l-a considerat util. Pentru Stalin, singura prioritate era Rusia; mai precis, conducerea Rusiei.

Deși de cele mai multe ori, Troțki se afla în centrul atenției bolșevicilor, Stalin își dezvoltase propria strategie, câștigându-și popularitatea în rândul oamenilor obișnuiți. Astfel, Lenin l-a numit Secretar General în anul 1922. Cu toate acestea, rivalitatea dintre Troțki și Stalin s-a manifestat cu adevărat în anii următori. În calitate de responsabil pentru Armata Roșie, Troțki a ordonat trupele să atace Polonia, în nord. Armata condusă de Stalin, una mult mai mică, ar fi trebuit să treacă prin partea sudică a țării, ajungând ulterior în Varșovia pentru a asista soldații conduși de Troțki. Totuși, Stalin a preferat posibilitatea unei victorii personale, ordonând trupele să atace Lvov. Fără îndoială înfuriat, Lenin a cerut celor doi bărbați rapoarte despre cele întâmplate. Fiind puternic criticat, Stalin a ales să-și planifice în liniște răzbunarea.

În anul 1922, Lenin s-a îmbolnăvit. Deși acesta nu și-a numit succesorul, a spus că îl consideră pe Stalin nepotrivit, din diverse motive. Totuși, moartea lui Lenin a reprezentat o oportunitate pentru Stalin, care devenise mai pragmatic ca niciodată. În 1924, Lenin a murit, iar Stalin a insistat să fie organizată o înmormântare extraordinară, în ciuda dorințelor văduvei lui Lenin. În acest sens, poate unul dintre cele mai faimoase citate ale lui Stalin este: „dacă nu-ți ții gura, o să-i facem rost partidului de o altă văduvă a lui Lenin“- cuvinte rostite în ziua înmormântării. Fiind bolnav, Troțki plecase în regiunea caucaziană pentru a fi tratat. Deși acesta insistase să se întoarcă, Stalin, potrivit unor documente istorice, l-a mințit, scriindu-i că un asemenea drum nu ar conta, deoarece Lenin avea să fie îngropat imediat. Așadar, Troțki nu a venit, iar consecințele acelei decizii au fost dezastruoase.

Din acel moment, Stalin a făcut tot posibilul pentru a-l exclude pe Troțki din activitatea politică a partidului. Totuși, Stalin și-a câștigat popularitatea chiar și involuntar, majoritatea oamenilor respingând ideile lui Troțki cu privire la o altă revoluție, una globală. Cetățenii, după ani de instabilitate, apreciau promisiunile lui Stalin de a consolida Uniunea. Cu noua sa putere, Stalin a înlocuit un număr considerabil de revoluționari din timpul lui Lenin, instalând oameni apropiați și cetățeni care îi datorau substanțial.

În 1927, Stalin s-a răzbunat, expulxându-l pe Troțki din partid și trimițându-l, cu forța, în Kazahstan. Fiind alungat, ulterior, din Uniunea Sovietică, lui Troțki i s-a oferit azil în Mexic, una dintre singurele state care a îndrăznit să îl ofenseze pe Stalin. Așadar, în timp ce Stalin își începuse planurile ambițioase de a industrializa Uniunea Sovietică, Troțki ajunsese în gazda Fridei Kahlo, faimoasa pictoriță ce susținea ideologia comunistă.  În exil, Troțki a scris numeroase cărți, denunțând politicile lui Stalin, care îl voia mort. Troțki a încercat să formeze grupuri de opoziție în Mexic, dar după ce a aflat că fiul său a fost omorât în 1938, a știut că nu va mai fi niciodată în siguranță. În 1940, douăzeci de bărbați au intrat în casa lui, înarmați cu mitraliere. Fiind ascuns, a supraviețuit, în mod miraculos. Totuși, al doilea atac a fost fatal. Pe 20 august 1940, un tânăr comunist spaniol, agent al serviciilor secrete comuniste, l-a ucis. Potrivit surselor, aproape trei sute de mii de oameni au participat la înmormântarea lui.

Stalin a reușit nu doar să îl învingă pe Troțki, dar și să își asigure un loc definitiv în istorie. Lev Troțki va fi amintit drept un revoluționar ce a luptat pentru comunism diferit, unul dintre singurii oameni ce s-au ridicat împotriva lui Stalin și cel mai mare dușman al acestuia.

Regimul întunecat învins de Nelson Mandela

Istorie, Politică simplificată

Text: Daria Primăvăruș

În ciuda prosperității și diversității culturale ce pot fi întâlnite acum în Africa de Sud, atunci când vorbim despre această țară trebuie să ne gândim la una dintre cele mai negre perioade ale istoriei ei, ci anume regimul Apartheid. Înainte de a intra în istorie, este important să înțelegem ce a fost regimul Apartheid și cum a afectat populația, urmele acestui regim rămânând în viață chiar și astăzi.

Acest regim își are rădăcinele încă de când olandezii au colonizat Africa de Sud în secolul al XVII-lea. În anul 1948 puterea partidului naționalist sud-african (The All White National Party of South Africa) a crescut considerabil, lucru ce a avut drept consecință instaurarea regimului Apartheid și a unor legi care îi privau pe oamenii de culoare de drepturi, chiar dacă la acel moment oamenii negri din Africa de Sud reprezentau un procent de 80% din populație. Au urmat peste 50 de ani de nedreptăți pentru populația care nu era de culoare albă.

Implementarea apartheidului a fost posibilă prin Legea privind înregistrarea populației din 1950, care a împărțit toți sud-africanii în Bantu (toți africanii negri), de culoare (cei de rasă mixtă) sau albi . O a patra categorie – asiatică (indiană și pakistaneză) – a fost ulterior adăugată.

Peste 300 de legi stabileau discriminarea instuțională în Africa de Sud. În acest timp, țara a fost împărțită în mai multe regiuni, în fiecare dintre acestea trăind oameni în funcție de culoarea pielii lor. Toți oamenii de culoare au fost deportați în regiuni în care trăiau în condiții de sărăcie extremă și nu aveau niciun drept, pe când cei albi trăiau în zone privilegiate. Toate drepturile politice, inclusiv votul, dețiunute de un sud-african negru erau limitate la regiunea în care trăia, pierzându-și cetățenia în Africa de Sud în care trăiau albii. Au fost deznaționalizți peste 9 milioane de sud-africani. Cu alte cuvinte, aceștia erau străini în propria lor țară. Această mișcare  a destrămat numeroase familii, deoarece părinții puteau fi clasificați ca fiind albi, iar copiii ca fiind de rasă mixtă, lucru care îi trimitea automat la mulți kilometri distanță.

Bineînțeles, protestele negrilor, uneori susținuți și de albi nu au ezitat să apară, aceștia simțindu-se amenințați de regim. În 1953, au fost adoptate Legea privind siguranța publică și Legea de modificare a legii penale, care au împuternicit guvernul să declare stări de urgență stricte și a sporit pedepsele pentru cei care protestau împotriva regimului Apartheid. Pedepsele pentru protestanți erau foarte dure, începând de la amenzi, biciuiri și până la închisoare.

Unul dintre cele mai importante evenimente este masacrul din Sharpville, atunci când un grup de nergi au refuzat să poarte la ei pașapoartele folosite pentru a trece dintr-o regiune în alta. A fost declarată o stare de rugență ce a durat mai mult de 3 luni, iar o mulțime de oameni de culoare au fost omorâți.

Cu siguranță unul dintre cele mai memorabile figuri din timpul acestui regim a fost Nelson Mandela. Acesta a fost unul dintre cei mai mari oponenți ai regimului, făcând parte din Congresul Național African. Deoarece acesta a protestat pentru a i se face dreptate, a fost condamnat la închisoare pe viață, o decizie care i-a făcut pe sud-africani să își piardă speranța la libertate.

Africa de Sud a fost forțată să se retragă din Commonwealth în 1961, cdeoarece alte țări membre nu acceptau politicile sale rasiale. În 1985, atât Regatul Unit, cât și Statele Unite au impus sancțiuni economice Africii de Sud. Acesta a fost momentul în care Africa de Sud, deși fusese atenționată de Națiunile Unite încă de mult timp, a decis pentru prima dată să elimine anumite legi opresive, deși negrilor li se interzicea încă să locuiască în zone destinate doar albilor.

În succesiunea acestui eveniment, alegerile prezidențiale din 1989 au fost câștigate de Frederik Klerk, urmând ca legile instaurate în timpul regimului Aparteid să dispară odată ce Klerk a contribuit la eliberarea lui Nelson Mandela în 1990, după 27 de ani de închisoare.

