Orfeu și Euridice – Cât de departe ai merge pentru iubire?

Întrebări pentru secolul XXI, filozofie

Redactor: Irina Radu

Fotograf:Daria Mărgărit

Iubirea a reprezentat dintotdeauna o muză pentru artă, căci ce îți poate inspira creație dacă nu sentimentul inefabil ce a cauzat războaie, suferință aprigă și fericire paradisiacă? Dar rămân întrebările care răsună precum un ecou etern în viețile noastre. Ce sacrificii ai face? Cât de departe ești dispus să mergi pentru găsirea și păstrarea dragostei?

Un exemplu al puterii acesteia este frumos portretizat în mitologia greacă, în povestea cuplului faimos Orfeu și Euridice și a iubirii lor pierdute, apoi regăsită pentru a fi pierdută a doua oară.

Orfeu, fiul muzei Calliope și al lui Apollo, zeul zilei, luminii și al artelor, a primit la naștere lira, un instrument muzical creat de ingeniosul Hermes. La nașterea lui Orfeu, mama lui i-a pus pe limbă trei stropi curați de rouă și a rostit o vrajă prin care i-a hărăzit darul de a alcătui versuri. Învățat de tatăl său arta muzicii, a devenit un desăvârșit cântăreț în vechea Elada ce fermeca pe oricine și orice în jurul său cu notele armonioase și emoționante pe care le împărtășea prin darul său. Se spune că la auzul cântului lui Orfeu, copacii, pietrele, animalele și întreaga natură dansau captivați, zeii se desfătau și muritorilor li se dădea o privire asupra a ceea ce este divinitatea și feerica sa influență.

La o adunare de oameni și fiare veniți să-I asculte muzica poetului, ochii lui au căzut asupra unei nimfe a pădurii de o frumusețe răvășitoare și o timiditate aparte. Fata se numea Euridice. Aceasta a fost atrasă de Orfeu, de vocea lui, de copleșitoarea vrajă a muzicii și frumuseții. Toate acestea i-au făcut să nu-și  poată dezlipi privirea unul de la celălalt. Ceva inexplicabil a legat inimile celor doi tineri și în curând s-au simțit îndrăgostiți, incapabili să-și petreacă un moment separat. După un timp, au decis să se căsătorească.

Pasiunea și fericirea lor orbitoare nu avea să dureze mult. Sclipirea din ochii lui Orfeu avea să fie înlocuită cu lacrimi amare când neprețuita sa soție moare, mușcată de o viperă mortală. Îndoliat, se îneacă în disperare. Glasul cândva vesel și fără griji se crapă în plângerea iubitei sale, dispus să facă orice pentru a-și recăpăta persoana ce îi dădea sens vieții sale. El s-a prezentat în fața zeilor, implorând mila lor și cerând învierea lui Euridice. A fost trimis în Infern, reușind cu cântecul său jelitor să-I înmoaie inima lui Hades, zeul morții, și a Persefonei, mitul spunând că la auzul plânsului sfâșietor până și Cerber, câinele cu trei capete ce păzea Lumea de Jos schelălăie de durere. Nicio inimă, oricât de împietrită, nu ar fi putut rămâne nemișcată în fața unei asemenea pasiuni, ce rezista în fața a celor mai teribile lucruri, mai presus de pierdere, obstacole și patimi.

Hades îi îngăduie să își ducă soția înapoi în lumea celor vii cu o singură condiție: să nu privească înapoi la ea înainte de a ieși amândoi la lumina, altfel o va pierde pe Euridice pe vecie. Plin de recunoștință și speranță, Orfeu pornește la drum urmat în întuneric de iubita sa soție. Curând, zărește o rază de soare și fericit, se întoarce pentru a se asigura că Euridice este în spatele său. Mult prea entuziasmat acesta uită condițiile reîntoarcerii, devotamentul pe care îl poartă nimfei făcându-l să o caute. Tot ce mai reușește să zărească este umbra femeii iubite ce este smulsă din nou în adâncuri, pentru totdeauna. În urmele ei, Hermes închide toate porțile și, oricât încearcă Orfeu să explice, să roage și să implore este în zadar. Euridice este captivă în infern deoarece Orfeu a iubit-o atât de mult încât nu și-a putut controla pasiunea și nerăbdarea.

De atunci, muzicianul sfâșiat de deznădejde rătăcea dezorientat, zi de zi, noapte de noapte, în disperare totală. Nu putea găsi consolare în nimic. Nenorocirea lui l-a chinuit, obligându-l să se abțină de la contactul cu orice altă femeie, rămânând credincios soției sale, chiar și după moarte. Cântecele sale nu mai erau vesele, ci extrem de triste.

Din cauza fidelității sale, un grup de femei furioase pentru disprețul față de ele l-au ucis, i-au tăiat trupul în bucăți și le-au aruncat împreună cu lira lui într-un râu. Se spune că lira și capul lui pluteau în aval către insula Lesbos. Acolo muzele le-au găsit și au organizat o ceremonie de înmormântare corespunzătoare pentru Orfeu. Mormântul lui emană muzică plângătoare, dar frumoasă, iar lira sa a fost pusă pe cer, unde o vedem și noi drept “Constelația Lirei” care ne reamintește de frumoasa poveste de dragostei a lui Orfeu și Euridice, ce nu a putut fi slăbită, nici distrusă, fie că s-a petrecut pe pământ sau în tărâmurile vieții de apoi.

Doar după moarte avea Orfeu să își găsească liniștea, coborând în infern și unindu-și sufletul pentru totdeauna cu al frumoasei lui soții, simțindu-se împlinit și în cel mai întunecat loc pentru că o avea alături pe ea.

Deși tragică, povestea lor este o dovadă a hipnozei amorului, a luptei pentru a fi împreună cu sufletul pereche și deși povestea lor de iubire rămâne neîmplinită până la moarte, ea ne arată că nu există limite, nici riscuri pe care nu ți le poți asuma atunci când ești îndrăgostit. Dar o altă lecție importantă este că, uneori, ne putem dori atât de tare un lucru încât îl ruinăm înainte de îndeplinire, ironic, din prea multă dăruire.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s