9 noiembrie 1989 – ziua în care s-a realizat imposibilul? Despre căderea zidului Berlinului

Diplomație și relații internaționale, Istorie

Redactor – Ștefania Gheorghe

Grafica – Anca Lazăr

“După câte știu eu, intră în vigoare chiar acum. Imediat, fără întârziere!”, au fost cuvintele lui Schabowski spuse din greșeală care au dus la prăbușirea zidului menit să reziste cel puțin 100 de ani. 

 Lumea întreagă privea acest eveniment ca momentul în care lua sfârșit o întreagă eră. Pentru mulți germani acest eveniment marca reuniunea cu oamenii de care au fost separați în mod forțat. Era ceva ce populația RDG (Republica Democrată Germania – fiind parte din blocul comunist și aflată sub controlul sovieticilor până în 1989) își dorea de mult timp și pentru care milita în stradă, dar fără folos până la acel moment. La data de 9 noiembrie, purtătorul de cuvânt al Germaniei de Est face marele anunț. Acesta informează că începând cu momentul interviului său, cetățenii RDG pot trece în Germania de Vest prin orice punct al frontierei fără să mai aibă nevoie de autorizație. Iar această informație a provocat o întreagă mișcare a est-germanilor împotriva Zidului.

Contextul Războiului Rece și apariția Zidului

Din 1945 (Sfârșitul Celui de Al Doilea Război Mondial) Germania a fost guvernată de cele 4 mari puteri învingătoare. Berlinul a capatat un statut special in acest sens, reprezentând “granița” dintre influența occidentală și cea sovietică. Izbucnirea Războiului Rece a făcut că zonele de ocupație americană, britanică și franceză să se unească în Republica Federală Germania, în 1949. Reacția sovieticilor nu a întârziat să apară, așa că zona lor de ocupație avea să fie proclamată Republica Democrată Germania, cu capitala în Berlinul de Est. 

Germania de Vest s-a dezvoltat ca o țară capitalistă, cu o economie susținută de planul Marshall (plan de reconstrucție inițiat de americani, cu scopul de a ajuta statele profund afectate de război), în timp ce Estul urma modelul sovietic, cu un guvern autoritar. Aceasta era ce mai prosperă țară socialistă, dar est-berlinezii își doreau libertatea pe care Vestul o oferea, astfel că mulți dintre ei alegeau să plece. Autoritățile sovietice erau nevoite să împiedice migrația celor atrași de prosperitatea Vestului, pentru că pierdeau treptat forță de muncă semnificativă, așa că decid construirea a 45 de kilometri de zid din sârmă ghimpată.

Ceea ce urma să fie considerat “un gard de sârmă” s-a transformat într-un zid înalt, bine păzit și plin de capcane, ce urma să împiedice oamenii să treacă de el. Acest simbol al divizării Europei în urma celui de al Doilea Război Mondial era numit de Occident “Zidul Rușinii” ce întruchipa incapacitatea de concluzionare a războiului dintre sovietici și occidentali. Zidul a devenit in timp o barieră în calea multor oameni, iar o parte din cei ce au vrut sa il traverseze, si-au pierdut viata incercand. 

Zidul Berlinului era vazut la nivel international ca reprezentarea a tot ce presupunea absolutismul unei ideologii comuniste. Obligarea oamenilor sa ramana, cand ei isi doreau din suflet sa plece. 

Principalul agent afectat de decizia construirii zidului a fost populația. Oamenii au fost despărțiți de familiile lor, și-au pierdut locurile de muncă, iar Germania de Est a devenit un teritoriu izolat. Zidul construit pentru a “proteja” populația est-germană a devenit un zid împotriva poporului pe care era menit să îl apere, în timp ce marii Germaniei de Est numeau zidul “protecție împotriva fasciștilor” și susțineau ideea de apărare a populației în fața “fasciștilor occidentali și spioni”. 

Impactul asupra Europei

Pentru 38 de ani, zidul Berlinului nu a fost doar un zid fizic care să despartă două republici. Acesta reprezenta granița simbolică dintre capitalism și comunism, linia de demarcație a Cortinei de Fier (linia de demarcație dintre Europa de Est și cea Occidentală în perioada Războiului Rece). Căderea Zidului Berlinului nu a fost singurul eveniment marcant în istoria perioadei comuniste în statele europene. Finalul anilor ’80, începutul anilor ’90 a fost marcat de căderea regimurilor din mai multe state, in special cele est-europene. Pierderea influenței sovietice din Germania a fost doar o picătură într-un ocean. S-a creat un efect de domino și a provocat proteste în alte state cu regimuri comuniste. Țările Baltice și-au declarat independența față de Uniunea Sovietică. Rusia a încercat să oprească expansiunea acestor mișcări, dar nu a avut un rezultat. Dorința oamenilor de libertate era prea mare. Reunificarea Germaniei a deschis posibilitatea statelor din fostele blocuri estice la aderarea la UE. În 3 ani (2004-2007) 12 state noi au aderat la Uniunea Europeană. Acest lucru a dus din ce în ce mai mult la o Uniune “întreagă și liberă”.

Impactul asupra Germaniei

Căderea Zidului Berlinului a fost primul pas făcut în reunificarea Germaniei. Regimul comunist era la pământ, statul in sine s-a dizolvat in urma unificării, iar Germania a susținut alegeri libere în 1990. 

Opinia germanilor este încă și astăzi împărțită privitor la impactul căderii Zidului. Dacă pentru vestici însemna reunificarea Germaniei, pentru estici impactul era mult mai mic privind doar in interiorul fostelor “granițe”.

Căderea Zidului nu a pus capăt definitiv diviziunii Germaniei. Oamenii încă vorbesc despre un zid rămas în memoria lor. Mai bine de trei decenii mai târziu, mulți germani din Est încă se simt marginalizați și priviți cu superioritate. Acest sentiment a determinat apariția mișcărilor populiste din anumite regiuni ale Germaniei. Diviziunea între Germania de Vest și cea de Est încă persistă și se intersectează cu forme de rasism instituțional, oferind un succes uriaș partidelor de extremă dreapta din Est. Se spune că după căderea Zidului, multe dintre funcțiile înalte au fost oferite în mod nemeritocratic vesticilor, doar pentru că erau, ei bine, vestici.

Din punct de vedere al industriilor și forței de muncă, Germania Occidentală a atras cea mai mare parte a capitalului și a migranților calificați. Acest lucru a extins piețele și a atras alte investiții sau chiar mai mulți imigranți in Vest. Între timp, Estul rămânea în declin, cunoscând perioade de stagnare și confruntându-se cu orașe fantomă. 

S-au remarcat de-a lungul timpului și diferențe religioase sau culturale între cele două Germanii, foștii vest-germani fiind persoane mult mai religioase, ce păstrează tradițiile și respectă într-un procent mai mare normele religiei, religie ce est-germanilor le-a fost interzisă în perioada influenței sovietice. 

Chiar dacă au trecut mai bine de 30 de ani de la aceste evenimente, est-germanii încă lucrează la a se adapta și integra într-o lume europeană de care au fost separați zeci de ani.

Depp v Heard

Probleme sociale

Redactor: Ana Maria Ciolac

Grafica: Antonia Drăgan

În 2016, mișcarea #MeToo făcea ravagii prin Hollywood, demascându-i pe mai mulți bărbați proeminenți din industrie ca fiind prădători sexuali. Scopul acestei mișcări sociale era de a încuraja femeile (în special din comunitățile de culoare) care au suferit abuzuri sexuale să își dezvăluie povestea în fața lumii. În 2018, #MeToo își cunoștea apogeul pe Twitter, prin hashtag-ul #MeTooTimesUp. În același an, în luna decembrie, Amber Heard, actriță și ambasadoare a Uniunii Americane pentru Libertățile Civile, publica un Op-Ed în ziarul american The Washington Post care avea să zguduie lumea mondenă. Un Op-Ed (Opinion Piece) este un soi de articol, specific publicațiilor nord-americane, ce exprimă opiniile a diverși autori, de obicei neafiliați cu publicațiile respective. 

Dar, mai întâi, un pic de context. Johnny Depp și Amber Heard s-au întâlnit acolo unde încep toate relațiile eșuate între actori – pe un platou de filmare, mai exact al producției ,,The Rum Diary”. În același an, Heard a fost arestată pentru că ar fi agresat-o fizic pe iubita ei, Tasya Van Ree, urmând ca acuzațiile să fie însă retrase. Într-adevăr, un început promițător pentru relația dintre Heard și Depp. Cei doi au început să iasă împreună în 2011, dar nu și-au făcut relația publică până în 2012, când Depp a divorțat de Vanessa Paradis, cu care are doi copii. Johnny Depp și Amber Heard s-au căsătorit în februarie 2015, însă căsnicia lor nu avea să dureze decât 23 de luni. Heard a intentat divorț în luna mai a anului 2016, acesta fiind finalizat anul următor. Deși mariajul lor a început cu o ceremonie privată pe insula tropicală a lui Depp, despărțirea lor avea să atragă atenția întregii lumi. 