Nelson Mandela a devenit primul președinte de culoare ales democratic în Africa de Sud în 1994. Guvernul a devenit acum unul multicultural, s-a creat o nouă consituție, iar țara a avut parte de prosperitate, economia acesteia crescând considerabil. Africa de Sud din 1994 a trecut de la sistemul rasial la unul de guvernare majoritară. Alegerile din 1994 au dus la o schimbare inimaginabilă de guvern, venind la putere Congresul Național African (ANC). ANC și-a păstrat puterea după alegerile ulterioare din 1999, 2004, 2009 și 2014.

Există totuși și o parte tristă a acestei povești cu final fericit. Urme ale acestui regim întunecat segregaționist și fascist, rămân până în ziua de astăzi implementate în mentalitățile unora dintre oameni. Diferențe se pot vedea chiar și acum între Western Cape și Eastern Cape. Western Cape este una dintre cele mai bogate provincii ale țării și a beneficiat de la bun început de instituții puternice, inclusiv structuri de guvernare, școli și universități, înființate în epoca apartheidului. În schimb, Eastern Cape este una dintre cele mai sărace două provincii în care astfel de instituții erau abia funcționale înainte de 1994. Totuși, după 1994 au avut loc demersuri pentru a se stabili un sistem de educație național care să nu fie bazat pe politici rasiale. De asemenea, unii polițiști abuzează și astăzi de forță, privind cu nostalige la regimul apartheid unde aceștia reprezentau o autoritate pentru oameni.

În concluzie, schimbările în bine sunt totuși de necontestat. Nelson Mandela este recunoscut și astăzi drept salvatorul acestei țări, care a reușit să lase în urmă unul dintre cele mai dure exemple de rasism din istorie.

Împușcătura care s-a auzit în toată lumea…

Istorie

Text: Diana Sîrbu

Este fascinant cum funcționează lumea. Lucrurile nu merg întotdeauna așa cum plănuim noi, iar câteodată o șansă ți se ivește în fața ochilor pe neașteptate și o singură acțiune poate să incline axa faptelor. Acea secundă, acea clipă în care totul se desfașoară încet și vezi parcă cum fiecare element se așează agitat la locul lui și creează un ansamblu de nedescris. Modul în care un glonț de câțiva milimetri în diametru a declanșat cel mai mare război cunoscut de lume pâna atunci pare o metaforă scoasă dintr-o poezie. 28 iunie 1914. Această dată ne lasă un gol în stomac și un sentiment de tristețe și durere se cuibărește în sufletele noastre. Este data izbucnirii Primului Război Mondial. Un război în urma căruia noi puteri și-au afirmat supremația, în care harta s-a transfigurat în ceva nou și în care întreaga lume s-a schimbat complet.

Bosnia și Herțegovina fusese recent anexată Imperiului Austro-Ungar. Totul a început în anul 1913, când moștenitorul tronului, arhiducele Franz Ferdinand decide să facă o vizită acestui teritoriu, pentru a inspecta garnizoanele din zonă. Soția lui, ducesa Sophie Albina Choteki se alătură, ceva ce era neobișnuit pentru o căsătorie morganatică, adică o căsătorie în care două persoane de rang diferit, în general soția deținându-l pe cel inferior, se căsătoresc, fără însă a-și transmite titlurile și privilegiile între soți și copiii născuți în urma căsătoriei. Vizita este programată pentru anul următor, ajungând sa fie îndeplinită în data de 28 iunie 1914. Traseul pe care cuplul regal urma să îl urmeze fusese publicat în toate ziarele, astfel ca toată lumea îl cunoștea. Oamenii erau nespus de bucuroși că vor avea ocazia de a fi atât de aproape de cineva de o asemenea importanță.

Însă nu toată lumea împărtășea acest sentiment. Austro-Ungaria era în acea perioadă un amalgam de limbi și culturi. Cea mai important regiune musulmană din imperiu era reprezentată de Bosnia si Herțegovina, dar care era locuită și de sârbi(ortocși) și alte naționalități. În timpul în care oamenii se pregăteau de această important vizită, un grup de conspiratori sârbi în frunte cu Danilo Ilic puneau la cale un plan pentru a-l asasina pe moștenitor. Șase membri ai unei rețele teroriste erau plasați strategic astfel încât să acopere toate punctele traseului mașinilor imperiale, maximizându-si astfel șansele de reușită. Erau înarmați cu pistoale si cu bombe. Acestea din urmă presupuneau pentru a fi folosite așteptarea timp de zece secunde după ridicarea siguranței înainte să explodeze.  Acele zece secunde s-au dovedit cele mai prețioase din viața moștenitorului. În timp ce mașina în care se afla cuplul regal își urma cursul spre primărie, a trecut prin fața primului punct protejat, acela în care se afla NedeljkoCabrinovic, un tânăr în vârstă de 19 ani, care făcea parte din grupul complotist condus de Mâna Neagră, o organizație teroristă formată în Serbia ce avea ca scop unire teritoriilor slave din sudul Imperiului Austro-Ungar. Știa ca majestatea sa se afla în general în cea de-a doua mașină, însă atunci când corpul a trecut prin fața lui și a observat o mașina a poliției locale, l-a întrebat pe unul dintre spectatori și a aflat ca poziția arhiducelui era în cel de-al treilea vehicul. A aruncat atunci bomba pe care o ținea ascunsă cu teamă în mână, fiind prea mare pentru a-i încăpea în buzunar, și nu a mai așteptat cele zece secunde.

Bomba a aterizat inițial pe capota mașinii cu un sunet puternic, iar șoferul, speriat de ceea ce părea să se fi auzit asemenea unei împușcături, a apăsat cu putere accelerația. Atunci micul rotund s-a rostogolit și a aterizat în spatele mașinii regale, cauzând răni ușoare colonelului Merizzi și încă câtorva persoane din public. Cortegiul s-a îndreptat grăbit atunci către hotel, trecând prin fața celorlalți complotiști, care au rămas însă indiferenți, nemaiîncercând să ducă la capăt planul. Nedeljko a încercat să își pună capăt zilelor folosindu-se de pastila de cianură care îi fusese pusă la dispoziție de aceleași persoane care furnizaseră si armele, autointitulându-se“un erou sârb”. Otrava s-a dovedit a fi prea veche ori insuficient de puternică, cauzându-i doar o stare de greață, și a fost prins pe loc de forțele de ordine. În urma procesului care a avut loc ulterior, neavând vârsta de majorat, pedeapsa mortală nu i-a putut fi aplicată, ci a fost condamnat la 20 de ani de închisoare, perioada maximă ce îi putea fi acordată unui minor. Ajungând la prima destinație, Franz Ferdinand era furios spunând primarului că:“Am venit aici ca prieten și sunt întâmpinat de o bombă„. Soția lui ,Sofia, a încercat să îl liniștească,dar arhiducele înorcându-se cu cinism către generalul Potiorek, guvernatorul provinciei si cel responsabil de securitatea cuplului imperial, și îl întreabă dacă ar trebui să se mai aștepte la o altă bombă. Generalul îl asigură că nu, însă sugerează schimbarea traseului și conducerea directă a majestății la Konak. Ferdinand insistă să treacă și pe la spital, pentru a-i verifica starea lui Merizzi. Statul său major decide să schimbe ruta. Inițial mașina trebuia să facă dreapta pe strada principală către Podul Latin, iar apoi să o ia pe strada Franz Joseph către centru, dar se decide în schimb rămânerea pe strada principală cât mai mult timp înainte de a o lua spre spital.

Hotelul este părăsit în cele din urmă și o singură mașină, cea a șefului poliției se află în fața aceleia regale. Șoferul autoturismului frontal, din neatenție, neobișnuință, ori din cauza faptului că nu fusese anunțat de modificarea traseului, face dreapta pe Podul Latin iar vehiculul imperial îl urmează. Dându-și seama de greșeală, generalul comandă furios întoarcerea, însă această nu mai era posibilă din pricina spațiului mult prea îngust al străzii, așa că șoferul se străduiește să facă o serie de manevre dificile.

