Redactor: Ștefan Brădianu

Grafică: Dudău Valentina

În 2006, autorul Harry Turtledove a lansat romanul de ficțiune istorică intitulat “Statele Dezbinate ale Americii”. Cartea surprinde o lume în care, după succesul războiului de independență, cele 13 colonii nu se pot înțelege asupra unei singure Constituții comune și, în locul unei singure țări, acestea formează o confederație (asemănătoare Uniunii Europene), în care fiecare stat are propriile legi, propria Constituție și propriile instituții, complet independente de celelalte, fiind mai degrabă o alianță decât o nație. În mod ironic, în același an a început, odată cu criza financiară, procesul de fragmentare al Americii, ce se desfășoară fără a da semne că s-ar opri, îndreptându-se către lumea prezentată în carte.

Așadar ce se întâmplă mai exact în SUA și de ce? Mai important, este procesul ireversibil?

Context

Spre deosebire de alte țări din lumea vestică, precum Franța, Italia, Japonia sau chiar România, Statele Unite nu constituie o republică unitară, ci o federație. Asta înseamnă că fiecare stat (sau teritoriu, precum în cazul capitalei sau al insulelelor Puerto Rico și Guam) are propria administrație locală și legile sale, care adesea diferă în funcție de stat. Acest lucru nu ar fi o problemă în sine, întrucât centralizarea exagerată și, în consecință, puterea acumulată într-un singur loc, duc adesea la autoritarism și la un aparat de stat mai ușor de corupt. Însă, problemele apar acolo unde discrepanțele sunt prea mari, mai exact, când aceeași faptă este întrutotul legală într-un stat și pedepsită precum omorul în altul.

Pedeapsa capitală este aplicată în 12 state americane, în timp ce restul fie au interzis-o, fie au suspendat-o. Avortul este ilegal în 6 state, legal doar pentru primele câteva săptămâni în alte 37 de state (perioadele pot varia de la 5 săptămâni, la 27, în funcție de stat) și legal pe tot parcursul sarcinii în restul. În timp ce, în unele state poți cumpăra de la târg, fără niciun fel de control, arme de asalt, concepute pentru soldați; în altele trebuie să treci prin numeroase verificări și să ai permis de port-armă, iar unele arme nici nu pot fi cumpărate. Și când vine vorba de droguri diferențele în legislație sunt enorme: în Oregon toate drogurile au fost decriminalizate, în timp ce în Texas canabisul nu poate fi folosit nici măcar în scop medicinal. Orașul Washington a oferit marijuana drept recompensă pentru persoanele care se vaccinează anti-COVID, însă, dacă persoana respectivă ar fi condus prin Virginia și ar fi intrat în Kentucky ar fi fost arestată și condamnată la câțiva ani buni de pușcărie pentru posesia “premiului”. Desigur, și legat de vaccinare au existat diferențe mari referitor la abordarea fiecărui stat. În timpul pandemiei, unele state le-au interzis companiilor să își oblige angajații să se vaccineze, iar altele au încurajat și facilitat acest proces. Diferențe au existat și în privința obligativității purtării măștilor: unele state au luat această măsură, doar pentru a fi catalogate drept autoritare de guvernatorii celorlalte state.

Este normal ca într-un stat federal să existe abordări diferite, întrucât oamenii din diferite regiuni au păreri și nevoi diferite. Însă, acestea ar trebui să fie concentrate în principal asupra problemelor economice – fiecare stat știe cel mai bine cum funcționează economia sa locală, de aceea are sens ca statul respectiv să decidă în aceasta privință. Logică ce se aplică și în cazul altor probleme locale. Astfel, viteza și dinamicitatea răspunsului la orice fel de problemă locală sunt mai mari.

