Anne Boleyn, the most happy

Istorie

Redactor – Ana Maria Ciolac

Grafică – Amalia Radu

Tehnoredactare – Diana Neagu

În Anglia Evului Mediu, patriarhatul făcea tot ce îi stătea în putere pentru ca femeile să nu aibă parte de educație, independență și funcții de bază în stat, încercând să le reducă la tăcere. Dar, în ciuda acestor eforturi, istoria Angliei este marcată de domnia unor femei puternice, de multe ori mai bine cunoscute decât soții lor. Elizabeth Woodville, Caterina de Aragon și Elizabeth de York sunt doar câteva dintre reginele ale căror nume sunt pe buzele tuturor istoricilor. Totuși, dintre toate aceste nume, eu l-am ales pe cel al lui Anne Boleyn – cea mai infamă regină a Angliei care, deși a stat pe tron preț de doar trei ani, a reprezentat un punct de cotitură pentru soarta țării. 

Data nașterii lui Anne rămâne un mister, istoricii oscilând în intervalul anilor 1501-1507, pe când ziua morții ei este cioplită în piatră – 19 mai 1935, ziua când o regină a Angliei și-a pierdut capul. Anne provenea dintr-una din cele mai respectabile și influente familii aristocrate, care a atras atenția mai multor monarhi europeni. Părinții ei erau doamna Elizabeth Howard și contele de Wiltshire Thomas Boleyn, printre strămoșii ei numărându-se chiar regele Edward I al Angliei. Numele de familie al lui Anne varia în scrieri, putând fi găsit și sub forma de Boullan sau Bullen. Anne se semna și ca Anna de Boullan, iar nenumărați pictori au numit-o Anna Bolina. 

Anne Boleyn a avut parte de o educație aleasă. A fost școlită la curtea Margaretei de Austria, regina regentă a Olandei, care a fost profund impresionată de manierele și inteligența lui Anne,  după care a plecat în Franța pentru a deveni domnișoară de onoare în suita reginelor Mary Tudor și Claude. Astfel, Anne și-a însușit profunde cunoștințe de literatură, matematică, filosofie, studii religioase, cultură și etichetă franceză, a învățat să cânte, să danseze, să coasă și să brodeze, și a deprins arta jocurilor amoroase și politice de la curtea franceză. Majoritatea scriitorilor o portretizează pe Anne ca fiind șarmantă, inteligentă, plină de viață, elegantă, și de o frumusețe aparte. Lui Anne îi plăcea să flirteze și să bârfească, să bea vin, să joace jocuri de masă și de noroc. Era sarcastică, de un temperament feroce și își exprima tare și clar opiniile. Motto-ul ei era „the most happy” (cea mai fericită), iar simbolul ei era șoimul alb. 

Anne și-a făcut grandioasa intrare la curtea englezească pe data de 4 martie 1522. A jucat într-o piesă de teatru și a dansat cu ceilalți curteni, câștigându-și mulți admiratori. La puțin timp după aceea, Anne s-a alăturat surorii ei, Mary Boleyn, drept domnișoară în cadrul suitei reginei Angliei, Caterina de Aragon. Soțul Caterinei, regele Henry al VIII-lea, avea deja o aventură cu Mary, când și-a pus ochii pe Anne. (Am ținut să o menționez în acest articol și pe cealaltă fată Boleyn, Mary, întrucât ea este mai mereu omisă din documentarele istorice, fiind eclipsată de către sora ei.) Spre deosebire de Mary, Anne nu s-a mulțumit cu titlul de amantă și a refuzat avansurile regelui. Dragostea înfiripată între Henry și Anne avea să marcheze începutul sfârșitului, atât pentru catolicismul englez, cât și pentru Anne și Caterina. 

Cărturarii își amintesc de Anne și Henry drept “îndrăgostiții care au schimbat istoria”, deoarece obsesia regelui de a se căsători cu Anne a dus la încercările lui disperate de a divorța de Caterina. Problema era că divorțul era interzis de către Biserica Catolică, așa că Henry a încercat să obțină anularea lui, pe motiv că incapacitatea Caterinei de a da naștere unui băiat era un semn că Dumnezeu era nemulțumit de căsătoria lor. Cum Papa Clement al VII-lea a refuzat să anuleze căsătoria, Henry a luat treburile în propriile lui mâini. Acesta a decis ruperea Angliei de către Biserica Catolică și a instituit o nouă religie – anglicanismul, numindu-se șef suprem al Bisericii Anglicane. Caterina de Aragon a fost exilată, iar singurul copil al ei și al lui Henry – Mary Tudor – a fost declarat ilegitim. Astfel, după șapte ani de la începutul relației, la data de 1 iunie 1533, Henry și Anne s-au căsătorit în sfârșit și… nu au trăit nicidecum fericiți până la adânci bătrâneți. 

