Victoria Talibanului și cum a fost posibilă

Istorie, Politică simplificată

Text- Ștefan Brădianu

Grafică- Antonia Drăgan

După 20 de ani, așa-zisul “război etern” a luat sfârșit, după mii de morți și de răniți, peste 2.200 de miliarde de dolari investiți și nenumărate vise spulberate, însă, concluzia acestuia este departe de a fi cea dorită de puterile vestice care au sacrificat atât de mult, aparent degeaba. Astfel, apare întrebarea, cum de s-a putut întâmpla așa ceva?

Preludiu

Afganistanul, o țară musulmană din Asia Centrală, se află într-un război constant încă din 1978, când, în contextul “Războiului Rece”, Uniunea Sovietică a invadat țara, sperând că va obține o victorie ușoară. Rezultatul a fost exact opusul, întrucât armata roșie a eșuat în a îl cucerii, războiul dovedindu-se a fi doar o sursă de umilință pentru fragila uniune, de suferință pentru soldați și, mai presus de toate, o corvoadă financiară enormă pentru economia deja slăbită a URSS-ului.

Însă, invazia sovieticilor a avut un impact și mai profund asupra țării, întrucât mișcarea de rezistență împotriva invadatorilor au constituit-o luptătorii mujahideen (care au primit, public sau în secret, sprijin din partea SUA și a mai multor state musulmane), formați din mai multe triburi, în mare parte islamiste ultraconservatoare, printre care și Talibanul. Armata roșie nu a făcut decât să radicalizeze și mai mult aceste facțiuni, iar, odată cu retragerea ei, acestea și-au pierdut orice motiv de a coopera și au început un război civil sângeros, din care Talibanul a obținut o victorie amară.

“Guvernarea” Talibanului nu a fost deloc plăcută sau prosperă, întrucât aceștia au implementat o interpretare extremă a Coranului, în care femeile nu aveau voie sa muncească, să meargă la școală sau nici măcar să iasă din casă fără să aibă un bărbat (tatăl, fratele sau soțul) alături de ele și trebuiau să își acopere permanent fața. Blasfemia și erezia erau aspru pedepsite (inclusiv cu sentința capitală), iar oamenilor li se tăiau mâinile pentru infracțiuni precum furtul, fără a li se oferi un proces real. Numeroase masacre împotriva facțiunilor inamice au avut loc pe decursul războiului civil. Într-o astfel de “țară” (nefiind nimic mai mult decât un teritoriu anarhic în care predomina legea junglei) nu se putea vorbi despre libertate personală, democrație sau măcar drepturi umane fundamentale.

A doua invazie și concluzia întârziată a acesteia

În același timp, la jumătate de glob depărtare de acest Infern pământean, după victoria irefutabilă din Războiul Rece, Statele Unite treceau printr-o transformare neobișnuită. Societatea devenea mai liberală, mai deschisă și mai tolerantă, feminismul făcea progrese extraordinare, homosexualitatea devenea din ce în ce mai acceptată social, iar mișcarea ecologistă tocmai lua naștere. Societatea era mai egală ca niciodată, aflându-se la un record al echității sociale. Părea că a fost atins punctul optim al capitalismului, care aducea beneficii pentru toată lumea. Știința și ea făcea progrese răsunătoare. Sigur, majoritatea avansurilor științifice ce făceau furori la acea vreme erau doar începuturile unor viitoare domenii revoluționare. Atenție specială primea tehnologia nouă, ce părea să devină din ce în ce mai promițătoare – internetul. Pe scurt, lucrurile mergeau bine, chiar foarte bine, nimic nu părea să poată opri marșul sigur și entuziast al occidentului către un viitor strălucit.

