Muzica și evoluția sa

Cultură

Text – Alexandra Dicu

Grafică – Mara Savescu

Tehnoredacție – Andreea Vaida

”Există un milion de moduri prin care putem povesti muzica, dar aceasta este varianta mea.”

Dintotdeauna, ființa umană a simțit nevoia de exprimare a sentimentelor, a emoțiilor, a trăirilor sale interioare. Calea cea mai bună pentru a face posibilă transpunerea și materializarea acestor trăiri a reprezentat-o muzica, fiind una dintre cele mai sensibile mijloace de manifestare a trăirilor interioare. Muzica este influențată de diferite perioade de timp, de zonele geografice, de problemele cu care se confruntă o anumită civilizație, cât și de capacitățile intelectuale și spirituale ale unui individ.

Ne punem întrebarea ”ce este muzica?”, dar pentru fiecare persoană în parte, muzica are o definiție diferită, fiind conturată de preferințele pe care le are un individ. Pentru unii oameni, muzica poate reprezenta o relaxare, o afacere, un prieten, o punte prin care omul ajunge mai aproape de sufletul său și prin care se conectează mai bine cu Ființa și cu oamenii din jurul său. Astfel, pornind de la ideea că muzica e simțită diferit de fiecare și definită divers, se înțelege de ce oamenii se simt mai atrași de diferite genuri de muzică decât o fac alții. Prin muzică este exprimată o imagine auditivă despre cum trăiesc emoțiile. Nu e întotdeauna nevoie de versuri pentru muzică, deoarece o simți în corpul tău; ea deja îți generează un înțeles.

Dincolo de barierele culturale, muzica de fundal va comunica, întotdeauna, aproximativ același mesaj tuturor ascultatorilor, le va aduce măcar o fărâmă din emoția pe care vrea să o împărtășească. Sunetele muzicale nu sunt ființe vii, ele nu pot avea sentimente, însă, majoritatea oamenilor sunt de părere că un fragment muzical are puterea de a transmite o varietate de emoții. În momentul în care cineva compune o piesă sau o interpretează, persoana respectivă își lasă o parte din suflet acolo, o parte din existența sa, pentru a aduce la urechile oamenilor o nouă creație, pentru a-i delecta și pentru a le stârni noi stări și emoții, pentru a le deschide ochii, deoarece sentimentele nu pot fi transpuse mereu în vorbe, e nevoie de o cale superioară, care transcende lumea fizica.

Efectele muzicii asupra ascultatorului au la bază, în mare parte, intențiile compozitorului de a-și transmite ideile și, mai ales, sentimentele celor care îi ascultă muzica. Acum, la începutul secolului al XXI-lea, muzica este accesibilă tuturor, fiind la distanță de ea cu o simplă căutare pe Google, la un singur click. Întreprindem diferite activități și ne punem căștile în urechi, ascultând piesele noastre favorite. 

Muzica ne poate face să plângem sau să dansăm. Fiecare melodie transmite o anumită stare, te face să-ți imaginezi o poveste, te face să te desprinzi de lumea fizică și să pătrunzi mai bine în propria ființă, deschizându-ți sufletul. Creația muzicală reflectă timpul în care a fost compusă, în care a încântat, a alinat, a provocat și a entuziasmat oamenii.

Muzica este împărțită și ea pe perioade de timp, în funcție de condițiile istorice, în funcție de condițiile geografice și de felul în care lumea a evoluat. 

Muzica preistorică este cel mai vechi gen de muzică cunoscut, datând din Paleoliticul mijlociu. Constă în lovituri între pietre, lemne sau orice alte obiecte uzuale. Au fost concepute și imnuri de slăvire, din urlete și dansuri. Astăzi, aceste forme de manifestare sunt privite oarecum sceptic deoarece ele erau limitate la sunete precare și destinate mulțumirii zeilor. Muzica neolitică se cânta în temple păgâne, iar cea laică de către doicile copiilor. Cu toate că nu există dovezi scrise, s-au găsit numeroase piei și mai târziu documente desenate cu instrumentele preistorice. 

Primele izvoare scrise despre muzică și muzicieni au fost descoperite în Mesopotamia Antică. Omul este curios, vrea să știe, să afle, nu se mulțumește vreodată cu ce are, își dorește și mai mult, indiferent de cât de mult ar avea. Curiozitatea poate să fie o armă benefică în mâinile anumitor oameni, dar periculoasă în mâinile altora. Cea mai veche melodie din istorie cunoscută până în momentul de față este ”Imnul Hurrit”, care a fost găsită în localitatea Ras Shamra, la începutul anilor 1950, fiind descifrată abia în 1970, ajungând la urechile auditorului.

