Redactor: Ștefan Brădianu, Grafician: Antonia Drăgan

Poate fi greu pentru majoritatea europenilor, atât de obișnuiți cu roadele dulci ale democrației încât nu le mai apreciază gustul, să își imagineze că la granițe Uniunii Europene se află una dintre cele mai stricte dictaturii din lume, însă, acesta este adevărul. Lukashenko, cândva un procuror anticorupție și reformator democratic, a transformat Belarusul într-o Coree de Nord cu un regim asemănător, dar nu la fel de strict.

Scurt istoric

În această țară, principiul separării puterilor în stat ține de domeniul fantasy, întrucât puterea este centralizată în mâinile președintelui Aleksander Lukashenko, care conduce cu o mână de fier (fără o mănușă de catifea) alături de gașca sa mafiotă. În general, alegerile sunt fraudate, ultimele alegeri democratice (de asemenea și singurele) au avut loc în 1994, chiar anul în care Lukashenko a devenit președinte și a eliminat limita de mandate prezidențiale. Parlamentul este o instituție formală, lipsită de orice putere, care este formată doar din susținători ai dictatorului. Presa liberă a dispărut în mare parte, fiind înlocuită de către mașina de propagandă a guvernului.

Acesta a fost status quo-ul, însă recent, odată cu răspândirea rețelelor de socializare în toată țara, mișcările de opoziție au început să devină din ce în ce mai populare. Platforme precum Telegram sau Signal, care fac urmărirea de către stat a utilizatorilor aproape imposibilă, le permit activiștilor pro-democrație să se organizeze și să intre în contact cu susținătorii lor, iar prin Youtube aceștia își pot promova ideile și mai eficient către un număr foarte mare de oameni, fiind ultimele refugii ale presei libere. Astfel, această mișcare subterană de rezistență a crescut rapid în popularitate, într-atât de mult, încât YouTuberul Sergei Tikhanovsky, care milita deschis pentru democrație și libertate, a anunțat că va candida împotriva lui Lukashenko la alegerile prezidențiale din vara anului 2020.

În același timp, răspunsul guvernului de la Minsk față de criza cauzată de Coronavirus a fost, puțin spus dezamăgitor. Inițial, președintele susținea că munca pe câmp și alcoolul vor apăra oamenii de virus, iar când situația s-a înrăutățit, au fost falsificate multe dintre datele publicate cu privire la numărul infectărilor și deceselor.

Miza alegerilor din August și o nouă speranță

În acest context, Lukashenko se simțea vulnerabil. De aceea, a decis să îl aresteze pe Tikhanovsky, împreună cu alți opt activiști, sperând că are de-a face cu o opoziție fragmentată, care se va speria ușor și va fi dominată de lupte interne. Însă, nu acesta a fost cazul, dimpotrivă, soția bloggerului, Svetlana Tsikhanovskaya, a preluat ștacheta, candidând la alegerile prezidențiale, iar întreaga mișcare de opoziție s-a unit în spatele ei. După arestarea lui Sergei, proteste stradale și meeting-uri pentru susținerea Svetlanei au izbucnit în toată țara. Carismatică, calculată și neînfricată, ea s-a dovedit a fi omul potrivit la locul potrivit, întrucât rândurile opoziției și odată cu ele speranța într-un viitor mai bun creșteau mai repede ca niciodată.

Lukashenko nu putea să o aresteze și pe ea, întrucât ar fi riscat să cauzeze o adevărată revoluție. În schimb, dictatorul a fost nevoit să facă un lucru ce ne aduce aminte de alegerile din vest. A ținut, la rândul său, meeting-uri în cadrul unei adevărate campanii electorale. Deşi campania sa era direct sponsorizată de stat cu banii contribuabililor, iar mesajele sale erau misogine, populiste și conspiraționiste (din nefericire, și acestea aduc aminte de alegerile vestice), a fost totuși o bună gură de aer pentru dictatura robusta de până atunci, în cadrul careia alegerile nu erau decât o formalitate, care nu părea să îi sperie pe oficialii publici în vreun fel. Lukashenko spera că dacă nu va câștiga, măcar va obține îndeajuns de multe voturi încât o fraudă ulterioară să poată trece neobservată. De cealaltă parte, Svetlana miza că va câștiga cu diferență îndeajuns de zdrobitoare încât, având în vedere protestele din stradă, guvernul nu își va permite să fraudeze și aceste alegeri și va accepta o tranziție.