Amber Heard a pretins că Johnny Depp ar fi violent cu ea și ar fi abuzat-o fizic de nenumărate ori. Aparent, Depp avea un fel de alter-ego pe care îl numeau ,,monstrul” și care ieșea la suprafață când acesta o bătea. Heard a apărut de mai multe ori în public cu vânătăi pe față și a povestit despre mai multe instanțe când Depp ar fi rănit-o, când era beat sau când se droga. Situația a devenit atât de rea, încât Heard a cerut un ordin de restricție împotriva lui Depp. În 2017, actele de divorț au fost semnate, iar Heard a primit 7 milioane de dolari, pe care a jurat cu mâna pe inimă că îi va dona spitalului pediatric din Los Angeles și Uniunii Americane a Libertăților Civile. S-a dovedit însă că și această promisiune avea să fie la fel de adevărată precum restul acuzațiilor pe care le-a făcut împotriva lui Johnny Depp – pe scurt, Amber Heard a mințit. Mult. Și a reușit să îi păcălească pe toți. 

Bineînțeles că Depp a negat toate acuzațiile, dar Heard a profitat de mișcarea #MeToo, care promova ideea cum că femeile ar trebui crezute întotdeauna atunci când pretind că ar fi fost abuzate de bărbați, chiar dacă nu există nicio dovadă. Astfel, oamenii s-au înghesuit să vină de partea lui Heard, iar reputația lui Depp a avut grav de suferit. El a fost concediat din rolul iconic în cadrul francizei ,,Pirații din Caraibe”, unde îl juca pe Jack Sparrow, iar o petiție care cerea ca acesta să fie exclus din franciza ,,Animale Fantastice”, ce adaptează noua serie de cărți a lui J.K. Rowling, a strâns peste 20 de mii de semnături. În ciuda protestelor lui Rowling, Depp a fost înlocuit în cadrul celui mai recent film din această serie, ,,Secretele lui Dumbledore” (2022), însă co-starul lui, Ezra Miller, în cazul căruia există dovezi clare ce atestă că ar fi agresat fizic mai multe femei, și-a păstrat rolul. Acest lucru a creat nemulțumiri profunde în rândul spectatorilor și, ca urmare, fimul a eșuat complet la Box Office, iar rating-urile fanilor, precum și ale criticilor, au intrat în cădere liberă. Este estimat că Johnny Depp a pierdut în jur de 100 de milioane de dolari din cauza rolurilor care i-au fost retrase în urma scandalului. 

Dar minciuna are picioare scurte, iar adevărul va găsi întotdeauna o cale de a ieși la lumină. Curentul care i-a atras pe oameni de partea lui Amber Heard și-a schimbat direcția, iar hashtag-ul #JusticeForJohnnyDepp a devenit viral, după ce noi dovezi au dezvăluit că aparenta victimă a fost de fapt abuzatorul de la bun-început. Imagini dureroase cu Johnny Depp au ieșit la iveală, arătând răni brutale cauzate de Heard pe fața și pe mâinile lui. Într-un videoclip infam în care Depp și Heard pozează pe covorul roșu, Depp tresare când soția lui își ridică mâna. Cel mai grav incident a avut loc când Heard l-a lovit peste mână pe Depp cu o sticlă, un ciob retezându-i vârful degetului. Într-o înregistrare audio, Amber Heard spunea: ,,Nu te loveam. Te băteam”. 

Oamenii aplaudă Dior, singura companie care a rămas alături de Johnny Depp. În ciuda dovezilor evidente ale abuzurilor lui Heard, actrița va apărea în Aquaman 2, jucând-o în continuare pe Mera. Dublul standard i-a revoltat pe oameni, care cer boicotarea noului film DC, dorind ca aceasta să fie înlocuită de Emilia Clarke sau de… Johnny Depp purtând o perucă roșie. Cine știe, poate că acesta este singurul mod în care Warner Bros. se pot căi pentru greșelile lor. Actorul Jason Momoa, care îl joacă pe Aquaman, a cerut personal pe internet concedierea lui Heard. Printre celebritățile care îl sprijină public pe Depp se numără și Sia, Winona Ryder, Paul Bettany, Penelope Cruz, Sharon Osbourne. Toată lumea care l-a cunoscut sau a lucrat la un moment dat cu Johnny Depp are același lucru de spus despre el – că este un om bun, ce pune nevoile altora înaintea propriei persoane și este mereu respectuos cu femeile. Grăitor este gestul Vanessei Paradis de a-i lua apărarea fostului ei soț, spunând că, în 14 ani de căsnicie, acesta nu a fost niciodată violent. Exemplul ei a fost urmat de sora ei, Alysson Paradis, precum și de Lily Rose Depp, fiica lui Johnny Depp și a fostei lui soții. O surpriză a fost întoarcerea la 180 de grade a miliardarului Elon Musk, cu care Amber Heard a avut o escapadă și care trebuia să depună mărturie în favoarea ei la proces, acesta alegând să îl susțină în schimb pe Depp. 

Înapoi la Op-Ed. În acest articol, Heard povestește experiența ei ca victimă a abuzurilor bărbaților și ca figură publică emblematică pentru abuzul domestic. Problema este că actele de soluționare a divorțului dintre Depp și Heard stipulau o clauză, conform căreia niciunul dintre ei nu avea voie să spună public lucruri rele la adresa celuilalt. Și uite așa, am ajuns la procesul care se desfășoară chiar în momentul în care dragii noștri cititori lecturează acest articol. Johnny Depp a dat-o în judecată pe Amber Heard pentru defăimare, pretinzând 50 de milioane de dolari despăgubiri. În schimb, Heard l-a dat și ea în judecată pe Depp, de data aceasta pentru 100 de milioane de dolari. Opinia publică l-a declarat deja învingător pe Johnny Depp și, uitându-te la doar câteva înregistrări din timpul procesului, nu este greu să îți dai seama de ce. Discrepanța dintre cele două partide este evidentă, iar oamenii sunt mai aliați cu Depp ca niciodată. 

Procesul se desfășoară de zile bune, așa că am să punctez doar highlight-urile săptămânii. Depp a cucerit sala cu șarmul, politețea și calmul lui, părând în general relaxat. Împarte bomboane cu avocații lui, iar sarcasmul lui dulce-amar destinde mulțimea. Pe de altă parte, Heard a revoltat internetul cu teatrul pe care îl joacă, evident într-o filmare din sala de judecată ce o surprinde trecând de la o expresie tristă și rănită, când o cameră o filmează îndeaproape, la un zâmbet condescendent, odată ce crede că nu mai este înregistrată. Și, cu o asemenea șefă, la ce te poți aștepta de la subordonați? Oamenii râd cu poftă de fiecare dată când unul din avocații lui Heard sunt la microfon. Cea mai recentă perlă a unuia dintre avocați este o obiecție… la propria lui întrebare, care a fost formulată ambiguu și, ca atare, a atras un răspuns nesatisfăcător. 

Noi detalii tulburătoare, ce conturează psihicul bolnav al personajului Amber Heard, ies la iveală cu fiecare oră din zi. Toată lumea a fost dezgustată când Depp a dezvăluit cum Heard a defecat în patul lor și a dat vina pe câine. Acest incident, împreună cu personalitatea ei pe măsură, i-au atras lui Heard porecla ,,Amber Turd”, ,,turd” fiind denumirea colocvială în engleză pentru materiile fecale. Zilele trecute, apărarea lui Depp a chemat-o la boxă pe doamna doctor Shannon Curry, care a impresionat prin inteligență și profesionalism. Ea a diagnosticat-o pe Heard cu Histrionic Personality Disorder, o formă extremă de narcisism, la care se adaugă condiția ei psihologică deja cunoscută – Borderline Personality Disorder. Depp a comentat faptul că persoana de care s-a îndrăgostit nu a existat, de fapt, niciodată, fiind totul o iluzie creată de Heard. Narcisismul este trecut des cu vederea, nefiind considerat o boală psihologică gravă. Însă narcisiștii distrug viețile tuturor persoanelor de care se atașează, așa cum Heard ne exemplifică în direct. O să redactez un articol întreg despre acest subiect, însă, în momentul de față, nu acesta este focusul discuției. 

La finalul ultimei zile de proces, avocații lui Depp au pus o înregistrare emblematică pentru acest caz, în care Heard îl ironiza pe Depp: ,,Spune-le oamenilor, Johnny, spune-le <<Johnny Depp…>> Spune-le <<Eu, Johnny Depp, un bărbat, sunt și eu o victimă a violenței domestice.>>”. Replica lui Depp a fost: ,,Da, sunt”.  Cazul Depp v Heard a scos la iveală problemele cauzate de mișcarea #MeToo, care la rândul ei a fost creată de o formă de feminism numită ,,woke”. ,,Woke feminism”, al treilea val al mișcării feministe, este o formă mult mai radicală de feminism, ce pare a se concentra nu pe egalitatea dintre femei și bărbați, ci pe antagonizarea bărbaților. În America, extrema stânga promovează această politică ,,woke”, care portretizează minoritățile rasiale și sexuale, precum și femeile, ca victime perpetue ale patriarhatului rasist și opresor. Problema cu această doctrină este că nu analizează individul, ci îl categorizează în funcție de culoarea pielii sau de alți factori înnăscuți. Cazul tragic al lui Johnny Depp este exemplul perfect a ce se întâmplă când asumi din start cine este victima și cine este opresorul bazat doar pe factori biologici arbitrari. 

Lupta pentru scaunul lui Macron

Politica Uniunii Europene, Politică Europa

Redactor: Eliza Ene

Grafică: Anca Lazăr

Electoratul francez are, ca de obicei, și anul acesta, luxul de alege dintre un număr de 12 candidați de toate orientările, de la extrema stângă la extrema dreaptă, pentru primul tur de scrutin prezidențial din 10 aprilie.