Apoi, atacului terorist din 2001 a avut loc, când Al-Qaeda, o grupare teroristă afiliată cu Talibanul, a prăbușit două avioane în Turnurile Gemene. Toată lumea vestică era în stare de șoc. Oamenii nu puteau pur și simplu să accepte scenele cutremurătoare din centrul New York-ului. Lumea liberă trecea printr-o eră a progresului, neavând parte decât de succese în urma prăbușirii Cortinei de Fier, ce a indus populația într-un fel de transă a optimismului, pentru care tragedia din New York a servit drept un duș rece. Însă, în loc să îi trezească pe cetățenii Statelor Unite din bula lor protejată a bunăstării, doar i-a speriat, arătându-le posibilitatea că ar putea pierde tot ce au muncit atât de mult să obțină. O paranoie ciudată a înlocuit optimismul de altădată și a pus stăpânire pe occident. În acest context al incertitudinii și al suferinței, administrația Bush a profitat de pe urma fricilor oamenilor și a decis să invadeze Afganistanul, pentru a eradica Talibanul și Al-Qaeda, începând războiul împotriva terorismului. Invazia inițială a fost populară în rândul publicului, care dorea să se facă dreptate, de orice fel, iar ca vinovații să plătească. Statele Unite ale Americii a cucerit rapid o mare parte din țară, instaurând ulterior un guvern democratic. Însă, talibanii nu fuseseră învinși pe deplin, preferând să lupte un război de gherilă împotriva forțelor NATO ce ocupau acum aproape tot teritoriul. 

Ce a urmat a fost un eșec lamentabil al trupelor alianței de a înfrânge această insurgență teroristă. Cum de a fost acest lucru posibil după victoria inițială? Ei bine, armata americană a fost construită pentru a lupta cu armate profesioniste, precum cea rusească sau cea chinezească. Este bine pregătită pentru un război convențional, în care două armate se confruntă într-o bătălie, iar la finalul zilei una va fi câștigătoare, va captura capitala, iar războiul se va sfârși. Însă, nu asta s-a întâmplat după căderea Kabulului, talibanii au continuat lupta, implementând tactici aproape medievale. Iar într-un astfel de război, echipamentul și strategiile unei armate nu mai contează la fel de mult. Contează doar care armată este dispusă să îndure și să sacrifice cel mai mult. 

Trebuie menționat și că inamicii externi ai NATO nu au lăsat moralitatea să îi oprească din a sprijini o grupare teroristă, capitalizând la maximum de această lacună din politica externă a Americii. Rusia și Iranul au plătit luptători talibani să omoare soldați americani, iar Pakistanul a finanțat direct această grupare radicală.

Astfel, războiul s-a prelungit pe o perioadă mult mai îndelungată decât s-ar fi putut prezice inițial. Afganii au început să se bucure timid de noile beneficii pe care guvernul democrat le-a adus, precum drepturi fundamentale, în timp ce, încet, încet, capitalismul a pătruns și el, apărând cinematografe, restaurante, hoteluri și supermarketuri. Oamenii, în special cei ce colaborau cu trupele străine, au rămas, însă, cu o frică adâncă, de nestăvilit, ce nu putea fi stârpită – Dacă eu sunt următoarea lor țintă? Dacă satul meu urmează să fie cucerit de jihadiști? Cât ne vor mai ține țările occidentale în siguranță?

Între timp, această mică “aventură” devenea din ce în ce mai costisitoare pentru statele implicate, atât din punct de vedere financiar cât și al pierderilor umane. Părea din ce în ce mai puțin probabil ca gruparea talibană să poată fi eliminată definitiv vreodată, iar țările NATO nu-și puteau permite să mențină la nesfârșit această ocupație, mai ales după apariția unor noi amenințări la orizont.

Totuși, nu puteau să abandoneze populația în brațele teroriștilor. În acest sens, au încercat să împuternicească statul afgan astfel încât să se poată apăra singur și, după o ulterioară retragere, acesta să nu se prăbușească, ci măcar să își mențină controlul asupra ariilor pe care le are deja, dacă nu chiar să câștige războiul. Doar Washingtonul a investit 88 de miliarde de dolari doar pentru realizarea acestui obiectiv. Însă, tranziția de la emirat haotic la democrație funcțională nu se realizează atât de ușor. Guvernul de la Kabul nu a știut cum să gestioneze modernizarea armatei, în ciuda sumelor exorbitante investite de aliații săi. Generali corupți și incompetenți conduceau armata, mii de soldați dezertau anual, iar alți “soldați fantomă” se aflau pe listele cetățenilor înrolați, fără a fi de fapt pe front, doar ca salariile lor să meargă către buzunarele anumitor oficiali sus-puși. Disciplina armatei era practic inexistentă, drogurile fiind endemice în rândul soldaților nemotivați. În ciuda echipamentului modern și a efortului depus de trupele aliate de a o antrena, armata afgană era doar un tigru de hârtie, iar statul pe care-l apăra – un castel de nisip. O combinație tragică, gata sa se prăbușească după primul val.