Trezirea forțată la realitate

Optimismul oamenilor față de o posibilă schimbare s-a dovedit a fi nerealistic, întrucât și aceste alegeri au fost fraudate. Diferite surse estimează că Svetlana a obținut între 60 și 70% din voturi, însă Lukashenko susținea că a obținut 80% din voturi și s-a autoproclamat învingător. Protestele s-au intensificat, însă, de această dată autoritățile nu au mai ezitat, au reprimat brutal manifestările pașnice, fără a le păsa de copii, vârstnici sau femeile gravide ce participau, bătând, arestând și torturând protestatarii (în unele cazuri i-au infectat intenționat cu COVID-19 și i-au lasat fără tratament).  Liderii opoziției au fost arestați, mulți dintre ei fiind răpiți de acasă sau din mașină în drumul către graniță. După ce a fost arestată, Svetlana a fost lăsată să fugă în străinătate. De ce? Ei bine, dacă ar fi fost încarcerată sau chiar omorâtă, regimul risca să întărâte protestele și să-și îndepărteze până și ultimii susținători, iar o reacție a vestului ar fi fost mult mai aspră. În schimb, astfel pot foarte ușor să o caracterizeze drept o lașă, care a fugit către siguranță abandonându-și colegii și susținătorii, ba chiar printr-o ulterioară colaborare de-a ei cu vestul ar putea să își justifice acuzațiile eronate de complot cu agenți străini împotriva patriei.

Totuși, protestele au continuat cu o intensitate și mai ridicată în aproape toate orașele, iar Lukashenko, speriat că ar putea fi următorul Ceaușescu, lucru pe care experții nu îl exclud,  a fugit (nu, nu cu elicopterul) într-o „vizită de lucru” în brațele călduroase ale mamei Rusiei, care a profitat de moment pentru a trimite trupe în Belarus și a anunțat că este dispusă să trimită „forțe de ordine” pentru a dejuca „lovitura de stat” orchestrată de către puterile străine.

Răspunsul puterilor străine a fost dezamăgitor (cum este de obicei în astfel de situații). Acestea au transmis câteva mesaje dure și au încetat din a îl recunoaște pe Lukashenko ca președinte legitim al țării. Uniunea Europeană a anunțat rapid un set de sancțiuni asupra mai multor oficiali și oligarhi din Belarus, care au fost implicați în fraudarea alegerilor și în reprimarea violentă a demonstrațiilor, dar au fost blocate la nivelul Consiliului European de către Cipru. Înainte de a vă îndrepta furia asupra acestei perle a Mediteranei (și paradis fiscal pentru miliardarii lumii) este bine de știut că, totuși, motivul din spatele acestei acțiuni a fost just, fie el egoist – răspunsul Uniunii Europene împotriva Turciei, care a amenințat în mod direct Cipru și Grecia în acea perioadă, trena de câteva săptămâni.

Lituania a fost țara cea mai implicată în această criză, adăpostind mulți fugari din Belarus, dezvoltându-și o adevărată infrastructură a dizidenților, oferindu-le tot felul de ajutoare pentru a duce lupta mai departe.

În cele din urmă, sancțiunile au fost aprobate, însă indiferent, totul părea a fi o repetiție a situației din 2010, când alegerile au fost fraudate iar proteste stradale au urmat, dar s-au sfârșit după câteva luni. Numărul protestatarilor scădea iar oamenii își pierdeau speranța că vor apuca să trăiască sub o democrație reală. Regimul părea să iasă învingător.