     Dacă va fi reales, Macron va deveni primul președinte francez din ultimele două decenii care obține al doilea mandat. Macron intră în cursa prezidenţială cu doar aproximativ o lună înainte de primul tur al alegerilor din 10 aprilie. Sondajele de opinie îl dau favorit pentru câştigarea unei competiţii în care mai mulţi adversari de stânga şi de dreapta fragmentează votul.

Care sunt candidații favoriți ai francezilor?

     Conservatoarea Valerie Pecresse are cele mai mari şanse să ajungă în turul doi al alegerilor prezidenţiale din Franţa pentru un duel final, în aprilie 2022, cu preşedintele în exerciţiu, progresistul Emmanuel Macron, arată un nou sondaj. Valerie Pecresse, care a câştigat la începutul acestei luni nominalizarea partidului Republicanii, este creditată cu 17% în intenţiile de vot din turul întâi, cu 8% mai puţin decât Emmanuel Macron. Pecresse cunoaşte un avans de zece la sută în sondaje în doar două luni. 

     Polemistul Eric Zemmour, cu opinii de extremă dreaptă, a coborât la 14,5% în intenţiile de vot, faţă de 16% în octombrie. Acest pronostic îl plasează la egalitate cu Marine Le Pen, preşedinta partidului Adunarea Naţională (fostul Front Naţional, de extremă dreapta), care a înregistrat un regres similar, notează Reuters.

Cu cine se luptă Macron?

Marine Le Pen

      Candidatul de dreapta al Frontului Naţional la preşedinţie, Marine Le Pen, a promis că va scoate Franţa din NATO dacă va câştiga alegerile prezidenţiale, într-un discurs ţinut în faţa alegătorilor din Reims. Potrivit lui Marine Le Pen, Franţa trebuie să se retragă din blocurile militare şi să îşi protejeze propriile interese.

     “Ne vom retrage din Comandamentul Comun al NATO, astfel încât să nu mai putem fi târâţi în conflictele altora”, a spus Le Pen. “În această lume, ţara noastră trebuie să aibă o voce puternică. Francofonia, în special în Africa, trebuie să fie unul dintre vectorii de influenţă”. Marine Le Pen a avut un discurs dur şi faţă de migraţie. “Este la latitudinea francezilor să decidă cine populează Franţa. Depinde de francezi să spună cine poate deveni francez.”

Éric Zemmour 

     Deși Le Pen rămâne la aceeași retorică populistă, anti-imigranți și anti-Uniunea Europeană, pe care a folosit-o și în alegerile din 2017, de data aceasta ea va avea un noi adversar din dreapta.

     Éric Zemmour, editorialist şi vedetă de televiziune, cunoscut pentru luările sale  de poziție extreme şi limbajul critic împotriva imigraţiei, a feminismului sau a islamului, fost condamnat de două ori din cauza discursurilor care instigau la ură, va candida și el la alegerile prezidențiale din anul acesta, împărțind astfel electoratul de dreapta. El este una dintre acele voci rare pe care Franţa le scoate de la bun început în momentele sale istorice cele mai complexe pentru a găsi soluţia ieşirii din impas. Ca retorică, Zemmour pare să meargă tot pe drumul pavat de Trump, al nostalgiei după vremuri glorioase. Nu se sfiește însă să spună că-l admiră și pe Trump și într-o declarație publică s-a și asemănat cu fostul președinte american, adăugând că vrea să reușească și el să ”aducă împreună clasa muncitoare cu burghezimea patriotică”.

     ”Ăsta e visul meu de 20 de ani”, a spus Zemmour.

     Atât Trump, cât și Zemmour apelează într-un mod emoțional la nostalgia vremurilor apuse, dar Eric Zemmour are acel talent în plus de a vorbi în numele unei republici care pare pierdută în faţa avalanşei de solicitări religioase, socio-economice şi, cum spune el, în faţa asaltului aproape final pe care îl dau stângiştii.

Valérie Pécresse 

     Conform BBC, un alt candidat care prezintă un pericol la adresa lui Emmanuel Macron, este Valérie Pécresse, candidată a partidului Republican. 

     “Vreau să aduc o nouă speranţă, cea a unei noi Franţe pe care trebuie să o reconstruim împreună”, a spus Valérie Pécresse în deshiderea discursului său. 

     Considerând că Franţa „se află la o răscruce de drumuri”, candidata republicanilor şi-a prezentat propunerile în materie de imigraţie şi şi-a asumat o politică fermă de „zero vize” şi de frontiere intens „controlate”. Valérie Pécresse a vorbit şi despre o descentralizare a Franţei, ce ar duce la o scădere a influenţei pe care Parisul o exercită asupra ţării. Ea s-a angajat să „pună capăt acestei preşedinţii verticale care dispreţuieşte teritoriile”. 

     Fără a-i numi pe Zemmour sau Le Pen, Pécresse a spus mulţimii: „Extremiştii vă mint. Refuzaţi veninul nostalgiei lor. Nu lăsaţi furia şi frica să învingă”.

Realegerea lui Macron, o mai mare influenţă a Franţei în relaţiile cu România?”

     „Există patru candidaţi mari și lați: candidata Dreptei, care abia a intrat în cursă, ăştia doi- naţionaliştii, suveraniștii – şi Macron. Există şi scenariul în care Macron poate să nu intre în turul 2, inclusiv asta se vehiculează astăzi. Nu are resurse de creştere. Proiectele mari pe care ar fi vrut să le implementeze nu a reuşit să le implementeze, pe motiv de COVID, de criză, iar anul viitor el speră că prin acest prestigiu pe care el îl va purta numele Franţei, de şef rotativ al Comisie Europene – un fel de Viorica Dancila a vremurilor apuse… Asta e situația acolo. Revenind la România şi la importanţa alegerilor din Franţa, dacă Macron negociază în continuare, s-ar putea ca o realegere a lui să însemne şi o mai mare influenţă a Franţei în relaţiile cu România. Am aceste informaţii. În rest, noi nu avem legături cu restul candidaţilor”, a spus Cozmin Gușă, în emisiunea “Deferiți mass-media”, la DCNews TV.

Pe plan extern

     Războiul din Ucraina a bulversat deja campania electorală, complicând intrarea lui Macron în cursă. Doi contracandidaţi de extremă dreapta care au avut rezultate bune în sondaje trebuie să îşi explice poziţia lor pro-Rusia şi pro-Putin de până acum.

     Cu Macron în fruntea eforturilor europene de a asigura o încetare a focului şi o rezolvare paşnică a conflictului din Ucraina, se pare că va fi o campanie cu mai puţine mitinguri ale preşedintelui în exerciţiu şi cu un accent neobişnuit pe politica externă.

Filosofia Orientului Mijlociu – de la Ptahhotep la Mazdak

filozofie

Redactor: Ana Maria Ciolac

Grafica: Pană Maria

Orientul Mijlociu, cunoscut și sub numele de Orientul Apropiat, este o regiune transcontinentală aflată la conjunctura dintre Europa, Asia, Africa, Marea Mediterană și Oceanul Indian. Deși este o zonă geografică deosebit de importantă, nu s-a ajuns încă la un conses în legatură cu delimitările ei. La modul general, aceasta include Asia de vest, Egiptul și Turcia. Denumirea de Orient Mijlociu, folosită prima dată în mod oficial in 1957, a fost criticată ca fiind eurocentrică, fiind bazată pe percepția europeană.  

Ceea ce este cert, însă, este faptul că Orientul Mijlociu a reprezentat un centru de greutate în istorie, fiind supranumit “leagănul civilizațiilor”. Aici au luat naștere creștinismul, islamul, iudaismul și numeroase alte religii. Civilizații avansate au înflorit aici, începând cu Egiptul Antic și Mesopotamia, până la Fenicia și Israel. Este de la sine înțeles, deci, că Orientul Mijlociu a zămislit nenumărate filosofii diferite de-a lungul timpului.  

Egiptul Antic este un tărâm înconjurat de legendă și mister; o civilizație ce a luat viață și s-a stins acum mii de ani pe malul Nilului. Filosofia și religia se întrepătrundeau cu toate aspectele din viața egiptenilor. Filosofii greci considerau Egiptul un loc al înțelepciunii. Prin urmare, mulți scriitori, printre care și Pitagora, au călătorit aici pentru a învăța și a duce cunoștințele dobândite acasă. Un filosof egiptean preponderent este Ptahhotep (luându-și numele de la Ptah, zeul creației), care a scris “Maximele lui Ptahhotep”, o serie de 37 de maxime adresate fiului său, care discutau etica și viața de zi cu zi. Un alt text important, vechi de 3200 de ani, se numește “Nemurirea scriitorilor”, despre care American Philosophical Association afirmă că este “un exemplu remarcabil de filosofie egipteană clasică”, discutând nemurirea sufletului unui scriitor.  

Filosofia arabo-islamică se distinge și ea prin multiple curente de gândire, dintre care se remarcă falsafa, sufismul și teosofia. Falsafa era bazată pe învățăturile grecești, precum logica lui Aristotel și metafizica. Sufismul, în schimb, a fost inspirată de călugării creștini, iranieni și indieni, promovând percepția intuitivă. Teosofia reunește aceste abordări filozofice diferite, punând accentul pe cunoașterea prin reflexie.  