Am auzit des despre acest concept al inevitabilului. Se spune că odată ce ceasul este menit să îți sune, nu mai este nimic ce poți face. Câteodată mai multe elemente se mișcă agitate si constituie în final un ansamblu bine pus la punct. Așa s-a întâmplat și în acel moment. Oamenii se aflau la o distanța foarte mică de importantele personalități aflate în vizita. Printr-o coincidență aproape de necrezut, sârbul bosniac Gavrilo Princip se afla în acea mulțime. Disperat de nereușita complotului său, vederea acestei șanse nesperate îi părea neadevărată. La procesul organizat ceva mai târziu a mărturisit că și-a întors capul atunci când a apăsat automat de două ori consecutiv pe trăgaci. Primul glonț l-a nimerit pe moștenitorul tronului în vena jugulară, iar cel de-al doilea pe soția lui, Sofia, in abdomen. Martorii spun că ultimelele cuvinte ale lui Franz Ferdinand o implorau  pe ducesă să rămână în viață pentru copiiii lor. Rugămințile au fost în zadar. Femeia s-a stins după 15 minute, iar bărbatul dupa 30, niciunul apucând să ajungă la spital. Gavrilo a încercat la rândul său să se sinucidă, dar nici în cazul lui pastila de cianură nu a funcționat. Ceilalți cetățeni l-au imobilizat, iar poliția l-a capturat. Era la trei săptămâni distanță de majoratul său, astfel că nici în cazul lui nu a putut fi aplicată pedeapsa cu moartea. A fost condamnat la 20 de ani de închisoare, însă a murit după patru ani, din cauza tuberculozei.

Furios,conducătorul Imperiului Austro-Ungar, Franz Joseph, trimite un ultimatum Serbiei, pe care aceasta refuza să îl accepte, știind că în cazul unei confruntări vor fi susținuți de Rusia. Astfel, în urma refuzului sârbilor de a se conforma cererilor lor, Austro-Ungaria declară război Serbiei o lună mai târziu, pe 28 iulie 1914.

Asasinarea moștenitorului la tron este considerată cauza directă a declanșării Primului Război Mondial. Însă uitându-ne asupra cererilor impuse de Imperiu, prin care se cereau dizolvarea tuturor grupărilor naționaliste din Serbiaprecum și operarea nestingherită a poliției austriece pe acest teritoriu, demiterea unor ofițeri importanți din armata sârbă și arestarea unor persoanlități importante, s-ar putea spune că o confruntare militară era chiar dorită. Acest război era la rândul lui o bombă ce era la câteva secunde de a exploda. Divergențele teritoriale, cât și multitudinea de alianțe au reprezentat cu siguranță doi factori foarte importanți.

Datorită multiplelor alianțe din acea perioadă, războiul s-a întins rapid în întreaga Europă, iar mai apoi în întreaga lume. Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, Rusia a declarat mai apoi război Austro-Ungariei, iar Germania Rusiei și Franței. Atacul Germaniei asupra Belgiei neutre a dus la declararea războiului Germaniei de către Marea Britanie. Toate acestea au avut loc pe parcursul unei singure săptămâni. Mai apoi au intervenit si alte țări, primtre care și România. Primul Război Mondial a dus la destrămarea unor imperii precum cel Rus, German, Otoman și Austro-Ungar, cât și la apariția unor noi ideologii totalitare precum nazismul, comunismul și fascismul. A fost un război sângeros, peste 5 de milioane de oameni și-au pierdut viața, fiind cel mai crunt război cunoscut vreodată până atunci.

Tot ce trebuie să știi despre cultura și religia egipteană

Istorie

Text- Aytana Anghel

Atunci când te gândești la Egipt primul gând care îți trece prin minte este un deșert arid din care răsare un triumvirat de piramide falnice, licărind în soare precum niște diamante gargantuane.

Deși această fantezie este prezentată în multe filme, cărți și seriale fictive care au manipulat negreșit percepția oamenilor, ea alcătuiește doar o parte arhisimplificată din realitatea culturii egiptene.

Atunci când vrei să zidești o casă durabilă, trebuie să ai încă de la început o fundație stabilă, iar la fel se întâmplă și atunci când dorești să construiești o civilizație atât de măreață încât va păta paginile istoriei chiar și la mii de ani după distrugerea sa. Pentru egipteni, această bază a fost Nilul, un fluviu african care le-a oferit o deltă atât de fertilă, încât întreaga populație s-a concentrat în jurul acestui “ținut negru” plin de potențialul unei vieți mai bune.

Istoria propriu-zisă a acestui popor începe cu unificarea părții de nord a statului, regiunea Deltei Nilului, denumită Egiptul de Jos, cu Egiptul de Sus, regăsit în sudul țării, adică în Valea Nilului, fapt realizat de către Faraonul Menes. Acesta a reprezentat Dinastia I a faraonilor, care până la sfârșitul Dinastiei a II-a au domnit în capitala Thinis. După moartea lor, regii erau înmormântați la Saqqara, unde se află și Complexul de la Djoser, cu faimoasa piramidă în trepte.

Începând cu Dinastia a III-a, din punct de vedere istoric, cronologia Egiptului este împărțită în Regatul Vechi, Regatul Mijlociu și Regatul Nou, acestea fiind delimitate de către trei perioade intermediare.În timpul Regatului Vechi, capitala era orașul Memphis, la sud de capitala curentă a Egiptului, Cairo. Zeul protector al acestui oraș era Ra, zeul Soarelui.În credința egiptenilor antici, viața de apoi era piatra de hotar a religiei lor. Ei considerau că pentru a se pregăti corect pentru această a doua viață, două lucruri erau elementare: mormântul și mumificarea.

Mormintele egiptenilor simpli erau bucăți ordinare de piatră, similare cu cele dintr-un cimitir din zilele de astăzi, dar unui faraoni se cuvenea ceva mult mai fastuos. Așa s-au născut piramidele, edificii uriașe construite în timpul domniei fiecărui rege. Până în momentul de față, s-au identificat 118 piramide. Cea mai mică dintre acestea măsoară doar 8 metri înălțime, iar cea mai mare, anume Marea Piramidă a lui Cheops, 147 de metri, și ar fi măsurat chiar mai mult dacă vârful acesteia nu s-ar fi prăbușit. Orice piramidă, oricăt de mare sau de mica are 3 camere, dintre care una subterană, în cazul în care faraonul moare înainte de finalizarea piramidei și trebuie îngropat rapid.

Atât în Antichitate, cât și în Epoca Contemporană, oamenii au considerat piramidele excepțional de captivante, dar, din păcate, la fel se poate spune și despre hoți, care, văzând aceste monumente impozante aflate în mijlocul deșertului, nu au rezistat tentației de a le prăda. Desigur, având în vedere faptul că faraonii își îngropau toate bogățiile împreună cu ei pentru a le avea la îndemână în viața de apoi, nu este de mirare că atunci când cercetătorii au descoperit piramidele, acestea erau complet goale.

Din acest motiv, în perioada Regatului Nou, pe lângă mutarea capitalei la Luxor, în sudul Egiptului, faraonii au renunțat la ideea piramidelor și au decis, în schimb, să își ascundă mormintele într-o vale înconjurată de munți, în așa fel încât nimeni să nu își poată da seama că acolo se aflau potențiale comori. Aceste locuri s-au numit Valea Regilor, respectiv Valea Reginelor. Hatshepsut  a fost singura regină care a fost înmormântată în Valea Regilor, deoarece deși se considera femeie, dorea să fie faraon, crezând că doar astfel ar fi luată în serios.

A doua componentă esențială a vieții de apoi a egiptenilor era mumificarea. Aceasta era un proces de îndepărtare a organelor interne după deces, îmbălsămarea și ambalarea trupului în bandaje îmbibate cu rășină și depozitarea acestuia fie într-un sarcofag de piatră, fie într-un sicriu din lemn. Unele organe erau depozitate în patru vase canopice, cu capacul în formă de cap de om sau animal. Astfel, ficatul era păstrat în vasul cu cap de om, plămânii în cel de babuin, intestinele în cel de vultur și stomacul în cel de șacal. Inima era singurul organ care rămânea în corp, pentru ca persoana decedată să își poată păstra sufletul. În viața de apoi, aceasta era pusă în balanță cu pana zeiței Maat. Dacă decedatul trăise conform legii, inima era mai ușoară decât pana, dar dacă acesta o încălcase, inima era mai grea și urma să fie devorată de către monstrul Ammut.

Deși brutală, cultura egipteană este o colecție incredibilă de povestiri, mituri și blesteme, care te captivează cu istoria lor detaliată. În Egipt, chiar și cea mai mica pietricică poate ascunde o poveste mai mare decât o piramidă!

Acordurile de la Oslo: contextul și consecințele lor

Istorie

Text- Alexandra Dicu

In septembrie 1993, cu ocazia semnarii Declaratiei de Principii,pe cand presedintele SUA era Bill Clinton,pe peluza Casei Albe a fost marcata o strangere de mana intre premierul israelian Yitzhak Rabin si presedintele  Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei ,Yasser Arafat.

