Amintiri din copilăria filmului

Cultură, Istorie

Text – Daria Maria Anghel

Grafică – Diana Oancea

Tehnoredacție – Andreea Vaida

Este vineri seara. Ajungi acasă, târziu, după o săptămână obositoare. Îți arunci geanta sau ghiozdanul pe primul scaun pe care îl vezi; te schimbi în haine destul de largi încât să poți înota în ele și te afunzi în canapeaua din stofă kaki. Telecomanda se află, surprinzător, la locul ei şi te gândești să profiți de acest moment memorabil căutând un film. Nu găsești un titlu destul de bun încât să te intrige așa că laşi televizorul să meargă pe unul dintre zecile de canale de documentare. Ți se pare ironic faptul că subiectul pe care-l “dezbate” vocea bărbatului de vârstă mijlocie îl reprezintă, tocmai,  “filmul”. 

Vocea bărbatului cu ochelari și cămaşă în carouri începe să răsune în sufragerie… “Dacă v-am spune că tot ce vedeți dumneavoastră la televizor sau la cinema a fost un amalgam de accidente fericite? Filmul, documentarul sau orice altceva vedeți pe ecran în ziua de astăzi au fost experimente ale oamenilor curioși din secolul al nouăsprezecelea. Dacă v-am spune că cei care au inventat această modalitate de comunicare în masă nu s-au gândit nicicând că va lua amploare la nivel global?” și cu o schimbare de intonație, asemenea unui moment de teleshopping, bărbatul adaugă:“Suntem pregătiți să vă satisfacem curiozitatea cu noul nostru documentar: “Filmul. De la origini la prezent”.”. 

Acum că ți-ai luat punga cu nachos poți să te concentrezi asupra informațiilor pe care bărbatul cu perciuni le povestește cu atât de mult patos “ Filmele pe care le întâlnim oriunde, sub atâtea forme, fie că sunt reclame, fie că sunt episoade dintr-un serial reprezintă, de fapt, o iluzie a mișcării. O colecție de imagini observate succesiv oferă, foarte rapid, o astfel de iluzie. Dar care este explicația pentru acest “truc magic” pe care creierul și ochii noștri îl fac? Ei bine, fenomenul principal care are loc în momentul în care vizionăm filmul se numește “Persistence of Vision” (Persistența vederii). Acesta este fenomenul care te împiedică să vezi spațiile negre dintre cadrele unui film proiectat. În acest caz, un cadru este ceea ce numim una dintre imaginile statice care alcătuiesc un film. Se pare că, dacă un cadru apare în fața ochilor, creierul tău păstrează acea imagine timp de aproximativ o zecime de secundă după ce a dispărut. Dacă apare un alt cadru în acea zecime de secundă, creierul nu va înregistra spațiul negru dintre ele. Acum că am înțeles “psihologia filmului”, putem trece la partea istorică a acestuia. 

Înainte ca pozele să apară, camera obscură era folosită pentru a “izola” imagini din lumea înconjurătoare, dar în secolul al nouăsprezecelea, o schimbare semnificativă a avut loc. Cu ajutorul camerei obscure și a unor chimicale fotosensibile, inventatorul Niépce a reușit să creeze prima fotografie alb-negru pe un platou. Surprins de această reușită, dar observând faptul că platoul trebuie ținut la soare câteva zile pentru ca imaginea să apară în totalitate, Louise Daguerre, un prieten apropiat al inventatorului,  a căutat o soluție pentru ca fotografia să fie expusă la lumină pentru un timp mult mai scurt. Astfel, pozele au început să fie comercializate, fiind mai rapid de realizat, iar alți oameni intrigați au căutat noi modalități de a îmbunătăți aparatul de fotografiat.

Dar cum s-a făcut trecerea de la simple imagini la ideea complexă a unui film? Un vis la fel de inspirat ca cel al lui Mendeleev? Clişeic. Un fenomen natural ca în cazul lui Newton? Nu chiar. Ați rămâne surprinși să aflați că adevăratul motiv a fost un pariu. Întrebarea care provoca dileme tuturor în acea vreme era: părăsesc toate cele patru copite ale calului pământul în același timp,  într-un punct al galopului? Iar Leland Stanford, fondatorul Universității Stanford, l-a angajat pe Muybridge să-l ajute să stabilească pariul.