Antichitatea reprezintă un etalon în muzică, originile artei muzicale trebuind căutate în îndepărtata istorie a omenirii. Omul a evoluat, așa cum era de așteptat, iar creația muzicală a devenit mai amplă, mai plină, mai bine conturată. Omul devine creator de artă când ajunge să stăpânească gândirea și vorbirea articulată. Se adaugă ritualurile, formele de magie, incantațiile, astfel elementul melodico-ritmic este alăturat dansului și cuvântului, formând astfel o artă sincretică.

Muzica din Grecia Antică merită o atenție deosebită și o dezbatere a ceea ce reprezintă ea. Aceasta ocupă un loc de seamă în aproape toate formele de activitate a societății. Se consideră că omul poate evolua doar prin artă. Iese în evidență teoria ethosului, adică forța lăuntrică a muzicii este concepută de către vechii greci ca putând influența și forma caractere umane.

Ideea muzicii e dezbătută de mari gânditori precum Platon și Aristotel. Gândurile lor în perioada respectivă erau foarte controversate, dar putem observa actualitatea a ceea ce spuneau acești gânditori acum  2500 de ani. Platon îi îndruma pe tineri spre armonie și frumusețe spirituală, iar Aristotel îi dezvolta ideile prin conceptul de catharsis. Dar ce ar însemna toate acestea? Muzica poate avea efect vindecător, de exemplu asupra bolilor mintale prin ascultarea unor melodii exaltante care ne induc o stare de extaz, la rândul ei provocând o dezlănțuire spirituală, ce restaurează balansul mintal.

Gândurile sunt împărțite pentru că, desigur, nu putem fi toți de acord, percepțiile diferite, experiențele pe care le avem și înclinarea către anumite situații spunându-și cuvăntul. Filodemus, spre exemplu, considera că muzica nu este ceva mai mult decât un lux, exact ca mâncarea bună, provocând doar o senzație de plăcere.

Există o teorie greacă clasică, conform căreia mișcările stelelor de pe cer creează o muzică divină ce învăluie întregul Univers. Astfel, omul ajunge să se bucure de prosperitate atunci când intră în echilibru interior cu muzica Dumnezeiască creată de stele. Prin urmare, în Antichitate se considera că muzica oamenilor trebuie să reflecte mai curând melodia divină a Cosmosului decât ideile și capriciile compozitorului din carne și oase. Astfel, muzica ar fi provenit dintr-o inspirație divină, nu neapărat de la om.

Timpul trece și odată cu el trecem și noi. Venim, trăim și plecăm.  E răvășitor să stai să te gândești la faptul că, poate chiar mâine, pomii de pe aleea pe care o vezi zilnic vor mai sta voioși, în timp ce noi vom putrezi. Iarba tot o să mai răsară, chiar de nu vom mai fi, iar soarele tot va lumina și ne va încălzi planeta. Trist e că nu privim la cer mai des, că nu culegem flori, că nu zâmbim pentru că așa de repede ne ducem; inevitabil o vom face. Să ne ridicăm privirea mai des către cer, exact așa cum făceau și compozitorii secolului XX (spre exemplu), care, chiar dacă se confruntau cu situații politice care le îngustau drumul și le periclitau direcția de dezvoltare, tot au găsit o cale de a reuși și de a fi amintiți astăzi. Piesele lor sunt cântate și că ne emoționează până la lacrimi, deoarece le simțim mâhnirea, dezamăgirea, tristețea, uneori chiar și dorința de a termina și de a trece în neființă.

Este Ajunul Crăciunului, 1906, iar de pe stâncile bătute de vânt ale stației radio din Massachusetts se aude un sunet memorabil. Este prima difuzare în eter a unei opere muzicale înregistrate: Largo a lui Handel. De la aceste modeste începuturi avea să se dezvolte o industrie globală. Această transmisie istorică avea să deschidă o nouă eră în care muzica avea să aparțină tuturor, pretutindeni și în mod gratuit.

Secolul XX este un secol definit prin cele doua Războaie Mondiale, regimuri totalitare, spaimă, teroare, și câte un strop de speranță pentru un viitor mai bun, pentru o lume mai liniștită, mai cu o libertate de exprimare. În teorie lucrurile par simple, dar în realitate nu sunt. 

