O bombă, niște naziști și un set de cafea chinezesc

Istorie

Text- Aytana Anghel

Adesea, privim istoria ca pe un subiect înrădăcinat în trecut, un amalgam de lucruri ce au avut loc pe vremea strămoșilor noștri și s-au terminat cu mult înainte să începem noi. Pentru noi, lumea a început atunci când s-a reflectat prima dată în ochii noștri, iar ceea ce s-a petrecut înainte este obscur, uitat de veacuri, cu nicio legătură fezabilă cu noi.

Ce ați spune, însă, dacă v-aș spune că istoria nu se regăsește doar în manualele de la clasă, ci și în ADN-ul nostru, în arborii genealogici, în…planurile unei case, chiar.

Să așezăm scena: Este 5 aprilie, 1944, iar istoria Ploieștiului va fi permanent alterată de către bombele ce vor fi aruncate de către avioanele americane asupra orașului. Acesta nu va fi nici ultimul, dar nici primul atac al aviației americane asupra orașului nostru. Cu doar 8 luni în urmă, în 1933, Ploieștiul avea să se găsească sub radarul operațiunii “Tidal Wave”, rafinăriile din  jurul orașului făcând din acesta o țintă perfectă pentru un atac aerian. Acest eveniment, în schimb, a rămas în istorie nu ca o victorie, ci ca cel mai mare eșec al aviației SUA, cât și cea mai costisitoare acțiune militară a Aliaților.

Anul viitor, în schimb, evenimentele nu vor mai fi privite prin lentilele trandafirii ale victoriei intoxicante și ale patriotismului răsfrânt în acestea. În schimb, gândul la acest eveniment din primăvara lui ‘44 lasă în urmă un gust amar și o lacrimă ce amenință a se prelinge pe obrajii martorilor. Într-adevăr, Bucureștiul a avut mult mai mult de suferit decât micul nostru oraș al ploilor, pierderile acestuia fiind mai mult umane decât materiale, iar astfel înzecit mai sfâșietoare, dar ziua de 5 aprilie și-a lăsat urmele atât pe străzile Ploieștiului, cât și în inimile locuitorilor săi.

Avioanele ce cauzau aceste reacții, însă, aveau un singur obiectiv, anume distrugerea instalațiilor petroliere și a căilor ferate. Pentru acest motiv, sudul Ploieștiului, datorită poziției sale strategice aproape  de capitală și de gara ce se afla acolo, a devenit ținta preferată de soldații americani. Deși liceele nu se regăseau printre edificiile ochite de aviație, acest fapt nu a împiedicat proiectilele aruncate să se abată asupra Colegiului Național Mihai Viteazul, pe atunci Sfinții Petru și Pavel, lăsând în urma sa doar aripa de nord a clădirii, care își menține până în ziua de astăzi stilul arhitectural original.

Aripa centrală a liceului, înainte de bombardament

Până acum, toate aceste fapte se află la un singur click sau plimbare până la bibliotecă distanță, însă pentru mine, redactorul acestui articol, bombardamentul din 1944 nu este o singură pagină din manualul de istorie, ci o poveste reală, vie, povestită de rude ce au auzit-o de la alte rude.

Astfel, pe lângă rafinării, căi ferate și instituții educaționale, “moartea care venea din cer” s-a abătut și asupra unei case de pe strada Milcov, pe a cărei poartă se găsește numărul 23, care din cauza proximității sale față de Gara de Sud, a dobândit o istorisire tragicomică ce va fi relatată din generație în generație.

Ceea ce face din această poveste o tragicomedie, ci nu o relatare sumbră a terorilor războiului este faptul că nu a a revendicat nicio viață umană.

Printr-o norocoasă răsturnare de situație, proprietarii casei nu se aflau acasă, alegând să își petreacă weekend-ul la o reședință din afara orașului, evitând astfel dezastrul la milimetru. Cu toate acestea, bombardamentul nu a fost o crimă lipsită de victime, casa fiind în totalitate distrusă de bomba ce a sfâșiat prin acoperiș, lăsând în urmă un schelet macabru de lemn, ciment și cenușă. Totuși, fundația adâncă, durabilă, a opus o rezistență considerabilă, supraviețuind atacului inamicului și rămânând atât de neclintită, încât pentru a reconstrui casa, constructorii au fost nevoiți  să o scoată bucată cu bucată de sub pământul îmbibat cu rămășițe de bombe și amintiri.

Strada Milcov în 1944

Motivul pentru care distrugerile cauzate de bombă s-au limitat la infrastructura clădirii a fost intervenția unor soldați germani, a căror cazarmă se afla la scurtă distanță de curtea din spate a casei. Imediat ce au simțit impactul bombardamentului, au acționat rapid, reușind să scoată majoritatea mobilei, tablourilor și lucrurilor de valoare din casă, înainte să fie înghițite de flăcări.

Astfel, când s-au întors din vacanță, fericiții locatari ai ilustrei grămezi de rămășițe de lemn, fier și beton, au avut parte de o întâmpinare pe cinste. Din cortegiul de bun-venit făceau parte o sumedenie de germani în uniformă militară și vecini înspăimântați, ceea ce fusese cu câteva ore înainte o casă era puțin mai mult decât o fundație din care răsăreau trei stâlpi dezamăgiți, iar sub o prelată în curte se găseau piese de mobilier, vesela de porțelan și un set de cafea chinezesc, tablourile și restul bunurilor lor.

Nicăieri nu-i ca acasă, nu-i așa?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s