Text – Ana Maria Ciolac

Grafică – Miruna Vasile

Tehnoredacție – Andreea Vaida

În câteva luni, pe data de 30 octombrie, se vor împlini șase ani de la tragedia Colectiv, incendiul din București care a curmat viața a 64 de tineri și a propagat o undă de șoc ce a răsturnat un guvern. Sunt convinsă că toți cititorii mei cunosc acest eveniment, chiar dacă mulți dintre noi îl percepem acum ca pe un vis urât pierdut în ceața anilor care au trecut, deoarece, timp de săptămâni în șir, a constituit singura știre difuzată la televizor. 

Dar ce relevanță are discuția despre Colectiv, când, judecând după titlu, articolul nu este despre acest subiect? Mă bucur că ați întrebat. V-am împrospătat puțin amintirile despre acest incident petrecut în țara noastră pentru a putea înțelege mai bine tragedia geamănă petrecută cu doar un an înainte de Colectiv, pe data de 16 aprilie 2014, în Coreea de Sud. Un club în flăcări și un vas înghițit de apă înghețată par să nu aibă nimic în comun, dar, dacă săpăm puțin mai adânc, o să vedem asemănarea izbitoare și terifiantă dintre ele. Puneți-vă șepcile de detectivi, pentru că, împreună, ne vom întoarce în timp, în ziua scufundării feribotului MV Sewol, vom analiza evenimentele premergătoare tragediei și vom conclude care au fost greșelile ce au condus la producerea ei. 

Pe 15 aprilie 2014, la ora 21:00, feribotul MV Sewol a părăsit portul orașului Incheon, având la bord 476 de persoane, dintre care 325 erau studenți la liceul Danwon aflați în excursie. Destinația, pe care nu aveau să o mai atingă, era insula Jeju. Sewol a fost singurul vas care a părăsit uscatul în acea zi, deoarece un avertisment de vizibilitate scăzută la sub un kilometru fusese emis la ora 17:30. Pe lângă oameni, feribotul era încărcat cu 2.142,7 tone de marfă, inclusiv 185 de mașini. 

Ziua următoare, la ora 8:27, Sewol intra în canalul Maenggol, ceea ce a însemnat începutul sfârșitului pentru cei aflați la bord. Liceenii luau micul dejun și râdeau împreună, fără să acorde multă importanță supei care era înclinată în bolurile lor, tot vasul fiind în pantă. În acest timp, doi membri ai echipajului, Park Han-kyul și Cho Joon-ki, supravegheau traseul vasului din camera de comandă, în absența căpitanului Lee Joon Seok. La ora 8:48, Park i-a ordonat lui Cho să schimbe cursul de la 135 la 140, apoi la 145 de grade. Atunci au observat că vasul se înclina periculos de mult spre dreapta și, de aici, relatările lor cu privire la succesiunea de evenimente divaghează. Ceea ce este sigur, însă, este că Cho a făcut o serie de întoarceri la stânga în încercarea de a redresa feribotul, dar cârma părea să nu funcționeze corespunzător. 

Din cauza întoarcerilor multiple, vasul și-a pierdut stabilitatea. Marfa a alunecat spre partea dreaptă a vasului, făcând imposibilă redresarea lui din cauza greutății excesive. Căpitanul Lee, precum și restul echipajului, au fost chemați de urgență, iar motoarele au fost oprite, dar deja nu mai era cale de întoarcere, întrucât apa pătrunse în vas prin intrările pentru încărcarea mașinilor și a marfei. La ora 8:50, Sewol era înclinat la 30 de grade. La 8:52, Kang Hae-Song, un membru al echipajului care nu cunoștea procedura de urgență, a difuzat următorul mesaj la intercom către pasageri: “Nu vă mișcați. Doar stați unde sunteți. Este periculos dacă vă mișcați, deci doar rămâneți unde sunteți.” La aceeași oră, Choi Duk-Ha, un elev care, din păcate, nu a supraviețuit tragediei, a sunat la numărul de urgență și, la 8:58, o singură barcă a gărzii de coastă, No. 123, a fost trimisă. 

La 8:55, echipajul a trimis primul mesaj SOS către Serviciul de Trafic Jeju, care a sunat Garda de Coastă Jeju, care a sunat mai apoi Garda de Coastă Mako, pentru ca în final să nu se rezolve nimic, deoarece o barcă fusese deja trimisă. Au urmat telefoane peste telefoane, instituțiile vorbind cu căpitanul Lee și echipajul vorbind înapoi cu instituțiile. La 9:07, echipajul a confirmat scufundarea iminentă a vasului, iar Serviciul de Trafic Jeju a informat două alte nave din apropiere de acest fapt. La 9:23, s-au gândit să le spună în sfârșit pasagerilor să își pună vestele de salvare. 