Are mai puțin sens (spre deloc) în privința problemelor sociale universale. Avortul și pedeapsa capitală sunt la fel, indiferent de stat sau oraș, deci nu are sens să existe legi diferite de la stat la stat, din potrivă, este doar discriminatoriu. Pandemia și consumul de droguri sunt probleme ce afectează întreaga țară, de aceea ar fi de așteptat ca întreaga țară să aibă același răspuns – o singură strategie. Această diferență nu doar că duce la un răspuns mai ineficient în cazul problemelor, însă ridică și întrebarea ce fel de țară este aceea în care un stat consideră că omorârea unui condamnat este o măsură inumană, barbară, iar statul vecin o consideră un mod eficient și echitabil de a pedepsi crima și de a descuraja alte abateri. La fel și în cazul avortului, considerat (pe bună dreptate), la fel ca în orice altă țară vestică, un drept fundamental al femeii în California, însă criminalizat în Louisiana. Este imposibil ca într-un colț al țării să fii considerat un criminal, iar în altul un cetățean responsabil. Răspunsul la probleme sociale de o asemenea anvergură trebuie să fie unitar, pentru că, până la urmă, aceasta este o trăsătură caracteristică unei nații: unitatea.

În mod normal, asemenea discrepanțe în societate ar fi înlăturate de către o lege federală aplicată la fel în toată țara, însă, în ciuda încercărilor de a realiza acest lucru, nu s-a reușit, din mai multe motive.

 În Constituție se menționează că orice putere ce nu îi este deja acordată guvernului federal le revine statelor. Evident, din anii 1700, lumea a evoluat, iar părinții fondatori, deși înțelepți, nu au putut prezice viitorul. De aceea, puterile guvernamentale noi apărute, ca răspuns la o problemă modernă (precum încălzirea globală) sau la o schimbare în societate, au mers către state. Evident, nimic nu este veșnic la fel, iar puterile respective ar putea fi preluate de Washington, însă ar fi nevoie de un efort politic enorm și de consens general, însă fix lipsa consensului între locuitorii diferitelor state este motivul pentru care există aceste probleme în primul rând.

Desigur asta a dus la multe conflicte între Casa Albă și statele mai rebele, care de obicei se soluționează la Curtea Supremă a Statelor Unite (prescurtată SCOUTS).

Curtea Suprema –  for decizional (și dezbinător)

În ultima vreme însă, Curtea a început din ce în ce mai des să limiteze puterea guvernului în favoarea statelor: astfel s-a întâmplat în timpul pandemiei, când SCOTUS a limitat puterea agenției guvernamentale de mediu de a lupta cu poluarea, sau a decis că Washingtonul nu are puterea de a obliga angajații marilor companii să poarte mască, să se testeze și să se vaccineze. Un alt exemplu ar fi limitarea inclusivă a puterii guvernelor locale de a impune anumite legi, creând un gol legislativ, precum în cazul New Yorkului, care a vrut să limiteze gama de arme pe care le pot achiziționa oamenii, sau când Maine a încercat să oprească școlile religioase din a primi fonduri publice. În ambele cazuri, SCOTUS a declarat neconstituțională inițiativa statului.

Însă cele mai notorii au fost cazurile când inclusiv puterea Constituției și a drepturilor garantate de aceasta a fost redusă, cel mai infam caz fiind cel care a întors precedentul creat de Roe vs. Wade (care le garanta femeilor dreptul la avort), decizie care practic le-a dat statelor libertatea de a interzice total sau parțial avortul. Evident toate aceste acțiuni au fost criticate, Curtea fiind acuzată că se bazează pe o interpretare rigidă și restrânsă a Constituției, bazată pe viziuni demult învechite asupra drepturilor omului, o viziune care ignoră probleme inexistente pe vremea părinților fondatori, însă de o importanță enormă în prezent, precum pandemia sau colapsul climatic. 

Cauzele rupturii

Desigur, legile radial diferite de la stat la stat nu sunt cauza fragmentării societății americane, ci doar un simptom al acesteia. La urma urmei, cei ce scriu legile sunt votați de oameni. Problema este că, în ultimii 10-15 ani, scena politică americană a trecut printr-un proces vicios de polarizare și chiar radicalizare. 

