Crima perfectă și cum a dat greș – Faimosul caz Leopold și Loeb

Istorie

Redactor: Aytana Anghel, Grafician: Antonia Dragan

V-ați întrebat vreodată cum ar arăta o crimă perfectă? V-ați imaginat vreodată, după citirea unei cărți sau vizionarea unui film polițist, poate, cum ar fi să o comiteți chiar voi? Să o puneți la cale în inima nopții, să ascundeți dovezile, să vă inventați un alibi? Credeți că ați fi prinși?

Protagoniștii acestei istorisiri cu siguranță nu.

Să setăm scena: străzile grandioase ale orașului Chicago, scăldate în farmecul Epocii Jazz-ului, a căror viață aventuroasă și petrecăreață avea să fie cutremurată de doi tineri afluenți și inteligenți, bănuiți a fi cea mai promițătoare parte a prestigioasei elite a orașului, care, însă, au virat greșit pe șoseaua succesului, ajungând, în schimb, să fie asociați cu ce este acum numită “crima perfectă comisă greșit”.

La începutul anilor 1920, America este spectatoarea unei întâlniri ce avea să schimbe cursul istoriei: Nathan Leopold, un adevărat geniu al acestei perioade, recent absolvent al Universității din Chicago, cu o personalitate fermecătoare, pe măsura intelectului său, începe să își petreacă timpul cu Richard Loeb, un tânăr pasionat de sport și de romanele polițiste, de fiorul captivant al misterului și terorii. Cu toate că aceștia se cunoșteau încă din copilărie, fiind membri ai acelorași cercuri sociale, aveau să formeze o strânsă conexiune abia mult mai târziu, în timp ce studiază la Universitatea din Chicago, când Leopold avea vârsta de 19 ani, iar Loeb de 18. 

Acești doi studenți au fost ridicați în slăvi încă de la vârste fragede de către profesorii lor ca fiind genii, copii minune ai generației lor, iar acest lucru, combinat cu starea materială a familiilor lor și statutul social i-a făcut să se distanțeze de restul oamenilor, crezându-se deasupra oamenilor de rând cu o inteligență mediocră. Mentalitatea nouă adoptată de Leopold și Loeb i-a condus pe cei doi pe drumul către filozofia lui Friedrich Nietzsche, și, implicit, către conceptul acestuia de “supraom”, un individ aflat în posesia unor capabilități extraordinare, care nu se supune regulilor ce se aplică pentru populația normală. Captivat de posibilele implicații ale acestei ideologii, Leopold îl convinge pe Loeb să testeze limitele capacităților lor. Crezând pe deplin că un supraom nu ar fi tras la răspundere pentru înfăptuirea oricărei crime, cei doi tineri încep să aplice această filozofie în propriile vieți, începând cu comiterea unor infracțiuni mici, precum incendiere sau violență corporală, și încheind cu un adevărat Magnum Opus: crima perfectă.

Golul astfel stabilit, Leopold și Loeb încep a planifica detaliile și decursul acestei odioase realizări. Când toate acestea au fost puse la cale, tinerii criminali își pun planul în aplicare pe 21 mai 1924, după 7 luni de cugetare. Victima acestui terifiant experiment a fost nimeni altul decât vărul de gradul al doilea al lui Loeb, un băiat de 14 ani numit Bobby Franks, pe care cei doi îl atrag la mașina închiriată cu discuții despre tennis, urmând ca apoi să-l răpească și omoare. Modul brutal în care au comis această crimă nu provoacă niciun sentiment în inimile lui Leopold și Loeb, aceștia oprindu-se, chiar, la un restaurant pe drum și mâncând în mașină lângă cadavru. Corpul victimei este apoi desfigurat folosind acid clorhidric, iar hainele îi sunt îndepărtate, pentru ca apoi să fie ascuns într-un canal aflat în împrejurimea unor șine de tren. 

Încrezători și satisfăcuți de succesul lor răsunător, criminalii se îndreaptă spre casă, neavând idee că așa-zisa crimă perfectă a lăsat în urmă o sumedenie de dovezi, precum ochelarii realizați pe comandă ai lui Leopold, uitați la scena crimei, numeroșii martori și nichela folosită de Loeb pentru a omorî victima, pătată, încă, de sângele acesteia. 

Neștiutori, Leopold și Loeb pun la cale a doua fază a planului lor, sunând familia victimei sub pseudonimul “George Johnson”, prefăcându-se că Bobby a fost doar răpit și cerând 10 000 de dolari în schimbul întoarcerii sale în siguranță. Leopold continua să dea instrucțiuni familiei Franks, iar Loeb cumpără un bilet de tren și încearcă să însceneze o situație care îi permite să convingă autoritățile că a fost plecat în timp ce crima se desfășura, inconștienți de faptul că poliția deja recuperase cadavrul și aduna dovezile lăsate în urmă de ei.