Acordurile de la Oslo ,in numar de 2 ,au fost ratificate la Washington D.C.,in 1993(Oslo I) si la Taba,in Egipt,in 1995(Oslo II).Chiar daca prevederile elaborate in timpul discutiilor raman in vigoare si astazi,situatia dintre cele doua parti continua sa fie afectata de conflict. Niciuna dintre părți nu a vrut să-și recunoască public prezența la discuții de teamă să nu genereze controverse. Mulți israelieni au considerat OLP o organizație teroristă și, prin urmare, ar fi văzut discuțiile ca încălcând interdicția țării de a negocia cu teroriștii.

Liderii din ambele părți au căutat să facă drumuri spre o pace durabilă, la cererea Statelor Unite și a altor puteri mondiale, și au venit în Norvegia în speranța de a construi asupra Acordurilor de la Camp David, care au fost semnate de președintele egiptean Anwar Sadat și de prim-ministrul israelian Menachem Begin în septembrie 1978. Acordurile de la Camp David au stabilit așa-numitul „cadru pentru pace în Orientul Mijlociu” și a dus la sfârșitul conflictului înflăcărat dintre Egipt și Israel.

Aceștia au solicitat, de asemenea, crearea unui stat palestinian în zona cunoscută sub numele de Gaza și pe malul de vest al râului Iordan. Cu toate acestea, deoarece palestinienii nu au fost reprezentați la discuțiile care au avut loc la retragerea țării a președintelui SUA Jimmy Carter, acordul rezultat nu a fost recunoscut în mod oficial de Națiunile Unite.

În timp ce OLP și reprezentanții guvernului israelian au ajuns în Norvegia aproximativ 15 ani mai târziu, Acordurile de la Camp David au servit atât ca model, cât și ca punct de plecare pentru ultimele negocieri, în sensul că obiectivul final a fost de a construi un cadru pentru crearea unui independent stat palestinian.

Cu doar câteva zile înainte de semnarea oficială a Oslo I, ambele părți au semnat o „Scrisoare de recunoaștere reciprocă” în care OLP a fost de acord să recunoască statul Israel (înainte de acest acord, ei văzuseră țara ca fiind o încălcare a dreptul internațional de la formarea sa în 1948) și israelienii au recunoscut rolul OLP ca „reprezentant al poporului palestinian”.

În plus față de „Scrisoarea de recunoaștere reciprocă”, Oslo I a stabilit „Declarația de principii privind aranjamentele interimare de auto-guvernare”, care a instituit Consiliul legislativ palestinian (în esență, un parlament ales liber) și a stabilit parametrii pentru retragerea treptată a Forțelor israeliene din Gaza pe o perioadă de cinci ani.

Oslo I a stabilit, de asemenea, agenda acordului de urmărire care a devenit cunoscut sub numele de Oslo II, care ar include discuții despre viitoarea guvernare a orașului Ierusalim (ambele părți o revendică drept capitala lor respectivă), precum și probleme referitoare la frontiere, securitate și drepturile, dacă există, ale coloniștilor israelieni în Cisiordania.

Oslo II, care a fost semnat doi ani mai târziu, a acordat Autorității Palestiniene, care supraveghează Gaza și Cisiordania, controlul limitat asupra unei părți a regiunii, permițând în același timp Israelului să anexeze o mare parte din Cisiordania și a stabilit parametrii pentru cooperarea economică și politică între cele două laturi. Ca parte a tratatului, de exemplu, ambelor părți li s-a interzis să incite la violență sau conflict împotriva celeilalte.

În 1998, oficialii palestinieni au acuzat Israelul că nu a urmat retragerile trupelor din Gaza și Hebron solicitate în Acordurile de la Oslo. Și, după ce a încetinit inițial construcția de așezări în Cisiordania, la cererea Statelor Unite, construirea de noi locuințe israeliene în regiune a început din nou cu seriozitate la începutul anilor 2000. În schimb, criticii acordurilor au spus că violența palestiniană împotriva cetățenilor israelieni a crescut în urma lor, coincizând cu puterea tot mai mare a Autorității Palestiniene. Acești critici au considerat că Autoritatea Palestiniană nu reușește să polițizeze în mod adecvat Gaza și Cisiordania și să identifice și să-i judece pe teroriști suspectați.

Având în vedere aceste neînțelegeri, negociatorii din ambele părți s-au reunit, din nou la Camp David, cu speranța de a urma acordurile de la Oslo cu un tratat de pace cuprinzător. Acordurile de la Oslo au fost semnate la Casa Albă, dar numite după capitala Norvegiei, unde au avut loc negocierile secrete. Dar de ce Oslo și de ce Norvegia?

În 1979, Yasser Arafat a cerut Norvegiei să ofere un canal secret înapoi israelienilor. Dar Israelul nu era încă dispus să se angajeze în discuții direct cu Arafat și cu OLP.

Un deceniu mai târziu, a izbucnit Intifada palestiniană. Proteste masive au surprins atât Israelul, cât și OLP prin surprindere. În 1988, al doilea an al Intifadei, Arafat a anunțat acceptarea de către OLP a Rezoluțiilor ONU 242 și 338, care i-au acordat Israelului o fereastră către „frontiere sigure și recunoscute” și i-au permis să-și continue ocupația în părțile strategice ale Cisiordaniei.

În septembrie 2000, militanții palestinieni au declarat „a doua Intifada”, cerând violență sporită împotriva israelienilor după Sharon, care în calitate de prim-ministru a vizitat Muntele Templului – un loc sacru atât evreilor, cât și musulmanilor. Perioada de violență de pe ambele părți care a urmat a spulberat orice speranță de pace durabilă, iar israelienii și palestinienii nu au purtat negocieri de fond de atunci. Deși unele dispoziții ale Acordurilor de la Oslo rămân în vigoare – și anume, rolul Autorității Palestiniene în guvernarea în Gaza și Cisiordania – multe dintre dispoziții au fost de mult abandonate

Acordurile de la Oslo au marcat prima dată când Israel și Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OLP) s-au recunoscut în mod oficial. Mulți credeau atunci că acesta era un pas în direcția corectă. Dar ceea ce a urmat în următorii 20 de ani de negocieri arată că Israelul a folosit doar acordurile pentru a justifica extinderea în continuare a așezărilor ilegale pe teritoriile pe care le-a ocupat în 1967.

Acordurile de la Oslo trebuiau sa dureze 5 ani.Dar doua decenii mai tarziu,practic nu s-au inregistrat progrese. Aceste acorduri si-au avut scepticii de ambele parti,iar numarul lor a crescut pe masura ce procesul nu a reusit sa isi respecte promisiunea.Numerosi oameni sutn de parere ca Israelul a beneficiat mai mult de cand au inceput negocierile in 1993.

Intre timp,liderii israelieni au cerut anexarea intregii Cisiordanii,inorand drepturile celor 2,5 milioane de palestinieni care traiesc sub ocupatie,alaturi de aproximativ 2 milioane de palestinieni din  Fasia Gaza,care raiesc sub asediul israelian. Daca palestinienior li se refuza un stat propriu,Israelul ar trebui sa ia in considerare incorporarea lor in propriul stat,o evolutie pe care multi politicieni israelieni o considera o grava ”amenintare demografica”.

Cu trecerea timpului si pe masura ce negocierile se opresc,palestinienii apeleaza la instante internationale pentru asistenta.Israelul continua sa isi extinda ilegat azeraile in Cisiordania ocupata. Acordurile de la Oslo,expirae acum ,continua sa slabeasca sperantele palestiniene pentru un stat.

De ce este întotdeauna război în Orientul Mijlociu?

Întrebări pentru secolul XXI, Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată

Deși mulți asociază Orientul Mijlociu cu peisaje admirabile, istorie bogată și resurse naturale abundente, mulți ar descrie Orientul Mijlociu prin coruptibilitate si neliniște. În acest sens, evenimentele petrecute în Primăvara Arabă au marcat prezentul unor state precum Syria, Yemen și Liban- spulberate de conflcite armate și de regimuri autoritare și totalitare. Cu toate acestea, de cele mai multe ori, războaiele din Orientul Mijlociu sunt descrise incorect ca fiind civile, iar frecvența lor în regiune nu este întâmplătoare. Totodată, deși aceste conflicte diferă prin factori istorici și geopolitici, toate sunt profund influențate de un anumit conflict ce înfățișează ostilități nemăsurabile- conflcitul dintre Arabia Saudită și Iran.