O vorbă veche spune că lupul își schimbă blana, dar năravul ba, iar o vorbă mai nouă că, dacă a înșelat cu tine, te va înșela și pe tine. Deși nu există niciun dubiu cu privire la sentimentele lui Henry pentru Anne, regele nu s-a putut abține din a face curte altor femei. Relația lui Henry cu soția lui se deteriora cu fiecare nereușită a lui Anne de a aduce pe lume un fiu, precum și din cauză că regina era la ani-lumină depărtare de a fi soția obedientă perfectă, aceasta implicându-se în treburile statului. Opinia publică era împotriva lui Anne, oamenii considerând-o pe Caterina ca fiind regina de drept.  Punctul fără de întoarcere a fost reprezentat de accidentul de călărie a lui Henry, în urma căruia monarhul și-a schimbat drastic personalitatea, devenind chiar mai crud ca înainte și dorind să scape de soția lui cu orice preț. Orice șansă de salvare s-a năruit pentru Anne când aceasta a pierdut sarcina despre care medicii credeau că va produce un băiat. După cum a enunțat ambasadorul Eustache Chapuys, Anne „și-a pierdut salvatorul.” 

Anne Boleyn avea deja mulți dușmani care îi priveau ascensiunea la tron cu ochi întunecați. Când Henry a decis că vrea o altă soție, soarta ei a fost pecetluită. Anne a fost acuzată de orice faptă înjositoare le-a trecut prin cap curtenilor – înaltă trădare, relații extraconjugale cu trei bărbați și chiar incest cu fratele ei, George Boleyn. Pe data de 1 mai 1536, Anne a fost arestată și închisă în nemilosul Turn al Londrei, colivia regelui din care nimeni nu scăpa cu viață. La data de 12 mai a avut loc procesul celor trei presupuși amanți, urmând cel al lui Anne și George, pe 15 mai. Nu este de mirare că toți cinci au fost găsiți vinovați în unanimitate de către juriul care nu era mai mult decât o păpușă mânuită de Henry. Pe 17 mai, George și ceilalți bărbați au fost executați. 

Anne trebuia să fie arsă pe rug, dar, în al doisprezecelea ceas, Henry i-a arătat o urmă de milă și a cerut să fie în schimb decapitată cu o sabie mânuită de un expert. Pe data de 19 mai 1536, Anne a murit așa cum a trăit – sfidătoare și grațioasă. Cuvintele ei iscusite nu au părăsit-o nici măcar în ultima clipă. Astfel, Anne a ținut următorul discurs, care a mișcat mulțimea adunată să îi vadă decăderea până la lacrimi: 

„Buni creștini, am venit aici să mor în conformitate cu legea, deoarece am fost judecată după lege să mor, și deci nu am nimic de spus împotrivă. Nu am venit aici ca să acuz pe nimeni și nu voi spune nimic despre motivul pentru care am fost condamnată la moarte, dar mă rog la Dumnezeu să-l salveze pe rege și să îl lase să domnească mult timp peste voi, deoarece niciodată nu a existat un prinț mai blând și mai bun. A fost întotdeauna un suveran bun și blând cu mine. Și dacă vreo persoană se va interesa de cazul meu, îi cer să mă judece cât mai bine. Astfel plec din lumea aceasta și de lângă voi, și îmi doresc din suflet ca voi să vă rugați pentru mine. Oh, Dumnezeul meu, ai milă de mine, lui Dumnezeu îmi încredințez sufletul.” În timp ce călăul ridica lama, Anne a repetat „Iisus, primește-mi sufletul. Oh, Dumnezeul meu, ai milă de sufletul meu.” 

S-ar părea că asupra familiei Boleyn s-a abătut un adevărat blestem – umbra lui Henry al VIII-lea ducând la moartea timpurie și nedreaptă a lui Anne și George, precum și la exilul lui Mary, cu doi copii care se presupune că i-ar fi aparținut lui Henry în brațe. 

După moartea lui Anne, Henry s-a căsătorit cu amanta lui favorită, Jane Seymour, care fusese domnișoară de onoare în suita lui Anne. Printr-o amară ironie, roata s-a întors, iar Anne a căzut de la putere la fel ca predecesoarea ei, Caterina. Totuși, în ciuda poveștii de viață tragice a lui Anne, regina decapitată a avut ultimul cuvânt de spus. Jane Seymour s-a stins la puțin timp după încoronare, în timpul nașterii. Henry a fost obsedat toată viața lui de zămislirea unui fiu care să ducă mai departe numele familiei, dar singurul lui fiu legitim, Edward al VI-lea, avea să moară tânăr, coroana fiind preluată mai întâi de Mary I, fiica Caterinei de Aragon, iar mai apoi de Elizabeth I, fiica lui Anne. Într-un final, planurile lui Henry au fost năruite, iar țara a fost condusă de sângele și carnea femeilor pe care el le-a distrus. 

Elizabeth I a stat pe tron, fără să aibă vreun bărbat alături, preț de 45 de ani, conducând Anglia în Era Elisabetană, supranumită Epoca de Aur, o perioadă de prosperitate în care regatul a înflorit pe toate planurile. A extins flota engleză, ceea ce a dus la marile descoperiri geografice, înființarea coloniilor și crearea Imperiului Angliei. Cea mai remarcabilă realizare a ei este înfrângerea temutei Armade, flota titanică a Imperiului Spaniol, cu ajutorul navelor piraților. Elizabeth a dovedit că o fiică a lui Henry este la fel de capabilă de a domni precum orice fiu. După moartea ei, fostul rege a mai primit o lovitură post-mortem – numele familiei Tudor s-a stins odată cu monarha, transformând cea mai mare frică a lui Henry al VIII-lea în realitate.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s