Cel mai important călugăr iranian a fost Mazdak. Acesta și-a lăsat, la rândul lui, amprenta asupra filosofiei Orientului Mijlociu prin crearea unei noi invățături, sub numele de mazdakism. Acesta avea o cosmologie dualistă, văzând lumea în alb și negru. Entitatea cea bună era Lumina, cea rea, Întunericul. Mazdakismul era nonconformist, aducând nenumărate elemente noi. Mazdak punea accent pe buna conduită și pe moralitate, criticând formalitățile religioase.  

Orientul Mijlociu este în prezent o zonă măcinată de conflicte, multe țări confruntându-se cu sărăcia. Totuși, trecutul său glorios continuă să ne fascineze, învățăturile și filozofia sa punându-și amprenta asupra lumii contemporane.

Metaversul, NFT cu maimuțe și o pereche de ochelari

Întrebări pentru secolul XXI, Economie, Științe

Redactor: Lydia Cirstea

Grafică: Lazar Anca

Tehnoredactor: Stoica Sara

Metaversul. Acest concept pe care îl tot auzim în ultima vreme a existat de câțiva ani, însă acum pare că ne trezim față în față cu ceva cu totul și cu totul nou, abia diferențiabil de lumea reală.  Să fie, oare, o strategie genială de marketing pentru a ne distrage atenția de la problemele Facebook-ului, o înstrăinare totală de realitate, inovația secolului, sau un trailer către viitor?

Dacă vă încearcă un sentiment de frică de necunoscut, gândiți-vă că a discuta despre Metavers este echivalentul unei conversații despre internet în anii 70. Cu toate acestea, există anumite aspecte pe care deja le cunoaștem, într-o oarecare măsură, despre acest univers virtual. Pentru început, “Metaverse” este un concept ce aparține Science Fiction, o creație pe hârtie a romancierului Neal Stephenson (Snow Crash-1992) care descria posibilitatea de a călători, cumpăra și socializa într-un univers digital 3D, prin intermediul unui avatar. Desigur! Încă un scriitor ce visează cu ochii deschiși la aspecte ce nu vor prinde NICIODATĂ amploare în viața reală.. Cu toate acestea, întâmplarea face ca în jur de 25-30 de ani mai târziu, oameni precum Mark Zuckerberg și Satya Nadella ne povestesc cu sclipire în ochi despre cum un ecran și o pereche de ochelari virtuali vor aduce o reformă digitală și, cel mai probabil, economică. Cu aceasta cantitate de informații care ne fac să credem că ne aflăm cu adevărat într-un film SF, este firesc, aproape imperativ, să ne punem următoarele întrebări:

Cum funcționează Metavers-ul?

Pentru început, există trei aspecte cheie care stau la baza acestui urmaș îmbunătățit al internetului: prezența, interoperabilitatea, economia și marile companii.

1)Prezența

În esență, Metaversul înseamnă prezența noastră, sub forma unui avatar pixelat, în absolut orice loc din univers. Închipuiți-vă un joc 3D, precum GTA, Minecraft sau chiar Roblox, apoi puneți-vă în pielea personajului prin intermediul căruia jucați.  Dispozitive precum ochelarii virtuali permit explorarea universului la persoana întâi și transpun chiar și simțul tactil. Pe cât de incredibil sună, este adevărat, și este prezentul cu care ne confruntăm. Numeroase firme lucrează pentru a concepe o mănușă, care oferă utilizatorului senzația că atinge sau simte un obiect pe care îl ridică, sau atinge în Metavers. Astfel, este vorba despre comunități întregi interconectate, în care oamenii pot socializa, se pot juca și pot chiar munci! Este, în adevăratul sens al cuvântului, o realitate virtuală, o realitate pixelată care riscă să ne înstrăineze și mai mult unul de celălalt, sau (din contră) să ne apropie. 

2)Interoperabilitatea 

Acum că am stabilit modul în care vom percepe Metaversul din punctul de vedere al unui utilizator, să vedem ce anume ne va întâmpina acolo. O realitate virtuală presupune o realitate în care beneficiem de mai multă libertate în ceea ce privește forma noastră fizică, materială și, implicit, activitățile pe care putem să le derulăm. Astfel, după ce ne-am creat un avatar frumos și prietenos, suntem gata să călătorim cu el prin întreaga lume digitală. Mersul la un concert virtual, o plimbare online pe Burj Khalifa, operele de artă digitale și excursia de vis pe o insulă tropicală vor fi lucruri mainstream în viitorul apropiat. De asemenea, interoperabilitatea permite și teleportarea, sau- în termeni mai Pământeni- trecerea din lumea unei companii, în alta. Ideea de bază a acestui transcendent  a tot ceea ce considerăm până acum a fi apogeul internetului este să creeze un spațiu universal pentru toți utilizatorii, care să ofere experiențe egale. Astfel, nu o să existe „persoane în metaversul Facebook-ului și persoane în metaversul Microsoft”, precum a afirmat Victoria Petrock.

Cel mai benefic și inovator concept pe care îl aduce metaversul mizează chiar pe posibilitatea utilizatorilor de a se întâlni și conversa cu prietenii în contextul pandemiei, al relațiilor la distanță, sau cazuri speciale ce nu permit părăsirea domiciliului. În mod neașteptat, probabil, această invenție care pare să ne înstrăineze de realitate mai mult ca oricând, ne oferă deja birouri virtuale pe care le putem decora și în care ne putem întâlni cu colegii de muncă, asociații sau prietenii pentru o ședință mai eficientă decât pe Zoom. Va fi un game-changer pentru persoanele care muncesc din confortul propriei case, sau pentru cei ce urmăresc o experiență cât mai aproape de realitate în care să socializeze, sau să se joace cu prietenii aflați la distanță.  Exemple asemănătoare sunt deja: VRChat, Immersed, AltspaceVR și concertele virtuale din Fortnite.

Mai mult decât atât, Metaverse și realitatea virtuală pot fi folosite în medicină sau psihologie, pentru a trata persoanele care au suferit anumite traume, sau chiar bolnavii de Alzheimer.

3) Economia

Formele de societate online, jocurile video (în special cele multiplayer) și Universul din realitatea augmentată ne-au obișnuit de ani buni cu conceptul de a cumpăra produse virtuale, cu bani reali. Cel mai probabil, nimeni din generația noastră nu și-a pus prea multe semne de întrebare în ceea ce privește utilitatea achiziționării unui skin pe LoL sau a unui membership in Club Penguin, întrucât motivele păreau să fie pe cât se poate de evidente: arătau “șmecher” și pur și simplu doream să le avem. Totuși, lucrurile par să se schimbe puțin, sau să iasă de rază noastră de obișnuință în ceea ce privește Metaversul. Companii precum Balenciaga, Gucci și Nike formează deja parteneriate cu Fortnite, Roblox și multe altele, în care vor produce haine virtuale la un preț destul de ridicat. De ce ar da cineva 300 de lei pentru o pereche de adidași virtuali cu talpă ultra fină și boost pentru alergare, doar pentru a-i privi cocoșat prin ecranul unui calculator? De fapt, sunt convinsă că există un răspuns și pentru asta…mai ales știind că urmează să discutăm despre elementul cheie al Metaversului: NFT.

Ce este un NFT? (sau cea mai frecventă întrebare a anului 2021)

Non-fungible token.

V-am lămurit, nu-i așa? Pentru început, ”non-fungible” se referă la unicitatea unui anumit lucru, proprietatea acestuia de a nu putea fi înlocuit. Astfel, ele sunt componente digitale unice ale Ethereum (o formă de cryptocurență), folosite pentru a cumpăra digital art. În termeni mai clari, NFT ajută la colecționarea de artă digitală, asigurând clientul că ceea ce cumpără este original, precum semnătura unui artist în viața reală. Știu, sună minunat dacă te gândești că artiștii care își expun lucrările online vor fi în sfârșit plătiți pentru munca lor. Persoanele care fac screenshot unei astfel de lucrări vor fi ”fericiții posesori” ai unui fals, ei trebuind să cumpere lucrarea pentru a avea certitudinea că este originală.  Cu toate acestea, ideea nu mai sună la fel de minunat atunci când NFT-urile se transformă în picturi cu maimuțe care costă cât salariul unui neurochirurg. 

Metaverse, precum aproape toate lucrurile din această lume, este greu de definit și, poate, și mai greu de perceput. Rămâne la latitudinea fiecăruia să decidă dacă o pereche de ochelari VR îi teleportează într-un birou digital, alături de colegii de muncă sau dacă reprezintă arma finală pentru a-i înstrăina de realitatea pe care o percepem și de a cumpăra un NFT cu o maimuță.

Pastafarianism – suntem creația unui Monstru Zburător de Spaghete?

Întrebări pentru secolul XXI, Cultură, filozofie

Redactor: Catinca Soare

Grafica: Antonia Drăgan

Ceea ce apreciez cel mai mult la lumea în care trăim este faptul că întotdeauna există ceva nou de învățat. Astfel, când am auzit pentru prima dată despre această religie, nu am ezitat în a începe să mă documentez.

  În iulie 2011, austriacul Niko Alm a câștigat dreptul legal de purta în fotografia permisului său de conducere o strecurătoare de paste pe cap, după dobândirea permisunii din partea statului și susținerea unei examinări care atesta capabilitatea sa psihologică de a conduce o mașină. Ideea i-a venit după ce a citit că reglementările austriece permit articolele pentru acoperirea capului în fotografiile oficiale doar atunci când sunt purtate din motive religioase. Acesta era membru al Bisericii Monstrului Zburător de Spaghete.  

