Cât, cum și când ne prețuim monumentele

Istorie, Probleme sociale

Text: Alina Vițel

Grafică: Amalia Radu

Nu aș vrea sub nicio formă să rămân înăuntrul vechii portretizări cum că România este epicentrul indiferenței și nicăieri nu se poate mai rău de atât. 

Totodată, nu vreau să „iert” nejustificat neregulile care ies la iveală când luăm țara la pas sau zapăm pe site-urile de știri. Ceea ce poate fi observat, atât în prezența, cât și în absența tangențelor cu patrimoniul e faptul că în spatele atitudinii noastre se află un mecanism de autoapărare recogniscibil: să se facă, dar de preferabil să nu mă număr printre cei împuterniciți, pentru că nu îmi doresc responsabilitatea care vine la pachet cu acest statut. 

Este foarte adevărat și că un particular nu poate să ia inițiativă/inițiative fără să aibă la îndemână alte puncte de sprijin, asta neînsemnând că nu îi rămâne nimic de făcut. Îmi doresc să aflu motivele pentru care multe dintre fragmentele noastre identitare se află într-o stare deplorabilă sau rămân în anonimat. Am avut șansa vara aceasta să particip la o tabără la Conacul Cantacuzino-Pașcanu de la Ceplenița, județul Iași. Aici, specialiști în arhitectură, arheologie, restaurare, istorie au colaborat, unii dintre ei aparținând unei instituții publice (Institutul Național al Patrimoniului), alții unui O.N.G.(Asociația ACOLO). Se pot realiza parteneriate, comunitățile cu monumente istorice aflate în ruină pot căpăta un reviriment dacă nu total, măcar unul al memoriei. 

Există în domeniu și alte inițiative precum cea a asociației „Ambulanța pentru monumente”(cu o parte din membrii acesteia am apucat să fac cunoștință) care sunt o oază pe care ar trebui să o multiplicăm cât mai repede. Ne plângem de ani buni că ne pierdem gradat identitatea, dar nu încercăm să înțelegem care e cauza agravării acestui fenomen. Simplul fapt că avem o rețea muzeală redusă, care se luptă cu subfinanțarea, conduce la existența unor muzee care nu sunt atractive, mai ales pentru publicul tânăr. Majoritatea muzeelor din țară nu au mai mult de 300 de vizitatori pe an, deci sunt zile în care nimeni nu le trece pragul. 

Un alt dezavantaj major este faptul că nu toate clădirile/ansamblul de patrimoniu pot fi vizitate, unele constituind un pericol sau având alte funcțiuni, fapt care îngreunează vizitarea și cunoașterea istoriei lor. De multe ori, din păcate, abia când realizăm că salvarea unui monument este pe punctul de a nu mai fi posibilă, abia atunci decidem că trebuie intervenit.

 Subiectul este unul sensibil, factorul financiar trebuie luat în calcul și am ajuns la concluzia că se pot realiza parteneriate, comunitățile cu monumente istorice aflate în ruină pot căpăta un reviriment dacă nu total, măcar unul al memoriei, deci câștigul este atât cultural, cât și economic. Pentru ca acest deziderat să se concretizeze, este necesară o prezentare reactualizată a importanței monumentelor, punându-se accentul pe faptul că modul în care ne raportăm la ele spune multe despre cine suntem noi, despre gradul de înțelegere a legăturii noastre cu trecutul.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s