Adesea denumit “Războiul Rece din Orientul Mijlociu”, conflictul dintre Iran și Arabia Saudită se manifestă prin lupte pentru continuă influență în regiunile înconjurătoare. În acest sens, cele două state alimentează numeroase conflicte, oferind diferite grade de sprijin părților opuse, dar rareori implicându-se direct. Totodată, lupta pentru hegemonie regională este sprijinită de superputeri ce evidențiază, încă o dată, comparația cu dinamica Războiului Rece. Așadar, în timp ce Arabia Saudită este susținută de Statele Unite ale Americii, Iran este susținut atât de Federația Rusă, cât și de Republica Populară Chineză.

Istoria din spatele conflictului datează, mai mult sau mai puțin, de la revoluția din 1979, ce a fost marcată semnificativ de sprijinul american pentru Mohammad Reza Șah Pahlavi, ultimul monarh al Iranului. Odată cu ascensiunea regimului teocrat, puternic împotriva valorilor lumii occidentale, Iran a criticat legitimitatea monarhiei regimului saudit. Adepții lui Ruhollah Khomeini au văzut răscoala din Iran ca pe un semn oferit lumii musulmane, ce ar fi trebuit să se ridice împotriva monarhilor ce nu respectau adevăratele valori ale Islamului. Arabia Saudită, un aliat fidel al Statelor Unite, a răspuns ostilităților iraniene, începând astfel un conflict istoric ce pare acum a fi nerezolvabil.

Desigur, relația dintre cele două state nu a fost vreodată una cu adevărat bună, diferențele religioase fiind semnificative pentru ambele popoare. Deși Arabia Saudită este considerată a fi “conducatoarea lumii islamice” (având în vedere orașele Mecca și Medina), secta șiită, predominantă în Iran, a crescut odată cu influența statului Islamic- afectând diplomația tradițională. Totodată, cele două state împărtășesc păreri foarte diferite cu privire la arme nucleare, relația cu Israel și influența americană în regiune.

Cu toate acestea, relația dintre Arabia Saudită și Iran nu s-a manifestat într-un mod semnificativ până la izbucnirea Primului Război din Golful Persic. În acest sens, Arabia Saudită a susținut motivația irakiană, oferindu-i conducatorului Saddam Hussein sprijin militar și financiar. Din anul 1999, relațiile diplomatice dintre cele două state au fost limitate, fiind întrerupte total odată cu evenimentele pectrecute în Primăvara Arabă. Încă din primele etape ale protestelor, conducătorul Khameni și-a exprimat susținerea față de mișcări, în timp ce familia regală a Arabiei Saudite a intervenit pentru a le opri, temându-se, desigur, de posibila lor influență asupra propriului stat.

Izbucnirea protestelor decisive și prăbușirea a numeroase guverne a reprezentat oportunitatea perfectă pentru implicarea celor două state, care acum ar fi putut întreține lupta pentru hegemonie departe de propriile granițe. În acest sens, una dintre primele state afectate a fost Siria. Desigur, războiul sirian nu se poate justifica doar prin sprijinirea grupurilor opozante de către Arabia Saudită sau prin susținerea președintelui Bashar al-Assad de către Iran. Cu toate acestea, putem susține faptul că implicarea acestor factori externi a intensificat complexitatea războiului, ce a declanșat migrația a 6 milioane de sirieni.

Președintele Bashar al-Assad a primit, de-a lungul aniilor, aproximativ 4,6 miliarde de dolari din partea regimului iranian, potrivit unor cercetători americani. Fiind acuzat oficial nu doar că a folosit arme chimice împotriva civililor în 2013, dar și că a arestat, închis și ucis jurnaliști și a cauzat moartea a cel puțin 10.000 de copii, comunitatea internațională a încercat să îi limiteze puterea autoritară. Cu toate acestea, guvernul iranian a negat veridicitate acestor acuzații, acuzând Arabia Saudită de alimentarea conflctului prin sprijinirea rebelilor sirieni.

Un alt stat profund afectat de intervenția celor două state este Yemen, ce se confruntă în prezent cu cea mai gravă criză umanitară din lume. Odată cu declanșarea protestelor împotriva lui Ali Abdullah Sleh, Arabia Saudită a intervenit, în calitate de membru al Consiliului de Cooperare al Golfului, pentru a instala un nou guvern, condus de Abd-Rabbu Mansoor. Cu toate acestea, intervențiile Arabiei Saudite au dat naștere ascensiunii mișcării Houthi, desemnată în prezent de către Statele Unite ale Americii drept organizație teroristă. Rebelii Houthi reprezintă o minoritate din nordul Yemenului ce a fost marginalizată din cauza respectării doctrinei șiite, credință ce a îndemnat Iranul să ofere sprijin financiar și militar- sprijin ce încalcă Rezoluția 2216 a Consiliului de Securitate din cadrul ONU.

Statele Unite ale Americii consideră că rebelii Houthi nu ar fi putut câștiga teren fără ajutorul guvernului Iranian. Mai mult decât atât, numeroase state occidentale consideră că atacurile efectuate de către rebeli au fost de fapt efectuate de către forțele iraniene. În acest sens, comunitatea internațională consideră că Iran a fost în spatele atacului cu drone asupra instalațiilor petroliere din Arabia Saudită (septembrie 2019), deși rebelii Houthi și-au asumat responsabilitatea.

Al treilea stat afectat de acest conflict istoric este Liban, al cărui sistem politic este puternic influențat de Hezbollah, o organizația șiită sancționată la nivel internațional. Problemele tradiționale ale acestui stat, accentuate de explozia masivă din 2020, sunt cunoscute. Totuși, semnificativitatea intervențiilor iraniene și saudite este puțin cunoscută. Fiind o țară în care atât suniții, cât și șiiții dețin putere, ambele state au intervenit de-a lungul aniilor pentru a exercita influență dominantă. În acest sens, deși fostul prim-ministru Saad Hariri a înclinat balanța în favoarea Arabiei Saudite, sprijinul Iranului (aproximativ 700 de milioane de dolari, anual) pentru Hezbollah împiedica pacea.

Așadar, conflictul dintre Arabia Saudită și Iran reprezintă unul dintre motivele pentru care Orientul Mijlociu este adesea asociat cu instabilitate și violență. Decenii de relații conflictuale între cele două mari puteri rivale, susținute de superputeri, au destabilizat o regiune cândva prosperă, sacrificând drepturile omului și state vulnerabile pentru aspirații hegemonice.

Povestea din spatele războiului ruso-japonez

Istorie, Politică Asia, Politică simplificată

Text- Diana Sîrbu

Razboiul Ruso-Japonez a fost unul dintre cele mai importante razboaie ale secolului XX, avand sa influenteze puternic evolutia ordinii mondiale de pana atunci. Acesta a inceput in anul 1904, incheindu-se in anul 1905. Uitandu-ne asupra evenimentelor care aveau sa aiba loc in secolul XX, putem observa ca aceasta confruntare a reprezentat o prefigurare a unora dintre cele mai mari batalii din Primul Razboi Mondial (1914-1918). Motivul principal al izbucnirii conflictului a fost obtinerea controlului asupra Extremului Orient, cu precadere Coreea si Manicuria, teritorii care nu apartineau niciunuia dintre statele combatante. Razboiul a fost purtat in contextul unei Chine aflate in declin.

Japonia trecea in acea perioada prin schimbari in domeniul politic, militar, economic, insa nu si cultural. Ea isi dorea sa ia tot ceea ce considera a fi benefic de la Occident, pastrandu-si totusi vechile obiceiuri si traditii care datau de secole. Japonia se bucura de o modernizare constanta, si se transforma in cel mai puternic stat al Asiei Orientale, astfel ca aceasta trebuia sa isi stabileasca si o politica externa pe masura. Problema aparuta insa era aceea ca  dezvoltarea insulelor nipone coincidea cu expansiunea puterilor din Europa si Nordul Americii. Marile Puteri (Anglia, Germania, Franta, Rusia), datorita expansiunii lor coloniale, aveau numeroase interese in zona de Est si Sud-Est a Asiei, in special China, care se afla intr-o situatie precara ca urmare a Rascoalei Boxerilor, miscare declansata pe fondul nemultumirilor sociale chineze indreptate spre celelalte state.

In timpul Rascoalei Boxerilor, Rusia plasase in regiunea Manciuriei mii de soldati, obtinand astfel controlul acesteia, autodeclarandu-se “protectoare” a Chinei, ceea ce avea sa starneasca nemulturile Angliei si Japoniei. Imperiul Tarist nu s-a oprit insa la asta, ci a cerut conducerii de la Seul sa le cedeze teritoriile din sudul Coreei, spunand ca doresc sa faca acolo un depozit de carbuni, aceasta fiind doar o acoperire a intentiilor sale adevarate, si anume amplasarea unei baze navale chiar in fata Japoniei. China a cedat in cele din urma, fiind nevoita sa plateasca o despagubire uriasa, in valoare de 450 de milioane de taeli si de asemenea sa pedeapseasca pe oricine ar fi contribuit la Rascoala. Nu in ultimul rand, aceasta trebuia sa recunoasca drepturile puterilor europene de a-si apara legatiile si supusii cu forte militare stationate pe teritoriul ei, devenind practic o semicolonie a puterilor europene.