Monstrul Zburător de Spaghete este zeul venerat în cadrul Bisericii care poartă același nume; religia este cunoscută sub numele de pastafarianism. 

Nu mă îndoiesc că te întrebi dacă nu cumva este data de 1 aprilie. Țin să menționez că m-am simțit la fel ca tine, extrem de confuză, când am aflat despre această religie. Chiar dacă pare o simplă glumă, pastafarianismul este o religie recunoscută oficial în mai multe țări (printre care Polonia și Noua Zeelandă). Aceasta a fost fondată de fizicianul Bobby Henderson în anul 2005, care a descris pentru prima dată Monstrul Zburător de Spaghete, în mod satiric, în cadrul unei scrisori deschise către Consiliul pentru Educație de Stat din statul american Kansas. Scrisoarea se opunea deciziei de a preda teoria creaționistă în locul celei evoluționiste în școli și a reușit să ajungă un adevărat fenomen pe Internet. 

Fiind o religie, pastafarianismul are diverse porunci și dogme. Acestea sunt „poruncile” date de către Monstrul Zburător de Spaghete (care acceptă doar bere ca ofrandă), în număr de opt și intitulate „Aș prefera să nu”:

1. Aș prefera să nu faci prozelitism. Nu e vreo problemă dacă unii nu cred în Mine, nu sunt atât de vanitos.

2. Aș prefera să nu folosești existența Mea ca mijloc de a ucide, oprima, subjuga, pedepsi, eviscera sau pentru a fi rău cu ceilalți.

3. Aș prefera să nu judeci oamenii după felul în care arată, se îmbracă și vorbesc.

4. Aș prefera să nu ai un comportament ofensator față de tine sau de partenerul tău de viață.

5. Aș prefera să nu ataci ideile bigote, misogine, execrabile ale celorlalți pe stomacul gol. Mănâncă mai întâi.

6. Aș prefera să nu construiești sinagogi/biserici/temple/moschei/altare de milioane de dolari pentru Mine când banii ar putea fi mai bine întrebuințați pentru (alege):

·       stârpirea sărăciei

·       vindecarea bolilor

·       a trăi în pace și a iubi cu pasiune

7. Aș prefera să nu spui că vorbesc cu tine. Nu ești atât de interesant. Și ți-am zis să-ți iubești confrații.

8. Aș prefera să nu faci altora ce ție ți-ar plăcea să ți se facă, decât dacă nu încalcă poruncile de mai sus. 

Bobby Henderson, care s-a proclamat ca fiind profetul religiei, a publicat în martie 2006 „Evanghelia Monstrului Zburător de Spaghete”, care s-a vândut în peste 10.000 de exemplare. În cadrul volumului, Henderson prezintă credințele de bază ale pastafarianismului. Mitul creației al religiei susține că Monstrul Zburător de Spaghete a creat Universul fiind într-o stare de ebrietate provocată de bere, fapt care a cauzat defectele lumii în care trăim; potrivit Evangheliei pastafariene, teoria evoluționistă a fost creată pentru a testa credința pastafarienilor (satirizând spusele unor creștini care interpretează Biblia în mod literal). Viața de apoi este și ea prezentată: Paradisul este un vulcan de bere rece; Infernul este asemănător, doar că berea este stătută.

  Printre cele mai umoristice credințe ale acestei religii se numără faptul că pirații sunt ființe divine și primii pastafarieni. Nu doar atât, Henderson argumentează că încălzirea globală și dezastrele naturale sunt o consecință directă a reducerii numărului de pirați după anul 1800. 

Pastafarienii împart sărbători cu Iudaismul, Creștinismul și Islamul. Aceștia se bucură de zilele de sărbătoare consumând feluri de mâncare ce conțin paste. De asemenea, ei sărbătoresc pe 19 septembrie „Talk Like a Pirate Day”.  

Biserica Monstrului Zburător de Spaghete poate părea doar o farsă, dar este o temă îndelungată și foarte interesantă din multe puncte de vedere. De la satirizarea învățăturilor fundamentaliste până la dezbateri de tip politico-juridic, pastaferianismul este un subiect nu doar umorist și controversat, dar și care ne poate învăța diverse lucruri despre societatea în care trăim. 

Poarta Globală – sfârșitul Drumului Mătăsii? Începutul războiului rece dintre Uniunea Europeană și China

Întrebări ale politicii contemporane, Diplomație și relații internaționale, Economie, Politica Uniunii Europene, Politică Asia, Politică Europa, Politică simplificată

Redactor: Brădianu Ștefan

Grafică: credits The Times

Războiul armat – cea mai infamă modalitate de a cuceri o țară, acaparându-i instituțiile, resursele și chiar teritoriul, care a marcat mii de ani de istorie umană – a fost înlocuit ca armă preferată de marile puteri. Uitați de tancuri, de avioanele militare și de navele de luptă. În secolul XXI, banii câștigă orice bătălie. Procesul de stăpânire a unui stat nu mai începe cu o declarație de război și cu un foc de pușcă, ci cu contract comercial însoțit de un buchet de flori.

Context

Acest nou curent al geopoliticii a început odată cu Războiul Rece, când Statele Unite au creat Planul Marshall, pentru a susține economic țările europene, devastate de al doilea război mondial, și, mai ales, pentru a le așeza ferm în propria sfera de influență. Evident, Uniunea Sovietică nu s-a lăsat mai prejos, creând un fond rival, Planul Molotov și oprind statele de la estul cortinei de fier din a beneficia de planul Marshall. Evident, aceasta nu este decât o parte mică din Războiul Rece, care a fost, la sfârșitul zilei, un război economic, al cărui sfârșit este bine cunoscut: URSS s-a prăbușit economic, nepermițându-și să mențină la nesfârșit o asemenea confruntare.

Însă, în urma unei stagnări economice a occidentului, după criză financiară din 2008, și a unei ascensiuni proprii impresionante, Republica Populară Chineză a preluat ștafeta, creând cel mai impresionant program economic de acest fel al lumii moderne. Intitulat “Noul Drum al Mătăsii” (după ruta istorică parcursă de negustorii chinezi pentru a-și vinde bunurile, predominant textile, în restul lumii), cunoscut și ca “Inițiativa Centură și Drum” (BRI), proiectul are că țel construirea unei rețele intercontinentale de infrastructură pentru a putea transporta, distribui și vinde produse chinezești (mai exact, doar produse chinezești) sub pretextul dezvoltării acelor state. Pentru a realiza acest obiectiv, Partidul Comunist Chinez (PCC) dorește să construiască drumuri, autostrăzi, poduri, căi ferate, porturi și aeroporturi pentru a creea mai multe rute ce vor conecta Africa, Asia și Europa cu China. Astfel, controlând lanțul de aprovizionare către o treime din lume, cvasi-monopolul chinezesc asupra producției a mare parte dintre bunurile de consum la nivel mondial va fi definitivat pentru următoarele decenii. De aici, influența politică a Chinei asupra acestor țării va crește considerabil, deja permițându-și de facto să ia decizii diplomatice pentru țările, mai mult să mai puțin, dependente economic de ea.  

Cum funcționează acest mecanism?

Guvernul de la Beijing oferă împrumuturi generoase pe perioade îndelungate de timp, în principal țărilor subdezvoltate sau în curs de dezvoltare, care altfel nu ar putea obține o asemenea sumă de la alți investitori, nefiind considerate de încredere sau promițătoare, cu condiția ca acești bani să fie folosiți pentru realizarea unor anumite proiecte dorite de PCC. Statele cu o situație internă instabilă sau cu un sistem dictatorial opresiv sunt primele care bat la ușa Chinei. Cu fiecare nou proiect început, încă o piesă din marele puzzle este adăugată. Și cum ar putea oficialii unei nații să refuze oportunitatea de a obține atât de multe fonduri acum, când viitorul în care ele trebuie să fie plătite pare atât de departe, mai ales întrucât probabil ei nu vor mai fi cei responsabili să le plătească, la acel moment?

Pericolul banilor chinezești și influența asupra Uniunii Europene

Din nefericire, cea mai mare parte a proiectelor nu avantajează în niciun fel țara respectivă, ci doar, ați ghicit, China, care poate accesa piața locală mai ușor, ba chiar poate stabili un monopol. Degeaba există o autostradă nouă dacă ea nu este folosită de niciun cetățean. Nu doar atât, dar până la urmă, tot țara respectivă este cea care trebuie să achite nota de plată, iar dacă nu reușește, Beijingul este întotdeauna dispus să se comporte asemenea unui cămătar, pentru că, la sfârșitul zilei, acesta este rolul pe care și l-a asumat. 

Sri Lanka a învățat asta pe calea cea grea, după ce a construit întreg portul Hambantota cu împrumuturi chinezești, deși majoritatea experților avertizau că nu va reuși să-și plătească datoriile și că, proiectul este, oricum, inutil pentru insulă. Cele mai negre previziunii s-au adeverit: după ce nu a reușit să își plătească datoriile, Sri Lanka a fost nevoită să “împrumute” portul Chinei, pentru 99 de ani, dar și să plătească mai târziu o parte din costuri. Astfel că, Beijingul s-a ales și cu banii, și cu portul (un punct strategic extrem de important pentru comerțul maritim chinezesc). Într-un moment de umor negru istoric, China s-a transformat din țara care condamna Marea Britanie pentru că a forțat-o să îi cedeze un port pentru 99 ani, în cea care face exact același lucru.