Desigur, guvernul Statelor Unite era perfect conștient de această situație, din acest motiv, de-a lungul anilor, în ciuda faptului că războiul devenea din ce în ce mai nepopular, ideea retragerii trupelor a rămas doar în discursurile din campania electorală a candidaților, fără a se materializa. La prima vedere, aceasta ar putea părea o mișcare populară, însă, o ulterioară victorie a talibanilor ar avea efectul opus, cauzând o indignare generală a populației, mult mai puternică decât dezamăgirea actuală; lucru care s-a întâmplat chiar acum, popularitatea lui Joe Biden suferind o scădere dramatică. La urma urmei, oamenii preferă întotdeauna un status quo neplăcut decât o alternativă riscantă.

Astfel, se poate vorbi despre o lașitate a președinților americani de a își asuma propriile promisiuni. Aceștia au preferat să risipească mii de miliarde de dolari (este într-adevăr o risipă având în vedere rezultatele prezente ale acestei “investiții”), decât să declanșeze furia oamenilor, cauzată de un posibil colaps al Afganistanului. Această indignare ar apărea parțial din milă față de poporul acelei țări, dar mai ales din cauza resurselor irosite în două decenii, din regretul pentru bravii soldați care și-au dat viața pentru această cauză nobilă, dar aparent lipsită de speranță, toate fără niciun scop final, fără niciun rezultat. Acest argument este unul mai degrabă emoțional, unul adesea făcut de cei ce joacă jocuri de noroc: Dacă am pierdut deja atât de mult, trebuie să continui, altfel ar fi în zadar, care nu face decât să continue tragedia. Cu fiecare an cu care războiul continuă, prețul acestuia va continua să crească. Iar tristul adevăr este că, dacă după 20 de ani și atâtea miliarde investite, Afganistanul se prăbușește în doar 10 zile, atunci ar trebui cel puțin încă 20 pentru ca victoria să pară măcar plauzibilă. Așadar, probabil rezultatul ar fi mereu același, doar costul pentru a ajunge la el ar fi diferit. Trei președinți americani au preferat să paseze de la unul la altul acest cartof fierbinte, care nu era nimic mai mult decât o ghiulea legată de piciorul alianței nord-atlantice, o gaură neagră a fondurilor și un mormânt, nu doar al imperiilor, dar și al oamenilor. Fiecare era perfect conștient că o victorie finală este puțin probabilă și că nu fac decât să îngreuneze și mai mult situația celui care în final va trebui să achite nota de plată.

Desigur, se poate vorbi despre o datorie morală a occidentului față de poporul afgan, de a îl apăra de aceste grupări teroriste; datoria unor state mult mai bogate și mai dezvoltate de a ajuta alte țări care nu au ajuns la acest nivel, sau măcar de a le opri din a se auto-distruge. Însă, de ce s-ar aplica doar în cazul Afganistanului și nu al Nigeriei, al Filipinelui sau al Somaliei, țări care se confruntă cu războaie sângeroase împotriva altor grupări teroriste? Pentru că scopul intervenției NATO în regiune nu este și nu a fost vreodată unul umanitar, chiar dacă prin simpla lor prezență aduc un plus de siguranță regiunii.

Ar mai trebui luat în considerare și un aspect strategic. După victoria Talibanului, țara ar deveni practic un punct fierbinte al terorismului, un loc unde toate organizațiile teroriste ar putea să se retragă și să se reorganizeze, profitând de un ajutor generos din partea talibanilor, acum mult mai experimentați și mai entuziaști. Nimic mai puțin ambițios decât o nouă invazie nu i-ar putea opri din a trimite echipamentele moderne proaspăt capturate către aceste organizații. Această victorie ar servi și drept un impuls moral pentru grupările jihadiste, ce își pierduseră din avânt după înfrângerile suferite de ISIS în Irak și Siria. 