De ce? Motivele sunt numeroase, însă în general se datorează faptului că o bază electorală polarizată – adică fix de cealaltă parte a compasului politic decât cea a partidului rival – este o bază electorală loială și stabilă. Votanții radicalizați pot fi dezamăgiți de nenumărate ori, atât timp cât orice altă alternativă politică este diametral opusă din punct de vedere ideologic, vor rămâne cu partidul care i-a decepționat. Sistemul electoral “first past the post” face imposibilă apariția unui partid rival, cu o filosofie asemănătoare unuia dintre cele două partide gigant, întrucât doar ar fragmenta votul și ar duce la victoria celuilalt partid. Astfel, ambele partide își permit să comită oricâte abuzuri, să nu-și respecte promisiunile electorale și chiar să încalce legile și Constituția, totul în numele sfintei cruciade împotriva celuilalt partid. Nemaitrebuind să se concentreze pe defensivă, partidele își pot coordona eforturile pe atac, dar, având în vedere că și celălalt partid folosește aceeași strategie, atacul trebuie să fie cu adevărat intens pentru a avea un efect. De aceea se aud tot felul de declarații înflăcărate la adresa opozanților, care sunt fie trădători de patrie, fie agenți străini infiltrați pentru a sabota țara.

Partidul Republican pare să exceleze când vine vorba de radicalizare, întrucât anumite centre de știință politică îl plasează, din punct de vedere al platformei politice, alături de partidul cvasi-dictatorului turc Recep Tayyip Erdogan, Dreptate și Dezvoltare, sau partidul ultra-conservator ce guvernează Polonia, Dreptate și Ordine. 

De aceea, se întâmplă atât de rar să ajungă Congresul american la un compromis, pentru că acestea nu sunt profitabile din punct de vedere politic. Nu îți aduce niciun avantaj să arăți că celălalt partid poate fi rezonabil și că pot exista puncte comune. În schimb, noile reguli ale cursei politice sunt simple: cu cât mai tare partidul rival susține ceva, orice, oricât de irelevantă sau normală este acea părere, trebuie să susții cât mai vocal opusul. Sigur, dacă nu cooperezi cu partidul rival, nu poți legifera, deci numeroasele probleme cu care se înfruntă țara vor rămâne nerezolvate. Însă asta doar îți oferă mai multe șanse să dai vina pe opozanți pentru haosul din țară – ei sunt cei ce nu au vrut să colaboreze și să voteze soluția noastră, deci ei sunt de vină pentru dezastrul pe care doar noi îl putem rezolva.

Trebuie luată în considerare și rivalitatea dintre membrii aceluiași partid, întrucât fiecare trece la rândul lui prin propriile alegeri interne (primaries). Aceeași logică se aplică și aici, doar că de această dată între diferite facțiuni din același partid, cauzând fracturi între colegi de partid aparținători ai unor ramuri diferite, făcând tot procesul legislativ și mai complicat.

Așadar, nu este un mister de ce îi este Congresului (în acest moment divizat perfect egal între democrați și republicani) atât de greu să scrie legi pentru a rezolva probleme importante, sau măcar pentru a stabili o direcție universală națională. Planul de dezvoltare economică al lui Joe Biden, Build Back Better, a fost blocat în Senat, alături de o lege care ar fi legalizat avortul și de altă lege care ar fi lărgit și întărit dreptul la vot. Una dintre puținele legi care a trecut cu suport bipartizan – cea care ar trebui să reducă numărul de atacuri armate – a fost diluată până când a devenit doar o bucată de hârtie cu un impact foarte redus. Până și aceasta a trecut doar pentru că avuseseră loc mai multe tragedii care au pus presiune pe parlamentari să acționeze, măcar formal. Nici pachetul de ajutor pentru Ucraina nu a trecut de Senat fără o întârziere de rigoare, cauzată de neînțelegeri politice, deși simpatia pentru poporul asediat era vast răspândită în rândul americanilor.

Așadar, când Congresul e prea divizat pentru a lua aproape orice fel de măsură semnificativă, care să creeze un standard general aplicat în toată federația, se creează un gol de putere, umplut adesea de către state – deși, după cum am arătat mai sus, uneori și acestea sunt oprite din a acționa.