Adesea însă, guvernul chinez preferă să se folosească de datoria exorbitantă a unei țări pentru a o ține ostatică, obținând favoruri diplomatice din partea ei, la nevoie. Prin această strategie, China reușește să influențeze sau chiar să acapareze anumite organizații mondiale (precum OMS) sau, cel puțin, să le paralizeze. 

Principala victimă este Uniunea Europeană, întrucât trebuie ca doar un singur stat din toate cele 27 să se opună pentru ca orice inițiativă să fie oprită. În acest fel, China nu trebuie să depună prea mult efort pentru a compromite și a corupe încet dar sigur, din interior, întreaga Uniune Europeană. Astfel că, în urma unor investiții chinezești în portul grecesc Piraeus, Grecia și-a folosit puterea de veto pentru a opri condamnarea UE a încălcării drepturilor omului din China. Ungaria a făcut același lucru recent, blocând condamnarea noii legi a securității din Hong Kong. Guvernul maghiar este, de altfel, și cel mai loial aliat al Beijingului din cadrul uniunii, importând vaccinuri Sinovac, plănuind deschiderea unei universități chinezești în capitală (fapt ce a început o adevărată confruntare cu primarul orașului, care se opune influenței excesive a Chinei din țară) și susținând construirea unei căi ferate de la Budapesta până la Belgrad (Serbia fiind un alt aliat important al Chinei în regiune) și Atena.

O asemenea influență a Chinei pe bătrânul continent ar trebui să ne înspăimânte pe toți. Nevoia unor instituții europene mai puternice, cu un grad mai ridicat al autonomiei – care nu se blochează de fiecare dată când un stat membru este mituit să se opună –  este evidentă. Însă, nu este încă prea târziu, iar majoritatea semnelor indică faptul că cele mai multe guverne europene au realizat situația dificilă în care se află uniunea și amenințarea fundamentală pe care o prezintă China. 

O nouă atitudine europeană

Pe când nu demult, atmosfera dintre UE și China era, dacă nu prietenoasă, măcar cordială, datorită impresionantei înțelegeri comerciale (susținută mai ales de președintele francez Emmanuel Macron), ce mai trebuia doar ratificată, anul 2021 s-a terminat cu o provocare directă lansată de Bruxelles către Beijing: “Poarta Globală”, proiectul menit să fie rivalul BRI. Acesta ar trebui să valoreze în jur de 300 de miliarde de euro (de trei ori mai mult decât a primit Europa, la rândul ei, din Planul Marshall) și ar avea ca scop susținerea economică a țărilor în curs de dezvoltare, promovând, în același timp, valorile europene. Astfel, UE încearcă să atace influența Chinei în zonele mai puțin dezvoltate ale lumii, oferind o alternativă mai bună și forțând Beijingul, prin existența unei competiții, să își mai îndulcească practiciile cinice, întrucât statele au acum unde să plece dacă sunt deranjate de comportamentul Chinei. Așadar, ar dilua influența ei chiar și asupra statelor care îi rămân abonate.

Avantajul principal al acestui plan este evident, iar Comisia Europeană a făcut tot posibilul să-l sublinieze: proiectele sunt făcute în favoarea țării respective, nu a unui actor extern. 

Evident, totul s-ar transforma într-un război rece între Uniunea Europeană și Beijing, al cărui front principal ar fi Africa, acolo unde Franța simte cum sfera ei de influență, cândva cea mai largă, se micșorează, în favoarea Chinei. Este întrutotul posibil ca PCC-ul, același partid care transformat Xinjiangul într-un lagăr în aer liber, să recurgă la metode mai puțin onorabile pentru a își asigura victoria, însă Europa ar trebui să fie pregătită pentru asta.

Optimism prudent

Inițiativa a fost întâmpinată cu puține laude și mai mult scepticism. Cea mai criticată a fost absența unei structurii bine definite și a clarității în privința a cum ar funcționa acest mecanism. Acesta pare că mai are multă birocrație și multe formalități de înfruntat până când va fi pus în practică, moment în care ar fi deja prea târziu, iar asta dacă chiar va fi pus în practică, întrucât este mereu posibil ca unul sau mai multe state să se opună. Cine știe cum va arăta programul, câte mici ajustări vor fi făcute, când va fi, în sfârșit, pus în aplicare? Aceasta este o întrebare relevantă mai ales întrucât, suma propusă, deși generoasă, este cu mult mai mică decât cea oferită de Beijing.

Anumiți specialiști au propus ca planul să fie mutual exclusiv cu “Noul Drum al Mătăsii”, forțând statele să aleagă și, în unele cazuri, să iasă din sfera de influență a Chinei. Astfel, ar fi trasată o linie clară între țările ce prețuiesc valorile occidentale – libertatea, democrația, progresul – și cele ce doresc să se asocieze cu un regim dictatorial opresiv.

Totuși, deși critica productivă este întotdeauna bine-venită, această inițiativă nu trebuie ucisă în fașă, mai ales deoarece are atât de mult potențial. Anual, discrepanțele revoltătoare dintre statele dezvoltate și așa-zisa “lume a treia” se adâncesc, iar planul de investiții ar putea opri acest fenomen regretabil. Cu atât mai importantă este o dezvoltare sustenabilă, inclusivă și ecologică a acestor state, iar proiectele finanțate prin BRI sunt fix opusul: falimentare pe termen lung, devastatoare pentru comunitățile locale și, mai ales, pentru mediu. “Poarta Globală” ar putea asigura o dezvoltare fezabilă, o cooperare economică sănătoasă (în care nu există un stat maestru și unul suspus) și un viitor verde pentru aceste țări.

Dar, pentru a realiza asta este nevoie de unitate și coeziune la nivel european, ar trebui ca state precum Polonia și Ungaria, care se îndreaptă din ce în ce mai mult către dreapta extremă, sau Grecia și Cipru, cochetate de regimul chinez, să colaboreze, iar giganții economici precum Franța și Germania să fie dispuși să riște în lupta cu China.

Drumul către democrația bulgară – 3 alegeri parlamentare într-un an

Politică Europa, Politică simplificată

Redactor: Alex Zaharia

Grafică: Popa Amalia

Tehnoredactor: Buliga Andreea

                       Pe data de 14 decembrie 2021 s-a împlinit o lună de la alegerile parlamentare din Bulgaria. La prima vedere nimic interesant, dar dacă aș veni și v-aș spune că, teoretic,  alegerile din noiembrie trebuiau să aibă loc de abia în 2025? Ei bine, e adevărat, iar situația actuală se datorează faptului că bulgarii au trebuit să iasă de nu mai puțin de 3 ori în același an la vot. Cum s-a ajuns la această situație? Haideți să analizăm!

                          În primul rând, trebuie să înțelegem că politica bulgară nu a fost niciodată lipsită de impedimente. După 44 ani de comunism, vecinii noștri de la sud au avut alegeri libere în 1990, prima dată de la abolirea monarhiei. În urma căderii regimului autoritar, Partidul Comunist, care a condus țara pentru decenii, și-a schimbat numele în Partidul Socialist Bulgar. Paradoxal, în ciuda dorinței bulgarilor de a da comuniștii jos de la putere (dorință exprimată prin protestele din 1989), aceștia și-au ales tot vechii politicieni. Astfel, socialiștii (vechii comuniști) au câștigat alegerile în 1990. De-a lungul anilor au apărut o mulțime de alte partide politice, inclusiv unul înființat de fostul rege al Bulgariei, Simeon al 2-lea, acesta ajungând ulterior prim-ministru în perioada 2001-2005. Din păcate, contrar promisiunilor făcute, majoritatea celor ajunși la putere după 1989 nu au contribuit la bunăstarea poporului, ci din contră. În 1996, Bulgaria a intrat în criză economică. Veniturile scădeau și prețurile creșteau, inflația fiind atât de gravă, încât 1 dolar ajunsese să valoreze aproximativ 1500 de leva. Ulterior situația s-a îmbunătățit, dar viața cetățenilor bulgari a fost și încă este departe de una la standarde europene. În anul 2009 a intrat pe scena politică Boiko Borisov, fost primar al Sofiei, dar și bodyguard al ultimului dictator comunist bulgar, Todor Zhivkov. Din anul 2009, Borisov a avut 3 mandate de prim-ministru din partea partidului conservator GERB. Acesta și-a clădit încrederea oamenilor în mesaje anticorupție, însă chiar el a ajuns să fie acuzat de ilegalități din această sferă. În ciuda activității corupte, Borisov a rămas la putere, în lipsa unei opoziții puternice. În prezent, Bulgaria este recunoscută ca cea mai coruptă și săracă țară din UE, la aceste date adăugându-se și situația pandemică deplorabilă. La acest moment, doar 27% din bulgari sunt vaccinați contra SARS-Cov 2 și media deceselor provocate de Covid-19 este de aproximativ 100/zi.

