Text- Aytana Anghel

Cu toții știm că Roma a început cu Romulus, dar puțini sunt cei care știu că tot cu Romulus s-a și terminat.

Atunci când ne gândim la putere, și ulterior la statele lumii care au mânuit-o cel mai eficient, Roma ne trece prin minte mai repede decât oricare altul. Nu este deloc surprinzător, având în vedere rapiditatea și ușurința cu care acest oraș fondat de un rege orfan a devenit cel mai bine-organizat și mai durabil imperiu al Antichității, lăfăindu-se la apogeul splendorii sale pe trei continente.

Însă, cu cât te înalți mai mult, cu atât te zdruncină mai mult șocul căderii, iar o stăpână atât de falnică precum Roma a avut, cu siguranță, parte de un sfârșit pe măsură. Începutul sfârșitului, se poate spune, a fost, de fapt, un amalgam de probleme, atât interne cât și externe, care cumulate au format un pericol suficient de iminent, încât măreața Romă nu a avut altă soluție decât de a își pleca capul, doborâtă.

Încă din primele sale stadii, Roma nu a fost nici pe departe un stat “stabil”, concepția sa fiind marcată de fratricid, care nu este chiar cea mai solidă bază de construire a unei noi națiuni. Acest lucru este vizibil prin schimbările repetate și succinte ale formei de guvernământ a Romei, aceasta trecând de la a fi un regat, la a îmbrățișa democrația, declarându-se republică, până la a se decide, într-un final, la o cale de mijloc între cele două, și anume imperiul, împărțit la rândul lui în două etape: Principatul și Dominatul. În timpul acestuia din urmă, un imperiu abia scăpat din mrejele unei crize cu caracter economic, politic și militar și amenințat de la granițe de  către inevitabila putere a atacurilor germanice, găsește un refugiu în Dioclețian, conducătorul Romei care renunță la vechile instituții imperiale, precum Senatul, în favoarea unei monarhii modelate după cele ale despoților orientali. Astfel, întreaga autoritate era centrată în mâinile împăratului, la rândul său considerat întruchiparea divinității pe Pământ.

Dioclețian implementează o serie de reforme pe cât de eficiente, pe atât de costisitoare, care nu au ajutat starea economică instabilă a imperiului. De asemenea, acesta inaugureză un nou sistem de guvernare, numit tetrarhia, dat fiind faptul că existau doi Auguști care își asociau fiecare câte un Cezar, care însă nu va supraviețui creatorului său.

Grandiozitatea Romei este un adevăr general valabil, un lucru indisputabil, dar constituie și unul din motivele pentru care a căzut. Având un teritoriu atât de impozant, guvernarea unui astfel de stat părea deja o provocare, iar inconsistența și ineficacitatea conducătorilor săi a transformat-o într-o sarcină aproape imposibilă. Având în vedere că un singur împărat veghea asupra unui imperiu atât de extins, revolte și atacuri în provinciile aflate la granițele acestuia păreau inevitabile.

Atunci când o persoană suferă o rană deschisă, organismul său se mobilizează imediat, trimițându-și celulele să coaguleze sângele, astfel încât individul respectiv să nu piardă prea mult. Ei bine, în cazul Romei, în timp ce atacurile aduse din exterior o slăbeau puțin câte puțin pe zi ce trece, situația socio-economică din interior îi punea sare pe răni, în loc de a le închide. Mare parte din cheltuielile Romei  erau menite pentru a susține o armată suficient de mare pentru a apăra fiecare frimitură de pământ de pe teritoriul imperiului, iar dacă adăugăm la aceste costuri banii necesari pentru a trece prin nenumăratele crize, conflicte și războaie civile suferite de către acesta, este ușor să înțelegem de ce Imperiul Roman nu a făcut față presiunii economice. În plus, Roma depindea de sclavi pentru majoritatea muncii agrare și a celei meșteșugărești, iar încetarea bruscă a expansiunii și nevoința părăsirii unor teritorii a făcut-o să își piardă atât din resursele materiale, cât și din cele umane.

Religia a reprezentat și ea un factor important în declinul Imperiului Roman. Reformele lui Constantin cel Mare și ale lui Teodosius, care au dat libertate de cult creștinismului prin intermediul Edictului de la Milano din 313, respectiv au făcut din acesta religia oficială a imperiului, au slăbit, în același timp, sistemul de valori și au erodat tradițiile specifice ale unui popor care și-a bazat credința pe o structură politeistă. Romanii își considerau însăși împăratul personificarea unei deități, așa că trecerea la monoteism a reprezentat pentru ei căderea în disgrație a statului, în favoarea venerării unui singur zeu.

Pe lângă schimbările din contextul religios, Teodosius cel Mare, copleșit de atacurile migratorilor și de situația dificilă în care se afla statul, a luat hotărârea de a împărți imperiul între cei doi fii ai săi, decizie ce urma să pecetluiască soarta Romei pe vecie. Arhadius a moștenit partea răsăriteană, care era înfloritoare și prosperă încă din vremea lui Constantin cel Mare, iar lui Honorius i s-a cuvenit partea apuseană a imperiului. Cele două curți imperiale și-au irosit multe resurse și eforturi în cadrul unor conflicte vicioase, în speranța de a înșfăca puterea din mâna celeilate, și au avut parte de două destine diferite.

Finalul apoteotic al Romei, sau a ceea ce a mai rămas din ea, denumit Imperiul Roman de Apus, a sosit în anul 476, când ultimul împărat, Romulus Augustorus, nefăcând față atacurilor barbare și pierderii unui număr din ce în ce mai mare de provincii, este detronat de către Odoacru, căpetenia unor mercenari de neam germanic, care se proclamă “rege al Italiei” și trimite însemnele imperiale la Constantinopol, capitala părții răsăritene a imperiului.

Astfel ajunge la o concluzie amară istoria unuia din cele mai mari imperii ale lumii antice, doborât nu de către inamici, ci de propria glorie și măreție ce au dat naștere unor complicații care, precum un cal troian, au biruit Roma dinăuntru.