Văzând vestea morții lui Bobby Franks în ziare, criminalii încep să se panicheze, renunțând la răscumpărare și încercând să învinovățească pe altcineva, găsindu-l pe George Lewis, un student de ornitologie al lui Leopold, ca fiind cel mai potrivit candidat, neluând în considerare faptul că acesta ar fi putut avea un alibi de necontestat. Astfel, cei doi se grăbesc să înlăture ultimele câteva obiecte rămase de la victimă, precum pantofii, broșa clasei și catarama curelei, însă înainte să își poată termina treaba, Leopold este chemat la interogare de către departamentul poliției din Chicago. Peste o săptămână, pe 28 mai, poliția a construit un caz puternic împotriva tinerilor, ajutându-se de indiciile lăsate în urmă de așa-zișii “genii” și îi interoghează pe cei doi separat, știind că o confesiune ar rezolva cazul cât mai curând. Leopold își menține atitudinea arogantă și se contrazice reciproc de mai multe ori în timpul mărturiei, iar Loeb, în încercarea de a nu face greșeli, susține că nu îşi amintește nimic. Autoritățile îi eliberează, dar îi  urmăresc, urmând să îi aresteze două zile mai târziu, în data de 30 mai. Intimidat de dovezi, Loeb își mărturisește vinovăția, iar Leopold îi urmează exemplul la scurt timp.

Dacă vi se pare că povestea a ajuns la un sfârșit, iar criminalii la pedeapsa cuvenită, vă înșelați, deoarece un avocat bun cu o plată pe cinste poate întoarce chiar roțile nemiloase ale justiției, iar asta s-a întâmplat și în cazul de față.

Familiile lui Leopold și Loeb l-au găsit pe unul din cei mai buni avocați ai apărării de la momentul acela, Clarence Darrow și l-au plătit echivalentul din ziua de astăzi a peste un milion de dolari pentru a îi reprezenta pe cei doi în ceea ce a devenit rapid cunoscut ca “Procesul secolului”. Darrow a luat acest caz în ciuda faptului că era imposibil de câștigat pentru că se opunea ferm pedepsei capitale, cea pentru care milita procurorul Robert Crowe în privința tinerilor. Știind că ar fi fost imposibil să câștige procesul din cauza numeroaselor dovezi, martori oculari și, bineînțeles, a confesiunii celor doi, Darrow ia o decizie controversată, dar eficientă: îi sfătuiește pe clienții săi să pledeze vinovați, și apoi cere o audiere legată de sentința pe care aceștia o vor primi, care va dura 32 de zile. 

O pledoarie de nebunie, Darrow știe, nu ar funcționa, iar dat fiind faptul că singurul caz cu pedeapsă capitală pe care îl pierduse până atunci a utilizat o astfel de strategie, avocatul este reticent să o folosească, optând, în schimb, pentru o apărare concentrată pe umanitatea criminalilor (în mod ironic, tocmai opusul a ce aceștia doreau să dovedească prin experimental lor). Darrow a explicat în detaliu circumstanțele care îi puteau influența pe acești tineri, precum perioada în care au copilărit și au crescut, poveștile de război învățându-i să nu prețuiască prea mult viața umană; a susținut că nimeni nu îi credea pe cei doi nevinovați, și, mai mult, că nimeni nu i-ar vrea în libertate, dar că uciderea lor nu ar servi niciun scop decât luarea altor vieți. Avocatul și-a încheiat cazul prin menținerea opiniei sale că omorul unui om nu îl va face pe altul să nu comită o crimă și că singurul mod în care putem progresa ca o societate și opri actele de violență este să înlocuim ura cu iubire, compasiune, iertare și milă.

Discursul lui Darrow, considerat de mulți ca fiind cel mai bun din cariera sa și cel mai pasionat atac împotriva pedepsei capitale, s-a dovedit suficient de convingător, verdictul judecătorului fiind închisoare pe viață pentru peste 99 de ani. Loeb avea să fie omorât în închisoare după 12 ani, iar Leopold a fost eliberat condiționat peste 33, urmând să moară la vârsta de 66 de ani în Puerto Rico din cauza unui atac de cord.

Deci, dacă v-ați gândit vreodată să comiteți o crimă, cugetați mai mult. Chiar dacă credeți că nu veți fi prinși, există mereu variabile pe care nu le poți lua în considerare sau situații în care creierul îți este copleșit de emoții și astfel dovedit inutil. Crima perfectă rămâne și astăzi un scop irealizabil, o provocare măreață chiar și pentru cei mai sclipitori dintre genii.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s