                  După zeci de ani de nemulțumire, poporul a izbucnit. Începând cu proteste spontane pe 9 iulie 2020, bulgarii au protestat pentru 282 de zile! Motivul manifestaţiilor este cel al corupției politicienilor, acuzații cu precădere către prim-ministrul Borisov și colegii săi de partid. Un eveniment notabil care a mobilizat cetățenii a fost apariția unei poze deranjante pe social media. În aceasta se poate observa prim-ministrul Boiko Borisov dormind pe jumătate gol în patul său, alături de un pistol și un teanc uriaş de bani format din bancnote de 500 de euro. Acesta a admis ulterior că aceea era camera lui personală, dar că poza a fost făcută cu o dronă intrată ilegal pe proprietatea lui şi ulterior trucată. Acesta a susţinut, de asemenea, că ,,mafia încearcă să-l dea jos de la putere’’ și a acuzat mai multe persoane, inclusiv președintele Bulgariei, dar și rivalul său politic, Rumen Radev de înscenare. După aproape 300 de zile de proteste, Borisov pleacă de la putere, nu din dorința a oamenilor, ci datorită terminării mandatului său de 4 ani. 

                  Acum, haideți să trecem la partea recentă, alegerile parlamentare din 2021. Prima sesiune a avut loc pe 4 aprilie, când niciun partid nu a câștigat majoritatea voturilor și, de asemenea, nu s-au putut forma coaliții. Acesta a fost un moment istoric, fiind prima dată în istoria postcomunistă a țării când partidele nu au putut ajunge la un acord. Cu un guvern interimar numit de președintele Rumen Radev, 3 luni mai târziu s-au ținut noi alegeri parlamentare. Aici lucrurile încep să devină interesante. Pentru prima dată după mulți ani, partidul GERB al lui Borisov este întrecut de partidul populist Există Un Astfel De Popor. Această formațiune politică a fost fondată de către cunoscutul prezentator de televiziune și cântăreț Slavi Trifonov, al cărui mesaj principal este cel anticorupție. Odată cu victoria partidului, toți se așteptau că Trifonov să formeze o coaliție împotriva lui Borisov. Cu toate acestea, prezentatorul a făcut surprinzătoarea declarație de a refuza să colaboreze cu alte formațiuni. Acesta și-a motivat decizia, explicând că ,,termenul <<coaliție>> este unul murdar’’ și că are intenția de a forma un guvern minoritar, dorință care i-a fost respinsă. Astfel, pentru a doua oară, în același an, nu s-a putut forma un guvern pentru a conduce țara.

                  Acum, ajungem la alegerile cu numărul 3, acestea având loc pe data de 14 noiembrie, fiind prezenți la urne doar 40% din bulgari. De data aceasta nici Trifonov, și nici Borisov nu au câștigat încrederea bulgarilor, ci partidul Schimbarea Continuă, cu un procentaj de 25,67% din voturi. Acesta a fost fondat cu doar 2 luni înainte de această sesiune de alegeri, de către Kiril Petkov și Assen Vasilev, cunoscuți drept și ,,Harvardiștii’’, deoarece amândoi au absolvit prestigioasa facultate din SUA. La fel ca Există Un Astfel De Popor, nici Schimbarea Continuă nu are niște caracteristici clare pentru a putea fi localizat undeva pe axa politică, principalul obiectiv fiind cel de a scăpa Bulgaria de politicienii corupți. Atât Petkov cât și Vasilev au servit drept miniștri interimari în perioada în care nu s-au putut forma coaliții și au purtat în mod public o luptă anticorupție. Cel mai relevant exemplu reprezintă momentul în care Petkov a dezvăluit cum prim-ministrul Borisov a dat 500 de milioane de euro, bani guvernamentali, către doar opt companii. Spre deosebire de partidul lui Trifonov, Petkov și Vasilev s-au declarat din primul moment deschiși către colaborare. 

                                   Ce s-a întâmplat în luna care a trecut? Putem spune că, până acum, politicienii bulgari sunt pe drumul cel bun, reușind în final să se realizeze o coaliție între partidele Schimbarea Continuă, Partidul Socialist Bulgar și alte 2 partide de dreapta. Anunțul a fost făcut pe data de 10 decembrie. ,,A venit momentul, după 32 de ani, ca cetățenii bulgari să vadă conducători cărora le pasă de ei; este timpul ca tinerii plecați în străinătate să vadă Bulgaria că pe un loc promițător în care se pot întoarce, și ca părinții noștri să vadă Bulgaria ca pe un loc în care pot avea o pensie corespunzătoare și să-și trăiască bătrânețea cu demnitate’’, a declarat Petkov.

                         Care este concluzia acestui articol? Faptul că, în general, democrația este greu de întreținut, dar, într-o țară care a trecut prin decenii de comunism, este chiar mai fragilă decât ne putem imagina. Nu doar noi, românii, am avut de suferit din cauza corupției, minciunilor și dezamăgirilor post-1989, ci toate țările care au făcut parte din blocul comunist. Trebuie să rămânem puternici, să ținem capul sus și să luptăm. Trebuie să ne informăm, trebuie să semnalăm, trebuie să votăm, în speranța că într-o zi partidul sau persoana căreia îi oferim încrederea nu va fi ,,Aceeași Mărie cu altă pălărie’’, și că țările estice vor fi învățat cu adevărat ce înseamnă libertatea de a vota.

Cronica unui război nedeclarat- Va invada Rusia Ucraina?

Întrebări ale politicii contemporane, Diplomație și relații internaționale, Politică Europa

Redactor: Irina Radu

Grafică: Diana Oancea

Tehnoredactare: Staciu Ruxandra

    Ucraina este o țară de dimensiunea Texasului, situată între Rusia și Europa. A făcut parte din Uniunea Sovietică până în 1991 și de atunci a fost o democrație mai puțin decât perfectă, cu o economie foarte slabă și o politică externă care oscilează între pro-rus și pro-european. În contextul pandemic actual, se ive ș te un război modern, “la cald”, care împarte lumea în tabere adverse, cauzat de ruinele fostei Uniuni Sovietice.

     Conflictul dintre Rusia și Ucraina are o istorie care datează încă din Evul Mediu. Cele două țări împărtășesc rădăcini comune slave, acesta fiind motivul pentru care președintele rus Vladimir Putin se referă la cele două țări drept „un singur popor”.

    Dar, de fapt, căile celor două națiuni au fost împărțite timp de secole, dând naștere la două limbi și culturi – strâns legate, dar totuși destul de diferite.

Ce a pornit conflictul dintre Ucraina și Rusia?

  Incă din 2007, Ucraina și UE au negociat un acord de asociere, la baza pactului propus era un acord de liber schimb cuprinzător, care ar elimina în același timp majoritatea tarifelor la comerțul cu mărfuri. Rusia încerca să determine Ucraina să se alăture propriului proiect de integrare a unei uniuni economice eurasiatice, care ar include o uniune vamală, aceste două oferte se excludeau reciproc.

    Tensiunile dintre Ucraina și Rusia, ambele foste state sovietice, au escaladat la sfârșitul anului 2013 din cauza unui acord politic și comercial de referință cu Uniunea Europeană. După ce președintele de atunci pro-rus, Viktor Ianukovici, a suspendat discuțiile, se pare că sub presiunea Moscovei, săptămâni de proteste de la Kiev au izbucnit în violență care au dus la înlăturarea lui Ianukovici în februarie 2014. Înlăturarea a stârnit tulburări în regiunile de est și de sud ale Ucrainei, în mare parte rusofone, de unde Ianukovici și-a atras cea mai mare parte a sprijinului.

   Apoi, în martie 2014,  Kremlinul a profitat de vidul de putere de la Kiev și a anexat Crimeea, o peninsulă autonomă din sudul Ucrainei cu puternice loialități rusești, sub pretextul că își apăra interesele și pe cele ale cetățenilor vorbitori de limbă rusă. Mai întâi, mii de trupe vorbitoare de limbă rusă, supranumite „omuleți verzi” și ulterior recunoscuți de Moscova ca fiind soldați ruși, s-au revărsat în peninsula Crimeea. În câteva zile, Rusia și-a încheiat anexarea într-un referendum care a fost criticat de Ucraina și de cea mai mare parte a lumii ca fiind ilegitim. A fost un punct de cotitură pentru relațiile dintre cele două țări și începutul războiului nedeclarat dintre cele două părți

  Tările occidentale, precaute față de influența destabilizatoare a Rusiei, au început să furnizeze arme Ucrainei, care a început să respingă separatiștii susținuți de ruși, iar în mai 2014, electoratul ucrainean l-a ales pe Petro Poroșenko, care a semnat acordul de asociere cu UE.

   O problemă specială în acest moment este dacă Ucraina – o țară de frontieră între Rusia și restul Europei și una care aspiră să adere la UE – ar putea deveni într-o zi membră a alianței militare occidentale NATO.Aceasta este o posibilitate împotriva căreia Rusia se opune vehement și este dispusă să recurgă la orice metodă pentru ca aceasta să nu se adeverească.

   Conform estimarilor, violența din estul Ucrainei dintre forțele separatiste susținute de Rusia și armata ucraineană a ucis peste 10.300 de persoane și a rănit aproape 24.000 din aprilie 2014. Deși Moscova și-a negat implicarea, Ucraina și NATO au raportat acumularea de trupe, armate ruse si echipamente lângă Donețk.

Care sunt declarațiile Rusiei?            

  Kremlinul a negat în mod repetat că Rusia intenționează să invadeze Ucraina, insistând că Rusia nu reprezintă o amenințare pentru nimeni și că țara care mută trupele pe propriul teritoriu nu ar trebui să fie un motiv de alarmă.