Voi lăsa ca accentul să cadă pe Uniunea Sovietică, viața compozitorului Dmitri Șostakovici (Shostakovich) -lumini și umbre ale destinului unui mare muzician într-o realitate tăioasă- definită prin regimul comunist, de teroare.  Să ai valiza pregătită și să tresari de fiecare dată când auzi ușa liftului că se deschide. Oare este aceasta viață sau este doar târâre și supraviețuire?

Anul 1935, și compozitorul Șostakovici se teme pentru viața sa, căci Stalin este brusc interesat de muzica sa. Sănătate delicată, viață dezordonată, dor, vise sfărâmate și iubiri de prea mult timp pierdute, dar îngropate adânc în suflet. Simfonia 1, prima simfonie, dorința de afirmare pe care o are orice debutant. Lumea e dominată de conflict politic, dorința de conducere absolută, un dictator care este zeificat. Avântul tinereții, scânteia, vigoarea modernă demonstrate în Simfonia 1 nu sunt apreciate de regim, sunt considerate a fi împotriva lui. Mare parte a creațiilor lui Șostakovici au fost interzise a fi interpretate. De ce? Nu ești precum se dorește, nu glorifici partidul, atunci vei sta pe bară și se va încerca distrugerea ta.

Creația lui Șostakovici este una vastă, fiind un simfonist prin excelență, dotat cu un remarcabil simț dramaturgic, care are o inspirație venită din realitatea imediată, pe care o trăiește și o interpretează profund, redând apoi sonor gândurile și sentimentele sale, într-o comunicare emoțională care îmbracă forme grandioase de exprimare filosofică.  Muzica în perioada comunistă, pentru orice artist, a reprezentat o descărcare, o încercare de alinare a durerii, o încercare de aduce la urechile publicului sentimente, fapte, care nu puteau fi rostite de teama a ce se putea întâmpla mai târziu, deoarece ”pereții au urechi”. 

E nevoie de putere și perseverență pentru a trece peste ceea ce impune statul. Avem principii și suntem devotați lor, pentru că așa ne suntem devotați și nouă, dar ca să reușești, uneori, este nevoie să îți faci legături mai puțin plăcute, oricât de frică ți-ar fi. Șostakovici a intrat în Partidul Comunist la începutul anilor 1970, multe s-au schimbat cu privire la publicarea creațiilor sale. A trăit cu o spaimă permanentă în suflet, față de partid, față de el însuși, față de familie, față de tot ceea ce îl înconjura. 

Viața nu este o plimbare pe câmpie, dar muzica poate alina. În secolul XX s-a compus pentru a vărsa ce ținea fiecare în el, muzica venită din suflet, adevărata muzică de care au oamenii nevoie. Tehnologia evoluează și oamenii de știință încep a face diferite experimente, iar noi genuri de muzică continuă să apară, atrăgând noi adepți. 

Suntem în secolul XXI și o întrebare importantă a ieșit în calea noastră: ”sunt oamenii ființe cu suflet sau sunt doar niște algoritmi?”. Mintea umană poate fi indusă în eroare ușor. Un exemplu demn dezbătut: avem un grup de 10 oameni și o sonată compusă de Mozart. Lucrarea va fi interpretată de un om și de o inteligență artificială. Oamenii își vor da seama? Vor constata vreo diferență între cele doua interpretări? Vor simți interpretarea ființei în carne și oase? Felul în care își pune sufletul pe tavă și transmite emoțiile? Rezultatul experimentului este unul uimitor și dezamăgitor în același timp. Marea majoritate a oamenilor au declarat că au fost mai atrași de interpretarea inteligenței artificiale (importantă mențiune: nu știau cine interpretează), deoarece a fost perfect din punct de vedere tehnic, iar asta le-a stârnit o anumită gamă de sentimente. Astfel, ne punem întrebarea: dacă noi am fi fost incluși în acel experiment, oare ce am fi simțit și ce am fi declarat la final?

În ce direcție o va lua muzica secolului XXI? Ne vom îndepărta, oare, de muzica clasică, de interpreții în carne și oase, și vom alege muzica electronică? Nu este sufletul omului mai presus decât o mașinărie ordonată perfect? Pentru că, la final, ce este mai important? Sufletul și motivul pentru care compui, pentru care îți verși sentimentele și gândurile sau o entitate care poate compune la comandă, care poate fi perfectă tehnic, dar face asta fără să-și rupă o parte din suflet și să o lase în lucrarea și interpretarea sa?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s