Ryanair 4978 – ultimul zbor către Belarus

Pe 23 Mai, Roman Protasevich, un jurnalist și lider al opoziției s-a urcat în Atena în avionul către Vilnius. La îmbarcare, a observat cum mai mulți indivizi suspecți îl urmăreau. Avionul a trecut pe deasupra Belarusului și, înainte de a intra în spațiul aerian lituanian, a fost forțat de către autoritățile belaruse să aterizeze, susținând că o bombă a Hamas s-ar afla la bord. După aterizare, Protasevich și prietena sa, Sofia Sapega, au fost arestați de alți 3 presupuși agenți ai KGB-ului belarus (simplul fapt că au păstrat această denumire le dă de gol metodele și aduce aminte de originile guvernului curent). Restul pasagerilor și-au continuat zborul.

După aceea, televiziunea de stat a difuzat mai multe videoclipuri și așa-zise interviuri cu tânărul activist, în care acesta își recunoștea „faptele criminale” și își cerea scuze, plângând, față de milostivul președinte. În viodeoclipuri este vizibil cum a fost torturat și forțat să declare asemenea lucruri.

De această dată, răspunsul vestului a fost ferm, aspru și unitar, întrucât, nu numai că Lukashenko a încălcat din nou drepturile fundamentale ale omului, dar și mai multe tratate internaționale, punând în pericol cetățeni europeni și americani, atacând direct Uniunea Europeană. Imediat după incident, Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană și Marea Britanie au interzis avioanelor din Belarus să intre în spațiul lor aerian și au anunțat că nu vor mai traversa Belarusul.

Aceste măsuri au fost mai degrabă formale, însă, și mai multe sancțiuni au fost anunțate de către ambasadorul american la Minsk și de vicepreședintele Comisiei Europene, Frans Timmermans, care a adăugat că Uniunea Europeană va arăta solidaritate față de Lituania și că va face tot posibilul pentru a ajuta refugiații politici din Belarus, propunând o abordare constructivă. Acestea sunt așteptate să fie aprobate chiar luna aceasta și vor avea ca țintă exporturile de lemn, fertilizator, petrol și chimicale. Mai multe bănci de investiții și-au anunțat, de asemenea, sistarea acțiunilor din Belarus.

Rusia a justificat acțiunile guvernului, amintind că aceasta este o practică des întâlnită la puterile vestice, mai ales în Statele Unite, care au oprit până și avionul președintelui Boliviei, crezând în mod eronat că jurnalistul Snowden se afla la bord. Acțiunile acestea sunt, la rândul lor, revoltătoare, însă, diferă de cele ale Belarusului întrucât acest avion a fost oprit din a traversa anumite spații aeriene, nu adus la sol cu avioane de luptă.

Măsuri reale sau vorbe în vânt?

Având în vedere că până și președintele ceh, Ziman, un cunoscut apărător al lui Putin, s-a declarat împotriva regimului de la Minsk și că situația din Cipru s-a liniștit temporar este puțin probabil că sancțiunile anunțate să nu devină realitate. Însă, rămâne eternul paradox al încercărilor vestice de a democratiza un stat. Dacă nu iau măsuri drastice, acestea par să îl ierte sau chiar să-l susțină pe respectivul dictator, însă, dacă izolează acea țară, riscă doar să înrăutățească situația oricum nefericită a cetățenilor și să îndrepte țara către dictaturi.

Belarusul se află exact în această situație. În ciuda aparențelor, Lukașenko nu este prietenul lui Putin, dimpotrivă, de când se află la putere, a întreținut un dans periculos, dar ingenios, între est și vest. A luat mai multe măsuri pentru a reduce influența rusească din cultura țării, inclusiv reforme ale limbii, a refuzat să recunoască independența unor state artificiale create de Rusia în Caucaz prin război, ba chiar a ținut un război economic cu Moscova, numit  Războiul Laptelui. Totuși, Rusia a rămas principalul partener economic al Belarusului, făcând investiții generoase în țară și oferind mite ce constau în petrol multor oligarhi. Ca semn de recunoștință, Belarusul a ținut numeroase exerciții militare cu armata rusă.