  Moscova vede sprijinul tot mai mare pentru Ucraina din partea NATO, în ceea ce privește armamentul, pregătirea și personalul  ca o amenințare la adresa propriei sale securități. De asemenea, a acuzat Ucraina că și-a sporit propriul număr de trupe în pregătirea unei tentative de reluare a regiunii Donbas, o acuzație pe care Ucraina a negat-o.

   Președintele rus Vladimir Putin a cerut acorduri legale specifice care să excludă orice extindere ulterioară a NATO spre est, spre granițele Rusiei, declarând că Occidentul nu a respectat asigurările sale verbale anterioare.

    În octombrie 2018, Ucraina s-a alăturat Statelor Unite și altor șapte țări ale Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) într-o serie de exerciții aeriene la scară largă în vestul Ucrainei. Exercițiile au venit după ce Rusia și-a desfășurat exercițiile militare anuale în septembrie 2018, cele mai mari de la căderea Uniunii Sovietice.

Ce încercări de pace există?

Din februarie 2015, Franța, Germania, Rusia și Ucraina au încercat să intermedieze încetarea violenței prin Acordurile de la Minsk. Acordul include prevederi pentru încetarea focului, retragerea armamentului greu și controlul deplin al guvernului ucrainean în întreaga zonă de conflict. Totuși, eforturile de a ajunge la o înțelegere diplomatică și la o rezoluție satisfăcătoare nu au avut succes.

   Acordurile de la Minsk sunt importante din trei motive, în primul rând, marchează cele două ocazii în care Putin a împins de două ori cu succes Ucraina spre viitorul eurasiatic, de ambele ori, folosind amenințarea violenței, aceasta explică parțial agresiunea actuală. Până acum, a fost singurul lucru care a funcționat în câteva secunde, restricționand orice compromisuri viitoare, deoarece Rusia nu va accepta nimic mai puțin și Europa nu poate fi văzută ca încalcă un tratat pe care l-a semnat. In primul rând, acordul împinge deja Ucraina către viitorul eurasiatic din trei motive, primul prevede un mini-stat pro-rus în interiorul Ucrainei, cu puterea constituțională de a limita orice înclinare europeană, al doilea erodează noțiunea de suveranitate ucraineană, adică spune clar că forțele pro-ruse din Donbass pot avea propria sa armată și legitimează Rusia in amestecul din afacerile constituționale ucrainene iar al treilea garantează instabilitatea politică în ucraina ce depășește cu mult ceea ce majoritatea ucrainenilor consideră un preț acceptabil pentru pace.

      Un sondaj a constatat că doar 15% dintre ucraineni acceptă condițiile din Minsk, motiv pentru care Zelensky a refuzat până acum să le accepte.

Unde se îndreaptă acest conflict?

   Ințelegerea acestui conflict se poate face doar prin a considera Ucraina ca fiind sfâșiată între două viitoare posibile, pe care le-am putea numi viitorul european și viitorul eurasiatic, fie ucraina își rezolvă problemele de corupție și devine un stat european modern, posibil membru al Uniunii Europene, fie ajunge să fie aliată cu Rusia, cel mai probabil ca un fel de stat satelit rus, având un viitor eurasiatic.

Refugiații, armă împotriva Uniunii Europene?

Diplomație și relații internaționale, Politica Uniunii Europene, Probleme sociale

Redactor: Ștefania Gheorghe

Tehnoredactor: Diana Neagu

Puțin după începutul lunii noiembrie, Uniunea Europeană s-a confruntat cu o nouă problemă, de data aceasta de natură politico-socială, și anume începutul unei posibile noi crize a refugiaților. Aceste tensiuni există încă la granița dintre Polonia, Lituania (țări din Uniunea Europeană) și Belarus. În prezent, oficialii Vestului îl acuză pe Aleksandr Lukașenko, președintele Belarusului, că ar orchestra toată această situație, introducând intenționat refugiați pe teritoriul Uniunii, cu promisiunea că vor găsi o salvare în statele membre. Acesta profită de contextul nefericit și dureros din care acești oameni provin, pentru a pune presiune pe blocul politic european. Președintele Belarusului a respins inițial această posibilitate, însă a afirmat că dacă Uniunea Europeană își va menține poziția împotriva Belarusului, atunci poate chiar va recurge la acțiunile de care este acuzat, asumându-și în statu-quo parțial vina pentru aceste evenimente. 

Posibile crize ale refugiaților sunt probleme reale cu care ne confruntăm de ani încoace și sunt determinate de conflictele și speranța mică de viață din țările Orientului Mijlociu și Africii de Nord. 

Care sunt relațiile dintre UE și Belarus?

În ultima vreme, relațiile dintre Belarus și Uniunea Europeană sunt din ce în ce mai tensionate, președintele autoritar al Belarusului primind sancțiuni din partea liderilor europeni. Una dintre cele mai cunoscute situații în care reacțiile lui Lukașenko au atras după sine astfel de repercusiuni, a fost reprezentată de sechestrarea lui Roman Pratasevič, un jurnalist în vârstă de 26 de ani care judeca aspru regimul lui Lukașenko. Acesta se afla într-un avion împreună cu iubita lui, în timp ce zborul i-a fost redirecționat brusc la Minsk din cauza unei amenințări cu bomba. Imediat aterizat pe aeroportul capitalei, Pratasevič a fost ridicat de autorități și sechestrat. Uniunea Europeană a cerut insistent eliberarea jurnalistului  și a iubitei sale, Minsk-ul ignorând aceste cerințe. 

Tensiunile prezente în momentul de față la granița dintre Belarus și Polonia dezgroapă probleme adânci ale blocului european, confruntând direct două state, Belarusul, un stat ce are legături strânse cu Rusia, făcând în trecut parte din Uniunea Sovietică și Polonia, un stat european, democratic, care pedalează accelerat în ultima vreme spre populism. 

Au existat de asemenea și acuzații asupra Rusiei privitor la situația imigranților, judecând după alianța dintre cele două state, acestea formând încă din anul 2000 Uniunea Statală Rusia-Belarus. În contextul imigranților, Kremlinul judecă deciziile Vestului și se implică militar, trimițând trupe de desant și bombardiere ca sprijin pentru Belarus, la granița cu Polonia.

Cum a organizat Belarus aceste valuri de refugiați?

Frontex (Agenția Europeană pentru Poliția de Frontieră și Garda de Coastă) a declarat că cel mai mare procent de refugiați vine din Irak, fiind urmați de Afganistan și Siria, toate fiind țări conflictuale.

Pe aeroportul din Minsk aterizează frecvent avioane ce călătoresc din Orientul Mijlociu, Comisia Europeană acuzând Belarusul că ademenește imigranții în Belarus, cu falsa promisiune că asta le va oferi posibilitatea de a intra în spațiul european. De asemenea, la începutul anului 2021, Belarusul a simplificat tot procesul pentru obținerea vizelor pentru cetățenii din Irak, aceștia putând călătorii ca „turiști”. Ajunși pe teritoriul lui Lukașenko, imigranții sunt ghidați de autorități prin păduri, până la granițele cu Polonia și Lituania. 

Ce face Polonia pentru a opri valul de refugiați?

Polonia s-a arătat reticentă în discuțiile referitoare la oferirea de azil refugiaților și acceptarea acestora în țară. Discursurile naționaliste ale guvernului polonez conțin narative ce dezaprobă deciziile Vestului legate de refugiați, dar mai mult decât atât, îi consideră o amenințare asupra siguranței, culturii și autorității țării.

Ce face Polonia în prezent pentru a ține imigranții în afara țării este să îi oprească prin intermediul autorităților la graniță. În situațiile în care aceștia reușesc totuși să treacă granița, pășind astfel într-un stat al Uniunii Europene, sunt expulzați înapoi în Belarus.

Este totuși această metodă de „push-back” legală?

Respingerile imigranților sunt în creștere încă de la începutul lunii august, acest lucru însemnând că refugiații nu primesc nici măcar o șansă pentru a-și găsi azil în țara respectivă.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului oferă garanția că orice persoană care cere protecție într-un stat european are dreptul la primirea procesului de azil, indiferent dacă a intrat legal sau nu în țara respectivă, adică țărilor le este interzis să trimită imigranții în țări unde se pot afla în pericol și unde ar putea fi supuși la tratamente inumane. Acest lucru ne dovedește că Polonia nu este numai o victimă în aceste discuții, dovedind un comportament opus valorilor europene. 

Ce face UE în aceste condiții?

Uniunea Europeană este aspru criticată de Organizațiile pentru Drepturile Omului, fiind acuzată de ignoranță față de gravitatea situației. Deși UE și Polonia se aflau într-o perioadă tensionată, blocul european asigură sprijinul Poloniei și îi sare în ajutor, dovedind că unitatea Uniunii este mai importantă în aceste circumstanțe decât discrepanțele dintre retorica Poloniei și cea a UE. Reprezentații vestici susțin că atât Polonia cât și Lituania trebuie să se asigure singure de respectarea legislației. 

Ce se întâmplă cu refugiații?

Din păcate, cea mai mare problemă nu este faptul că UE și Belarus își impun sancțiuni, sau că Polonia respinge politicile UE prin acțiunile ei. Cea mai mare problemă însă, este că discuțiile politice ale Vestului cu Belarusul se poartă acum prin niște oameni nevinovați, victimele unor condiții de viață inumane, care își doresc o viață mai bună. Aceștia își părăsesc țările cu regimuri opresive în speranța că vor găsi liniștea în Vest, dar se lovesc de manipularea Belarusului și de respingerea Poloniei.