În timp ce vasul se scufunda, o elevă a rostit cuvintele profetice: “Nu este ăsta genul acela de situație în care îți spun <<Nu te mișca, totul va fi okay>> și după fug ca să se salveze?” După aceea, fata a rememorat un accident petrecut la metrou în care “doar cei care nu au urmat ordinele au supraviețuit.” Și exact acest lucru s-a întâmplat și la bordul vasului Sewol. La 9:30, căpitanul Lee a dat ordinul de evacuare. Pentru că aparatura de difuzare era defectă, echipajul ar fi trebuit să meargă personal la pasageri să îi anunțe, lucru care nu s-a mai întâmplat. La 9:38, orice formă de comunicație cu Sewol a încetat. În timp ce elevii așteptau cuminți în cabinele lor, după cum fuseseră instruiți, căpitanul și membrii echipajului au abandonat nava, salvându-se pe ei înșiși și lăsând sute de copii să moară. 

Yoo An-Sil, mama unei eleve care și-a pierdut viața, a declarat într-un reportaj făcut de The New Yorker: “Am vorbit cu fiica mea la telefon la ora 9:47 A.M. Căpitanul fusese salvat deja. I-am spus să asculte de profesorul ei… ceea ce este cel mai mare regret al meu. Ar fi trebuit să îi spun să scape repede.” Cultura coreeană pune mult preț pe ordine, disciplină și respectarea ordinelor și a superiorilor, așa că mulți elevi au rămas închiși în cabinele lor, având încredere în căpitan și speranță că vor fi salvați, în ciuda apei care își croia încet dar sigur cale pe sub ușile lor. Singurii care au scăpat cu viață au fost cei care au acționat din instinct, au ignorat instrucțiunile primite, au ieșit din cabine și mai apoi din mormântul plutitor Sewol și s-au aruncat în apă. Adevărata tragedie este buna știință că toți pasagerii – toți copii – puteau fi salvați. Vasul s-a scufundat atât de încet, în două ore și jumătate, parcă dorind să le dea pasagerilor o șansă de a scăpa. 

Răspunsul salvatorilor la dezastru a fost și el jalnic. Echipajul No. 123 nu a avut nicio inițiativă de a sări în ajutorul oamenilor care se înecau, ci a chemat în schimb alte echipaje de salvare. Într-un final, la 9:38, operațiunea de salvare a început, dar nu au făcut mai mult decât să colecteze supraviețuitorii care își croiseră singuri drum prin vasul înclinat acum la 60 de grade și ajunseseră la suprafață. Jang Ae-Jin, o elevă care a reușit să scape cu viață, a mărturisit într-un interviu pentru Korea Now: “În primul rând, nu am fost salvați. A trebuit să scăpăm singuri.”. Kim Sung Mook, un alt supraviețuitor, a declarat pentru The New Yorker: “A fost istovitor să scap fără niciun ajutor. Cel care trebuia să ne protejeze (căpitanul) era absent.”.

La 9:35, Ministerul Apărării Naționale și al Sănătății au declarat stare de urgență și au trimis vehicule și echipaje la fața locului. Statele Unite au sprijinit Coreea în eforturile de salvare, iar Japonia și-a manifestat condoleanțele, dar oferta de ajutor a fost respinsă de către coreeni. La 22:03, forțele navale, aeriene și armata erau implicate, dar ajutorul a venit mult prea târziu pentru majoritatea pasagerilor. Guvernul părea mult mai interesat să trimită camere și reporteri decât salvatori la locul incidentului. Jang Ae-Jin povestește cum, în primă instanță, canalele de știri au raportat că toată lumea fusese salvată. Cumva, forțele de ordine s-au lăsat învăluiți de această dulce iluzie și chiar au trimis mesaje părinților comunicându-le că toți copiii erau în siguranță. Apoi, iadul a venit pe pământ, pe măsură ce adevărul a ieșit la suprafață. Bilanțul victimelor era mult mai crunt decât ar fi vrut guvernul să admită. 299 de pasageri și-au pierdut viețile, dintre care 250 erau copii veniți în excursie cu școala. 

A doua zi, după ce fapta a fost consumată, 555 de scafandri, printre care civili care s-au oferit voluntari, au început căutarea pasagerilor dispăruți, care s-a transformat rapid într-o misiune de recuperare a cadavrelor. Kim Gwan-Hong a fost unul dintre scafandrii care s-au prezentat la locul tragediei o săptămână mai târziu, pentru a ajuta la recuperarea trupurilor neînsuflețite. A scos cadavrele copiilor din epavă cu mâinile goale, având grijă să spună o rugăciune pentru fiecare victimă și să îi legene, dorind să le ofere liniștea sufletească de care nu au avut parte în ultimele lor clipe. Actele lui de eroism i-au afectat grav sănătatea mintală și l-au împins la suicid 787 de zile mai târziu. La șapte ani de la dezastrul feribotului Sewol, mulți scafandri sunt încă bântuiți de ceea ce au găsit în epavă. La bilanțul victimelor s-au mai adăugat doi scafandri și cinci membri ai echipajelor de salvare. Cinci pasageri sunt dispăruți și astăzi. 