Diplomatia japoneza a constientizat ca pentru a rezolva problemele din acea parte a Asiei era necesar sa negocieze si sa ajunga la anumite compromisuri cu puterile din Occident, in special cu Rusia. Aceasta isi dorea sa incheie un compromis prin care sa ii fie recunoscute intentiile speciale in Coreea, recunoscand la randul ei pretentiile Rusiei in Manciuria. Incercarea Diplomatiei de a obtine acest lucru incepe inca din 1901, insa fara succes.

Aliata neastepta se va dovedi a fi Anglia, care isi dorea ca Rusia sa ii recunoasca interesele in China, Coreea si Persia si care la randul ei isi doreau incheierea unei aliante cu SUA, insa cum acest lucru nu se arata realizabil, Japonia parea aliatul cel mai potrivit. In 1902 era semnat tratatul anglo-japonez, care avea ca scop principal impiedicarea impartirii Chinei intre Rusia, Franta si Germania. Tarul Rusiei a aratat ostiltate acestui act, luand masuri radicale. Conducerea Japoneza a continuat sa incerce sa obtina ce isi dorea pe cale pasnica pana in 1903, insa zadarnic.

Tarul Nicolae nu isi dorea initial un razboi cu Japonia, insa personalitati aflate in anturajul sau l-au impins spre un conflict armat. El nu considera Japonia o putere demna de temut, fapt pentru care a tras de timp, ceea ce i-a determinat pe japonezi sa faca primul pas. In noaptea dintre 8 si 9 februarie armata japoneza a lanstat un atac simultan in Port Arthur si Chempulo. Confruntarile au demonstrat Rusiei cat de tare se inselase in privinta adversarei sale, pierzand fiecare confruntare directa.

Presedintele american Theodore Roosevelt decide sa intervina ca negociator al pacii, spunand ca daca Japonia incearca sa castige prea mult de pe urma victoriei sale, va trezi antipatia puterilor din Occident, carora nu le-ar putea facea fata intr-o alianta. Nicolae al II-lea refuza sa plateasca indemnizatii de razboi Japoniei, care este nevoita sa accepte, avand o situatie financiara precara, cauzata de imprumuturile pentru razboi. In cele din urma, puterea castigatoare se alege cu jumate din peninsula Sakhalin, concesiunea peninsulei Liaodong, si recunoasterea din partea invinsei a Coreei ca facand parte din sfera de influenta a Japoniei, acceptand si sa evacueze Manciuria.

Revista New York Times spunea despre acordul de pace “o natiune invinsa in fiecare batalie a razboiului, cu o armata capturata si alta infranta, cu o flota distrusa, si-a dictat proprii termeni asupra victoriei”.

In ciuda faptului ca Japonia si-a castigat titlul de mare putere, locuitorii au considerat ca nu au fost castigate suficiente teritorii, nu au fost obtinute despagubiri si nu a fost tratata drept puterea castigatoare. Japonezii au pus pe seama americanilor esecul lor.

Razboiul s-a sfarsit cu prima mare victorie militara moderna a unei puteri asiatice asupra unei puteri Europene. Japonia a avut mult de castigat in  plan simbolic, fiind recunoscuta ca putere de catre natiunile din Occident.

Săptămâna în care lumea a stat pe loc

Istorie

Text: Alexandra Dicu

Lumea intreaga si-a tinut rasuflarea cu 59 de ani in urma,in ultima saptamana a lunii octombrie, cand Statele Unite au descoperit ca Uniunea Sovietica plasase rachete nucleare in Cuba.

Imaginea unei lumi care a incetat sa se invarta ii apartine lui Sheldon Stern,fost istoric la Biblioteca Prezidentiala John F.Kennedy,care a publicat versiunile oficiale ale inregistrarilor convorbirilor Comitetului Executiv al Consiliului National de Securitate(ExComm), in care Kennedy si o echipa restransa de consilieri apropiati au discutat despre cum sa raspunda crizei.Stern a publicat o versiune accesibila si exacta a acestor documente importante care au fost ,in cele din urma,declasificate in 1990.

”Niciodata,inainte sau dupa acest eveniment,nu a mai fost civilizatia umana pusa sub semnul intrebarii ca in timpul acestor scurte saptamani de dezbateri intense”,culminand cu ”saptamana in care lumea a stat pe loc.”-Sheldon Stern

Au existat motive indreptatite pentru aceasta ingrijorare globala .Un razboi nuclear a fost iminent.Estimarea facuta chiar de Kennedy a fost ca probabilitatea unui razboi nuclear a fost de aproape 50%.Riscul a devenit chiar si mai mare pe masura ce confruntarile au atins apogeul,iar in Washington ”a fost declarat planul secret pentru supravietuirea guvernului la sfarsitul lumii”,dupa cum spune jurnalistul Michael Dobbs .

Exista cativa candidati la titlul  de ”cel mai periculos moment”. Un astfel de moment este 27 octombrie 1962,cand mai multe avioane americane care survolau coasta Cubei intr-o misiune de supraveghere au lansat proiectile la mare adancime catre submarinele sovietice.Conform unor surse sovietice,citate din Arhiva Nationala de Securitate,comandantii submarinelor ”au fost suficient de iritati incat sa ia in considerare sa raspunda cu torpile nucleare,care aveau 15 kilotone de explozibil si o putere aproximativ egala cu cea a bombei care a distrus Hiroshima in august 1945.”

Un alt candidat este ziua de 26 octombrie .Aceasta zi a fost selectata pentru titlul de ”cea mai periculoasa zi” de catre pilotul unui B-52,maiorul Don Clawson,care conducea una dintre acele aeronave NATO. Ziua de 26 octombrie a fost ziua in care ”natiunea noastra a fost mai aproape de razboiul nucelar ca niciodata”.Pilotul a concluzionat :”Am fost foarte norocosi ca n-am aruncat in aer intreaga lume si in nici un caz datorita liderilor militari si politici ai acestei tari”.

Din arhivele ExComm,Sheldon Stern ajunge la concluzia ca ,pe 26 octombrie,presedintele Kenndey era ”inclinat catre un atac militar pentru a elimina rachetele nucleare ”din Cuba ,urmat de o invazie dupa planurile Pentagonului .Pe cand intalnirea ExComm se apropia de sfarsit,in jurul orei 6 p.m.,in data de 26 ,a sosit o scrisoare de la Moscova ,de la premierul Nikita Hrusciov ,trimisa direct presedintelui Kennedy.Mesajul era clar,spune Stern.”Rachetele urmau sa fie retrase ,daca SUA promiteau sa nu invadeze Cuba”.

A doua zi ,la ora 10 dimineata ,presedintele a apasat din nou in secret butonul de inregistrare. A citit cu voce tare un raport care ii fusese telegrafiat de serviciile secrete si care tocmai ii fusese inmanat: ”Premeirul Hrusciov i-a transmis presedintelui Kennedy ca URSS-ul isi va retrage rachetele din Cuba ,daca Statele Unite isi vor retrage la randul lor rachetele din Turcia”.

Planificatorii se vedeau confruntati cu o dilema serioasa .Aveau in fata doua propuneri ale lui Hrusciov pentru a evita un razboi catastrofal ,oricare din ele absolut rezonabile in ochii oricarui om rational.Cum ar fi fost sa reactioneze in acest caz?O posibilitate ar fi fost sa respire cu usurare ca omenirea evitase o catastrofa si sa accepte ambele oferte ;sa anunte ca Statele Unite vor adera la Cuba;ca vor retrage rachetele depasite din Turcia ,continuand ,asa cum era planificat,sa-si imbunatateasca amenintarea nucleara la adresa Uniunii Sovietice-parte a unor operatiuni mai ample de incercuire a Rusiei.Dar toate acestea au fost,evident,de neimaginat.

Statele Unite au promis sa retraga rachetele depasite din Turcia ,dar nu aveau sa o faca public si nici printr-o oferta in scris:era important ca Hrusciov sa fie vazut capituland.Dupa cum a spus foarte bine Michael Dobbs,”daca ar fi parut ca Statele Unite retrageau rachetele in mod unilateral ,sub presiunea Uniunii Sovietice,atunci NATO s-ar fi putut dezmembra.