De asemenea, Talibanul ar deveni cel mai mare cartel de droguri de facto, traficul de narcotice fiind una dintre cele mai mari surse de venit ale lor, iar acum că dețin controlul unui teritoriu vast, ce nu are riscul de a fi cucerit, astfel de afaceri ar exploda.

Nu în ultimul rând, gruparea controlează acum resurse minerale enorme, vitale pentru planetă, și este greu de crezut că ar fi dispuși să le vândă celor ce le erau, până recent, inamici mortali. În schimb, rivalii Statelor Unite, care au observat cursul poveștii și au sprijinit în liniște gruparea nu ar rata ocazia să facă o înțelegere cu noua conducere de la Kabul.

În final, o atitudine defetistă a acaparat încet țările implicate, care începeau din ce în ce mai mult să prefere opțiunea retragerii. Această dorință a fost concretizată de tratatul de la Doha, semnat de SUA și de talibani, ratificat mai târziu și de Consiliul de Securitate al ONU. În tratat este specificat că toate trupele americane se vor retrage din regiune, iar, în schimb, forțele talibane nu vor permite grupării Al-Qaeda să existe pe teritoriul lor. Așadar, în 2021, la aproape 20 de ani distanță de începutul conflictului, retragerea trupelor americane a avut loc. După plecarea celui mai important partener, restul țărilor prezente în Afganistan nu au avut de ales și au fost nevoite să-și evacueze și ele trupele, împotriva voinței lor.

O retragere anevoioasă, o concluzie dureroasă

În ciuda faptului că era inevitabil ca o retragere a trupelor din Afganistan să aibă loc la un moment dat, iar cu cât mai devreme cineva îndrăznește să rupă acest bandaj, cu atât mai bine, modalitatea stângace și pe alocuri lipsită de profesionalism în care a avut loc nu poate fi justificată. Pentagonul și CIA-ul afirmau cu încredere că autoritățile afgane pot rezista singure între 3 și 6 luni. Imediat după aceea, ofensiva talibanilor a început, capturând foarte ușor reședințele mai multor județe iar, în final, capitala țării. Guvernul nu mai controlează niciun oraș important, iar președintele țării și-a dat demisia, fugind în exil. Jihadiștii controlează clădirile guvernamentale importante și au declarat că ei sunt acum la conducerea țării. Nimeni nu-i poate contrazice. Lumea întreagă a fost martoră la formarea primului stat terorist, după demo-ul oferit de Belarus recent.

Nicio agenție guvernamentală de informații nu a prezis colapsul brusc al armatei afgane, care adesea a refuzat să lupte, cedând pur și simplu orașe însemnate și echipament valoros, lucru ce poate fi explicat de lipsa lor de încredere într-o victorie finală, după retragerea aliaților.

Totuși, aceste lucruri trebuiau anticipate sau măcar probabilitatea ca ele să se întâmple trebuia luată în calcul de către guvernele implicate, însă “cei cinci ochi” au fost toți orbi in acest caz (“cei cinci ochi” fiind porecla alianței serviciilor de informații din țările vorbitoare de limba engleză: America, Anglia, Australia, Canada și Noua Zeelandă). 

Guvernul american obișnuia să impună siguranță și încredere, steagul SUA de pe avioanele militare fiind sinonim cu profesionalismul. Însă, de această dată, Statele Unite și-au trădat reputația, nereușind să-și evacueze nici măcar toți diplomații sau cetățenii din Kabul, sau mai grav, aliații lor afgani.

Foarte sigur pe sine, președintele Biden afirma că “sub nicio formă nu vor fi oameni zburați de pe acoperișul ambasadei”, dar realitatea l-a contrazis, când fix asta s-a întâmplat după câteva săptămâni, aducând aminte de retragerea asemănătoare din Saigon. Viteza insurgenților nu le-a permis statelor vestice să-și evacueze corpul diplomatic, cetățenii și, cel mai important, numeroșii colaboratori afgani din regiune. Aceștia au fost vitali pentru misiunea alianței, ajutând  nenumărate feluri, de la simple traduceri, la divulgarea de informații prețioase despre talibani și mișcările acestora. Cum nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită, jurnaliștii și activiștii care au militat fără oprire (însă nu se poate spune “și fără frică”, acest cuvânt fiind omniprezent în regiune) pentru libertate și normalitate, se află și ei în pericol.