Desigur, acestea au propriile lor legislaturi împărțite între membrii acelorași partide, deci ar fi ușor de crezut că ar ajunge în același blocaj politic. Însă, deși democrații și republicanii sunt împărțiți aproximativ egal în toată țara, nu sunt împărțiți omogen. De fapt, majoritatea statelor sunt dominate de un singur partid. Excepție fac câteva swing-states, denumite astfel pentru că își schimbă culoarea politică foarte des. Nici diferențele dintre legiferatorii aceluiași partid nu sunt atât de mari, întrucât, deși cerințele cetățenilor din San Francisco sunt diferite de așteptările electoratului din New York (ambele orașe care votează masiv cu democrații), votanții din Los Angeles și cei din San Francisco nu sunt atât de diferiți, ceea ce duce la mai multă coeziune între reprezentanții lor în parlamentul local.

De ce nu a fost mereu așa?

Desigur, fiecare formațiune politică tânjea după putere asupra întregii țări și au încercat fiecare să își impună propria viziune în toată republica, prin intermediul stiloului prezidențial, doar pentru a vedea cât de greu este să realizezi asta din cauza tuturor blocajelor, dar mai ales cum orice progres, oricât de mic, este eliminat îndată ce partidul rival căștigă Casa Albă. Așadar, în timp, ambele partide au început să lupte mai mult pentru puterile pe care le au în statele monopolizate și mai puțin pentru a căpăta mai multă putere asupra întregii țări, odată cu fotoliul prezidențial. Oricum, orice putere pe care o ai acum, o poate avea și un președinte cu altă filiere politică. În mod ironic, astfel s-a ajuns la un consens între cei doi giganți politici, să își ia jucăriile și să se joace fiecare singur la el acasă, fară a se mai băga așa mult în treaba celuilalt. Singurele puteri ce i-au rămas președintelui pe deplin sunt cele ce țin de politica externă.

Efectele la nivelul societății

Discrepanțele din punct de vedere al legilor sau al politicilor administrative sunt grave, însă adevărata problemă se află la nivelul oamenilor.

Există multe exemple pentru a evidenția gradul polarizării, însă niciunul nu este mai puternic decât cel legat de legitimitatea alegerilor din 2020. Diferențele dintre statele roșii și cele albastre sunt atât de mari încât (aproape) au propriul președinte și propria versiune a realității. Când nu mult sub jumătate din populație crede că președintele în funcție nu a fost ales democratic, atunci nu se poate vorbi de o țară unită, ci de două lumi paralele. 

O condiție pentru a avea o democrație funcțională este ca oamenii să creadă că trăiesc într-o democrație funcțională. Cel mai important de înțeles este că legile, guvernul și instituțiile care îl compun au putere doar pentru că oamenii cred că au putere și, în consecință, respectă legea și deciziile statului, ba chiar aleg să ia parte în aplicarea acestora. Dacă nu ar mai exista această percepție a legitimității, legile respective nu ar fi mai mult decât un teanc de hârtii. Nu trebuie decât să ne uităm la Somalia pentru a vedea cum arată un stat eșuat, unde guvernul, teoretic existent, nu are nicio putere pentru că nimeni nu i se supune. Legitimitatea oricărui șef de stat este dată de cetățeni, nu doar într-o singură zi, odată la 4 ani, la urnele de vot, ci în fiecare zi, pe toată durata mandatului său. De aceea este necesar ca după alegeri, tabăra pierzătoare, deși înfrântă, să îi ofere legitimitate celei câștigătoare, pentru ca republica să nu se prăbușească, iar ciclul electoral să poată continua.

Însă, în viziunea multor republicani, Joe Biden este un dictator care își persecută rivalii politicii, iar orice lege ce li se impune de către administrația sa este abuzivă și nu au nicio obligație să o respecte, ba dimpotrivă, au datoria patriotică de a se opune activ. Mulți dintre ei chiar au făcut asta atacând Capitolul american, acum 2 ani, și, mai recent, sediul FBI din Ohio, în urma perchezițiilor de la reședința fostului președinte. Mai mult, deoarece aparatul de stat este format tot din cetățeni, această părere se află și în rândul funcționarilor publici, aflați în subordinea persoanei pe care o considera aleasă ilegal. Astfel, președintele are înaintea sa o țară aproape imposibil de guvernat.