Prin această strategie, Lukashenko a ținut o distanță de siguranță față de Putin, în timp ce a părut îndeajuns de prietenos cu acesta pentru a speria vestul. Însă, din vară, nu mai poate continua acest joc, are nevoie de un aliat determinat chiar acum și nu are puterea de negociere necesară pentru a menține pe deplin suveranitatea țării, sacrificând-o chiar el agenților străini, transformând încet Belarusul într-un stat marionetă.

De asemenea, Beijing dorește mereu să își mărească numărul de aliați europeni, fiind gata să ofere împrumuturi generoase și să finanțeze proiecte ambițioase de infrastructură. Desigur, acestea nu fac decât să subjuge țara respectivă, întrucât de proiecte beneficiază în principal (și, de obicei) doar China. Sri Lanka a învățat asta pe calea cea grea când nu a reușit să își plătească o investiție chinezească,  într-un port, care nu a adus, de fapt, niciun beneficiu, așa că fost nevoită să vândă tot portul Chinei, pentru a-și plăti doar o parte dintre datorii. Un exemplu mai aproape de casă este Muntenegru, care a cerut, fară succes, ajutor Uniunii Europene pentru a-și plăti un împrumut în valoare de câteva miliarde față de Beijing. Oricum, aceste investiții nu fac decât să asigure dependența țării respective față de China. Lukashenko nu este neghiob și știe acest lucru, motiv pentru care a evitat guvernul chinez pe cât posibil, însă după o posibilă izolare totală din partea vestului, s-ar putea să nu mai aibă de ales.

În orice caz, în acest moment, economia Belarusului este într-atât de izolată, încât mulți experți susțin că mai multe sancțiuni economice nu ar avea vreun efect semnificativ, ci ar fi doar ultimul pas ce ar transforma țara într-o adevărată Coree de Nord (cu tot cu dependența față de China și Rusia).  Dacă sancțiunile chiar ar avea un efect puternic, nota de plată pentru abuzurile guvernului ar ajunge tot la oamenii de rând, ce ar putea rămâne fără locuri de muncă dacă vestul refuză să le accepte produsele.

De aceea, mulți experți nu avertizează împotriva sancțiunilor care ar putea avea efecte reduse sau chiar nedorite, ci în schimb încurajează promovarea pieței libere și comerțului cu Belarus – o strategie clasică a Statelor Unite, care datează încă de pe vremea Războiului Rece. Ea își are originea în credința că, odată cu capitalismul, vine și democrația, libertatea fiind, de fapt, principalul import pe care l-ar primi Belarusul. Astfel, o strategie de compromis este propusă, în care Lukașenko își poate menține poziția, însă, este nevoit să elibereze deținuții politici și să facă mai multe reforme democratice, în schimbul ridicării mai multor sancțiuni. Comisia Europeană pare să fi ascultat și aceste voci, întrucât un fond în valoare de 3 miliarde de euro pentru Belarus a fost anunțat, ce poate fi accesat doar dacă țara vă deveni democratică.

Totuși, rezultatele acestei strategii au fost de multe ori modeste sau chiar inexistente (adesea unicii beneficiari fiind companiile vestice, care se întâmplă să fie și principalii susținători), astfel este greu de zis dacă ar putea avea efecte în acest caz. Cert este că, după cele întâmplate, opoziția din Belarus, fie ea fracturată, este unită în jurulul unui singur lucru: Lukashenko trebuie să plece, Svetlana Tikhanovsky fiind chiar principalul susținător al sancțiunilor. Astfel, este greu de crezut că vor accepta o asemenea abordare.

Indiferent care este calea pe care vestul o va urma, este important ca aceasta să fie decisă cât mai curând și să fie pusă în practică de către toate țările vestice, întrucât, chiar dacă nu știm care este drumul ce va duce către succes, inacțiunea și coordonarea proastă sunt singurele care pot asigura un final nefericit.