Dreptul de a domina este un principiu fundamental al politicii externe SUA ,pe care-l intalnim in permanenta ,desi, de regula,este camuflat in termeni defensivi.De exemplu,in timpul Razboiului Rece ,invocand in mod obisnuit ”pericolul rusesc”,chiar si atunci cand nu era urma de rus prin preajma .

 Criza rachetelor s-a incehiat oficial pe 28 octombrie.Posibilele efecte nu au trecut neobservate .In acea seara ,intr-o editie speciala a stirilor de la CBS,Charles Collingwood a spus ca ”lumea tocmai a evitat pericolul celui mai teribil holocaust nuclear,cea mai mare amenintare de la sfarsitului celui de-al Doilea Razboi Mondial”,si ca ”diplomatia sovietica a suferit o infrangere rusinoasa”.Dobbs a spus ,de asemenea ,ca Moscova a incercat sa pretinda ca rezultatul a fost „inca un triumf al politicii externe pacifiste a URSS indreptata impotriva imperialismului belicos” si ca ”extrem de inteleapta si mereu rezonabila conducere a URSS a salvat lumea de amenintarea distrugerii nucleare”.

Criza nu se sfarsise inca .Pe 8 noiembrie ,Pentagonul a anuntat toate bazele cunoscute pentru rachete ale rusilor ca fusesera detectate.Atacul terorist de pe 8 noiembrie pare sa sustina afirmatia lui McGeorge Bundy ca amenintarea la adresa pacii era Cuba,nu Turcia,unde rusii nu aveau intentia de a desfasura un atac letal.

Regimul Kennedy a reinceput actiunile teroriste imediat ce criza s-a sfarsit.Campania terorista a fost contramandata in 1965,dar,spune Garthoff:”unul dintre primele acte ale lui Nixon,in 1969,a fost acela de a ordona CIA sa intensifice actiunile impotriva Cubei”.

Raman doua intrebari cruciale despre criza rachetelor : cum a început și cum s-a sfarsit?

A inceput cu atacul terorist al lui Kennedy asupra Cubei si cu amenintarea unei invazii in octombrie1962.S-a terminat cu refuzul presedintelui de a accepta oferta Rusiei ce ar fi parut echitabila oricarei persoane rationale,dar  care era de neconceput ,pentru ca submina principiul fundamental conform caruia America are dreptul unilateral sa plaseze rachete oriunde doreste,indreptate catre China,Rusia sau oricine altcineva,chiar si pe granitele altor tari.Pentru a stabili cu fermitate aceste principii,se cuvenea sa se confrunte cu riscul ridicat al declansarii unui razboi incredibil de distructiv si sa respinga propunerile simple si mai mult decat rezonabile de a pune capat amenintarii. Graham Allison se alatura celor care le lauda si spune ca actiunile acelor zile reprezinta ”un ghid pentru dezamorsat conflicte,pentru cum se gestioneaza relatiile intre marile puteri si relatiile externe,in general”.

De la criza rachetelor incoace au existat si alte riscuri severe. Un risc mare de razboi a fost in 1983.Au existat ,de asemena,cazuri in care doar interventia umana de ultim moment a reusit sa evite catastrofa,ca atunci cand s-a decis renuntarea la un atac nuclear cu doar cateva minute inainte de lansare,dupa ce sistemele automate dadusera o alarma falsa.

 In 1962 ,razboiul a fost evitat pentru ca Hrusciov a fost dispus sa accepte solicitarile hegemonice ale lui Kennedy.Dar nu ne vom putea baza mereu pe o asemenea buna judecata.Este aproape un miracol ca s-a evitat pana acum razboiul nuclear.Niciodata nu au existat mai multe motive sa ascultam vorbele lui Bertrand Russell sau Albert Einstein ,spuse cu peste 60 de ani in urma,ca va trebui sa facem o alegere care este dificila,infricosatoare si de neevitat:Vom provoca sfarsitul speciei umane sau omenirea va renunta la razboi ?

Un nou stat american?

Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată

Text: Daria Primăvăruș

Încă de acum câțiva ani, fostul președinte al Statelor Unite, Donald Trump, a prezentat interes în a cumpăra cea mai mare insulă din lume, Groenlanda, aflată între oceanele Arctic și Antarctic. 

Probabil întrebarea care răsare în mintea multora citind acest articol este de ce ar vrea Donald Trump să cumpere insula care ocupă mai mult de 2.1 milioane de kilometri pătrați, 80% din teritoriul său reprezentând apă și gheață, și care are doar 55.000 de locuitori, și un PIB sub doua milioane de dolari, în care drumurile care conectează orașele nu există (în afară de capitala Nuuk), și care este considerată una dintre cele mai puțin accesibile locuri din lume? Ei bine, sunteți pe cale să aflați.

Groenlanda a facut parte din Regatul Danemarcei din 1840, însă și-a început autoguvernarea în 2009. Groenlandezii au propriile legi, propriul guvern și propria limbă.

Pentru a înțelege mai bine legătura pe care Groenlanda a avut-o cu Statele Unite ale Americii, trebuie să vorbim despre evenimente istorice.

Deși Groenlanda a fost aparent nesemnificativă la nivel global, lucrurile s-au schimbat în secolul XX. După ce în Danemarca au apărut naziștii în 1940, Statele Unite ale Americii au început să supravegheze Groenlanda și au construit numeroase baze militare și stații de monitorizare pe insulă. După război, insula a fost considerată indispensabilă siguranței Statelor Unite, fiind o conexiune strategică între America de Nord și Europa.

Bineînțeles, în trecut, administrația președintelui Harry Truman a oferit 100 de milioane de dolari danezilor pentru această însulă, observându-i potențialul, însă această propunere nu a fost acceptată. Totuși, Statele Unite au avut permisiunea de a instala pe insulă baze aerine, acestea făcând parte din strategia nucleară din timpul Războiului Rece.

Chiar și astăzi, The Pentagon (este sediul central al Departamentului Apărării al Statelor Unite)  deține un sistem radar în nordul insulei.

Cu toate acestea, multe rute din oceanul Arctic aparțin Rusiei, aceasta ocupând cea mai importantă poziție în nord.

Și pentru China Groenlanda reprezintă un punct strategic. Această insulă este  un punct de intrare în Arctic, drept pentru care firmele chineze investesc în infrastructură, turism și cercetare. Danemarca s-a opus acestor activități realizate de China pe teritoriul Groenlandei, deoarece acordarea priorității unei puteri rivale are putea strica relațiile pe care le are cu Statele Unite.

Un alt motiv pentru care Trump vrea acest teritoriu sunt resursele natural existente. Teritoriul Groenlandei conține resurse de petrol echivalente cu ale Rusiei, dar care sunt încă neatinse. De asemenea, Groenlanda este cunoscută și pentru gazele naturale și metalele prețioase de care dispune, dar mai ales pentru elementele chimice rare pe pământ (care pot fi folosite pentru operațiuni militare, turbine eoliene și multe altele). Tocmai acum, Groenlanda a atras atenția marilor puteri ale lumii, deoarece din cauza încălzirii globale, stratul de gheață care a împiedicat exploatarea acestor resurse se topește mai repede decât în ultimii 350 de ani, făcând aceste resurse din ce în ce mai accesibile.

De ce încercarea de a cumpăra Groenlanda nu este de fapt atât de imprudentă?

Deși anunțul președintelui Trump a iscat controverse printre groenlandezi și danezi, această idee nu este nici pe departe necugetată. De fapt, ar fi una dintre cele mai pragmatice dezicii, conform CNN.

Numeroase teritorii care au fost cumpărate în trecut de catre Statele Unite ale Americii au reprezentat achizitii profitabile.

În anul 1803, Thomas Jefferson, al treila președinte al Stetlor Unite a cumparat mai mult de 800 de mii de kilometri pătrați de teritoriu de la Franța, aflată atunci sub conducerea lui Napoleon. Astăzi, aceste teritorii sunt cunoscute sub numele de Louisiana, Missouri, Arkansas, Iwoa, North Dakota, South Dakota,  Nebraska, și Oklahoma. Observăm astfel că Statele Unite aproape și-au dublat teritoriul.

În anul 1819 a avut loc a doua achiziție profitabilă – Florida; cea mai mare a fost, bineînțeles, Alaska, costând 7 milioane de dolari. Țarul Alexandru al Imperiului rus a decis să vândă acest teritoriu, fiind foarte greu de apărat. Alaska este al treila stat din SUA la producția de gaz natural, conținând și multe alte resurse.