O mână tremurândă pe volan

Nu este niciun secret că SUA trece printr-o criză ale cărei magnitudini greu ar putea fi subestimate, de natură economică – o inflație covârșitoare, o datorie națională colosală, prețuri record la carburanți, energie electrică sau mâncare și o piață a acțiunilor instabilă -, externă – cu o Rusie scăpată de sub control, o China din ce în ce mai agresivă și numeroși lideri aliați deveniți autocrați – și politică – după cum am explicat mai sus. În asemenea momente dificile, până și cel mai înțelept, mai capabil și mai inovator politician ar avea probleme să administreze federația. Până și cel mai carismatic lider ar întâlni dificultăți în a îi face pe oameni să-și ridice privirea din pământ, să se uite către viitor și să îl urmeze într-acolo. Semințele speranței se plantează foarte greu și trebuie udate des, cu dovezi că lumina de la capătul tunelului se apropie.

Cele mai bune lucruri pe care le poți spune despre Joe Biden sunt că fost ales democratic (păcat că la fel de democratic va pierde alegerile din toamnă), că nu îl cheamă Donald Trump și că este mai puțin controversat decât acesta, pentru că este prea anost. Într-adevăr, președintele a promis că va fi plictisitor și s-a ținut de cuvânt, atât de mult încât jurnaliștii nu mai vor să vină la Casa Albă pentru reportaje. Joe Biden nu prea are ce realizări să le prezinte oamenilor pentru a îi încuraja, în schimb, titlurile de știri vorbesc despre prețurile enorme sau despre orașele capturate de armata rusă.

Ar fi nevoie de un șef de stat care să ia decizii dificile dar necesare, în momente cruciale, care să definească parcursul țării. Însă Joe Biden și-a schimbat pozițiile politice mai des decât poate oricine să își aducă aminte (cu atât mai puțin el însuși). Nu se poate vorbi despre nicio dovadă de leadership de la președintele căruia staff-ul îi spune când trebuie să stea jos, să salute, să mulțumească și când să plece. E greu de crezut că poporul american va avea încredere într-o persoană care are dificultăți în a-și deosebi sora de soție. Oricum, mandatul lui Biden nu a fost unul plin de încredere în primul rând, întrucât victoria lui din 2020 a fost mai degrabă un vot anti-Trump. Partidul Democrat l-a ales pe Biden drept compromis între aripa progresistă, care acum încearcă să-l convingă să nu mai candideze în 2024, și cea corporatistă, care acum refuză să coopereze.

Nu ajută nici faptul că acuzațiile de corupție aduse la adresa sa și a fiului său se dovedesc a nu fi atât de nefondate pe cât se credea. 

Nu în ultimul rand, Biden este lipsit total de carismă. Nimeni nu se ridică în picioare după discursurile sale, iar aplauzele sunt doar din politețe. Este greu să faci oamenii să-ți țină minte discursurile, când nici tu le poți memora înainte și uiți ce voiai să zici, în mijlocul propoziției. 

Cum ar putea arăta viitorul?

Din nefericire, președintele actual nu are nici capitalul politic necesar și nici abilitățile politice pentru a se opune eficient valului de populism care lovește din plin America. În cel mai fericit scenariu, atitudinea de unchi simpatic a lui Joe Biden vă reuși să oprească uniunea din a se dezintegra total până la următoarele alegeri, unde el nu va mai candida, ci un alt politician, mai carismatic, mai modern și mai competent, care va câștiga categoric împotriva oricărui mini-demagog partidul republican decide să propună (fie că e Trump sau doar un ucenic al său ce vrea să își depășească maestrul) și va schimba macazul implementând reformele necesare, inclusiv pe cele electorale. Deși pare improbabil, SUA are o istorie în a alege lideri talentați fix în cele mai întunecate momente, precum Theodore Roosevelt, FDR sau chiar, de ce nu, Abraham Lincoln.Acest președinte salvator ar trebui să unească țara mai presus de toate, să creeze consens. Există firimituri de speranță în acest sens, după cum arată planul de infrastructură trecut cu suport bipartizan nu demult. Va fi important ca acest președinte să oprească retorica de noi vs. ei și, în schimb, să încerce să găsească puncte de tangență cu membrii mai rezonabili ai partidului din opoziție și să facă compromisuri, fie și doar de dragul unității.