Stanford a susținut că, într-un moment dat al galopului, toate cele patru copite ale calului sunt în aer. Unii dintre colegii săi au spus, însă, că un picior este întotdeauna pe pământ. Era o întrebare a vremii dezbătută la nivel popular și Muybridge avea să ofere răspunsul folosind cunoștințele sale fotografice. El a venit cu o idee creativă- a  făcut un experiment cu o serie de 12 camere. Le-a folosit pentru a fotografia un cal în galop, într-o succesiune de fotografii. Totuși, nu a reușit să facă rost de o dovadă concretă. Șase ani mai târziu, acesta a schimbat tehnica; Muybridge a setat douăsprezece declanșatoare cu fir conectate la obloane pentru camere. Le-a distanțat uniform de-a lungul pistei de curse pentru a captura calul galopând. Pe măsură ce calul înainta pe pista de curse, fiecare cameră făcea o fotografie cu mai puțin de o jumătate de secundă diferență între acestea.

În final, pozele au demonstrat că Leland Stanford avea dreptate și, evident, a câștigat pariul. Dar această invenție a fost o situație câștigătoare pentru toată lumea; cu ajutorul acestor poze, distribuite una lângă cealaltă, s-a dezvoltat studiul mișcării și s-a explicat iluzia pe care acestea o creează dacă sunt afișate la o anumită viteză.” Vocea bărbatului cu ochelari accentuează printr-o tuse intenționată “Persistence of Vision” și trece mai departe…

“Puțin mai târziu, în Europa, francezul Étienne-Jules Marey inventează puşca cronofotografică care îl ajută să studieze zborul păsărilor (acesta le fotografia rapid apăsând pe trăgaci asemenea unei arme încărcate)- aceasta surprindea o serie de douăsprezece poze care, îmbinate, creeau impresia de mișcare. Thomas Edison împrumuta atunci invenția prietenului său și împreună cu W.K.L Dickson, unul dintre ajutoarele sale,  își creează propria cameră, care imprima pozele pe benzi de film de celuloid acoperite cu o emulsie sensibilă la lumină, ci nu pe mici platouri de metal.  Astfel, cei doi au inventat prima cameră de filmat, numită “cinetograf” și, de asemenea,  “cinetoscopul”, o cutie concepută pentru ca filmele să poată fi vizualizate de către o persoană pe rând printr-o fereastră  în partea de sus a dispozitivului. Edison nu considera că cinetoscopul având un potențial atât de mare și îl vedea mai mult ca un plus pentru fonograful său. Totuși, oamenii au fost surprinși de cele 16 secunde magice, așa că toată America s-a umplut de astfel de dispozitive ce funcționau pe bază de monede. 

Edison și Dickson au creat primul studio de film din lume, în New Jersey, iar din 1893 până în 1895, au făcut sute de vodeviluri, mute ce au fost apreciate de oamenii din toata lumea. Deși vocile personajelor nu se auzeau, fonograful însoțea prin muzică acțiunea.

În paralel, în Franța, Louis și Auguste Lumiere sunt intrigați de invențiile celor doi americani, așa că hotărăsc să le îmbunătățească. De ce? Ei bine, pentru că existau câteva limitări ale acestora; cinetograful era static și avea nevoie de foarte multă lumină pentru a înregistra, iar cinetoscopul permitea numai unei singure persoane sa vadă filmul. Astfel, cu experiența lor în inginerie, manufactură și fotografie, cei doi frați au reușit să combine cele două invenții într-una singurā, portabilă. Cu ajutorul lanternei magice incorporate, Louis și Auguste au proiectat filmul pe un perete, în fața unei mulțimi de oameni- așa a apărut “cinematograful”.

28 decembrie 1895 a fost ziua în care frații Lumiere au revoluționat lumea filmului. În atmosfera pariziană a subsolului de la Grand Café, cei doi au proiectat în fața mai multor personalități 10 mini documentare mute cu fapte din lumea reala. Celebrul “L’Arrivée d’un train en gare de La Ciotat” a marcat publicul, legenda spunând că toți cei din sală s-au speriat de sosirea trenului în gară din cauza sau, mai bine zis, datorită imaginii mult mai clare. De menționat, de asemenea, este faptul că acestea durau mai mult de 16 secunde datorită schimbării lungimii benzii de film.

Astfel, Auguste și Louis au atins o performanță pe care cei dinaintea lor n-au reușit să o realizeze; cei doi au adus oamenii mai aproape unul de celălalt, oferind o stare generală de bine și un nou mod de destindere. 

În 1905 au început să se deschidă aşa-zisele Nickelodeon, cinematografe rudimentare ce rulau toata ziua filme. Intrarea costa 5 cenți (“one nickel”, în engleză, de unde provine și numele) și filmele se schimbau de mai multe ori pe săptămână.” bărbatul îmbrăcat în griuri colorate ia o pauză de jumătate de minut, în timp ce pe ecran apare trenul alb-negru ce intră în gara “La Ciotat”.

 “În episodul de data viitoare vom vorbi despre evoluția efectelor în filmele mute, dar și despre…” dar deja nu mai reușești să distingi cuvintele deoarece visezi că alergi pe peron, așteptând trenul.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s