Observăm astfel că achizițiile pe care SUA le-a făcut în trecut au reprezentat victorii diplomatice importante, rămânând în istorie.

În concluzie, probabil și dorința lui Donald Trump de a rămâne în istorie, de a continua ceea ce a început Herry Truman, și de a își extinde cât mai mult puterea sunt motive care au stat în spatele deciziei președintelui, alături, bineînțeles de beneficiile pe care această insulă le-ar fi adus pe plan economic și militar.

Cât de eficient este Consiliul de Securitate?

Întrebări pentru secolul XXI, Diplomație și relații internaționale, Politică simplificată

Text: Rania Derweesh

În urmă cu 75 de ani, s-a format Organizația Națiunilor Unite, fără îndoială cel mai important organism internațional pentru promovarea păcii și prosperității într-o lume a globalizării.

Având în vedere insuccesul Societății Națiunilor, prima organizație interguvernamentală  înființată în urma Conferinței de Pace de la Paris, Organizația Națiunilor Unite a fost inițial întâmpinată cu scepticism considerabil. Cu toate acestea, ONU și-a sărbătorit, recent, aniversarea cu victorie, unind o întreagă lume sub principii fundamentale și asigurând imposibilitatea unui alt război.

De la înființare, Organizația Națiunilor Unite a inițiat numeroase activități umanitare, de mediu și de menținere a păcii. Asistând aproximativ 50 de țări pe an cu alegeri democratice, facilitând campanii globale de susținere a vacinării pentru 58% dintre copiii din lume și asigurând alimente pentru 90 de milioane de oameni din peste 75 de țări, eficiența acesteia pare a fi indiscutabilă. Cu toate acestea, ONU reprezintă adesea un subiect controversat, datorită Consiliului de Securitate.

Poate cel mai important organ al ONU, Consiliul de Securitate este însărcinat cu menținerea păcii și securității internaționale. În acest sens, cei cinci membri permanenți, alături de cei 10 membri aleși de Adunarea Generală, au responsabilitatea de a autoriza utilizarea forței pentru conservarea securității, a impune sancțiuni economice și embargouri asupra armelor și de a stabili restricții de călătorie. Conform Cartei ONU, toate statele membre sunt obligate să respecte deciziile Consiliului de Securitate.

Cu dorința de creea o organizație diferită de Societatea Națiunilor, în anul 1945 președintele american Franklin D. Roosevelt a propus responsabilizarea celor cinci membri permanenți cu puterea de veto. În acest sens, membri pot bloca orice rezoluție a Consiliului, spre deosebire de cei 10 membri aleși pentru doi ani, pe baza unor grupuri regionale ce asigură reprezentativitate. Cei cinci membri permanenți (Statele Unite ale Americii, Franța, Marea Britanie, Federația Rusă și Republica Populară Chineză) reprezintă membri fondatori și puterile învingătoare ale celui de-al Doilea Război Mondial.

Puterea de veto a avut ca scop facilitarea compromisului între puteri mondiale, fiind alternativa confruntărilor directe. Oferind oportunități de a căuta compromisuri, sau cel puțin de a evita soluții considerate inacceptabile pentru unele state, putere veto stimulează relații diplomatice susținute în concordanță cu dreptul internațional. 

Cu toate acestea, dreptul de veto a stârnit controverse considerabile, comunitatea internațională făcând eforturi pentru a-l limita. Multe state ar descrie această putere prin coruptibilitate, fiind utilizată de cele mai multe ori în favoarea națiunii, nu a comunității internaționale. Fiind considerată un obstacol pentru Consiliul de Securitate, putem afirma, cu certitudine și obiectivitate, că utilizarea acesteia a fost adesea abuzivă și distructivă. În acest sens, Federația Rusă demonstrează aceste afirmații.

Federația Rusă este de departe statul membru care a folosit puterea de veto de cele mai multe ori, utlizând-o pentru a bloca rezoluția numărul 115, cu privire la războiului sirian pe 20 decembrie 2019. Reprezentând un aliat al guvernului Assad, Federația Rusă consideră că suveranitatea Siriei ar trebui respectată de către comunitatea internațională, iar răsturnarea guvernului ar înlesni doar rezultate inoperante, așa cum a demonstrat intervenția din Libya. În acest sens, Federația Rusă a inițiat numeroase campanii militare împotriva Statului Islamic și a altor grupuri opozante.

În timp ce președintele Vladimir Putin a subliniat, cu perseverență, binefacerile Rusiei (de exemplu: eliberarea orașului Palmyra, victoriile militare din Homs, Daraa și Larakia, etc.), comunitatea internațională a semnalat rezultatele negative ale utilizării puterii de veto în situația Siriei (de exemplu: respingerea anchetelor pentru utilizarea armelor chimice din anii 2017 și 2018, blocarea rezoluțiilor ce ar fi asigurat ajutor umanitar în 2019, etc.). Totuși, deși foarte puțin este sigur în ceea ce privește Siria, nu putem omite succesul pe care Organizația Națiunilor Unite l-ar fi putut avea în Siria, dacă dreptul de veto ar fi folosit nu în interesul unei națiuni, ci în interesul păcii internaționale.

Un alt stat ce a abuzat, fără îndoială, acest drept a fost SUA. Clasându-se pe locul al doilea în ceea ce privește utilizarea acestei puteri, Statele Unite ale Americii au respins aproape toate rezoluțiile cu privire la conflictul dintre statul Palestina și Israel. Așadar, numeroase încercări de a suspenda operațiunile militare efectuate de Israel pe teritoriul palestinian au fost dezaprobate. În consecință, după aproape 70 de ani, Organizația Națiunilor Unite eșuează în a proteja populația civilă din Orientul Mijlociu.

În acest sens, Franța a propus limitarea dreptului de veto pentru membrii permanenți în cazul crimei în masă. Propunerea franceză are la bază acordul celor cinci state de a nu recurge la dreptul de veto în cazuri de genocid, crime împotriva umanității sau crime de război. Marea Britanie și-a exprimat susținerea față de această propunere, ambele state neavând probleme cu respectarea condițiilor (Marea Britanie și Franța s-au folosit, pentru ultima oară, de acest drept în anul 1989, iar, de-a lungul timpului, l-au folosit rar).

O altă propunere a fost oferită de către Malaysia. Ambasadorii acestui stat au sugerat că, pentru a fi luat în considerare un veto trebuie susținut de cel puțin un alt veto (din partea membrilor permanenți) și trei voturi împotriva (din partea celor zece membri aleși). Prin urmare, această propunere ar restabili reputația dreptului de veto, împiedicând decizii non-democratice, luate în funcție de interesul național.

Cu toate acestea, niciun alt veto nu a însoțit deciziile Statelor Unite ale Americii din anul 1989. Mai mult decât atât, deși Federația Rusă și Republica Populară Chineză au împărtășit aceeași părere cu privire la numeroase rezoluții ale Consiliului de Securitate, relațiile dintre cele două state nu au la bază înțelegeri oficiale ce ar garanta susținere reciprocă în orice situație (de exemplu, Federația Rusă a fost singurul stat ce și-a folosit dreptul de veto cu privire la sancțiuni împotriva Iranului, în anul 2018). Așadar, deși propunerea Malaysiei ar transforma, cu adevărat, Consiliul de Securitate,  aceasta nu va fi acceptată, cel puțin nu prea curând.

Nu în ultimul rând, o altă propunere însemnată de reformare a Consiliului de Securitate a venit din partea Grupului celor Patru (G4)- Brazilia, India, Germania și Japonia. Grupul celor Patru consideră că Organizația Națiunilor Unite ar trebui să evolueze în conformitate cu dinamica secolului XXI, astfel adaptându-se nevoilor de a exista mai multe locuri pentru membri permanenți. Cele patru state au subliniat, de asemenea, importanța lor demografică, economică și militară, semnificativă pentru menținerea păcii internaționale. Deși cei cinci membri permanenți nu sunt, în general, împotriva obiectivelor G4, Republica Populară Chineză și Federația Rusă s-au opus alăturării Japoniei, din motive politice.

Deși există numeroase alte grupuri, alianțe și organizații (de exemplu: Grupul „Uniting for Consensus”, Uniunea Africană și ACT) ce promovează necesitatea revizuirii modalităţilor de lucru ale Consiliului de Securitate, lipsa consensului împiedică sporirea transparenței și creșterea responsabilizării acestor state în fața comunității internaționale. În concluzie, dreptul de veto reprezintă poate cel mai controversat aspect ale Organizației Națiunilor Unite, stimulând pacea internațională prin asigurarea compromisului între puterile globale, dar prevenind dreptatea pentru unii dintre cei mai vulnerabili indivizi.