Însă, cei mai surprinși de eficacitatea și de viteza ofensivei talibane sunt locuitorii acelei țări (chiar și membrii grupării s-au declarat surprinși de succesul pe care l-au avut). Locuitorii din Kabul pur și simplu nu au știut ce să facă. Mulți au încercat să transforme orașul, care începuse să se asemene prea mult cu cele vestice pentru gusturile musulmanilor fundamentaliști, într-unul mai plăcut pentru talibani. Numeroase magazine s-au închis, bancomatele au încetat să mai funcționeze, iar picturile cu femei de pe pereții unor clădiri au fost acoperite. Mulți au încercat să fugă, să evadeze ceea ce urma să devină cel mai mare oraș din controlul radicalilor islamici. Au urmat blocaje rutiere pe străzile orașului și la ieșirea din acesta. Haosul s-a răspândit rapid și către aeroportul de la periferie, unde puterile vestice încercau să-și evacueze cetățenii, ceea ce a dus la întreruperea zborurilor pentru o scurtă durată. Avioanele au fost nevoite să ia la bord un număr mult mai mare de pasageri decât cel recomandat, iar, în momente de pură disperare, oamenii s-au agățat de roțile și de aripile avionului cât timp acesta decola, unii reușind să se prindă de el după decolare doar ca să se prăbușească după aceea. Alții, care și-au pierdut complet speranța pentru ei înșiși, au făcut gestul cel mai greu de realizat pentru un părinte și și-au dat bebeluşii soldaților americani sperând că astfel nu vor avea de ales și îi vor evacua cu ei. Dacă pe vremea comunismului românii sperau să vină americanii și să îi salveze, afganii sperau să plece ei împreună cu americanii pentru a se salva.

Aceste scene par pur și simplu ireale. Este greu să înțelegi gravitatea acestor evenimente din confortul unui oraș, dezvoltat și sigur, departe de orice astfel de amenințare. Este greu să accepți cum istoria se scrie chiar în fața ta, iar ce se scrie este o tragedie. Există o antiteză tragică în videoclipurile cu avioanele militare americane, care reprezintă guvernul celei mai puternice țări de pe fața pământului, pregătit să își escorteze cetățenii către siguranță (acest cuvant, siguranță, valorează atât de mult în Afganistan), în timp ce zeci de oameni neajutorați, lipsiți de orice speranță, aleargă neputincioși pe lângă avion, fiind siguri că rămânerea în Kabul reprezintă o condamnare la moarte (sau mai rău) pentru ei. Îmbarcarea la bordul unui avion este o problemă de viață și de moarte pentru ei. Cu fiecare avion care pleacă se mai evaporă o picătură de speranță, de parcă să îți vezi patria cotropită de o mișcare teroristă nu este îndeajuns. Mă gandesc la cei care au avut norocul să se urce în avion, ce se gandesc când se uită pe geam, conștienți că ar putea fi ultima dată când își văd țara, conștienți de ceilalți care au rămas în urmă și pe care probabil îi așteaptă teroarea, fără ca ei să îi poată ajuta? Astfel de scene, văzute la televizor de pe canapea, ne pot duce cu gândul la filmele apocaliptice, în care supraviețuitorii fug dintr-un loc ce urma să fie invadat de zombi sau ce urma să fie distrus de o calamitate (faptul că ne aflăm într-o pandemie nu ajută). Din nefericire, de această dată vedem aceste evenimente la știri, nu pe Netflix. Ne mai rămâne doar o bucurie vinovată că orașul nostru nu va cădea niciodată în ghearele unei astfel de mișcări, că în ciuda tuturor problemelor țării noastre nu ne vom afla niciodată într-o astfel de situație, întrucât problemele ce ne deranjează sunt traficul pană la muncă și lipsa ocazională a apei calde, într-o țară unde nu vei fi executat pentru părerile tale și unde nu vei cunoaște lipsa oricărei libertăți.

Situația din Afganistan continuă să degenereze în fiecare zi, fapt ce face orice prezicere despre viitorul țării foarte complicată, însă, un lucru este cert – cei lăsați în urmă în acest paradis al teroriștilor vor avea de suferit.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s