Cum de s-a întâmplat o asemenea tragedie? Ce a mers atât de greșit încât a dus la scufundarea vasului? După cum spune și titlul acestui articol, cauza scufundării feribotului Sewol o constituie lăcomia. Aceasta nici nu este o metaforă; dacă îl întrebați pe Google, primul răspuns pe care vi-l afișează este acest cuvânt magic – lăcomie -, care însumează lanțul de greșeli care a dus la moartea a 250 de copii nevinovați. În momentul scufundării, Sewol avea venerabila vârstă de 20 de ani. A fost delapidat și cumpărat de către coreeni de la japonezi în 2012, după care a suferit o serie de modificări care s-au dovedit a fi ilegale. Pentru a avea o capacitate mai mare și, implicit, a fi mai profitabilă, nava a fost dotată cu spații în plus pentru pasageri și cargo, ce a dus la mutarea centrului de greutate și la un echilibru precar între partea stângă și cea dreaptă. Țineți minte câte tone de marfă căra Sewol când a plecat pe ultimul ei drum? Ei bine, limita maximă era de 987 de tone. De asemenea, pentru a face loc sutelor de tone de surplus de marfă, a fost echipată cu prea puține rezervoare balistice, adică rezervoare cu apă care au rolul de a ajuta nava să plutească. Căpitanul obișnuit al navei, căruia Lee i-a luat locul pentru un an, a declarat că avertizase compania în legătură cu consecințele devastatoare pe care toate aceste nereguli o să le aibă, dar a fost amenințat cu concedierea. Sewol abia se putea menținea la suprafață și se afla într-un echilibru precar. Când echipajul a luat o curbă greșită, soarta navei a fost pecetluită.  

Dar unde este, până la urmă, asemănarea între dezastrul feribotului Sewol și incendiul de la Colectiv? Deși tragediile sunt cât se poate de diferite, ambele au avut drept primă cauză nepăsarea cu privire la siguranța oamenilor, banii primând în fața vieților omenești. De asemenea, forțele de ordine au acționat disproporționat și dezorganizat, lăsând oameni care puteau fi salvați să piară. Nu în ultimul rând, ambele evenimente sumbre au stârnit ceva în populație, au aprins o scânteie care nu a mai putut fi trecută cu vederea. 

După cinci luni de proteste de stradă, Curtea Supremă a decis expulzarea președinției Coreei de Sud, Park Geun-Hye, care a dat dovadă în nenumărate rânduri că era complet ruptă de realitate. Aceasta a irosit primele ore cruciale de la producerea dezastrului făcându-și toaleta și vorbind cu Choi în dormitorul ei, ajungând chiar să declare că elevii dați dispăruți vor fi găsiți ușor datorită vestelor de salvare, uitând de micul impediment prezentat de carcasa vasului care ținea trupurile captive. În procesul care a urmat tragediei, căpitanul Lee și trei membri ai echipajului au fost găsiți vinovați de ucidere din culpă, iar alți 11 au fost acuzați de neglijență și abandonare a vasului. Căpitanul Lee a primit închisoare pe viață, iar restul echipajului, pedepse variind între 5 și 20 de ani de închisoare. Park Ji-Young, Jeong Hyun-Seon și Kim Ki-Woong au fost singurii trei membri ai echipajului care au rămas în urmă să ajute pasagerii să se salveze și toți trei s-au scufundat odată cu vasul. În anii care au urmat, mai multe persoane au fost puse sub acuzare, inclusiv membri ai administrației Park. 

Pe data de 10 iulie 2014, guvernul a ordonat brusc încetarea căutărilor, deoarece descoperirea de noi cadavre dăuna imaginii lui. Familiile victimelor au cerut cu ardoare reluarea căutărilor, până când, trei ani mai târziu, MV Sewol a văzut din nou lumina zilei. A fost scos din adâncuri și adus la mal, unde părinții îndoliați așteptau răspunsuri. Când aceștia au devenit violenți și au început să lovească gardul care îi separa de feribot, poliția le-a spus să aștepte. În acel moment, mama unei victime a răspuns: “Copiii au murit așteptând, așa că nu ne spuneți să așteptăm!” 

Coreea de Sud va fi pe vecie marcată de ceea ce este considerat “unul dintre cele mai grave dezastre pe timp de pace, care a traumatizat o generație.” Tragedia a modelat o nouă generație, acum numită “generația Sewol”, plină de tineri care, deși nu au împlinit nici 20 de ani, sunt implicați în politică și își doresc să schimbe mentalitatea sud-coreeană de emancipare economică cu orice preț, care a curmat nenumărate vieți de la războiul celor două Corei și până în prezent. 

“Acele păsări micuțe… zburau prin văzduh… în furtună. Păsările erau atât de mici și de frumoase și chemarea lor m-a atins. Dar suna precum plânsetul elevilor, rugându-mă să nu îi las în urmă.” – Kim Gwan Hong